Hristos ne privește prin ochii oamenilor străzii

[Articol publicat în  Ziarul Lumina.]

În așteptarea Nașterii Domnului, metropola Bucureștilor devine euforică: un fel de febră a shoppingului ne cuprinde pe toți. Pe străzile luminiscente, pe sub puzderia mirifică de globuri, brazi, instalații de beculețe, alergăm să cumpărăm daruri pentru cei dragi. Ne bucurăm, cu anticipație, de bucuria lor. Ni-i închipuim deja lângă brăduțul de Crăciun, doldora de steluțe și beteală, deschizând febril cadourile. Sentimentul cald al comuniunii cu întreaga familie ne inundă inimile. Fiind atât de exuberanți, putem crede că toți oamenii trăiesc aceste zile sfinte fericiți, îndestulați, lipsiți de griji. Realitatea, însă, se înfățișează sub un alt chip.
 În atmosferă plutesc, ademenitor, miresmele bucatelor sărbătorești: miroase a sarmale aromate cu foi de dafin, a cozonaci cu nucă și a șorici de porc. Pentru câteva ore, timpul, cu cohorta sa de griji, pare suspendat. Suntem atât de euforici încât uităm. Uităm că Împăratul lumii nu S-a născut într-un palat fastuos, înconjurat de fel de fel de servitori, ci într-un staul umil, vegheat de îngeri și înconjurat de animalele necuvântătoare, care L-au încălzit cu răsuflarea lor. I-a avut alături doar pe mama Sa, Fecioara Maria, și pe Sfântul Iosif. S-a ivit pe lume noaptea (un timp al primejdiilor și al incertitudinilor), între străini, pândit deja de ura oamenilor invidioși și trufași, care căutau să Îl suprime. Primii martori ai Nașterii, păstorii, nu se bucurau nici ei de un statut demn de invidiat. Erau priviți cu neîncredere (un proverb ebraic din acele timpuri spunea: „Să nu scoți din puțul în care a căzut nici pe păgân, nici pe cioban”). Înseși darurile primite de la magi sunt paradoxale. După ce I s-au închinat, deschizându-și vistieriile, magii, străini veniți de la Răsărit, I-au dăruit aur (ca unui Împărat), tămâie (ca lui Dumnezeu), dar și smirnă, anunțând moartea Sa, mântuitoare pentru noi, pe cruce.
Și mai uităm ceva purtați de valul fericirii din Ajun. Nu toți oamenii de pe pământ au ocazia să petreacă alături de cei dragi, să se bucure de cadouri, de căldura tihnită a unui cămin.

Sărbătorile în viața unui homeless

Acum vreo 4 ani, chiar în seara de Ajun, s-a întâmplat să ies, pentru o jumătate de oră, în gerul de afară, unde fulgii de nea zburau, duși de vânt, în toate părțile. Era frumos să contempli, câteva minute, acest spectacol feeric la lumina felinarelor de pe alei. Dar dacă ar fi trebuit să înduri gerul mușcător, ore în șir, fără să te poți adăposti undeva, în vreme ce „acele” din mâini și picioare se întețeau, până ajungeai să nu le mai simți, cu siguranță că întregul spectacol se preschimba în dramă, dacă nu în tragedie.
Cu mintea răpită de astfel de gânduri, am ajuns în dreptul unui complex de magazine din cartierul nostru. Cu obloanele trase, păreau că toate hibernează sub stratul gros de omăt. Pe o latură a complexului văd, dintr-odată, o namilă de om, gârbovit, troienit de fulgii mari, care cădeau din tării, în neștire. L-am recunoscut după sacoșele și papornițele strânse în semicerc în fața sa, în care, de obicei, își ținea cărțile, hainele sau te miri ce. În vreme ce noi stăteam alături de cei dragi în jurul bradului, bucurându-ne de cadouri, Sandu (acesta era numele omului) era nevoit să îndure gerul cumplit de afară, înghețat până la oase, fără ca cineva să se milostivească de el cu un ceai sau o cafea fierbinte. De 6 ani trăia așa, pe străzi. Era un homeless. Îl evacuaseră fiindcă nu mai avea cu ce să-și plătească datoriile acumulate la chirie și întreținere.

Pentru unii, iarna nu e anotimpul cadourilor, ci al luptei pentru supraviețuire

Ca nea Sandu, în București sunt acum peste 5.000 de persoane. Pentru ei, iarna este cel mai cumplit anotimp. Nu se pot adăposti prea mult prin scările de bloc fiindcă cineva, mai devreme sau mai târziu, îi alungă de acolo. Nu au haine călduroase. Și dacă le-ar avea, ar rămâne fără ele. În stradă se dă o luptă crâncenă pentru supraviețuire. Agresiunea și jaful domnesc acolo. Mulți dintre oamenii fără adăpost pier iarna, răpuși de ger. Câteodată, un prieten sau o cunoștință le mai aduce o băutură caldă, o haină ponosită și le mai dă un bănuț. Dar cei care nu pot trece nepăsători pe lângă oamenii străzii sunt atât de rari!
De obicei, nici nu-i remarcăm. Parcă ar fi simple elemente de decor din peisajul cotidian al orașului – formând un tot compact cu blocurile, străzile, copacii de prin parcuri. Nu îl vedem fiindcă un om al străzii subzistă la periferia societății. Mai ales în societatea noastră de consum. Potrivit criteriilor consumiste, el nu există: nu are un statut social, o slujbă care să-i permită să achiziționeze constant bunuri, nu are unde să le depoziteze.
În plus, dacă mâna sorții te-a aruncat în stradă, ceilalți nu te mai privesc cu înțelegere sau simpatie. Pentru ei, tu nu mai ești o ființă umană. Pentru că ai decăzut. În ochii lor ai devenit fie un animal care le stârnește în suflete teama, fie un copil pe care, la o adică, îl pot brusca sau batjocori. A fi homeless e ca și cum ai purta un stigmat social. Mulți dintre ei au unul în plus, fie fizic (un handicap pe care nu și-l pot ascunde de ochii iscoditori), fie psihic (viețuirea îndelungată pe stradă provoacă de la depresie severă până la schizofrenie).

„Și nu uita: când ești voios, române, să fii bun!”

În mod eronat, când întâlnim în drumurile noastre cotidiene un om al străzii, credem că a ajuns în această stare vrednică de plâns fiindcă o merită. În realitate, astăzi, cauzele pentru care cineva ajunge un homeless sunt alarmant de variate: unii sunt victimele înșelătoriei rudelor (fratele sau sora au vândut casa părintească fără știrea lor); alții au avut o calificare în fabricile din perioada regimului comunist, iar după ´90, statul nu a mai avut interesul să-i recalifice; unii sunt foștii copii crescuți prin orfelinate, cărora la 18 ani li s-au deschis larg ușile, fiind invitați să trăiască, de acum, pe cont propriu; alții au suferit un accident grav de muncă, fiind scoși pe linie moartă; unii au fost escrocați de „rechinii imobiliari”; alții au ajuns pe caldarâm din cauza alcoolismului care le-a destrămat viața și familia; unii fiindcă și-au pus în joc resursele financiare și locuința la acele jocuri perdante, gen Caritas, la modă prin anii ´90...
Dacă în sfintele zile ale Nașterii Domnului vom întâlni în calea noastră un om al străzii, să ne gândim că prin ochii săi ne privește Hristos, Mântuitorul. Deși lumea aceasta era atât de largă, nu a avut unde să-Şi plece capul. La fel ca omul condamnat să viețuiască în stradă. Odată ivit pe lume, Pruncul a fost înfășat și culcat în iesle, „căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,7) la casa de oaspeți. Nici pentru oamenii străzii nu există loc în lumea noastră.
El a pribegit din loc în loc, urmărit de răutatea încuibată în inimile oamenilor. A flămânzit, a însetat, a avut parte de batjocură și umilințe, la fel ca cel condamnat să își ducă povara zilelor trăind pe stradă.
Nu ne stă în puteri să îi redăm acestei fiinţe fericirea de altădată, dar o putem recunoaște ca ființă umană. Îi putem spune o vorbă bună, o putem întreba de sănătate, îi putem întinde o mână caldă. Nu o putem lua la noi acasă, dar îi putem dărui o haină mai călduroasă, gândindu-ne că L-am îmbrăcat cu ea pe Hristos. Și îi putem dărui un zâmbet care să-i încălzească, pentru câteva clipe, inima. De Nașterea Domnului, în gerul mușcător de pe străzi, putem topi sloiurile de gheață din inimile noastre, încurajând sentimentul dragostei față de cei năpăstuiți să se nască în adâncul sufletelor.
Să Îl iubim pe Hristos și să-L cinstim cum se cuvine, recunoscându-L în chipul omului pentru care strada, din nenorocire, a devenit casă. (Ciprian Voicilă)

Micii vestitori ai Domnului vin din Valea Plopului să ne colinde!

Să îi întâmpinăm în număr cât mai mare.
LUNI, 16 decembrie 2019, ORA 19.30, la MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN - STUDIOUL HORIA BERNEA.

Prietenul meu care s-a suit la cer...

Ne știm de la 15 ani.
Ne-am revăzut la un târg de carte, iarna trecută.
Eu: „Vrei să facem o fotografie?”
Mircea: „Da”. Adaugă, în vreme ce Ileana, prietena noastră, se pregătește să ne imortalizeze: „Suntem doi netrebnici”.

Nu avea dreptate. Netrebnicul eram doar eu. El era un trebnic.

Trebnicia lui Mircea nu se rezumă doar la cele două cărți pentru copii, scrise cu mult har („Cartea cuvintelor dispărute” și „Cartea meseriilor dispărute”). El a excelat în meseria de... rugător.
Lucrarea lui de căpătâi a fost rugăciunea. De fiecare dată când ne-am revăzut, în anii din urmă, doar despre aceasta mi-a vorbit: cum, sârguindu-ne în rostirea lui „Doamne, Iisuse”, mintea noastră, adâncul sufletului nostru se vindecă de patimi, pregătindu-ne de întâlnirea cu Hristos, în Lumina sa nezidită.
În ultimul an de viață, rugăciunea atât de dragă Sfântului Paisie Aghioritul, îi devenise adevărată respirație: „Slavă, Ție, Doamne!” Îl slăvea pe Dumnezeu atât în suferințele mucenicești pe care a trebuit să le îndure, cât și pentru clipele în care acestea îl părăseau. Se bucura de darul dumnezeiesc al vieții.

Ps. Cine dorește să îi citească textele, remarcabile prin autenticitatea lor, o poate face, intrând pe blogul său.
Aici îl puteți vedea și auzi. Cărțile lui, în care ne-a lăsat  moștenire  ceva din el.

.

Mircea Stanciu: Adela

[Mircea Stanciu este autorul Cărții meseriilor dispărute și a Cărții cuvintelor dispărute .]

A fost dragoste la prima vedere.
În septembrie anul trecut, eram întins pe un scaun medical și mi se administra o doză mare de vitamina C, când deodată atenția îmi este atrasă de o apariție uimitoare: o tânără înaltă și albă, foarte albă, care mergea cu mare greutate ținându-și perfuzia după ea. Avea dureri și nu privea în lături. Nu s-a uitat la mine și la nimeni în jur. Frumusețea și atenția ei lăuntrică m-au făcut pe dată să întreb:
-Cine este fata care tocmai a trecut pe aici?
-Este prietena lui Alex.
-Și Alex cine este?
-Este îngerul ei păzitor.
Și așa început totul. Iar acum m-am hotărât să scriu despre ea și despre el. Un serial.
Într-o zi, după ce ne-am cunoscut bine, atât de bine cât se pot cunoaște doi oameni pe acest pământ, adică teribil de puțin, Adela mi-a spus:
-Am niște vise urâte cu unii care vin și vor să mă sufoce. Nu mai am aer, ce să mă fac? Oh, în momentele acelea aș vrea să mor. Și chiar am vrut…dar, poate…
Și Adela căzu un pic pe gânduri. Se gândi și mă întrebă:
-Domnu Stanciu, se poate să nu știu să mor…?
În clipa aceea, după ce luni de zile petrecusem împreună vorbind toți trei și împărtășindu-ne unii altora viața noastră, încă un lucru aș fi mai fi vrut să o pot învăța. Aș fi vrut să o pot învăța să moară pe Adela. Dar se pare că nici eu nu știu să mor. Și foarte puțini știu, dar desăvârșit nimeni nu știe. Moartea se experimentează o singură dată în viață.
Dar chiar să nu nu fie posibilă pregătirea? Atunci mi-am dat seama că toată viața noastră în Hristos nimic altceva nu este decât pregătire pentru această trecere, pentru această naștere.
Toți dăm sfaturi despre stiluri de viață, un stil de viață sănătos. Dar nimeni nu te poate învăța stiluri sănătoase de a muri. E ciudat pentru că toată viața ne pregătim pentru viață, dar cuvântul Adelei m-a trezit și mi-a arătat că de fapt toată viața ar trebui să ne pregătim pentru moarte. Este simplu, pentru noi creștinii, să ne pregătim pentru nașterea în Împărăția Cerurilor. Par vorbe mari pentru cineva care încă nu a murit, însă oricât de nesiguri am fi de acest adevăr, altul mai adevărat nu avem. Într-o zi, acea clipă va veni și dacă vom pierde vremea, ne vom trezi că nu știm să murim.
Binențeles că metoda noastră pedagogică este cunoscută. Avem poruncile lui Hristos, cel mai bun antrenament zilnic pentru moarte. Nu intru în detalii. Toată lumea le știe. Toată lumea se poate antrena: să mori în fiecare zi, să cedezi în fiecare zi o părticică din sinele tău, să nu mai țin la el ca la cel mai de preț bun. Grozăvia aceasta a iubirii de sine.
În plus a apărut pe piață, și nu de curând, medicamentul nemuririi. Cine ia tratamentul corect și respectă posologia, toată prescripțiile, se poate vindeca de moarte. Adică învață să moară cu moartea pe moarte călcând.
Zi de zi. Moare un om vechi, Adam. Și răsare cel nou. Hristos. (Mircea Stanciu)

Mircea Stanciu: Nostalgia cea bună

[Găsiți mai multe articole semnate de Mircea Stanciu aici.]
Adela era o făptură bucuroasă, plină de copilărie. Omul a fost făcut pentru bucurie, pentru copilărie. Avea deplină nostalgia raiului copilăriei. Încerca să aplice cuvântul că De nu vom fi ca pruncii nu vom intra în rai…Cum o fi asta? Să fim ca pruncii?
Îmi aduc aminte câteva lucruri pe care mi le-a povestit despre satul ei, Ștefești.

O amintire despre parfumul căpșunilor. Căpșunile de la soare din grădina de lângă casa părinților ei, creșteau mai mari și poate erau mai zemoase, însă cele de la umbră, din grădina bunicii, erau mai mici, dar mult mai parfumate. Poate că erau ca niște fragi. Adela s-a născut în 1989 și încă aduna fragi pe pai. Eu credeam că aparțin ultimei generații care își mai aduce aminte de acest detaliu al copilăriei celor de peste 40 de ani, adică faimoasa copilărie a anilor 80.
Și a început să descrie apoi o avalanșă de detalii de o frumusețe mirifică pe care eu o credeam deja pierdută la un copil de prin anii 90. Cum dădea oițelor să sugă cu biberonul, cum ajuta la muls, cum împreună cu o prietenă s-au apucat să sară în hambar și a venit bunicul și le-a urecheat, cum se verifica cu bunica în lanul de porumb dacă sunt aproape una de alta: -Adela, ești! -Da, mamaie, sunt!, despre frunze, despre caimac și bătutul smântânii, despre obiectele gospodăriei țărănești pe care știa să le folosească, despre cum să aștepți, poate trece, poate nu trece cineva, despre privitul la nori și norii în sine, despre cum ardea focul în sobă… îmi pare rău că am uitat detaliile și s-au amestecat toate într-o singură impresie…plutea pe această mare vorbind la nesfârșit despre ea. Adela visa cu ochii deschiși copilăria ei de basm în care se retrăgea când realitatea prezentă era plină de praf. Copilăria era raiul ei. Este o cheie de înțelegere a bucuriei și a suferinței ei. Altfel era foarte pragmatică, avea dorințe clare și ferme, însă dintr-o dată se putea deschide spre această lume.
Cel mai mult m-a impresionat felul în care a descris o stare din copilărie. Se ruga pentru că se întâmplase ceva rău. Am uitat detaliile, însă esența era că s-a adâncit undeva într-un loc foarte păzit, ca și când ar fi ajuns în adâncul inimii, și de acolo le putea privi pe toate fără teamă, departe de orice pericol. Era apărată. Mai târziu însă, într-o bună zi, a simțit ca a pierdut această protecție. Și m-am gândit Doamne, ce ușor părăsim Raiul! La început abia dacă ne dăm seama, și numai după ce lucrurile se agravează ne trezim.
Niciodată nu m-am gândit că aș putea scrie și pentru prietenii trecuți la Domnul. Ei nu mai citesc, dar trăiesc, sunt foarte vii și noi putem să ne gândim la ei cu rugăciune. (Mircea Stanciu)

„Mărturii ale sfințeniei - Micile fapte mari ale Sfinților Închisorilor”, din volumul „Sfinții Închisorilor”, recent apărut la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă

[Cartea poate fi comandată la  Librăria Sophia.]
Oamenii mari își reflectă amplitudinea ființei lor și în gesturile lor mici, aparent banale, aparent insignifiante. În boabele de rouă se răsfrâng nu de puține ori razele soarelui. Multe din faptele și întâmplările care au marcat semnificativ viețile Sfinților Închisorilor cuprind în ele un înțeles pe care noi, trăitorii din secolul XXI, trebuie să-l descoperim și să-l facem viu, eficace în propria noastră existență. Ele păstrează ceva din firescul unei lumi care avea la temelia ei credința în Dumnezeu. O lume ale cărei rămășițe le regăsim în biografiile mărturisitorilor din temnițele carliste, antonesciene și comuniste. Frânturi de viață pe care, dacă le vom pune cap la cap, vom recupera oglinda unei vieți firești. O lume care a fost smulsă din rădăcinile ei milenare, a fost devastată la propriu de ideologia comunistă prin metoda revoluției continue. O revoluție continuă care, în paranteză fie spus, acum poartă numele de tranziție continuă. Iar tranziția continuă capătă, în funcție de context, denumirea de integrare europeană. O integrare, evident, continuă.
Eu cred că recuperând, mai întâi, reperele firescului, vom putea tinde, mai apoi, spre suprafiresc, spre sfințenie. Sfântul Nicolae Velimirovici scrie undeva, în „Gânduri despre bine și rău”, că cine vrea să devină sfânt trebuie ca mai întâi să-și propună să devină cel mai bun om din satul lui. Cât de șocant sună acest sfat într-o ambianță în care toți ne grăbim, în care fiecare vrea să ardă etapele: vrem să devenim sfinți înainte de a fi mai întâi oameni morali, cu suflet bun și cu inima pătimitoare, trează la nevoile și suferința aproapelui nostru.
Din imensa bibliografie despre mărturisitorii din temnițele comuniste și antecomuniste am ales câteva întâmplări care ilustrează gândurile pe care vi le-am împărtășit la începutul textului. Din ele reiese și că Sfinții Închisorilor au fost coerenți cu sine atât în aspectele minore sau așa-zis minore ale vieții lor, cât și în cele majore, care vor rămâne în memoria noastră personală și colectivă, ca fapte de referință, fapte-reper. Ele ilustrează și cuvântul Mântuitorului, al cărui adevăr se certifică și aici, că cine îi rămâne credincios Domnului în cele mici, peste cele puține, va fi pus de Domnul peste cele multe și va intra în bucuria Sa (Matei, 25, 21). Micile fapte ale Sfinților Închisorilor le pun într-o nouă lumină pe cele mari și invers. Se pun în valoare reciproc, se potențează ca două oglinzi așezate față în față.
Aflat în temnița Aiudului, Mircea Vulcănescu a vrut să-i facă, de Crăciun, o bucurie unui deținut cu care era închis acolo – Motaș, un om care avea probleme cu circulația sângelui (mâinile îi erau permanent reci, mai ales iarna). Marele filosof – discipol al lui Nae Ionescu, prietenul lui Noica, Țuțea, Eliade, Cioran și liderul generației „Criterion”; membru marcant al Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti; fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernarea antonesciană – și-a despletit ochiurile ciorapilor din lână și i-a croșetat lui Motaș – folosindu-se de două bețe de chibrit – o pereche de mănuși pe care i-a dăruit-o de ziua Nașterii Domnului .

„Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare”

Prințul Alexandru Ghica, condamnat de comuniști la muncă silnică pe viață, era vestit în rândul deținuților politic pentru că atunci când se împărțea pâinea în celulă, deși trebuia să își ia primul bucata care îi revenea, întotdeauna alegea bucata cea mai mică. Tot prințului Alecu Ghica, în 1951, ministrul Drăghici îi face propunerea de a-i da o declarație falsă din care să reiasă că Lucrețiu Pătrășcanu – de care comuniștii de generație nouă se deziseseră – a fost informator al Siguranței legionare în timpul în care prințul Ghica era șef al Poliției Capitalei (între anii 1940-1941). În schimbul acestei mârșăvii gândite de nomenclatura comunistă, ar fi fost pus imediat în libertate. Sau cel puțin așa promiteau comuniștii – cărora, între noi fie vorba, li se dusese vestea că sunt oameni lipsiți de cuvânt. Răspunsul însă, nu s-a lăsat mult timp așteptat: „Domnule ministru! Pe mine, ca și pe toți camarazii mei din Legiune, Căpitanul Corneliu Codreanu m-a învățat că-n luptă e mai bine să cazi pe câmpul de onoare, decât să învingi printr-o mișelie îndreptată împotriva dușmanului. De aceea, Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare. Nu pot accepta o libertate în schimbul ticăloșiei pe care mi-o propuneți” .
Doctorul ftiziolog Constantin Banu îl cunoscuse în închisoare pe Dumnezeu, în anii grei de temniță pe care-i îndurase. Când a fost eliberat, primul său drum nu l-a făcut acasă, la Sibiu, ci s-a dus într-un sat din nordul Olteniei, unde trăia retras, la pensie, președintele tribunalului militar care îl condamnase. I-a întins mâna celui care îl trimisese în pușcărie și i-a spus, în timp ce fostul judecător era în mod vădit cuprins de panică: „Domnule colonel, am venit direct din închisoare la dumneavoastră ca să vă mulțumesc. Sunt cel pe care l-ați condamnat cu mulți ani în urmă, iar faptul pentru care vă sunt recunoscător este că în închisoarea în care m-ați trimis L-am găsit pe Dumnezeu! ”.
 
„În timpul serviciului meu a înviat Hristos”

În 1952, poetul Andrei Ciurunga își ispășea pedeapsa nedreaptă și nemeritată în Colonia Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Chiar în noaptea de Paști i-a venit rândul să facă de planton în baraca sa. După miezul nopții, după momentul în care tot sufletul creștin s-a umplut de bucuria Învierii Domnului, în baracă a apărut plutonierul de serviciu să verifice dacă totul este în ordine. Fiind de planton, poetul Andrei Ciurunga ar fi trebuit să dea raportul obișnuit, care ar fi trebuit să sune, în cea mai perfectă limbă de lemn, așa: „ Domnule (gradul) sunt planton schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu nu s-a întâmplat nimic. Raportează deținutul Cutare”. Conștiința lui creștină l-a împiedicat să raporteze că în schimbul său nu se întâmplase nimic. Așa că atunci când i-a venit rândul a declarat: „În timpul serviciului meu a înviat Hristos”. Camarazii săi, care stăteau ascunși sub pături, au înlemnit de surpriză, iar plutonierul, când și-a revenit din uluială, l-a băgat la carceră timp de trei zile, cât a durat sărbătoarea Sfintelor Paști .
Părintele Adrian Făgețeanu mărturisește că în închisoare „prețuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune”. Gardienii îl pedepsiseră pe poetul Vasile Voiculescu, reducându-i din porția de mâncare pentru că acesta nu putea să ridice și să transporte hârdaiele care erau mai mari ca el. Iar Părintele Adrian a ales să îl hrănească din propria porție pe poetul pornit în căutarea locului inimii. Părintelui Adrian, la arestare, anchetatorul i-a smuls crucea de la gât de șapte-opt ori, iar părintele s-a dus de fiecare dată spre lada de gunoi, a ridicat-o de acolo și și-a pus-o din nou la gât, până când torționarul a obosit să îl mai lovească.
Gheorghe Jijie, care a făcut 13 ani de pușcărie politică, în 1960 a nimerit în aceeași celulă cu filosoful Constantin Noica. Discutau aproape tot timpul despre diverse probleme de geometrie și despre problema raportului, pe care Noica voia să o extindă la domeniul filosofiei. Pentru că filosoful avea o structură fizică firavă, accentuată de tratamentul de exterminare la care a fost supus de torționarii comuniști, domnul Jijie căra de fiecare dată, în locul său, ciubărul cu dejecții la toaletă. Faptă care avea să lase urme adânci în sufletul filosofului rostirii românești a ființei și avea să îl facă mai târziu să îl roage pe Vasile Blănaru Flamură: „Fă-mi un serviciu, de-i întâlnești pe Filon Lauric, pe inginerul Ghiță Jijie și pe ceilalți apropiați sufletului meu, salută-i cu drag din partea mea. Nu de la gândiriști, ci de la ei, de la acești copii curajoși și tari am învățat filosofia stăpânirii de sine”.
În timp ce Părintele Justin Pârvu era închis la Aiud, într-o iarnă a fost introdus în celulă un tânăr ale cărui picioare erau tot o rană. Purta în picioare niște bocanci, dar fără tălpi. Părintele Justin a trimis acasă o scrisoare prin care își ruga familia să-i trimită o pereche de bocanci. Când i-a primit, Părintele Justin i-a dat fără nicio ezitare bocancii tânărului și i-a spus: „Iată, mă, frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuie, eu sunt mai vechi aici și mă descurc! ”. Când s-au încheiat cei 12 ani de condamnare, Părintele Justin a fost întrebat dacă mai crede în Dumnezeu. Pentru că răspunsul a fost „DA”, părintele a mai primit patru ani. (Ciprian Voicilă. Articol apărut in Revista ATITUDINI, NR. 39)

Film documentar premiat - „Sub Aripile Arhanghelilor”

Un film pe care merită să-l vedeți. A fost premiat ca cel mai bun documentar la Byzanfest 2019. Un film de Dinu Cristian, nu doar un regizor minunat, ci și - mai ales - un om minunat. Am văzut biserica centrală de la Valea Plopului. Zic „centrală” fiindcă e situată chiar în centrul satului. Așa cum punctele de pe un cerc mențin prin tangente o relație stabilă cu centrul cercului, la fel rămân în relație (vie, dar nevăzută, tainică) cele aproximativ 20 de biserici și bisericuțe răspândite prin Valea Plopului și Valea Screzii. Biserici veghetoare. Vă puteți imagina că în epoca ceaușistă a dărâmării bisericilor, un preot tânăr, sprijinit jertfelnic de întreaga comunitate a credincioșilor, a reușit să ridice o biserică atât de impunătoare? Amănuntele înălțării ei de la pământ la cer sunt impresionante, dacă nu direct cutremurătoare. Le veți descoperi vizionând filmul.