Marți, 13 noiembrie 2018, de la ora 18.30

Gherontie cel Nebun pentru Hristos, omul bucuriei neîncetate

[Articol apărut în România Liberă]

Cuviosul Gherontie cel Nebun pentru Hristos, omul bucuriei neîncetate

Un nebun pentru Hristos este cineva care, dintr-o iubire ardentă pentru Dumnezeu, mimează comportamentul alienaților mintal, pentru a atrage asupra lor judecata, ocara, batjocura, uneori bătăile semenilor. În acest fel, nebunul întru Hristos își războiește mândria – cea mai primejdioasă patimă pentru orice creștin care tânjește după viața veșnică.

Nebunii pentru Hristos sunt specifici tradiției creștine ruse, dar și celei grecești. Cel mai cunoscut dintre ei, Andrei cel Nebun pentru Hristos „a strălucit în Constantinopol”. La ruși au și un nume specific: iurodivîi.  Poporul pravoslavnic îi iubea nemăsurat fiindcă nebunii întru Hristos vorbeau pe limba lui, iar din punct de vedere social ei proveneau, de regulă, din rândurile urgisite ale mujicilor. A rămas de pomină întâlnirea dintre Ivan cel Groaznic și Fericitul Nicolae din Ținutul Pskovului. Țarul însetat de sânge, după ce trecuse prin foc și sabie Novgorodul, chiar la începutul Postului Mare, intră în Pskov, animat de aceleași porniri ucigașe. Nebunul Nicolae îl întâmpină călare pe un băț și îl îmbie fără pic de frică: „Ivanușka, Ivanușka, poftim de gustă din pâine și sare, nu mai bea sânge de om!” Retrăgându-se într-o chilie cu țarul cel cumplit, la refuzul acestuia de a mânca bucata de carne crudă pe care nebunul i-o așezase în față, pe motiv că țarul ar fi creștin și nu se hrănește cu carne în post, Fericitul Nicolae îi replică: „Faci mai rău, mănânci și bei carne și sânge de om și ai uitat nu numai de post, ci și de Dumnezeu”.

La noi, la români, fenomenul nebuniei întru Hristos este rar. Am cunoscut, odată, un asemenea om: pe Cuviosul Gherontie, născut la data de 4 noiembrie 1934, în satul Viscri, pe lângă Rupea. Un bătrân (gheronda, l-ar fi numit grecii) călugărit la Mănăstirea Ciolanu, care după decretul din 1959, când mii de monahi au fost alungați din mănăstiri, a fost nevoit să părăsească Mănăstirea Ciolanu și să pribegească dintr-un loc într-altul. Pentru curajul de a-și mărturisi credința în plin regim comunist-ateu, a fost închis o vreme la Aiud și prin diverse spitale de psihiatrie. Cunoscuții săi povestesc o întâmplare petrecută pe vremea regimului ceaușist: Cuviosul l-a așteptat pe Nicolae Ceaușescu în centrul civic al Bucureștiului și i-a strigat de la depărtare, profetic: „Dacă nu vei crede în Dumnezeu, aceștia te vor împușca!”.

 Mi s-a întâmplat să petrec multe ore în vecinătatea lui, prilejuite, în principal, de două pelerinaje pe care le-am făcut, unul în Ucraina, altul în Grecia.

Vă voi reproduce aici mici instantanee (auto-)biografice, care vă vor face să simțiți ceva din atmosfera întâlnirilor memorabile cu Gherontie.

Cu picioarele încrucișate, în catedrala Sfântului Spiridon

El alerga cu paşi mari, bălăbănindu‑se pe picioarele ciolănoase, eu alergam cu paşi mărunţi mai, mai să izbucnesc în râs: nu îmi venea să cred că am putea să pierdem vaporul care ne adusese în insula Corfu. Şi cum alergam, ţinându‑ne de mână, mă gândeam că niciodată nu mă simţisem atât de liber. Era duminică, ziua Învierii, dar şi a libertăţii, cum îmi spunea mie inima. Când am intrat în catedrala din Corfu, Sfânta Liturghie era în plină desfăşurare. Grecii stăteau serioşi, participând trup şi suflet la ea. M‑am aşezat în genunchi, alături de românii cu care plecasem în pelerinaj, atent să nu deranjez. Gherontie se apropie de mine, mă ia de mână şi mă aşază pe un scaun, fix lângă el. M‑am hotărât în sinea mea să fac ascultare, să mă las total în voia lui. Şi nu ştiu cum, pe cei căi ascunse, a simţit că mă las ca un pui de pasăre în mâna sa. Se aplecă la urechea mea şi îmi zise şoptit: „Hai să ne împletim picioarele, să nu ne mai fie frig”. Mi‑am întins în câş picioarele şi mi le‑am împletit cu ale lui. Privind cu ochi obiectivi şi reci, scena era absurdă, dacă nu scandaloasă: doi bărbaţi stăteau cu picioarele împletite, în timp ce restul lumii căuta să se interiorizeze, abordând posturi cât mai evlavioase. Am simţit privirile şfichiuitoare ale grecilor, dar şi ale compatrioţilor noștri. Într‑un sfârşit, ne‑am despletit picioarele şi ne‑am aşezat la rând să ne închinăm la moaştele Sfântului Spiridon. În timp ce îl ţineam pe Gherontie de mână, călugării care păzeau racla sfântului l‑au invitat în faţă, să se închine. Iar el  m‑a tras şi pe mine, apendicele lui. După ce ne‑am închinat la Sfântul Spiridon, uimit fiind că sărutându‑i piciorul i‑am simţit din plin materialitatea, am ieşit pe o străduţă unde stăteau aliniate câteva magazine de obiecte bisericeşti şi nelipsitele suveniruri. Icoane ferecate în argint, candele, metaniere multicolore, dar şi brelocuri şi pandantive cu chipuri de sfinţi atrăgeau, vrând‑nevrând, privirile pelerinului care nu se lăsa până nu îşi lua un obiect‑suvenir din Corfu. Mergând cu Gherontie din magazin în magazin, ajungem la unul în care vindea un tânăr. Când să plecăm, Gherontie ne roagă, pe mine şi pe Bogdan (prietenul nostru comun), să îi facem închinăciuni tânărului vânzător. Ascultarea e ascultare, mi‑am zis, şi am trecut la fapte. Tânărul privea interzis cum trei români făceau închinăciuni în faţa sa. Când ne‑am oprit a vrut să ne dea ceva în schimb: câte o boabă de strugure învelită în caramel. Pe drumul de întoarcere spre vapor, cuviosul se opreşte la malul mării şi aranjează pietrele răspândite pe drum, sub privirile nedumerite ale unui scafandru în căutare de caracatiţe.

Adevăruri pitite sub vorbe de duh

Cine l‑a întâlnit o dată pe Gherontie simte nevoia să îl revadă, să audă din nou o vorbă de duh de‑a lui, o glumă care te scoate din banalitatea adesea cenuşie a vieţii. Compune rime, face calambururi debordând de energie: „Pâinea întăreşte, vinul veseleşte”. Vorbeşte în maniera arhicunoscută a nebunilor pentru Hristos: uneori crezi că sunt vorbe alandala, iraţionale. Şi din noianul de vorbe fără rost te izbeşte ceva – un cuvânt anume, o frază – care ţi se adresează direct, ca un deget pus pe o rană. Este atinsă o patimă de‑a ta, o problemă, o nelămurire. Şi numai tu ştii că acel cuvânt e pentru tine. Ceilalţi martori, deşi aud cuvântul, nu înţeleg nimic. Am făcut într‑un pelerinaj sute de kilometri pironit pe un scaun de microbuz fără să simt dificultatea drumului, doar pentru că stăteam lângă Gherontie: mă împărtăşeam din veselia lui duhovnicească, contagioasă. Gherontie uneori cântă: „Moarte sfântă unde eşti? Tot mereu mă ocoleşti”. Se roagă să avem toţi o moarte sfântă şi să ne fie primite rugăciunile pe care le înălţăm la Tronul Stăpânului. Când te vede că te laşi purtat de gânduri şi de reverii, te întreabă: „Ce stai pe gânduri ca baba între scânduri?” Gherontie cântă iar: „Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Lui Hristos să nu ne piardă, Măicuţa mea”. Cineva îl întreabă: „E adevărat că milostenia ne scapă de focul veşnic?” „Aia se ştie pe de rost”, îi răspunde neîntârziat cuviosul. Şi începe să enumere – pentru a câta oară? – virtuţile: „Credinţa, căinţa, umilinţa, pocăinţa, smerenia, milostenia, bunătatea şi dragostea, care le cuprinde pe toate. Aia ne va scăpa”. Şi adaugă: „În ziua de azi mai sunt care au credinţă, dar fără fapte”. În pelerinaje e permanent înconjurat de tineri. Le reaminteşte junilor că „De când lumea s‑a schimbat, merge fata la băiat”. Pe fete le gratulează: „Mânca‑le‑ar mama de căscate, că‑s tare parfumate”. Unuia care urmează să se însoare îi prezice: „Ioi, dragă, ţi‑a cântat cucul”. Mie  mi‑a spus odată că important „Dragă, e să te iubească lumea şi floarea codrilor”. Oamenii îl iubesc pe Gherontie şi se adună ciorchine în jurul lui. Fiecare se bucură când primeşte o binecuvântare pe care cuviosul o dă din toată inima, sub forma unei gâdilături sau ca un pupat duios pe frunte. Pentru el, toate sunt preasfinte, fiind create de Dumnezeu: soarele e preasfântul soare, vinerea e preasfânta vineri, biserica e preasfânta biserică.

Când ajungeam, în pelerinaje, răpuşi de oboseala drumului, la locul de cazare, Gherontie se aşeza, înainte de binevenitul somn, la rugăciune. Ne strângeam spontan ca nişte pui în jurul cloştii şi rosteam rugăciunile de seară împreună cu el. La sfârşit încheia cu: „Acolo să fim cu toţii şi cu toate, tot mereu şi totdeauna, de la tinereţe până la bătrâneţe, de la opincă până la vlădică, acolo unde sunt bunătăţile, laudele şi frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor, acelea care sunt mai presus de toate. Dăruieşte‑ne, Doamne, ca şi noi să fim acolo, că pe acest pământ nimenea nu este fără de păcat. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin, amin, amin. Aşază‑ne şi pe noi întru pocăinţă. Tot mereu şi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Amin, amin şi iar amin.”

Între timp, Cuviosul Gherontie s-a învrednicit de mult-râvnita moarte sfântă: a trecut la cele veșnice, de curând, în timp ce vizita Locurile Sfinte. Profețise că va pleca din această lume chiar din ținuturile în care a trăit și propovăduit Mântuitorul. Cu puțină vreme înainte de a păși în veșnicie, i-a spus unei ucenice că „toți ar trebui să fim nebuni pentru Hristos!”.

Duminica trecută, pe 21 octombrie 2018, a fost înmormântat lângă biserica Mănăstirii Tismana. L-au plâns și petrecut la mormânt sute de credincioși: preoți, monahi, oameni simpli. Fiecare dintre ei purta în suflet, ca pe un odor, povestea propriei întâlniri cu Cuviosul Gherontie. Toți am trăit certitudinea că Domnul l-a așezat „acolo unde sunt bunătăţile, laudele şi frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor”, mai presus de fire. (Ciprian Voicilă)

Masculin și feminin, mărci culturale tradiționale. Pentru a păstra această diversitate (creată dintru început de Dumnezeu, singura care ne poate oferi cadrul propice unei vieți normale), vă îndemn să răspundeți printr-un Da! decisiv, sâmbătă sau duminică (pe 6 sau 7 octombrie 2018) la referendumul pentru familie, afirmând astfel căsătoria ca uniune nu dintre „soți”, ci între „un bărbat și o femeie”

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Privind o fotografie veche, în care obiectivul aparatului foto a surprins o familie țărăneas­că românească, am înțeles, dintr-o privire, două lucruri: ierarhia internă a familiei tradiționale și cine se bucura de un statut aparte în cadrul ei. În centrul imaginii erau băr­bații familiei (bunicul și soțul), iar lângă ei însoțitoa­rele lor în viață (bunica și soția). Apoi, copiii, învăluiți de brațele protectoare ale părin­ților. În pofida trecerii de la societatea arhaică, tradițio­nală, la cea postindustrială, globalistă, trăsăturile esențiale ale familiei tradiționale s-au păstrat. Pentru un copil, „tata” și „mama” nu sunt niște cuvinte golite de orice conținut, interșanjabile ca „părinte 1” și „părinte 2”.
Folosim spontan sintagma familia „tra­dițio­nală”, din dorin­ța, parcă, de a opune familia de odinioară, care viețuia la sat într-o comuniune intimă cu natura, familiei moderne, supusă drastic transformărilor inevitabile ale urbanității. Când spunem familie „tradițională” ne referim la modelul străvechi al familiei lăsat moștenire de străbunii noștri, arhetip ce păstrează datele esențiale ale unor relații interumane firești. Familia „tra­dițională” este sinonimă cu familia „pur și simplu”, iar rădăcinile ei culturale coboară până în trecutul foarte îndepărtat. O regăsim, din plin, în polis-ul gre­cesc și în urbea romană.
Revenind la matricea civiliza­ției tradiționale românești, remarcăm anumite caracteristici extrem de sugestive din perspectivă culturală. Înainte de toate, așa cum putem vedea în fotografiile de epocă, familia românească era una extinsă: în aceeași casă puteau să viețuiască două sau chiar trei generații (soțul și soția, copiii, bunicii și străbunicii). Între generații exista un respect firesc, natural, bazat pe faptul că sfaturile pe care le dădeau vârstnicii se fundamentau pe o îndelungată experiență de viață. În plus, tinerii deprindeau tainele unei meserii, cu care își câștigau mai târziu existența, de la părinții lor.

Familia în satul arhaic

 

În vremurile noastre, mulți vociferează isteric că genul (masculin sau feminin) este o simplă chestiune de opțiune personală. Pentru istoricul sau etnograful român, în satul tradițional românesc existau (și prin unele zone etnografice din România supraviețuiesc încă) meserii tipic bărbătești, așa cum cu altele se îndeletniceau doar femeile. Diviziunea socială a muncii, teoretizată de sociologul Émile Durkheim, este valabilă inclusiv la nivelul vieții satului românesc. Bărbații se ocupau cu aratul și semănatul, coseau fânul sau grâul, preparau vinul și rachiul, se îngrijeau de stupii de albine, vânau, pescuiau pe catalige sau cu năvodul sub gheață (obicei întâlnit mai ales în Brăila), erau olari căutați și pietrari renumiți. Femeile, îndeobște, secerau cerealele (grâul mai cu seamă), cărau apa de la fântână (de vara până iarna), coceau pâinea în cuptor, pregăteau în vase de lut hrana pentru întreaga familie. Dar nu făceau doar atât: cultivau cânepa, o torceau, înălbeau pânza țesută în casă, alegeau borangicul din care, mai târziu, își vor țese maramele, pe care la diferite sărbători le vor purta cu mult fast. Alte meserii sau ocupații presupuneau cooperarea dintre soț și soție: cojocarul, de pildă, croia pieptarul din pieile tăbăcite de el, iar soția le broda. Meșterul olar plămădea din lut vasele, le așeza în cuptor ca să fie arse, iar soția sa le decora.
Copiii creșteau în această ambianță în care mama le oferea afecțiunea ei, iar tata îi învăța cum să se descurce în viață. Când nu avea în grija cui să îl lase, mama lua cu sine pruncul. Acesta dormea de multe ori la umbra căruței. Când era nevoită să purceadă la drum, îl purta în spate, într-un leagăn din lemn. Alteori, leagănul era încropit din mai multe bețe și dintr-o bucată de pânză țesută în casă. Pruncul dormea acolo unde o chemau pe mama sa grijile traiului de zi cu zi: dacă mama avea de muls oile, micuțul se odihnea într-o albie, învelit în cojoc. Dacă mama avea lână de tors, stând pe prispa casei, în timp ce mâinile sale țineau caierul și învârteau fusul, ea veghea, în același timp, somnul lin al copilului.
Când creșteau mai mărișori, copiii începeau să își ajute părinții la muncile gospodărești: dădeau de mâncare păsărilor și animalelor din ogradă, cărau apă de la izvor în donițe, culegeau din pădure plante de leac, ciuperci, vreascuri pentru foc.
În familiile de păstori, la momentul prielnic feciorul primea, plin de mândrie, de la tatăl său cârlibana, toiagul simbolic de cioban. Fetițele deprindeau de la mama sau bunica cusutul și brodatul. Feciorii își ajutau tații la fâneață: coseau fânul, greblau, îl strângeau și îl aduceau acasă în căruțe. Întreaga familie lua parte la strânsul fânului. În pauză își mai trăgeau sufletul și îmbucau din hrana adusă în oale de lut, care erau transportate la arie în coșuri din piele.
Etnologii și antropologii au dovedit că anumite zone din gospodăria țărănească aveau o marcă pronunțat feminină. Spre exemplu, vatra casei, unde se concentra o bună parte din activitatea cotidiană a femeilor. Ele trebăluiau în jurul vetrei întreaga zi: fierbeau pe ea mâncarea și mămăliga, atârnau deasupra ei, pe o prăjină, diverse țesături pentru a fi uscate. Pisau lângă vatră boabe de grâu, de secară sau porumb - pentru pâine. Anumite unelte țărănești, în mentalul arhaic autohton, aveau conotații culturale masculine sau feminine. Un simplu obicei din ritualul casnic este elocvent aici: când se întâmpla ca o femeie să nască greu, moașa satului îi așeza la picioare un topor sau o furcă, țăranii având convingerea că acest gest va ușura ivirea pe lume a unei noi ființe, fiindcă „de va fi fecior va trage la topor, iar de va fi fată va trage la furcă”.
Iată, prin urmare, că masculinul și femininul sunt concepte specifice culturii tradiționale ro­mânești. Ele nu sunt o invenție de dată recentă menită să discrimineze anumite categorii sociale. De altfel, principiile masculin-feminin sunt definitorii pentru orice cultură și civilizație arhaic-tra­dițio­nală. Este suficient să amintim binomul culturii chineze, yin-yang.
În familia tradițională românească, micuții primeau o edu­cație morală și religioasă care le oferea mijloacele necesare pentru propria devenire spirituală: din basmele și legendele auzite din gura bunicilor învățau că, în ciuda aparențelor, este mai bine să alegi să te situezi în viață de partea binelui. Duminicile și cu ocazia sărbătorilor, întreaga familie se îndrepta spre biserică, ducând cu ea prescuri și vin. Părinții îi închinau pe copii în biserică, la icoană, iar când se preumblau prin sat, la troițele ridicate la răscrucile drumurilor.
Această întrepătrundere a vieții generațiilor mai în vârstă cu cele mai tinere făcea ca, la nivel familial și comunitar, coeziunea dintre oameni să fie mult mai mare decât în societățile industrializate sau în cele postindustriale. O altă concluzie care se impune de la sine este aceea că dintotdeauna omul a primit determi­națiile spirituale necesare pentru a fi cu adevărat om doar într-un mediu familial, iar familia (potrivit studiilor realizate de sociologi, psihologi sau antropologi) nu a cunoscut în istoria umanității decât două forme: nucleară (soț, soție, copil sau copii) sau extinsă (părinți, copii, unchi, bunici, alte rude).
În istorie, neamurile se definesc în funcție de trei indici majori: limba vorbită, teritorialitate și valori comune. Pentru strămoșii noștri, familia a reprezentat o valoare esențială pentru viață. Prin urmare, noi ne păstrăm legătura spirituală cu înaintașii noștri în măsura în care împărtășim ace­leași valori: în particular, în măsura în care, la rândul nostru, vom ști (la nivelul gândirii, conjugat cu cel al acțiunii) să valorizăm familia tradițională.

Familia în prezent

În pofida transformărilor provocate de trecerea de la un tip de societate (arhaică, tradi­țio­nală, bazată pe economie de subzis­tență) la alta (postindustrială, de consum, globalistă), trăsăturile esențiale ale familiei tradiționale s-au păstrat. În cadrul familial, tatăl este cel care, de obicei, îl învață pe copil cum trebuie să se descurce în viață. El întrupează arhetipul psihologic al autorității, oferindu-i copilului feedback-ul necesar pentru o evoluție firească: încrederea în sine copiii o dobândesc printr-o relație sufletească normală cu tatăl.
Mama, în schimb, este garanta unei evoluții afective armonioase. Ea îl învață pe copil să iubească și să primească dragostea oferită de semenii săi. Și astăzi, ca și odinioară, bunul simț, rușinea, politețea, respectul (cu alte cuvinte, sentimentele morale) copilul le învață în primul rând în familie. Pentru un copil „tata” și „mama” nu sunt niște cuvinte golite de orice conținut, interșan­jabile, ca „părinte 1” și „părinte 2”. Tata și mama sunt ființe diferite, care se manifestă diferit, care se raportează la el diferit și care îi oferă, după cum am văzut, o hrană spirituală diferită.
Pentru a păstra această diversitate (creată dintru început de Dumnezeu, singura care ne poate oferi cadrul propice unei vieți normale), vă îndemn să răspundeți printr-un Da!  decisiv, sâmbătă sau duminică (pe 6 sau 7 octombrie 2018) la referendumul pentru familie, afirmând astfel căsătoria ca uniune nu dintre „soți”, ci între „un bărbat și o femeie”. (Ciprian Voicilă)

Pavle, sfântul în haină patriarhală

[Articol apărut în cel mai recent număr al revistei Lumea Monahilor]

Preafericitul Pavle iradia sfinţenie. Spiritul de jertfă, dăruirea sa extraordinară pentru toţi oamenii – indiferent de etnie, condiţie socială sau apartenenţă religioasă – a născut în inima poporului sârb, credincios, o evlavie sinceră şi credinţa fermă că Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe a fost un bineplăcut al lui Dumnezeu. O „icoană călătoare”, gata oricând să pornească degrabă acolo unde era mai multă nevoie să aline suferinţa. Cuviosul Pavle a fost un ierarh al Bisericii care şi-a păstrat simplitatea structurală, deşi a urmat studii înalte de teologie şi a avut prilejul să îi cunoască pe mai-marii politici ai lumii şi să stea o vreme în vecinătatea lor. A făcut din votul călugăresc al sărăciei un adevărat şi exemplar stil de viaţă.

Primii pași în viață… și primele încercări

Micul Goiko Stoicevici a apărut pe lume în ziua praznicului Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 11 septembrie 1914. Pentru un creștin, evenimentele ce par rodul întâmplării ascund rațiuni dumnezeiești. Din ele cel care le recunoaște poate extrage înțelesuri esențiale pentru viața sa duhovnicească. De pildă, starețul Varsanufie de la Optina îi atrăgea atenția ucenicului său, Nicon Beliaev, că nu întâmplător acesta a fost tuns rasofor în ziua prăznuirii Sfintelor Agapia, Irina și Hionia. Ele întrupau virtuțile pe care trebuie să le agonisească de-a lungul vieții monahul: dragostea (Agapia), pacea (Irina) și curăția aidoma zăpezii (Hionia). Cuviosul Varsanufie îl povățuia pe Nicon – ultimul duhovnic al Optinei din tradiția vestiților stareți –, arătându-i înlănțuirea cauzală dintre cele trei virtuți: „Dacă vei avea dragoste în inimă, atunci nu-ți va lipsi nici pacea și într-o asemenea stare a inimii vei putea să te ocupi de rugăciune. Rugăciunea îți va curăța inima, încât vei putea atinge scopul suprem al tuturor nevoințelor – curăția inimii.” În cazul lui Goiko, nașterea sa în ziua în care creștinii prăznuiesc Tăierea Capului Înaintemergătorului Domnului anticipa viața sa plină de încercări, dar și virtuțile și harismele de care s-a învrednicit de-a lungul îndelungatei sale existențe.

Din fragedă copilărie Goiko a avut de înfruntat greutățile vieții: sărăcia, singurătatea, neajunsurile traiului printre străini. Ștefan, tatăl său, după o perioadă petrecută la lucru în America, îmbolnăvindu-se de tuberculoză, revine acasă, unde avea să își dea obștescul sfârșit. Mama lui Goiko, Ana Stoicevici, s-a văzut astfel văduvă, purtând grija a doi orfani: Goiko și Dușan. Goiko avea trei ani, iar Dușan abia se născuse. După câțiva ani, Ana se va recăsători și va mai aduce pe lume două fete. La cea de-a treia naștere, Ana părăsește lumea cea stricăcioasă, pășind în Împărăția cea veșnică.

De obicei, pentru un om cele mai frumoase amintiri sunt cele din copilărie. De multe ori, dezamăgiți de viața de zi cu zi, ne refugiem în ambientul cald și protector al amintirilor care ne-au populat primii ani ai vieții: lipsiți de grijile prezentului, viața pe atunci ne apărea ca o nesfârșită, generoasă paletă de promisiuni și bucurii. Pentru micul Goiko lucrurile au stat pe dos: într-una din puținele amintiri despre tatăl lui se făcea că acesta zăcea neputincios în pat, iar o mătușă, Cristina, jelea amarnic la căpătâiul său.

Părinții lor trecând la Domnul, Goiko și fratele său, Dușan, au fost crescuți de bunica Draghina și de mătușa lor, Senka. La maturitate, Patriarhul Pavle va reînvia cu multă duioșie, din negura vremii, chipul mătușii sale: „Ea mi-a fost cu adevărat ca o mamă… așa că mi-aș dori ca atunci când voi muri s-o văd mai întâi pe mătușa mea și abia apoi pe ceilalți.” (Iovan Ianici, Să fim Oameni! Viața și cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei, Ed. Predania, 2011, p. 13, trad. din lb. sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu) Mătușa Senka s-a îngrijit să sădească în sufletele lui Goiko și Dușan dragostea și evlavia pentru Dumnezeu. Preafericitul Pavle își amintea peste timp: „Duminica mergeam la biserică, iar la școală ni se preda religia, așa că de mic am avut o simțire și-o practică creștină. Încă de atunci eram învățați rugăciunea «Tatăl nostru», dar cu totul altfel pricepe un orfan înțelesul de «Tată ceresc», îl trăiește mult mai puternic… Mătușa ne îngrijea cu dragoste, dară când făceam vreo prostie ne mai pedepsea și cu nuiaua.”

Goiko a fost un copil bolnăvicios. Odată a fost la un pas de moarte, așa încât rudele sale i-au aprins o lumânare, gândind că zilele îi sunt pe sfârșite.

Anii de ucenicie

Terminând clasele primare la școala din satul natal, bunica și mătușa au hotărât să îl trimită să studieze la liceul din Tuzla, unde locuia un unchi de-al său. Pe de o parte, Goiko era prea plăpând pentru muncile agricole, iar pe de alta manifestase de timpuriu înclinația spre studiu. Mai înainte de a pleca spre Tuzla, bunica Draghina și mătușa Senka l-au trimis pe timpul verii să cunoască viața de mânăstire. Patriarhul Pavle își va aminti, mulți ani mai târziu: „Am petrecut acolo o lună de zile și, cu toate că nu puteam înțelege totul din slujbele bisericești, simțeam foarte aproape veacurile trecute și rugăciunile înaintașilor. Pentru mine, rugăciunile lor erau prezente, le simțeam până și suflarea, și bucuriile… Toate acestea mi s-au înfipt adânc în minte, deși pe atunci nici cu gândul nu gândeam că viitorul meu va fi legat de Biserică.”

Este admis, în anul 1925, la liceul din Tuzla. Aici va fi coleg și bun prieten cu „Meșa” (Mehmed) Selimovici, romancier iugoslav devenit celebru mai ales după apariția, în 1966, a romanului Dervișul și moartea. Rememorând anii de formare a personalității sale duhovnicești, Preafericitul Pavle spunea: „Locuiam la periferia Tuzlei și ne duceam traiul mulțumită unei vaci, pe care toți eram datori s-o ducem la păscut cu rândul, chiar cu prețul de-a lipsi de la școală sau de-a lăsa temele deoparte. Unchiul meu era aspru, dar drept. I-a școlit pe toți copiii săi, asemenea și pe mine, și fiecare am terminat câte o facultate, iar unii și-au dat și doctoratul.” (idem, p. 14)

Deși era pasionat de fizică, la încheierea studiilor liceale, în 1930, Goiko decide să se înscrie la Seminarul din Saraievo: „Dorința familiei era să intru la Seminar, deși eu eram atras de fizică, pe care aveam s-o studiez în continuare, în special în timpul liber.”

În anul 1936, Goiko este admis la Facultatea de Teologie din Belgrad, urmând totodată Liceul de băieți nr. 6 din Belgrad. Își va lua licența în Teologie în 1942. Vremurile istorice erau extrem de tulburi pentru poporul sârb. După intrarea Iugoslaviei în Al Doilea Război Mondial, croații devin autonomi, prin crearea Statului Independent Croat, și declanșează o prigoană fără precedent împotriva sârbilor. Goiko este nevoit să se refugieze în Belgrad și, pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, se angajează muncitor în construcții: „Când am fugit la Belgrad în ’41, am lucrat pe mai multe șantiere și s-a întâmplat să-mi cadă o grindă pe picior și să-mi strivească degetul mare, în timp ce descărcam un camion. Apoi n-am mai putut lucra… După asta, în primăvara lui ’42, colegul meu de școală, ieromonahul Elisei Popovici, m-a dus la Mânăstirea Sfânta Treime din Ovcear. Mânăstirea avea o bună așezare materială, așa încât își putea permite să mă hrănească și pe mine. Mi-au rânduit ascultări mai ușoare…”

În toamna anului 1941, de praznicul Nașterii Maicii Domnului, nemții bombardează Mânăstirea Sfânta Treime. În 1943, bulgarii – care primiseră, prin intermediul nemților, porțiuni extinse din Iugoslavia, inclusiv clisura Ovcear-Kablar, „Sfântul munte sârbesc”, unde era așezată Mânăstirea Sfânta Treime – invadează mânăstirea și fac prăpăd în rândul monahilor. În urma bătăilor suferite, unii călugări mor, alții își pierd mințile. Fratele Goiko scapă cu ajutorul ieromonahului Pahomie Krali, care, auzind că „vin bulgarii”, îl ia cu sine și se refugiază împreună într-o peșteră din apropierea vârfului Muntelui Ovcear.

Chemarea pentru viața monahală. Goiko devine Pavle

În 1942, în timpul luptelor din Slavonia, sfârșește Dușan, fratele lui Goiko. Nu peste multă vreme acesta devine învățător și profesor de religie în Bania Koviliacea. Le preda unor copii refugiați din Bosnia. El va trăi aici o minune care va decide, odată pentru totdeauna, cursul vieții sale. Reamintindu-și întâmplările de odinioară, Preafericitul Pavle povestea: „Într-o zi călduroasă de vară, prin 1944, noi, învățătorii, i-am scos pe copii la scăldat în Drina. Le-am arătat până unde au voie să intre în apă, dar știți cum sunt copiii… Când mă uit, văd un băiat că înaintează în larg și nu mai are putere să se țină la suprafață. Am sărit imediat după el și l-am scos. L-am pus pe genunchi și i-am tras o mamă de bătaie… I-am spus: «Fiule, ai scăpat din Bosnia, tatăl și mama ți s-au prăpădit și-acum vrei să te îneci sub ochii noștri? Unde ți-e capul?» Îndată după asta m-am îmbolnăvit. Am făcut febră, am mers la control… Medicii îmi spun: tuberculoză!” I-au mai dat doar trei luni de viață.

Monahii l-au primit cu multă dragoste la Mânăstirea Vuian, însă i-au impus câteva restricții menite să ferească obștea de contaminarea cu înfricoșătoarea tuberculoză. Goiko se ruga, cu lacrimile șiroindu-i pe chip, în sfânta biserică doar după încheierea slujbelor și nu mânca alături de ceilalți frați la trapeză. Rugăciunea îi era singurul, neprețuit, ajutor. Stând în singurătatea chiliei sale, Goiko a realizat că planurile sale de viitor, visul său de a-și întemeia o familie și de a deveni preot într-o parohie se năruise. Bunul Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile și l-a izbăvit pe robul său credincios de cumplita boală. În inima lui Goiko a încolțit dorința fierbinte de a se afierosi pe sine Domnului, îmbrăcând haina monahală.

Ca semn al dragostei față de frații săi întru Hristos, care își căutau mântuirea în Mânăstirea Vuian, Goiko sculptează în lemn o cruce pe care era înfățișată Răstignirea Domnului și scrie pe spatele ei, în limba slavonă, cu litere încrustate: „Mânăstirii Vuian, pentru vindecare, a dăruit robul lui Dumnezeu, Goiko.”

În anul 1945, starețul Mânăstirii Vuian, egumenul Iulian Knejevici, este mutat la Mânăstirea Blagoveștenie. Îl vor însoți acolo trei frați, printre ei – Goiko Stoicevici. Ne putem face o imagine fidelă despre perioada petrecută de Goiko în acest sfânt așezământ citind însemnările fratelui Milisav, viitorul arhimandrit Iovan Radosavlevici, viețuitor în acea vreme la Mânăstirea Blagoveștenie: „A sculptat în lemn cruci minunate, mai știa să repare și-o mulțime de lucruri, ceea ce prindea foarte bine în vremurile de sărăcie care au urmat războiului. Până și ceasurile se pricepea să le desfacă și să le pună la punct. Pe atunci nu prea se găsea încălțăminte, dar el nu se îngrijora din pricina asta, pentru că, dacă dădea peste-o pereche de pantofi vechi, fără tălpi, dar cu fețe cât de cât întregi, își făcea din ei o pereche de încălțări numai bune, folosind pentru tălpi cauciuc de la anvelope. Dacă nu găsea cauciuc, își potcovea încălțările cu lemn. Așa căpăta pantofi călduroși cu care trecea iarna. Ca să nu se îmbolnăvească de plămâni, boală pentru care nu era leac pe atunci, a fost nevoit să stea liniștit în pat, zăcând din pricina febrei ridicate care l-a chinuit vreme de 20 de ani. Iar ca să petreacă cu folos timpul ăsta, și-a făcut un analog pe care îl sprijinea de pat și putea citi astfel stând culcat. Citea mult și repede. Avea o mulțime de reviste eparhiale luate de la biblioteca mânăstirii, precum și multe alte cărți de folos.” (idem, p. 23) Goiko le împărtășea din cele citite fraților săi de mânăstire mai puțin școliți.

O întâmplare elocventă, survenită în 1946, ne ajută să ne facem o opinie adecvată despre cultura profundă pe care deja și-o agonisise tânărul Goiko. Un milițian cu convingeri comuniste a sosit în Mânăstirea Blagoveștenie și a început să îl îndoctrineze pe Goiko, vorbindu-i plin de patos despre Marx și Engels și zugrăvindu-i comunismul ca pe o veritabilă și „nouă soluție de orânduire socială”. Goiko l-a ascultat politicos, apoi a început să-i expună milițianului viziunea marxist-leninistă, relevându-i aspecte ascunse, care țineau de micile detalii. Dându-și seama că interlocutorul său cunoaște în profunzime doctrina marxistă, milițianul a răbufnit plin de mânie: „Pe tine ar trebui să te împușcăm! Văd că știi foarte bine toate astea, dar nu vrei să le pui în practică…”

În 1948, Goiko se învrednicește de „îngerescul chip” și primește un nou nume: Pavel. Sfântul Apostol convertit pe drumul Damascului îi va fi pentru tot restul vieții model de trăire și de propovăduire a învățăturii Domnului nostru Iisus Hristos.

În 1949, obștea monahului Pavle s-a mutat la Mânăstirea Racea. Încă din 1946 începuse pătimirea Bisericii Sârbe: în acest an puterea comunistă promulgă Legea Reformei agrare și a colonizării, prin care Bisericii îi sunt luate aproximativ 70.000 de hectare de pământ arabil și de pădure.

În aceste vremuri de cernere, monahul Pavle se frământa să găsească răspunsul la întrebarea de ce Dumnezeu îngăduise instaurarea orânduirii comunist-atee. Va mărturisi mulți ani mai târziu: „Parcă se lucra în chip silnic ceva nefiresc, ce ducea la o sfâșiere nu numai între noi, ci și înlăuntrul sufletelor noastre. Îmi era greu să înțeleg această nouă lovitură ca fiind voia lui Dumnezeu, sau poate nu reușeam să mă împac cu ea. Mi se părea că trăim mari ispite care trebuie întâmpinate cu mare tărie duhovnicească. Nimic altceva nu se putea împotrivi acestei orânduiri care supraveghea toată viața publică, ba chiar și viața personală a oamenilor.”

În acest context, viitorul Patriarh surprinde consecința nocivă a procesului industrializării forțate întreprinse de regimul comunist: descreștinarea Serbiei și schimbarea etosului tradițional sârbesc (observații care, mutatis mutandis, sunt valabile și pentru societatea românească de ieri și de astăzi): „De la poalele Tarei și până pe malurile Drinei, în primii ani după război, poporul rămăsese credincios Bisericii, iar la mânăstiri nu veneau doar de praznice și doar bătrânii, ci și mulți tineri. Așa au mers lucrurile până când au început să se ridice fabrici, iar tinerii au fost atrași să părăsească satele și să se mute la oraș. Cred că acesta a fost începutul marilor schimbări în viața și obiceiurile – chiar și cele duhovnicești – ale poporului nostru de la țară.” (idem, p. 27)

În timpul liber, între ascultările monahale, ierodiaconul Pavle le ținea fraților săi întru Hristos prelegeri din Vechiul și Noul Testament, din Liturgică și Istoria bisericească și națională. Pavle se remarca în obștea mânăstirii prin smerenia sa aleasă și prin grija veghetoare față de semenii aflați în lipsuri și încercări. Astfel, într-o iarnă, văzând cu uimire că micul Dimitrie Blagoievici mergea prin brumă spre școala din satul Racea în picioarele goale, i-a confecționat o pereche de încălțări din materialele pe care le-a avut la îndemână: din niște scândurele de lemn a încropit tălpile și din cauciuc de la anvelope fețele. În anul școlar 1950-1951, Patriarhia din Belgrad îl numește pe Pavle suplinitor la Seminarul de la Prizren. În 1954, Sfântul Sinod îl trimite la Atena pentru a-și aprofunda studiile de Vechiul și Noul Testament și de Liturgică. Tot în 1954 este hirotonit ieromonah și nu peste multă vreme este făcut protosinghel. Conștiinciozitatea și evlavia sa deosebită îi impresionează pe colegii și profesorii săi greci. Când, în 1956, Arhiepiscopul elen Dorothei vizitează Patriarhia din Belgrad le mărturisește înalților ierarhi sârbi: „Nu aveți a vă îngriji de viitorii Episcopi, atâta vreme cât aveți călugări precum părintele Pavle!”

„Pe acest Episcop, teolog cu înalte școli, îl vedeam cățărat pe scară, reparând acoperișuri de biserici sau chilii monahale…”

Cuvintele Arhiepiscopului grec aveau să se adeverească în anul 1957, când ieromonahul Pavle a primit cinul de arhimandrit, iar pe 29 mai Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe l-a numit Episcop al Eparhiei de Ras-Prizren. Preasfințitul Pavle va păstori aici vreme de 33 de ani. În aceste ținuturi – Kosovo și Metohia – va avea multe de îndurat, în special din partea populației albaneze: jigniri, lovituri, șicane felurite.

Într-o scrisoare pe care o trimite în ianuarie 1981 Sfântului Sinod, Preasfințitul Pavle scrie: „În Prizren, când preoții prohodesc morții, trec pe lângă școli, mai ales pe lângă Școala Pedagogică, elevii strigă lucruri necuviincioase și înjurături, iar câteodată aruncă cu pietre.” Patriarhul Pavle va rememora mai târziu acei ani de necontenite încercări: „Am fost prevenit să am grijă cu declarațiile pe care le trimiteam regulat către Sfântul Sinod, pentru că ele ajungeau și în mâna reprezentanților statului… Dar nouă ne era din ce în ce mai limpede că undeva anume se hotărâse ca provincia Kosovo și Metohia să nu mai fie ale sârbilor.”

Dispoziția sa lăuntrică, de permanentă jertfelnicie pentru aproapele său, și stilul său simplu de viețuire lăsau o pecete indelebilă în inimile cunoscuților Preasfințitului Pavle. Istoricul de artă Jivorad Stoikovici își amintește: „Prin cea mai întinsă eparhie sârbească, el călătorea singur, așa cum nici un țăran gospodar nu merge azi pe acest pământ… De la Prizren la Belgrad nu o dată călătoarea în vagoane fără geamuri, cu zăpadă pe scaune… Pe acest Episcop, teolog cu înalte școli, îl vedeam cățărat pe scară, reparând acoperișuri de biserici sau chilii monahale, iar reședința sa episcopală nu era vreun conac, ci o chilie fără telefon și fără secretar personal, cu o mașină de scris pe birou la care scria singur înștiințări, acte, scrisori…”

Episcopul avea o grijă părintească față de toți elevii Seminarului din Prizren: își împărțea salariul elevilor săraci, le repara încălțările sau le peticea hainele. Când grijile cotidiene nu îi îngăduiau să discute multă vreme cu seminariștii, găsea prilejul să-l întrebe pe fiecare în parte: „Cum îți este, măi copile?”

Celor intrigați de faptul că Preasfințitul Pavle se ostenea atât de mult, stăpânind meserii atât de diverse, le răspundea: „Unii spun că Episcopul n-ar trebui să repare țiglele de pe acoperiș, că n-ar trebui să muncească… De parcă munca ar fi rușinoasă! Nu munca umilește pe om, ci viața păcătoasă și plină de răutate… Așa că dacă Mântuitorul a putut lucra ca tâmplar cu mâinile Sale, de ce n-aș putea și eu? Dacă pe El nu L-a umilit munca, nu mă va umili nici pe mine.” (idem, p. 36)

„Programul nostru este Evanghelia”

În 1990, la vârsta de 76 de ani, Episcopul Pavle devine Patriarh al Serbiei. Această alegere l-a luat prin surprindere. Peste ani, va mărturisi: „Mi-am venit în fire abia după ce am înțeles că primirea celui mai înalt cin nu înseamnă a fi stăpânul cuiva, ci a fi întâiul în slujirea și îngrijirea celorlalți.”

În „Cuvântul său la întronizare”, Sfinția sa Pavle le-a spus celor prezenți: „Așezându-ne în tronul Sfântului Sava ca cel de-al 44-lea Patriarh al Serbiei, nu avem nici un program anume de făptuiri arhierești. Programul nostru este Evanghelia, Buna Vestire a lui Hristos în mijlocul nostru și a Împărăției lui Dumnezeu în noi – în măsura în care o primim cu credință și cu dragoste.”

În discursurile Patriarhului Pavle întâlnim o idee recurentă: „Datori suntem să ne purtăm ca Oameni și în cele mai grele împrejurări. Nu este pricină, nici națională, nici personală, care ar putea să ne îndreptățească a fi neoameni.” Atât de mult circula această deviză în rândul credincioșilor sârbi încât o cunoșteau și copiii, care l-au denumit plini de dragoste „Patriarhul Pavle-să-fim-oameni”.

El însuși întrupa virtutea omeniei: odată, în timpul războiului care izbucnise în 1991, stând în reședința Patriarhiei, a văzut mai mulți refugiați care îndurau ploaia nemiloasă. A ieșit la ei și i-a rugat să poftească înăuntru. Cineva din anturajul său i-a atras atenția că în grupul refugiaților ar fi putut să se strecoare vreun individ care i-ar fi putut vrea răul. Patriarhul i-a răspuns: „Dar cum oare aș fi dormit eu sus la căldură, iar acei copii să stea afară în ploaie?”

În interviurile și predicile sale, Preafericitul Pavle s-a declarat de multe ori împotriva lăcomiei consumeriste, a opulenței care a acaparat lumea întreagă. Mărturisea: „Dacă aș avea vreme, și Dumnezeul cel Înviat mi-e martor, m-aș duce în fața bisericilor, spitalelor, chiar și a restaurantelor luxoase și aș cerși pentru frații, surorile și copiii noștri aflați în încercări. Fiecare din noi ar trebui, într-un mod activ, să rușineze toată acea lăcomie disprețuitoare ce domnește în atâtea locuri publice, nu doar să ne plângem și să deznădăjduim pentru că obrăznicia amară stăpânește peste tot în jurul nostru.”

S-ar putea spune că votul călugăresc al sărăciei de bunăvoie devenise pentru Patriarhul Pavle un adevărat stil de viață: se întreținea doar dintr-o pensie modestă primită de la Episcopia de Ras-Prizren (banii care îi prisoseau îi împărțea refugiaților și celor nevoiași), își cosea singur hainele și își repara pantofii.

Poporul sârb îl iubea, socotindu-l încă din timpul vieții un sfânt, un bineplăcut slujitor al Domnului. Când preoții îi pomeneau la Sfânta Liturghie numele, credincioșii își făceau semnul crucii cu adâncă evlavie, iar când își făcea apariția – potrivit mărturiei biografului său, Iovan Ianici – „în popor se simțea o înflăcărare aparte, o mare bucurie duhovnicească, în urma căreia mulți începeau să plângă.”

În toate cele se așeza pe sine mai prejos de semenii săi. Când primea pânză nouă pentru rasă, o păstra și i-o dăruia unui preot sau monah sărac. Într-o bună zi, l-a vizitat la Patriarhie verișoara sa, Aghița, care, văzându-l îmbrăcat în aceeași rasă, l-a întrebat: „Ce fel de Patriarh ești tu dacă ai numai o rasă?” Acesta i-a răspuns: „La ce-mi trebuie mai multe? Doar nu pot să îmbrac două deodată!”

Într-o altă zi, întorcându-se cu tramvaiul la Patriarhie, un călător l-a recunoscut și a început să strige: „Iată-l pe Patriarh!” Apoi s-a îndreptat grăbit spre el, să primească binecuvântare. Călătorul a fost imediat urmat de mulți alții, iar în tramvai s-a produs o îmbulzeală de nedescris: toți doreau să fie binecuvântați de Patriarhul Pavle. Ca să reinstaureze ordinea, vatmanul a oprit tramvaiul, le-a cerut călătorilor să coboare, rămânând în vehicul doar Patriarhul. A deschis o singură ușă și i-a invitat pe călători: „Acum intrați pe rând, unul câte unul…” Stând cuviincios la rând, au primit toți binecuvântarea mult dorită.

Umorul constituia o trăsătură aparte a personalității Patriarhului Pavle. Odată, întrunindu-se Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe, a văzut adunate la un loc o mulțime de automobile negre, luxoase. L-a întrebat nedumerit pe preotul care îl conducea: „Ale cui sunt mașinile astea luxoase?” Preotul i-a răspuns: „Ale Episcopilor noștri, Sfinția voastră; au venit cu ele la Sinod.” Plin de uimire, Preafericitul Pavle a continuat: „O, Doamne, cine știe ce-ar mai fi condus dacă n-ar fi depus votul sărăciei!”

Altădată, un celebru fotoreporter, Vițan Vițanovici, a sosit la Patriarhie pentru a-i face o serie de fotografii. Vițan, fiind ateu, nu cunoștea formulele de protocol, așa că i s-a adresat Preafericitului astfel: „Lumina voastră…” Patriarhul Pavle i-a răspuns îndată: „Dacă tot sunt lumină, la ce-ți mai trebuie
blițul?”

Pătimind împreună cu poporul sârb

După alegerea sa ca Patriarh, unul dintre contracandidații săi, Episcopul Ștefan al Jicei, avea să declare: „Pentru întâia dată în istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe am întrebuințat tradiția apostolică în alegerea Patriarhului și, după cum vedeți, a fost foarte folositoare. Am plâns de bucurie, căci cel mai sfânt, cel mai bun, cel mai rugător dintre noi a ajuns în scaunul Sfântului Sava. Venirea sa în fruntea Bisericii Ortodoxe Sârbe, în aceste vremuri când rugăciunea s-a rărit, dar nevoia de rugăciune a crescut, este vădirea voirii Sfântului Duh ca Biserica Sfântului Sava să se întărească mai mult duhovnicește.”

Pavle, Întâistătătorul Bisericii Sârbe, a condus-o într-o vreme de cumpănă: țara era pustiită de războiul civil, din trupul ei fuseseră desprinse Kosovo și Metohia, albanezii îi prigoneau în fel și chip pe sârbii creștini. Pavle a participat trup și suflet la pătimirile poporului său. În 1993, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, sub conducerea sa, a semnat și înaintat un „Apel la omenie” către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite „pentru a ridica fără întârziere sancțiunile economice, embargoul și izolarea poporului sârb din Republica Federală Iugoslavia (Serbia și Muntenegru), izolare care nu are precedent în istorie, căci sancțiunile și embargoul, așa cum sunt aplicate, chiar dacă ne referim numai la materia primă necesară producției medicamentelor, au transformat o țară întreagă într-un imens lagăr de concentrare sau ghetou și un întreg popor într-o masă de condamnați, de la copilul din pântecele mamei până la bătrânul aflat în pragul morții.” (idem, p. 100)

Preasfințitul Pavle slujise vreme de 44 de ani în Kosovo și Metohia, ca Episcop de Ras-Prizren. De aceea, din luna iunie a anului 1999 – când armata și poliția sârbă s-au retras din Kosovo și Metohia, fiind înlocuite cu trupe internaționale, moment care marchează începutul unor pătimiri teribile îndurate de creștinii sârbi –, Patriarhul Pavle a început să se roage zilnic pentru aceștia, compunând rugăciuni speciale pe care toți slujitorii Domnului din Biserica Ortodoxă Sârbă le citeau în timpul Sfintei Liturghii. Astfel, la Ectenia mare se rugau: „Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să trimită mila și ocrotirea Sa poporului nostru ortodox păcătos și pătimitor, pentru cei muceniciți, prigoniți, chinuiți: bărbați, femei și copii, pentru păzirea bisericilor și a mânăstirilor ortodoxe, a familiilor și caselor din Kosovo și Metohia, Domnului să ne rugăm. Doamne miluiește!”

La Liturghiile slujite de Preafericitul Pavle participau foarte mulți oameni

Ca Patriarh, și-a urmat programul călugăresc de viețuire: dormea într-un pat simplu, din scânduri, fără pernă, se trezea în fiecare dimineață la ora patru, își citea rugăciunile din pravila monahală, iar la ora șase se îndrepta spre Paraclisul Sfântul Simeon Izvorâtorul de mir, care se găsea în Palatul Patriarhiei, și începea să săvârșească Sfânta Liturghie. La Liturghiile slujite de Preafericitul Pavle participau foarte mulți oameni. Acestea durau mult fiindcă Patriarhul îi pomenea pe toți care îi solicitau mijlocirea la Dumnezeu, pe toți oamenii oropsiți de care avea știință.

Patriarhul Pavle a contribuit semnificativ la refacerea comuniunii canonice dintre Patriarhia Moscovei și Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor. Deși împlinise 91 de ani, a întreprins mai multe călătorii misionare în Australia și a luptat să refacă unitatea între membrii dezbinați ai diasporei sârbe. În călătoriile sale îl însoțeau negreșit Sfânta Scriptură și cartea de rugăciuni.

Duminică, 15 noiembrie 2009, la ora 10,45, Patriarhul Pavle a trecut cu pace la Domnul. Ieromonahul Metodie i-a fost alături în ultima perioadă a vieții. El își va aminti mai târziu: „În ultima vreme, Patriarhul ținea tot timpul ochii închiși, dar auzea totul. Când i-am citit rugăciunile pentru împărtășanie, a deschis ochii și s-a uitat drept în ochii mei. M-a auzit și când l-am întrebat: «Sfinția voastră, vreți să vă împărtășiți?» A răspuns în șoaptă: «Vreau… Domnul să ajute… Domnul să binecuvânteze!» S-a împărtășit ca niciodată în acel an și jumătate, cât stătuse pe patul spitalului. Atât de împăcat, de liniștit. Totul arăta că va fi ultima împărtășanie. Mi s-a părut că și el știe acest lucru. A închis ochii și nu i-a mai deschis până ce-a murit. Am plecat să slujesc Sfânta Liturghie. Când am terminat, mi-am dat odăjdiile jos și m-am întors la ușa apartamentului său. Atunci el a murit. Parcă așteptase să se sfârșească Liturghia.”

La înmormântarea rămășițelor sale pământești în Belgrad a luat parte în jur de un milion de oameni.

Ciprian VOICILĂ

Cuvioasa MACRINA, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” (I)

[Articol apărut în ultimul număr al revistei Lumea Monahilor]

Stareţa Macrina face parte din familia duhovnicească a Cuviosului Gheron Iosif, alături de alte figuri magnifice: bătrânul Arsenie, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul, stareţul Haralambie… Viaţa ei este relevantă pentru noi, creştinii de astăzi, în primul rând pentru că ne învaţă cât de importantă este pentru mântuirea noastră tradiţia isihastă, neptică: Rugăciunea lui Iisus, pomenirea deasă a Numelui Domnului este una dintre cele mai eficace căi prin care inima ne este curăţată de patimi. În al doilea rând, maica Macrina ne ajută să conştientizăm valoarea unor virtuţi fără de care viaţa duhovnicească îşi pierde autenticitatea: smerenia, ascultarea de părintele duhovnicesc, dragostea jertfelnică pentru semenii noştri. Cultivând vreme de şapte decenii aceste virtuţi, stareţa Macrina a ajuns la măsurile sfinţeniei. Sfinţenie care devenise transparentă, vizibilă. Părintele Efrem Filotheitul mărturiseşte: „Chipul ei răspândea bunătate, dragoste, sinceritate şi credinţă. Liniştea ei şi cuvântul ei plin de dulceaţă erau sprijin şi izvor de putere pentru toţi cei care o cunoşteau.”

Maria Vassopoulos a văzut lumina zilei în anul 1921, în satul Hatzileri, situat în partea de Vest a Asiei Mici. Tatăl său, Fotie Vassopoulos, era negustor. Împreună cu soția lui, Anastasia, s-a îngrijit să le insufle celor patru copii dragostea de Dumnezeu și râvna pentru dobândirea virtuților creștine. Fotie era o fire foarte milostivă: noaptea lăsa coșuri cu alimente la ușa oamenilor covârșiți de lipsurile materiale. Soția sa, Anastasia, se îndeletnicea cu broderia și era preocupată să cultive în inima ei smerenia, trezvia și rugăciunea.

În 1922, întreaga familie a Mariei a fost nevoită să părăsească satul Hatzileri și să se refugieze mai întâi în cantonamentul din Kardița, pentru ca mai târziu, după doi ani, să se stabilească în cartierul din Nea Ionia-Volos, dedicat refugiaților. Deși la școală Maria a obținut rezultate foarte bune, datorită condițiilor sociale vitrege a trebuit să o abandoneze încă din clasele primare.

„Cât de dulce este Hristos?” Chemarea monahală

La vârsta de șapte ani, Maria a simțit chemarea pentru viața monahală. Era într-o primăvară. Maria se juca împreună cu alți copii de vârsta ei, în apropierea casei părintești. În toiul jocului, Maria i-a îndemnat pe aceștia să înalțe împreună o rugăciune lui Dumnezeu. I-a întrebat pe prietenii săi cum cred că pot ajunge la Dumnezeu. Fiecare și-a spus părerea, iar Maria le-a destăinuit la ce se gândise ea de multă vreme: credea că dacă ar așeza multe mese și scaune unele peste altele, ar reuși să ajungă în cele din urmă la Dumnezeu. La sfârșitul jocului, toți copiii au cântat Doamne, miluiește.

Peste ani, maica Macrina avea să se confeseze ucenicelor sale că după ce s-a ivit în sufletul ei dorința de a se înălța la Dumnezeu în timp ce se ruga cu prietenii săi de joacă, a auzit o voce interioară care a îndemnat-o să urmeze calea monahală. (Stareța Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, trad. din lb. greacă de ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2015, p. 15) Chemarea lăuntrică a fost însoțită de o stare de umilință care i-a cuprins sufletul și copila a început să lăcrimeze. A alergat spre casă, iar mama ei, căutând-o, a aflat-o stând în fața iconostasului familiei, cu lacrimile prelingându-i-se șiroaie pe obrăjori. Mama a cuprins-o în brațe și a întrebat-o ce s-a petrecut cu ea. Lăcrimând în continuare, Maria i-a mărturisit că dorește să devină monahie. Fiindcă nimeni nu îi vorbise până atunci despre monahism, Maria, deși aflase cuvântul „monahie” de la acel glas lăuntric, nu îi cunoștea sensul exact. Pe seară, când tatăl său s-a întors acasă, Maria i-a împărtășit și lui această dorință, iar Fotie a întrebat-o de trei ori ce înseamnă cuvântul „monahie”. La fiecare întrebare, fetița a ridicat neștiutoare din umeri. În acest fel, tatăl s-a încredințat că dorința Mariei nu este rodul influenței oamenilor mari, ci vine în chip limpede de la Dumnezeu. Așa că a rugat-o pe Maria să îi aducă un pahar cu apă – într-unul din paharele cu care erau serviți oaspeții casei – și i-a dat micuței binecuvântarea părintească: „Să devii o bună călugăriță, fiica mea!” Fotie i-a oferit și un sfat evanghelic, pe care ea avea să îl urmeze neabătut întreaga viață: „Fiica mea, dacă cineva îți va face cel mai mare rău, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Tu să arăți numai dragoste și vei fi răsplătită bine de Dumnezeu.” Despre anii petrecuți în sânul familiei, Cuvioasa Macrina le mărturisea ucenicelor sale: „Anii aceia aveam să-i caut cu lacrimi mai târziu. Căldurosul cuib familial l-am pierdut și am fost lipsită pentru totdeauna de îmbrățișarea plină de afecțiune a părinților mei.”

Când Maria a împlinit opt ani, Fotie a fost înștiințat de un înger că îl va duce la Domnul în lunea din prima săptămână a Postului Mare, iar soția sa îl va urma după un an. Vestitorul ceresc l-a mângâiat, spunându-i: „Pentru copii să nu te mâhnești, căci o mână tare îi va acoperi; îi va ocroti dumnezeiescul har.” Vremea trecând, cuvintele îngerului s-au adeverit: la nouă ani, Maria  și fratele ei, Gheorghe, au rămas orfani.

În anii 1930-1940, care s-au dovedit a fi extrem de dificili pentru întregul popor grec, Maria și frățiorul ei au îndurat foamea, frigul și amărăciunea traiului printre străini. Foamea bântuind în Grecia, cei doi orfani erau ajutați de vecinii lor, care le lăsau în curte, în timpul nopții, câte un coș cu alimente.

După moartea părinților, Maria și fratele ei de patru ani au locuit în aceeași casă cu o mătușă de-a lor. Aceasta se mânia din te miri ce, avea prostul obicei de a înjura și adesea o snopea în bătaie pe Maria. Micuța le îndura mucenicește, în tăcere pe toate, fără să i se împotrivească în vreun fel. Un singur lucru nu răbda: să o audă pe mătușă hulind. În acele momente, Maria refuza mâncarea gătită de mătușă până ce aceasta contenea cu înjurăturile. Îndelunga răbdare a nepoatei a condus-o în cele din urmă pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu: înainte de a păși în viața veșnică, Maria a reușit să o convingă pe mătușă să se spovedească și să se împărtășească.

Pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, Maria a trebuit să muncească din greu, de la vârsta fragedă de nouă ani. Mai întâi a spălat vasele în casa unei familii înstărite, apoi s-a angajat să spargă cu o piatră migdale la un magazin – o muncă istovitoare și dureroasă, degetele copilei fiind mai tot timpul însângerate.

După trecerea la Domnul a părinților ei, Maria a învățat să nădăjduiască doar în ajutorul Maicii Domnului. În această perioadă biografică dificilă, Maria s-a învrednicit de o vedenie care i-a adeverit o dată în plus chemarea pentru viața monahală. Se făcea că se afla într-o grădină plină de verdeață, deosebit de frumoasă. Deodată, s-a apropiat de ea o femeie înveșmântată în negru, care purta la piept un prunc de trei anișori. Copilul s-a desprins dintr-odată din brațele mamei și s-a pornit să alerge prin iarbă. Mama pruncului a chemat-o la sine pe Maria și a rugat-o să îl prindă pe micuț, promițându-i în schimb un dar. Maria l-a prins cu multă osteneală pe prunc și l-a întrebat: „Cât de dulce este Hristos?” Copilul nu i-a răspuns, dar și-a așezat mânuțele de-a dreapta și de-a stânga gurii Mariei. Apoi a suflat spre ea, iar Maria și-a simțit sufletul invadat de o dulceață și o mireasmă de nedescris. Mama pruncului a pus pe degetul copilului și pe cel al Mariei câte un inel. Această vedenie a pus o pecete adâncă asupra inimii Mariei: vreme de doi ani nu s-a mai atins de dulciuri, vrând să păstreze acea dulceață a harului dumnezeiesc. Din acel moment a început să se îmbrace doar în haine cernite și să poarte batic, pentru a se asemui și mai mult chipului monahal.

Un alt eveniment care i-a marcat semnificativ biografia a fost întâlnirea cu părintele Efrem Karayanis, fiul duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul. Într-o bună zi, părintele Efrem a vizitat familia la care muncea Maria. Ea tocmai se trudea să aprindă focul la cazanul cu rufe, însă străduința ei se dovedea deșartă. Părintele Efrem s-a apropiat de copila mâhnită și a întrebat-o ce a pățit. Aflând ce o amăra, părintele a făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci deasupra lemnelor, apoi a sfătuit-o să aprindă focul și să sufle din nou în el. Maria a făcut întocmai, iar focul s-a aprins. De la părintele Efrem Maria a aflat multe lucruri despre tradiția isihastă, despre Rugăciunea lui Iisus și harismaticul povățuitor duhovnicesc Gheron Iosif (1897-1959). Părintele Efrem, care la acea vreme avea ascultarea de preot în Biserica Sfântului Apostol cel Nou din Volos, a devenit de atunci duhovnicul Mariei.

La vârsta de 12 ani, Maria s-a angajat în fabrica unui om bogat din Volos, care era și un bun creștin. Urmând predaniei lui Gheron Iosif, se nevoia aici rostind mereu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.” Colegele de serviciu ale Mariei mărturiseau că rugăciunea continuă pe care o săvârșea făcea ca chipul ei să strălucească, iar gura să îi izvorască bună mireasmă. (idem, p. 21)

Maria a căpătat și mai multă râvnă pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus în urma unei întâmplări. Îndreptându-se într-o dimineață către serviciu, i-a apărut în cale diavolul, care i s-a plâns: „Ah, ce ți-aș fi făcut dacă nu țineai ceea ce ai în mână!” Vrăjmașul mântuirii omului se referea la metanierul cu ajutorul căruia Maria rostea continuu Rugăciunea preasfântului nume al lui Iisus.

O altă persoană care a ajutat-o mult din punct de vedere duhovnicesc, dar și material, a fost Victoria Moraitu, mama starețului Efrem Filotheitul. Părintele Efrem va povesti mai târziu: „În perioada când stareța (Macrina) lucra la fabrica lui Matsangos, în fiecare zi trecea prin fața casei noastre atunci când mergea la lucru. Avea o legătură atât de strânsă cu mama mea încât nu se poate descrie în cuvinte. Aceste două femei aveau multă dragoste între ele…” Maria și Victoria privegheau nopțile împreună, bătând multe metanii și rugându-se cu lacrimi. Victoria se purta ca o adevărată mamă față de Maria: se îngrijea să nu îi lipsească hrana și o povățuia în viața duhovnicească.

Mergând odată în pelerinaj, de praznicul Sfântului Apostol cel Nou, în satul Sfântului Lavrentie-Piliu, Maria a zărit în apropierea bisericii un pustnic bătrân, care zăcea istovit de puteri pe o lespede de piatră. Acesta a chemat-o la sine și i-a poruncit: „Tu, vino-ncoace! Du-te și cere cuiva un covoraș vechi! Caută și o piatră și adu-mi-le.” Maria a făcut ascultare. A găsit un covoraș, o piatră și i le-a adus bătrânului cu chip cuvios. Drept mulțumire, pustnicul i-a spus: „Fiica mea, îți dau trei sfaturi pe care să le pui în faptă. Să te rogi neîncetat cu rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Când vei ieși din casă, să nu privești nici în dreapta, nici în stânga, nici în sus, ci doar în pământ. Deși ești săracă, cu puținii bani pe care îi vei avea, după ce îi vei face mărunțiș, să dai milostenie când vei întâlni vreun sărac sau cerșetor, încât cu bănuțul tău și cu milostenia celorlalți creștini să-și ia și el puțină pâine. (idem, p. 26) Sufletul Mariei a primit ca un pământ roditor cuvintele bătrânului și în tot restul zilelor sale s-a străduit să înmulțească virtutea milosteniei față de toți oamenii nevoiași pe care i-a întâlnit în cale.

Trăiri și arătări dumnezeiești în focul încercărilor

În 1940, în timpul Postului Maicii Domnului, după ce s-a săvârșit Sfânta Liturghie, Maria a pornit, însoțită de alte șase surori întru Hristos, spre cartierul Sfântului Onufrie din Volos. Dorea să aprindă candelele din Paraclisul Sfântului Nicolae Kremastou. Flămânzind, Maria le-a împărtășit însoțitoarelor dorința sa tainică: „Ce bine ar fi fost dacă am fi avut o felie de pâine și o smochină să mâncăm!” Ajungând la Paraclisul Sfântului Nicolae, au aprins candelele și au înălțat cântări de laudă. Ducându-se să aprindă și candelele din interiorul Sfântului Altar, Maria a zărit pe Sfânta Masă un pachețel. Le-a înștiințat cu multă bucurie pe prietenele ei că au primit un dar de la Sfântul Nicolae. Când au deschis pachețelul, au găsit în el șapte felii de pâine și șapte smochine. (idem, p. 27)

În același paraclis, în luna octombrie a anului 1940, Maria a fost martora unei minuni care vestea anii grei în care poporul grec a stat sub ocupație germană, precum și nenumăratele pătimiri pe care a fost nevoit să le îndure în tot acest timp. Privind la crucea care se afla în spatele mesei Sfântului Altar, Maria a văzut cum de la coroana cu spini și din coasta Mântuitorului se prelingea apă amestecată cu sânge.

În timpul ocupației naziste, Maria a suferit cumplit de foame, ajungând până la stadiul în care nu s-a mai putut ridica în picioare din pricina slăbiciunii. Sfârșită de puteri, I se ruga Domnului: „Dacă este voia Ta, ia-mă! Mai bine să mor.” Se hrănea cu verdețuri care creșteau în apropierea casei sale și care, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, odată culese, peste noapte se înălțau la loc. Din aceste verdețuri Maria o hrănea și pe o fetiță bolnavă de tuberculoză de care se îngrijea.

Mergând odată în Zagora – situată în estul regiunii Pilion – pentru a face rost de alimente, pe drumul de întoarcere, care durase șase ore, istovită de puteri, Maria a leșinat. Când și-a revenit în simțiri, a observat că o durere acută în zona coastelor o împiedica să respire. În plus, alimentele pe care le obținuse cu atâta trudă dispăruseră. Medicul pe care l-a consultat i-a adus la cunoștință că are pleurezie. Întorcându-se acasă, noaptea, Maria stătea pe întuneric, se ruga Maicii Domnului și se gândea că în curând își va da obștescul sfârșit. Deodată, camera a fost inundată de o lumină puternică și a văzut o monahie înveșmântată în schima mare, îmbrobodită cu o basma care avea pe ea o cruce de culoare roșie. Cucernica maică a întrebat-o cu glas duios pe Maria: „Nu mai poți?” Ea i-a mărturisit că au părăsit-o puterile și că îi pare rău după alimentele pierdute. Maica Domnului, care luase înfățișarea acelei monahii, a liniștit-o și i-a spus că ea o va tămădui. A făcut semnul Sfintei Cruci deasupra ei, a învelit-o cu plapuma pe care Maria o moștenise de la mama sa și i-a spus că de acum se va însănătoși. Maria a simțit pe dată că nu o mai doare nimic și că istovirea și foamea s-au depărtat de la ea.

În vremea ocupației germane, deși Maria era nevoită să lucreze în fiecare zi nouă-zece ore, se trezea dimineața la ora trei și mergea pe jos timp de o oră până la biserică, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie.

De multă vreme Maria își dorea să ajungă să se închine la Locurile Sfinte. Ocazia s-a ivit sub forma unei călătorii la Ierusalim, în care ar fi trebuit să fie însoțită de trei credincioase. În cele din urmă, Maria a renunțat la călătorie, iar cele trei femei au pornit fără ea în pelerinajul spre Ierusalim. În timp ce se găsea acasă, i s-a arătat într-o vedenie îngerul păzitor, care a invitat-o: „Vino să mergem la Locurile Sfinte.” Maria nu a apucat să-și revină din uimire când s-a văzut dintr-odată la Ierusalim, înveșmântată în haine albe cu cruci roșii desenate pe ele, călăuzită fiind de îngerul păzitor. Se deplasau cu repeziciune de la un loc la altul. Îngerul a dus-o la Biserica Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a îndemnat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a zămislit Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul Bunei Vestiri. Apoi a îndrumat-o spre Peștera Nașterii, și ajungând acolo îngerul i-a grăit: „Vino, soră, și vezi unde S-a născut Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru…” Pe muntele Golgotei, îngerul a îmbiat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a răstignit Hristos.” Apoi îngerul a cântat: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii…” Următorul punct al minunatei călătorii a fost Sfântul Mormânt, unde îngerul păzitor a îndemnat-o: „Soră, vino și vezi unde a înviat Hristos.” Aici îngerul a cântat „Hristos a înviat din morți…” În timpul miraculosului pelerinaj, cele trei credincioase cu care ar fi trebuit să călătorească Maria la Ierusalim au văzut-o mergând înaintea lor. Când au revenit acasă, în Volos, întâlnindu-se cu Maria, i-au reproșat că le-a tăinuit faptul că în cele din urmă a pornit în pelerinaj la Locurile Sfinte cu același grup de credincioși.

(Va urma)

Ciprian VOICILĂ

Din învățăturile duhovnicești ale Sfântului Teofan Zăvorâtul (2)

„Lucrul de căpetenie cu care trebuie să vă deprindeți este pomenirea lui Dumnezeu sau umblarea înaintea lui Dumnezeu. Străduiți-vă să dobândiți deprinderea de a avea conștiința și simțirea că vă aflați sub ochiul lui Dumnezeu, ce vă pătrunde toată adâncimea inimii și vă vede toate mișcările lăuntrice”.
[Cartea poate fi comandată pe site-ul Editurii Meteor Press]

Din „Vremea lucrării” de Mitropolitul Hierotheos Vlachos (1)

Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului: (...) În Tradiția ortodoxă spunem că libertatea nu înseamnă putință de a alege, ci slobozirea minții de sub stăpânirea rațiunii, a patimilor și a lumii din afară. ("Vremea lucrării - Chipul lăuntric al Tradiției ortodoxe: teologie și viață", Editura Sophia, 2014, p.137)
 [Cartea poate fi comandată aici. ]