Unde poate fi comandat volumul „Maturii străzii.15 biografii fără domiciliu”?

[Puteți comanda cartea la magazin.anacronic.ro ]

<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/iS8Pdi85D2I" frameborder="0" allow="autoplay; encrypted-media" allowfullscreen></iframe>

Din „Siluirea maeștrilor” de Roger Kimball (1)

Cartea poate fi comandată pe anacronic.ro.

„(...) Studiul artei, în ziua de azi, este din ce în ce mai mult despre dislocarea artei, subordonând-o „teoriei”, politicii, autobiografiei criticului, aproape oricărui lucru care permite cuiva să renunțe la sarcina de a experimenta arta pe cont propriu”. (Roger Kimball)

Patima mândriei și efectele ei negative

[Text preluat de la anacronic.ro]

Unii dintre Sfinții Părinți consideră că slava deșartă și mândria se identifică, alții le socotesc a fi diferite. În cea de-a doua variantă, fie mândria naște slava deșartă, fie invers.

Sintetizând învățătura Sfinților Părinți, teologul Jean-Claude Larchet relevă deosebirea dintre slava deșartă și mândrie, în funcție de sursa intrinsecă sau extrinsecă a acestor patimi. Cel care suferă de slavă deșartă caută să primească permanent, din partea semenilor săi, confirmarea valorii propriei persoane. În schimb, mândrul se auconfirmă, continuu, pe sine: se prețuiește în mod deosebit, se admiră, se laudă în sinea lui. (Cf. Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2006, p. 209). Prețuindu-se excesiv pe sine, cel se suferă de patima mândriei îi disprețuiește pe ceilalți oameni, socotindu-i inferiori lui.

Larchet arată că Sfinții Părinți vorbesc de două tipuri de mândrie: sentimentul de superioritate, de mărire de sine în raport cu semenii și mândria care îl face pe om să se înalțe pe sine mai presus chiar de Dumnezeu și să se revolte împotriva Lui(mândria luciferică).

Ne simțim superiori semenilor atunci când ne atribuim anumite calități (frumusețe, inteligență, farmec personal, cultură, bogăție, poziție socială) pe care fie le avem în mod obiectiv, fie doar ni se pare că le posedăm.

Evagrie Ponticul: „Sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor”

Potrivit lui Evagrie Ponticul, patima mândriei se manifestă atât ca blasfemie împotriva lui Dumnezeu– sufletul celui care a căzut în mrejele ei tăgăduind purtarea de grijă a Ziditorului a toate – cât și ca dispreț, desconsiderare a semenilor săi. Evagrie, pune în lumină, și patimile pe care le naște, la rândul ei, în suflet mândria – furia, întristarea și, în ultimă instanță, nebunia: „Demonul trufiei (hyperephania) aduce sufletului căderea cea mai grea, căci îl convinge să nu mai mărturisească ajutorul lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuși este cauza izbânzilor sale și să se îngâmfe împotriva fraților ca unii fără minte pentru că nu știu toți despre el acest lucru. Lui îi urmează furia și întristarea și răul ultim, ieșirea din minți, nebunia și mulțime de demoni văzuți în văzduh”. (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) – o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p.102)

În alt loc, Evagrie prezintă condiția deplorabilă a omului mândru și starea sa paradoxală, într-un anumit sens (senzația de putere pe care i-o dă „inflația eului” e compensată de frica animalică, irațională): „Nu da mândriei sufletul tău și nu vei vedea imaginații înfricoșătoare. Fiindcă sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor. Noaptea visează mulțime de fiare sălbatice care vin peste el, iar ziua e tulburat de gânduri de spaimă. Când doarme, se scoală necontenit, iar când priveghează se înspăimântă de umbra unei păsări. Până și foșnetul unei frunze îl înfricoșează pe cel mândru, iar zgomotul apei îi frânge sufletul. Căci acela care chiar și numai puțin timp s-a împotrivit lui Dumnezeu, tăgăduind ajutorul Lui, va fi mai apoi înfricoșat de nălucirile unor lucruri umile”. (idem, pp. 103-104)

Sfântul Ioan Scărarul: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie”

În descrierea pe care o face Sfântul Ioan Scărarul patimii mândriei regăsim cel puțin trei trăsături ale ei, suprinse de Evagrie. Mândria – scrie el- este „tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea diavolului, disprețuirea oamenilor, mamă a osândirii (clevetirii), odraslă a laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înainte-mergătoare a nebuniei, pricinuitoare a căderilor, cauză a epilepsiei (duhovnicești), izvor al mâniei, poartă a fățărniciei, sprijinitoare a demonilor, păzitoare a păcatelor, născătoare a cruzimii, uitare a oricărei milostiviri, contabilă aspră, judecătoare nemiloasă, vrăjmașă a lui Dumnezeu, rădăcină a blasfemiei.” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 272)

Sfântul Ioan Sinaitul ne așază înaintea ochilor minții atât manifestările, cât și gradele ei de evoluție: „Începutul mândriei este sfârșitul slavei deșarte; mijlocul este disprețuirea aproapelui, nerușinată lăudăroșenie cu ostenelile proprii, iubirea laudei, urârea mustrării; sfârșitul este respingerea ajutorului lui Dumnezeu, încrederea în forțele proprii, însușirea năravurilor drăcești” (idem, p. 272)

El ne învață că fiecare cădere a noastră este precedată de înălțarea de sine: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie” (ibid.) Subliniază, deopotrivă, faptul că cel care se mândrește, pierde roada nevoințelor sale ascetice: „Mândria este risipire (nimicire) a bogăției duhovnicești și a sudorilor”. (idem, p. 273)

Și continuă, aproape (auto-)ironic, descriind esența primului tip de mândrie: „Este un lucru rușinos să se mândrească cineva cu o podoabă ce nu-i aparține; este însă nebunia cea mai de pe urmă să-și atribuie sieși darurile care vin de la Dumnezeu. Laudă-te numai cu isprăvile săvârșite înainte de nașterea ta, căci pe cele de după naștere ți le-a dăruit Dumnezeu, precum, de altfel, și însăși nașterea ta”. (idem, p. 274)

Mărirea de sine ne primejduiește viața duhovnicească și pentru că alungă starea lăuntrică de pocăință, atât de necesară pentru dobândirea smereniei: „Înfumurarea lucrează în noi uitarea căderilor (păcatelor); amintirea acestora însă e pricinuitoare a smereniei”. (ibid.)

În viziunea Sfântului Ioan Scărarul, cel înfumurat suferă de înșelare, întrucât nu se cunoaște pe sine: „Nu știu cum se face, dar cei mai mulți dintre trufași nu se cunosc pe ei; închipuindu-și că sunt neîmpătimiți, de abia în momentul morții își văd sărăcia” (ibid.)

Atât de cumplită este patima mândriei încât „momahul trufaș n-are trebuință de demon spre a fi ispitit, căci el însuși s-a făcut demon și vrăjmaș”. (idem, p. 275) Sfântul Ioan arată și ținta spre care trebuie să aspire cel care și-a închinat întreaga existență lui Dumnezeu:  „Monahul este o prăpastie a smereniei, în care prăbușește și înăbușă tot duhul mândriei.” (ibid.)

Sfântul Ioan Sinaitul ne arată și roadele nefaste ale mândriei și ale slavei deșarte: „mânia, grăirea de rău, răutatea, ura, asprimea în cuvinte, hula, fățărnicia, pizma, zavistia, excesiva independență, neascultarea” (idem, p. 276)

Leacuri duhovnicești pentru vindecarea sufletului de patima mândriei

Cea mai puternică armă împotriva mândriei este virtutea opusă ei, smerenia. Sfântul Ioan Casian scrie: „Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura și medicul ei, știind că semeția este cauza și rădăcina bolilor, s-a îngrijit să vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel încât pe cei căzuți pentru trufie să-i ridice prin umilință”. (Așezămintele mânăstirești, XII, 8) Iar Sfântul Ioan Scărarul recomandă ca remedii împotriva mândriei „fericita smerenie” și osândirea de sine.

Umilința este sinonimă cu smerita cugetare și cu osândirea sau prihănirea de sine. Avva Pimen le spunea celor care îl cercetau pentru povățuire duhovnicească: „Omul are nevoie de smerită cugetare și de frica lui Dumnezeu întotdeauna, ca de suflarea ce iese din nările lui”. (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, idem, p. 205)

A te smeri pe tine însuți înseamnă să faci efortul lăuntric să îi vezi pe toți ceilalți superiori ție. Odată un frate l-a cercetat pe Avva Sisoe și i s-a destăinuit că a ajuns la măsura în care, orice ar face, își amintește continuu de prezența lui Dumnezeu. Dar Bătrânul îi spuse: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea”. Că aceasta împreună cu osteneala trupească, povățuiește la chipul smeritei cugetări”. (idem, p. 249)

În Pateric citim despre Avva Macarie Egipteanul că dacă îl cerceta cineva ca pe „un sfânt bătrân și mare, cu frică, nimic nu vorbea cu el”. Dar dacă vreun frate începea să-l defaime, spunându-i, „Avvo, oare când erai cămilar și furai săpun și-l vindeai, nu te băteau păzitorii?”, bătrânul îndumnezeit „vorbea cu el bucuros orice îl întreba”. (idem, p. 162).

Pe lângă cultivarea smereniei, lupta cu gândurile care stârnesc mândria reprezintă un alt mijloc de contracarare eficientă a ei. Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei ucenice, atrâgându-i atenția asupra importanței luptei pe care trebuie să o poarte fiecare creștin împotriva gândurilor care nasc mândria: „Îmi scrii că te înalți atunci când te laudă cineva și ceri să te îndrum cum să scapi de aceasta. Despre asta avem multă învățătură în cuvântul lui Dumnezeu: Că ce este întru oameni înălțat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16,15) și că tot cel ce se înalță pe sine se va smeri; iar cel ce se smerește pre sine se va înălța (Luca 18, 14). Ținând minte aceste cuvinte, doboară cugetele de laudă care îți apar. Și, îndată ce vei gândi despre tine însăți ceva înălțător, să știi că anume prin aceasta ai devenit mai prejos și mai rea decât alții, pe lângă alte neputințe și patimi pe care le ai”. Iar într-un alt loc spune Cuviosul Macarie: „Înălțarea, adică mândria, este atât de păgubitoare, încât din înălțimea virtuților prăbușește în hăul patimilor și viciilor”. (Filocalia de la Optina – Învățături de suflet folositoare ale cuvioșilor bătrâni de la Optina, Editura Egumenița/Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 95)

În cele din urmă, trebuie să conștientizăm faptul că doar Dumnezeu ne poate elibera sufletul din mrejele cu care caută să ne înrobească sufletul demonul care se ascunde dindărătul acestei patimi. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „De patima mândriei doar Domnul ne poate izbăvi: „Cel care a căzut în mâinile acestui tiran, are trebuință de Domnul, orice ajutor al oamenilor fiindu-i zadarnic” (Ioan Scărarul, ed. cit., p. 275) (Ciprian Voicilă)

Din învățăturile duhovnicești ale Sfântului Teofan Zăvorâtul (1)

[Puteți comanda volumul, cu reducere, de pe site-ul Editurii Meteor Press.]

 „Puterea rugăciunii lui Iisus se vădește nu la începutul, ci la sfârșitul izbânzii, ca o floare și un fruct al ei. Acesteia îi premerge lucrarea lăuntrică.”

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul- ”Învăţături despre viaţa duhovnicească şi rugăciunea lui Iisus” (Editura Meteor Press, 2018). O puteți comanda cu reducere de 20 % direct de pe site-ul editurii

 O puteți comanda cu reducere de pe site-ul Editurii Meteor Press

”Lucrarea pe care o propunem cititorului conţine scrisori ale Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul adresate schiegumenului Gherman (Gomzin, precum şi schimonahului valaamit Agapie (Molodiașin). Scrisorile Sfântului au o valoare de necontestat. În ele s-a pecetluit experienţa duhovnicească a marilor asceţi ai Ortodoxiei, de nepreţuit pentru cititorul contemporan. Păzindu-ne de greşeli şi de înţelegerea falsă a vieţii duhovniceşti, această experienţă ne îndrumă pe calea cea strâmtă, dar adevărată, a mântuirii”.

O nouă apariție la Editura Meteor Press: „Maica Domnului, izvor nesecat de iubire”

Volumul este coordonat de Vlad Herman. O puteți comanda direct de pe site-ul Editurii Meteor Press, cu o reducere de 20 la sută.

Un fragment din volum: ”Icoana Maicii Domnului "Portaitissa " este cel mai de seamă odor al Mănăstirii Iviron din Muntele Athos, unde se află din anul 999.
Potrivit tradiției ortodoxe, această icoană a fost pictată chiar de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Este făcătoare de minuni, rugăciunile multor credincioși înălțate înaintea acestei icoane fiind ascultate prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu, pentru îndeplinirea cererilor lor". ( pag 63)

Raluca Prelipceanu: Între clipă și veșnicie

Am coborât aseară de la mânăstire, unde am petrecut câteva zile, înapoi în lumea civilizată a orașului, a betonului, a Iphone-urilor. Bineînțeles, îmi scăpasem telefonul pe jos, ecranul - și așa spart pe când pozam un curcubeu - s-a spart mai rău. Cum era să trăiesc deconectată de "lume", lumea virtuală în care trăim, a relațiilor super-flu, în spațiul virtual...

Limbajul s-a trivializat, frazele s-au scurtat, dar am ajuns la un asemenea grad de dependență încât dacă nu îl avem, ne simțim inexistenți, lumea toată s-a prăbușit... nu mai știu ce face Franța, America etc. Am fost la mai multe service-uri și am dat o gramadă de bani numai ca să salvez datele din el... Evident, e chiar mai important decât mâncarea. E beton de beton de spart, pentru că trăim într-o civilizație a superficialului și a vitezei, în care un aparat nu trebuie să țină mai mult de un an. Oricum, între timp se inventează un model mai nou, mai performant și cel vechi devine desuet. Așa că nu are rost să mai investim suflet în ceea ce facem și nici măcar atenție; e de ajuns să facem ceva de mântuială care se strică rapid, cu durată de viață scurtă.

Și a noastră s-a scurtat. Am început să facem scurtcircuit, ca și aparatele, accidentele cardiovasculare, cancerele sunt la ordinea zilei. Ni s-a scurtat durata de viață. De ce ? De la viteza vieții noastre pe care o numim stres, dar, de fapt, e goana noastră pentru aici și acum, pentru a avea și nu pentru a fi... Mă definește ceea ce am și nu ce sunt. Și atunci când mă definește ceea ce sunt, înseamnă statutul social și nu calitatea de om și deci goana pentru a câștiga aprecierea celorlalți, cât mai multe like-uri la postări. Așa sunt și relațiile între noi: superfluide, rapide, virtuale, lipsite de emoție și conținut. Reci și calculate, trăite în grabă, într-o clipă, pentru că ne e frică să trăim mai mult, ne ascundem în spatele unui ecran. Trăim, în același timp, foarte mult și foarte puțin. Trăim mult, în sensul că avem foarte multe relații în același timp, pe tot globul, dar relațiile acestea sunt mult mai superficiale și lipsite de profunzime.

Până și copiii sunt crescuți pe Internet astăzi - online de la distanță - de către părinții plecați pentru un trai mai bun, mai multe bunuri materiale. Copiii aceștia primesc de la părinți bunuri materiale, telefoane de ultimă generație etc., dar nu și dragoste. Au bunuri materiale, dar sunt lipsiți de dragoste. Și, neprimind dragoste, mă întreb cum vor putea să o ofere mai târziu... Chiar dacă ea există undeva în sufletul lor, nu vor ști cum să o scoată la suprafață, cum să o facă lucrătoare în viața lor.
Și familiile au devenit superfluide, a crescut rata divorțurilor. Oamenii fug de responsabilități pentru un trai mai ușor, pentru confort. Trăim, așa, înr-o cultură a confortului, a eului gâdilat, băgat bine în păturică și învelit convenabil la căldurică.

Și culmea e că, în ciuda confortului, ni se reduce durata de viață. Tocmai din cauza alergăturii pentru a dobândi confortul. Sau intrăm în depresie, pentru că odată ce am îndepărtat toate responsabilitățile pe plan personal, din viața noastră, și am dobândit confortul după care alergăm, ne dăm,  în fine, seama că este gol de conținut și intrăm într-o criza existențială.
În curând o să ne putem spovedi online, la catolici serviciul e deja disponibil. Pot să îmi construiesc personalitatea, identitiatea online așa cum vreau eu... nici măcar nu trebuie să spun adevărul despre mine, ci ceea ce vreau eu ca celălalt să știe.

Și în mânăstiri a pătruns online-ul. Trebuie să ne adaptăm timpurilor, societății, alftel nu îi putem ajuta pe credincioși. Trăim într-un mediu online. Aici se cască un hău între pustnici și mânăstirile deschise către lume și  misiune. În acestea din urmă nu poți evita online-ul, dacă vrei să îi ajuți pe ceilalți.

Următorul popas: la Kaufland; bineînțeles, este post, dar să nu uităm de pântece, că acela e important. Acum există, așa, o diversitate de mâncăruri de toate tipurile că am putea desființa și postul, aproape.Să îi dăm pântecelui ce i se cuvine și apoi resturile lui Dumnezeu, sufletul e auxiliar... de aceea îl și hrănim cu o hrană duhovnicească de cea mai proastă calitate.
Sufletul românesc a fost amputat și în loc s-au implantat valori străine, dar care nu vorbesc sufletului, implantul nu e asimilat... de aceea e și fals. Filme străine, limbaj străin, concepții străine, melodii străine, străine sufletului meu.

Și totuși ne creștem copiii cu ele. Copilul nu mai știe să se bucure de o frunză, de un copac, o floare, o mâță, o rază de soare, pentru că distracția principală a devenit plimbarea la mall-uri, în spațiile de joacă special amenajate, în timp ce părinții, obosiți de la serviciu, pot discuta lejer cu un prieten la o masă sau o cafenea.

Satele se depopulează, copiii noștri cresc între pereți și betoane, PVC-uri. Ne relaxăm în mall, nu în parc, nu în muzeu, nu la o expoziție. Acolo ne cheltuim banii și timpul pe mărfuri străine, cu distacții surogat și postăm pe internet o imagine cool cu prietenii sau doar un selfie, deh, să știe toată lumea unde am fost, că nu se poate învârti globul, dacă nu știu toți că eu port tricouri străine și mânânc pizza și alte chestii cool...

Trăim într-o lume a amabalajului, o criză a esenței... Totul se petrece la nivel exterior. Accentul este pus pe aparențele exterioare, pe bunurile materiale, dar dincolo de acestea nu vedem nimic, nu căutăm nimic mai mult, nici sufletul, nici sacrul, nici adevărata valoare a lucrului. Trăim trupește, o viață în afara inimii, căci dacă am trăi în inimă, acolo am afla și veșnicia și esența și pe Dumnezeu. Trăim fără inimă...

Ne punem o mască, și nu trăim viața noastră, căutăm cu disperare aprecierea, dragostea, statutul social într-o societate fără statut și fără coloană. Coloana vertrebrală a unei societăți sunt valorile morale și identitare. Ori, noi suntem în criză din acest punct de vedere. Ne mulțumim cu relațiile superficiale, de o noapte sau poate doar ceva mai mult, cu iubirea surogat, cu lucruri care nu au valoare în veșnicie. Ni s-a spus acum mulți ani și ni s-a impus acel motto- Trăiește clipa!-, dar clipa noastră e veșnicia și tot ce facem aici pe pământ e să pierdem veșnicia, îngropându-o în lucruri trecătoare, banale, triviale, supeficiale. Ne pierdem viața și veșnicia, alergând după lucruri pe care le avem un moment, pentru că vrem să le posedăm, să le avem pentru că ele ne definesc. Nici măcar eu nu mai sunt o persoană, ci un obiect. Nu îl iubesc pe celălalt, iubesc ceea ce are celălalt pentru că și acesta e un accesoriu pentru mine. Are frumusețe, siluetă, ținută, are mașină, casă, bani... eu nu îl iubesc pe celălalt, ci prelungirea personalității mele în el. Dacă l-aș iubi l-aș accepta așa cum este, m-aș jertfi.

Iată unde ne duce exacerbarea eului. Ne amăgim, prin faptul că suntem conectați, că suntem importanți, că am făcut ceva în viață. Sună un telefon, bâzâie tableta de mesaje de pe rețelele de socializare, îmi cere șeful să fac nu știu ce. Mă plâng câte am pe cap, dar, de fapt, toată atenția asta îmi place pentru că încep să mă cred Dumnezeu...

Și atunci Dumnezeu, care e smerit, se dă la o parte din viața mea, nu mai are loc de MINE și mă lasă cu tehnologiile care îmi conduc viața, cu iubirile surogat, cu copiii crescuți pe internet, cu o noapte de plăcere, cu bunurile mele materiale pentru care îmi irosesc toată viața ca să le achiziționez și ele durează o zi, după care se sparg. Bunuri de o zi, iubiri de o zi, fericiri de o clipă... iată ce înseamnă pentru noi existența... Suntem bombardați de informații pline de nonsens. News și fake news. Existența se oprește aici și acum, se trăiește aici și acum. Și asta pentru că cineva ne-a mințit, ne-a închis într-o clipă... Și am rămas prizonieri clipei.

Dragostea adevărată înseamnă jertfă pentru celălalt și numai aceasta are valoare în veșnicie. O faptă de milostenie față de aproapele, chiar și făcută într-un gest de superioritate, are valoare în veșnicie ca ceapa aruncată de zgârcit după un sărac, pusă de îngerul său în talerul balanței, la Judecată. Ce îi faceți unuia dintre aceștia mici, Mie îmi faceți, chiar și un gând de milă, de durere pentru aproapele are valoare în veșnicie și poate mântui un suflet.
Eu gândesc că îl ajut pe celălalt și nici că s-ar putea să mă înșel mai tare: pe mine mă ajut... Noi nu ne-am născut pentru o clipă, ne-am născut pentru veșnicie, veșnicie pe care o pierdem pentru o clipă. (Raluca Prelipceanu)