marți, 11 februarie 2020
sâmbătă, 18 ianuarie 2020
Educație pentru veșnicie
[Articol publicat în Ziarul Lumina]
Sfaturile pe care Sfântul Sofronie Saharov le adresa părinților dornici să le ofere copiilor lor o educație cât mai aleasă sunt de maximă actualitate și eficiență. Aceste povețe au fost culese de cineva care l-a cunoscut îndeaproape pe ucenicul Sfântului Siluan Athonitul și le-a consemnat în scris - Mitropolitul Hierotheos Vlachos - conștient de cât de prețioase sunt, mai ales în lumea noastră, în care părinții sunt derutați inclusiv de teoriile concurente, contradictorii, întâlnite în domeniul educației.
Sfântul Sofronie remarca cu profund realism: „Astăzi este un privilegiu ca cineva să aibă copii. Părinții sunt mărturisitori. (...) Creștinii vor fi întotdeauna neînțeleși de oamenii din jur”.
Este firesc să ne dorim și să facem tot ceea ce depinde de noi, pentru a le oferi copiilor noștri o educație cât mai adecvată vremurilor, astfel încât aceștia să învețe câteva limbi de circulație, să își formeze o cultură vastă, să își dezvolte darurile native pentru ca mai târziu să își aleagă profesii cât mai potrivite și, de ce nu, cât mai bănoase.
Cu toate acestea, noi, creștinii, nu trebuie să uităm că scopul principal al educației este să îi formăm pe copii pentru comuniunea cu Hristos, pentru viața veșnică. Sfântul Sofronie sfătuia: „Scopul educației copiilor este ca ei să dobândească dragoste personală de Hristos și de Maica Domnului. Nu trebuie să le dăm sfaturi ca să devină doar oameni buni, morali. De asemenea, trebuie să-i ajutăm să rămână în Biserica Ortodoxă, și nu doar să nu păcătuiască. Faptul că rămân în Ortodoxie este un lucru important și poate să fie cauză a mântuirii, chiar dacă au făcut unele greșeli în viața lor. Copiii trebuie să se inspire din dragostea noastră către Hristos și către Dumnezeu”.
Exemplul personal, lecția care bate orice discurs moralizant
În această paidee creștină, un rol decisiv îl joacă mediul, atmosfera duhovnicească, de rugăciune, pe care tata și mama vor ști să le creeze acasă. Fiindcă cei mici sunt receptivi mai degrabă la ce văd și simt decât la reguli, imperative sau interdicții, noi, părinții, trebuie să le dovedim concret ce înseamnă să faci din viața lui Hristos, viața ta. Sfântul Sofronie spunea: „Educația copiilor începe din ziua căsătoriei. Soții trebuie să trăiască cu rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Atunci când mama se roagă, când este însărcinată, copilul simte lucrarea rugăciunii. Când soția rămâne însărcinată, nu trebuie ca părinții să se tulbure. Atunci când se naște, trebuie să se roage. Trebuie să se roage și când au copilul mic în brațe. Tot ceea ce face mama trebuie să facă cu rugăciune. Să-l închine pe copil atunci când doarme, să se roage atunci când îi dă laptele ei, atunci când îi dă mâncare”. Iar după ce micuțul este botezat „scopul nu este ca pruncul să fie doar împărtășit cu Sfintele Taine, ci să trăiască într-o atmosferă de rugăciune în casă. Atmosfera casei trebuie să fie atmosferă de rugăciune. Părinții trebuie să însuflețească copilul în dragostea lor față de Hristos și față de Maica Domnului”.
O viață trăită exclusiv după reguli înseamnă moartea libertății
Un alt sfat prețios al Sfântului Sofronie are în vedere problema raportului dintre autoritate și libertate, cu consecințe decisive în educație. Cât de autoritar trebuie să fie părintele în relația cu copilul său? Cât spațiu de desfășurare a personalității copilului trebuie să îi pună la dispoziție, astfel încât el să nu devină un „copil-problemă”? Un amănunt relevant: în literatura de specialitate, unii psihologi și educatori accentuează importanța regulilor, alții, dimpotrivă, dovedesc faptul că un copil mai puțin încorsetat de acestea, peste ani, va deveni un adult mult mai armonios din punct de vedere emoțional, volitiv și intelectual.
Răspunsul Cuviosului Sofronie la această problemă este plin de discernământ: regulile sunt bune, dar, pe măsură ce copilul crește, își câștigă independența, devine la rândul său persoană, aceste reguli trebuie restrânse, iar în final eliminate: „Când copiii sunt mici, trebuie să existe reguli în casă care, pe măsură ce cresc copiii, încet, încet trebuie micșorate, retrase, pentru că trebuie dată libertate copiilor”. Dar a fi liber înseamnă și a fi responsabil pentru libertatea ta.
Rugăciunea, indiciul nemincinos care probează faptele noastre
Părintele Sofronie continuă: „Libertate nu înseamnă «Fac orice vreau!» ci «Fac orice vreau în anumite limite, în rânduială». Adică să discutăm cu copiii, să nu ne arătăm mirați sau înspăimântați de ceva rău făcut de ei și, în probleme secundare, să-i lăsăm chiar să lucreze singuri, după voința lor. Dacă un copil vrea să meargă la o petrecere, să-i spunem: «Roagă-te și fă cum te luminează Dumnezeu!», și să adăugăm: «Eu nu te voi reține, dacă mergi la petrecere după rugăciune». Astfel, le dezvoltăm responsabilitatea în legătura lor cu Hristos, îi învățăm să se roage lui Dumnezeu pentru orice faptă a lor”. De altfel, atunci când facem un gest sau o faptă, iar după săvârșirea lor ne putem ruga fără mustrare de conștiință pentru ce am făcut mai înainte, să știm că suntem pe calea bună, pe drumul lui Dumnezeu.
Să reținem, în încheiere, care sunt elementele esențiale ale unei educații creștine rodnice: exemplul personal al părinților, o atmosferă casnică duhovnicească, diminuarea regulilor în favoarea libertății copilului, dar și responsabilizarea lui în relația sa lăuntrică cu Domnul nostru Iisus Hristos. (Ciprian Voicilă)
Nu se face educație copiilor cu: „Îți interzic!”
„Când avem pretenţia ca în ziua de astăzi copiii noştri să trăiască în marile oraşe aşa cum am trăit noi pe vremea noastră, noi de fapt le cerem imposibilul. Trebuie să avem în vedere ca fiii şi fiicele noastre să rămână în Biserica Ortodoxă, nu doar să nu păcătuiască. Ei se pot simţi oarecum plictisiţi de viaţa din biserică uneori, dar important este să nu ajungă atei. Ateismul este mai rău chiar şi decât păcatul trupesc. În Rusia erau mulţi atei în secolul XX, însă cei mai înverşunaţi dintre ei erau foştii copii de preoţi. Trebuie să avem grijă să ne creştem copiii în aşa fel încât să nu simtă Ortodoxia ca pe o greutate şi povară. Părerea consfinţită despre educaţia copiilor este următoarea: trebuie grijă înainte de căsătorie. Alegerea persoanei potrivite trebuie făcută cu rugăciune. Soţii să-şi înceapă cu râvnă şi cu rugăciune viaţa lor de familie, ca să-i lumineze Dumnezeu şi pe copiii care se vor naşte, spre a deveni copiii Lui. Pe măsură ce copiii cresc, este nevoie să li se ofere, cu discernământ, libertatea – să fie lăsaţi să meargă pe drumul lor. Să nu folosim cuvântul „îţi interzic” nici măcar în scop educativ. Nu contează atât de mult cum se poartă copiii în problemele secundare dacă au dragoste pentru Hristos. Şi ca să aibă dragoste pentru Hristos, nu trebuie să le vorbim nici psihologic, nici teologic, ci să ne rugăm înlăuntrul inimilor noastre. Copiii simt când părinţii au harul lui Dumnezeu înlăuntrul lor”. (Ierótheos, Mitropolit al Nafpaktosului, Ştiu un om întru Hristos. Stareţul Sofronie, isihastul şi theologul, Editura Sophia, 2013)
duminică, 22 decembrie 2019
Hristos ne privește prin ochii oamenilor străzii
[Articol publicat în Ziarul Lumina.]
În așteptarea Nașterii Domnului, metropola Bucureștilor devine euforică: un fel de febră a shoppingului ne cuprinde pe toți. Pe străzile luminiscente, pe sub puzderia mirifică de globuri, brazi, instalații de beculețe, alergăm să cumpărăm daruri pentru cei dragi. Ne bucurăm, cu anticipație, de bucuria lor. Ni-i închipuim deja lângă brăduțul de Crăciun, doldora de steluțe și beteală, deschizând febril cadourile. Sentimentul cald al comuniunii cu întreaga familie ne inundă inimile. Fiind atât de exuberanți, putem crede că toți oamenii trăiesc aceste zile sfinte fericiți, îndestulați, lipsiți de griji. Realitatea, însă, se înfățișează sub un alt chip.
În atmosferă plutesc, ademenitor, miresmele bucatelor sărbătorești: miroase a sarmale aromate cu foi de dafin, a cozonaci cu nucă și a șorici de porc. Pentru câteva ore, timpul, cu cohorta sa de griji, pare suspendat. Suntem atât de euforici încât uităm. Uităm că Împăratul lumii nu S-a născut într-un palat fastuos, înconjurat de fel de fel de servitori, ci într-un staul umil, vegheat de îngeri și înconjurat de animalele necuvântătoare, care L-au încălzit cu răsuflarea lor. I-a avut alături doar pe mama Sa, Fecioara Maria, și pe Sfântul Iosif. S-a ivit pe lume noaptea (un timp al primejdiilor și al incertitudinilor), între străini, pândit deja de ura oamenilor invidioși și trufași, care căutau să Îl suprime. Primii martori ai Nașterii, păstorii, nu se bucurau nici ei de un statut demn de invidiat. Erau priviți cu neîncredere (un proverb ebraic din acele timpuri spunea: „Să nu scoți din puțul în care a căzut nici pe păgân, nici pe cioban”). Înseși darurile primite de la magi sunt paradoxale. După ce I s-au închinat, deschizându-și vistieriile, magii, străini veniți de la Răsărit, I-au dăruit aur (ca unui Împărat), tămâie (ca lui Dumnezeu), dar și smirnă, anunțând moartea Sa, mântuitoare pentru noi, pe cruce.
Și mai uităm ceva purtați de valul fericirii din Ajun. Nu toți oamenii de pe pământ au ocazia să petreacă alături de cei dragi, să se bucure de cadouri, de căldura tihnită a unui cămin.
Sărbătorile în viața unui homeless
Acum vreo 4 ani, chiar în seara de Ajun, s-a întâmplat să ies, pentru o jumătate de oră, în gerul de afară, unde fulgii de nea zburau, duși de vânt, în toate părțile. Era frumos să contempli, câteva minute, acest spectacol feeric la lumina felinarelor de pe alei. Dar dacă ar fi trebuit să înduri gerul mușcător, ore în șir, fără să te poți adăposti undeva, în vreme ce „acele” din mâini și picioare se întețeau, până ajungeai să nu le mai simți, cu siguranță că întregul spectacol se preschimba în dramă, dacă nu în tragedie.
Cu mintea răpită de astfel de gânduri, am ajuns în dreptul unui complex de magazine din cartierul nostru. Cu obloanele trase, păreau că toate hibernează sub stratul gros de omăt. Pe o latură a complexului văd, dintr-odată, o namilă de om, gârbovit, troienit de fulgii mari, care cădeau din tării, în neștire. L-am recunoscut după sacoșele și papornițele strânse în semicerc în fața sa, în care, de obicei, își ținea cărțile, hainele sau te miri ce. În vreme ce noi stăteam alături de cei dragi în jurul bradului, bucurându-ne de cadouri, Sandu (acesta era numele omului) era nevoit să îndure gerul cumplit de afară, înghețat până la oase, fără ca cineva să se milostivească de el cu un ceai sau o cafea fierbinte. De 6 ani trăia așa, pe străzi. Era un homeless. Îl evacuaseră fiindcă nu mai avea cu ce să-și plătească datoriile acumulate la chirie și întreținere.
Pentru unii, iarna nu e anotimpul cadourilor, ci al luptei pentru supraviețuire
Ca nea Sandu, în București sunt acum peste 5.000 de persoane. Pentru ei, iarna este cel mai cumplit anotimp. Nu se pot adăposti prea mult prin scările de bloc fiindcă cineva, mai devreme sau mai târziu, îi alungă de acolo. Nu au haine călduroase. Și dacă le-ar avea, ar rămâne fără ele. În stradă se dă o luptă crâncenă pentru supraviețuire. Agresiunea și jaful domnesc acolo. Mulți dintre oamenii fără adăpost pier iarna, răpuși de ger. Câteodată, un prieten sau o cunoștință le mai aduce o băutură caldă, o haină ponosită și le mai dă un bănuț. Dar cei care nu pot trece nepăsători pe lângă oamenii străzii sunt atât de rari!
De obicei, nici nu-i remarcăm. Parcă ar fi simple elemente de decor din peisajul cotidian al orașului – formând un tot compact cu blocurile, străzile, copacii de prin parcuri. Nu îl vedem fiindcă un om al străzii subzistă la periferia societății. Mai ales în societatea noastră de consum. Potrivit criteriilor consumiste, el nu există: nu are un statut social, o slujbă care să-i permită să achiziționeze constant bunuri, nu are unde să le depoziteze.
În plus, dacă mâna sorții te-a aruncat în stradă, ceilalți nu te mai privesc cu înțelegere sau simpatie. Pentru ei, tu nu mai ești o ființă umană. Pentru că ai decăzut. În ochii lor ai devenit fie un animal care le stârnește în suflete teama, fie un copil pe care, la o adică, îl pot brusca sau batjocori. A fi homeless e ca și cum ai purta un stigmat social. Mulți dintre ei au unul în plus, fie fizic (un handicap pe care nu și-l pot ascunde de ochii iscoditori), fie psihic (viețuirea îndelungată pe stradă provoacă de la depresie severă până la schizofrenie).
„Și nu uita: când ești voios, române, să fii bun!”
În mod eronat, când întâlnim în drumurile noastre cotidiene un om al străzii, credem că a ajuns în această stare vrednică de plâns fiindcă o merită. În realitate, astăzi, cauzele pentru care cineva ajunge un homeless sunt alarmant de variate: unii sunt victimele înșelătoriei rudelor (fratele sau sora au vândut casa părintească fără știrea lor); alții au avut o calificare în fabricile din perioada regimului comunist, iar după ´90, statul nu a mai avut interesul să-i recalifice; unii sunt foștii copii crescuți prin orfelinate, cărora la 18 ani li s-au deschis larg ușile, fiind invitați să trăiască, de acum, pe cont propriu; alții au suferit un accident grav de muncă, fiind scoși pe linie moartă; unii au fost escrocați de „rechinii imobiliari”; alții au ajuns pe caldarâm din cauza alcoolismului care le-a destrămat viața și familia; unii fiindcă și-au pus în joc resursele financiare și locuința la acele jocuri perdante, gen Caritas, la modă prin anii ´90...
Dacă în sfintele zile ale Nașterii Domnului vom întâlni în calea noastră un om al străzii, să ne gândim că prin ochii săi ne privește Hristos, Mântuitorul. Deși lumea aceasta era atât de largă, nu a avut unde să-Şi plece capul. La fel ca omul condamnat să viețuiască în stradă. Odată ivit pe lume, Pruncul a fost înfășat și culcat în iesle, „căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,7) la casa de oaspeți. Nici pentru oamenii străzii nu există loc în lumea noastră.
El a pribegit din loc în loc, urmărit de răutatea încuibată în inimile oamenilor. A flămânzit, a însetat, a avut parte de batjocură și umilințe, la fel ca cel condamnat să își ducă povara zilelor trăind pe stradă.
Nu ne stă în puteri să îi redăm acestei fiinţe fericirea de altădată, dar o putem recunoaște ca ființă umană. Îi putem spune o vorbă bună, o putem întreba de sănătate, îi putem întinde o mână caldă. Nu o putem lua la noi acasă, dar îi putem dărui o haină mai călduroasă, gândindu-ne că L-am îmbrăcat cu ea pe Hristos. Și îi putem dărui un zâmbet care să-i încălzească, pentru câteva clipe, inima. De Nașterea Domnului, în gerul mușcător de pe străzi, putem topi sloiurile de gheață din inimile noastre, încurajând sentimentul dragostei față de cei năpăstuiți să se nască în adâncul sufletelor.
Să Îl iubim pe Hristos și să-L cinstim cum se cuvine, recunoscându-L în chipul omului pentru care strada, din nenorocire, a devenit casă. (Ciprian Voicilă)
În așteptarea Nașterii Domnului, metropola Bucureștilor devine euforică: un fel de febră a shoppingului ne cuprinde pe toți. Pe străzile luminiscente, pe sub puzderia mirifică de globuri, brazi, instalații de beculețe, alergăm să cumpărăm daruri pentru cei dragi. Ne bucurăm, cu anticipație, de bucuria lor. Ni-i închipuim deja lângă brăduțul de Crăciun, doldora de steluțe și beteală, deschizând febril cadourile. Sentimentul cald al comuniunii cu întreaga familie ne inundă inimile. Fiind atât de exuberanți, putem crede că toți oamenii trăiesc aceste zile sfinte fericiți, îndestulați, lipsiți de griji. Realitatea, însă, se înfățișează sub un alt chip.
În atmosferă plutesc, ademenitor, miresmele bucatelor sărbătorești: miroase a sarmale aromate cu foi de dafin, a cozonaci cu nucă și a șorici de porc. Pentru câteva ore, timpul, cu cohorta sa de griji, pare suspendat. Suntem atât de euforici încât uităm. Uităm că Împăratul lumii nu S-a născut într-un palat fastuos, înconjurat de fel de fel de servitori, ci într-un staul umil, vegheat de îngeri și înconjurat de animalele necuvântătoare, care L-au încălzit cu răsuflarea lor. I-a avut alături doar pe mama Sa, Fecioara Maria, și pe Sfântul Iosif. S-a ivit pe lume noaptea (un timp al primejdiilor și al incertitudinilor), între străini, pândit deja de ura oamenilor invidioși și trufași, care căutau să Îl suprime. Primii martori ai Nașterii, păstorii, nu se bucurau nici ei de un statut demn de invidiat. Erau priviți cu neîncredere (un proverb ebraic din acele timpuri spunea: „Să nu scoți din puțul în care a căzut nici pe păgân, nici pe cioban”). Înseși darurile primite de la magi sunt paradoxale. După ce I s-au închinat, deschizându-și vistieriile, magii, străini veniți de la Răsărit, I-au dăruit aur (ca unui Împărat), tămâie (ca lui Dumnezeu), dar și smirnă, anunțând moartea Sa, mântuitoare pentru noi, pe cruce.
Și mai uităm ceva purtați de valul fericirii din Ajun. Nu toți oamenii de pe pământ au ocazia să petreacă alături de cei dragi, să se bucure de cadouri, de căldura tihnită a unui cămin.
Sărbătorile în viața unui homeless
Acum vreo 4 ani, chiar în seara de Ajun, s-a întâmplat să ies, pentru o jumătate de oră, în gerul de afară, unde fulgii de nea zburau, duși de vânt, în toate părțile. Era frumos să contempli, câteva minute, acest spectacol feeric la lumina felinarelor de pe alei. Dar dacă ar fi trebuit să înduri gerul mușcător, ore în șir, fără să te poți adăposti undeva, în vreme ce „acele” din mâini și picioare se întețeau, până ajungeai să nu le mai simți, cu siguranță că întregul spectacol se preschimba în dramă, dacă nu în tragedie.
Cu mintea răpită de astfel de gânduri, am ajuns în dreptul unui complex de magazine din cartierul nostru. Cu obloanele trase, păreau că toate hibernează sub stratul gros de omăt. Pe o latură a complexului văd, dintr-odată, o namilă de om, gârbovit, troienit de fulgii mari, care cădeau din tării, în neștire. L-am recunoscut după sacoșele și papornițele strânse în semicerc în fața sa, în care, de obicei, își ținea cărțile, hainele sau te miri ce. În vreme ce noi stăteam alături de cei dragi în jurul bradului, bucurându-ne de cadouri, Sandu (acesta era numele omului) era nevoit să îndure gerul cumplit de afară, înghețat până la oase, fără ca cineva să se milostivească de el cu un ceai sau o cafea fierbinte. De 6 ani trăia așa, pe străzi. Era un homeless. Îl evacuaseră fiindcă nu mai avea cu ce să-și plătească datoriile acumulate la chirie și întreținere.
Pentru unii, iarna nu e anotimpul cadourilor, ci al luptei pentru supraviețuire
Ca nea Sandu, în București sunt acum peste 5.000 de persoane. Pentru ei, iarna este cel mai cumplit anotimp. Nu se pot adăposti prea mult prin scările de bloc fiindcă cineva, mai devreme sau mai târziu, îi alungă de acolo. Nu au haine călduroase. Și dacă le-ar avea, ar rămâne fără ele. În stradă se dă o luptă crâncenă pentru supraviețuire. Agresiunea și jaful domnesc acolo. Mulți dintre oamenii fără adăpost pier iarna, răpuși de ger. Câteodată, un prieten sau o cunoștință le mai aduce o băutură caldă, o haină ponosită și le mai dă un bănuț. Dar cei care nu pot trece nepăsători pe lângă oamenii străzii sunt atât de rari!
De obicei, nici nu-i remarcăm. Parcă ar fi simple elemente de decor din peisajul cotidian al orașului – formând un tot compact cu blocurile, străzile, copacii de prin parcuri. Nu îl vedem fiindcă un om al străzii subzistă la periferia societății. Mai ales în societatea noastră de consum. Potrivit criteriilor consumiste, el nu există: nu are un statut social, o slujbă care să-i permită să achiziționeze constant bunuri, nu are unde să le depoziteze.
În plus, dacă mâna sorții te-a aruncat în stradă, ceilalți nu te mai privesc cu înțelegere sau simpatie. Pentru ei, tu nu mai ești o ființă umană. Pentru că ai decăzut. În ochii lor ai devenit fie un animal care le stârnește în suflete teama, fie un copil pe care, la o adică, îl pot brusca sau batjocori. A fi homeless e ca și cum ai purta un stigmat social. Mulți dintre ei au unul în plus, fie fizic (un handicap pe care nu și-l pot ascunde de ochii iscoditori), fie psihic (viețuirea îndelungată pe stradă provoacă de la depresie severă până la schizofrenie).
„Și nu uita: când ești voios, române, să fii bun!”
În mod eronat, când întâlnim în drumurile noastre cotidiene un om al străzii, credem că a ajuns în această stare vrednică de plâns fiindcă o merită. În realitate, astăzi, cauzele pentru care cineva ajunge un homeless sunt alarmant de variate: unii sunt victimele înșelătoriei rudelor (fratele sau sora au vândut casa părintească fără știrea lor); alții au avut o calificare în fabricile din perioada regimului comunist, iar după ´90, statul nu a mai avut interesul să-i recalifice; unii sunt foștii copii crescuți prin orfelinate, cărora la 18 ani li s-au deschis larg ușile, fiind invitați să trăiască, de acum, pe cont propriu; alții au suferit un accident grav de muncă, fiind scoși pe linie moartă; unii au fost escrocați de „rechinii imobiliari”; alții au ajuns pe caldarâm din cauza alcoolismului care le-a destrămat viața și familia; unii fiindcă și-au pus în joc resursele financiare și locuința la acele jocuri perdante, gen Caritas, la modă prin anii ´90...
Dacă în sfintele zile ale Nașterii Domnului vom întâlni în calea noastră un om al străzii, să ne gândim că prin ochii săi ne privește Hristos, Mântuitorul. Deși lumea aceasta era atât de largă, nu a avut unde să-Şi plece capul. La fel ca omul condamnat să viețuiască în stradă. Odată ivit pe lume, Pruncul a fost înfășat și culcat în iesle, „căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,7) la casa de oaspeți. Nici pentru oamenii străzii nu există loc în lumea noastră.
El a pribegit din loc în loc, urmărit de răutatea încuibată în inimile oamenilor. A flămânzit, a însetat, a avut parte de batjocură și umilințe, la fel ca cel condamnat să își ducă povara zilelor trăind pe stradă.
Nu ne stă în puteri să îi redăm acestei fiinţe fericirea de altădată, dar o putem recunoaște ca ființă umană. Îi putem spune o vorbă bună, o putem întreba de sănătate, îi putem întinde o mână caldă. Nu o putem lua la noi acasă, dar îi putem dărui o haină mai călduroasă, gândindu-ne că L-am îmbrăcat cu ea pe Hristos. Și îi putem dărui un zâmbet care să-i încălzească, pentru câteva clipe, inima. De Nașterea Domnului, în gerul mușcător de pe străzi, putem topi sloiurile de gheață din inimile noastre, încurajând sentimentul dragostei față de cei năpăstuiți să se nască în adâncul sufletelor.
Să Îl iubim pe Hristos și să-L cinstim cum se cuvine, recunoscându-L în chipul omului pentru care strada, din nenorocire, a devenit casă. (Ciprian Voicilă)
joi, 12 decembrie 2019
Micii vestitori ai Domnului vin din Valea Plopului să ne colinde!
Să îi întâmpinăm în număr cât mai mare.
LUNI, 16 decembrie 2019, ORA 19.30, la MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN - STUDIOUL HORIA BERNEA.
miercuri, 30 octombrie 2019
Prietenul meu care s-a suit la cer...
Ne-am revăzut la un târg de carte, iarna trecută.
Eu: „Vrei să facem o fotografie?”
Mircea: „Da”. Adaugă, în vreme ce Ileana, prietena noastră, se pregătește să ne imortalizeze: „Suntem doi netrebnici”.
Nu avea dreptate. Netrebnicul eram doar eu. El era un trebnic.
Trebnicia lui Mircea nu se rezumă doar la cele două cărți pentru copii, scrise cu mult har („Cartea cuvintelor dispărute” și „Cartea meseriilor dispărute”). El a excelat în meseria de... rugător.
Lucrarea lui de căpătâi a fost rugăciunea. De fiecare dată când ne-am revăzut, în anii din urmă, doar despre aceasta mi-a vorbit: cum, sârguindu-ne în rostirea lui „Doamne, Iisuse”, mintea noastră, adâncul sufletului nostru se vindecă de patimi, pregătindu-ne de întâlnirea cu Hristos, în Lumina sa nezidită.
În ultimul an de viață, rugăciunea atât de dragă Sfântului Paisie Aghioritul, îi devenise adevărată respirație: „Slavă, Ție, Doamne!” Îl slăvea pe Dumnezeu atât în suferințele mucenicești pe care a trebuit să le îndure, cât și pentru clipele în care acestea îl părăseau. Se bucura de darul dumnezeiesc al vieții.
luni, 9 septembrie 2019
Mircea Stanciu: Adela
[Mircea Stanciu este autorul Cărții meseriilor dispărute și a Cărții cuvintelor dispărute .]
A fost dragoste la prima vedere.
În septembrie anul trecut, eram întins pe un scaun medical și mi se administra o doză mare de vitamina C, când deodată atenția îmi este atrasă de o apariție uimitoare: o tânără înaltă și albă, foarte albă, care mergea cu mare greutate ținându-și perfuzia după ea. Avea dureri și nu privea în lături. Nu s-a uitat la mine și la nimeni în jur. Frumusețea și atenția ei lăuntrică m-au făcut pe dată să întreb:
-Cine este fata care tocmai a trecut pe aici?
-Este prietena lui Alex.
-Și Alex cine este?
-Este îngerul ei păzitor.
Și așa început totul. Iar acum m-am hotărât să scriu despre ea și despre el. Un serial.
Într-o zi, după ce ne-am cunoscut bine, atât de bine cât se pot cunoaște doi oameni pe acest pământ, adică teribil de puțin, Adela mi-a spus:
-Am niște vise urâte cu unii care vin și vor să mă sufoce. Nu mai am aer, ce să mă fac? Oh, în momentele acelea aș vrea să mor. Și chiar am vrut…dar, poate…
Și Adela căzu un pic pe gânduri. Se gândi și mă întrebă:
-Domnu Stanciu, se poate să nu știu să mor…?
În clipa aceea, după ce luni de zile petrecusem împreună vorbind toți trei și împărtășindu-ne unii altora viața noastră, încă un lucru aș fi mai fi vrut să o pot învăța. Aș fi vrut să o pot învăța să moară pe Adela. Dar se pare că nici eu nu știu să mor. Și foarte puțini știu, dar desăvârșit nimeni nu știe. Moartea se experimentează o singură dată în viață.
Dar chiar să nu nu fie posibilă pregătirea? Atunci mi-am dat seama că toată viața noastră în Hristos nimic altceva nu este decât pregătire pentru această trecere, pentru această naștere.
Toți dăm sfaturi despre stiluri de viață, un stil de viață sănătos. Dar nimeni nu te poate învăța stiluri sănătoase de a muri. E ciudat pentru că toată viața ne pregătim pentru viață, dar cuvântul Adelei m-a trezit și mi-a arătat că de fapt toată viața ar trebui să ne pregătim pentru moarte. Este simplu, pentru noi creștinii, să ne pregătim pentru nașterea în Împărăția Cerurilor. Par vorbe mari pentru cineva care încă nu a murit, însă oricât de nesiguri am fi de acest adevăr, altul mai adevărat nu avem. Într-o zi, acea clipă va veni și dacă vom pierde vremea, ne vom trezi că nu știm să murim.
Binențeles că metoda noastră pedagogică este cunoscută. Avem poruncile lui Hristos, cel mai bun antrenament zilnic pentru moarte. Nu intru în detalii. Toată lumea le știe. Toată lumea se poate antrena: să mori în fiecare zi, să cedezi în fiecare zi o părticică din sinele tău, să nu mai țin la el ca la cel mai de preț bun. Grozăvia aceasta a iubirii de sine.
În plus a apărut pe piață, și nu de curând, medicamentul nemuririi. Cine ia tratamentul corect și respectă posologia, toată prescripțiile, se poate vindeca de moarte. Adică învață să moară cu moartea pe moarte călcând.
Zi de zi. Moare un om vechi, Adam. Și răsare cel nou. Hristos. (Mircea Stanciu)
Mircea Stanciu: Nostalgia cea bună
[Găsiți mai multe articole semnate de Mircea Stanciu aici.]
Adela era o făptură bucuroasă, plină de copilărie. Omul a fost făcut pentru bucurie, pentru copilărie. Avea deplină nostalgia raiului copilăriei. Încerca să aplice cuvântul că De nu vom fi ca pruncii nu vom intra în rai…Cum o fi asta? Să fim ca pruncii?
Îmi aduc aminte câteva lucruri pe care mi le-a povestit despre satul ei, Ștefești.
O amintire despre parfumul căpșunilor. Căpșunile de la soare din grădina de lângă casa părinților ei, creșteau mai mari și poate erau mai zemoase, însă cele de la umbră, din grădina bunicii, erau mai mici, dar mult mai parfumate. Poate că erau ca niște fragi. Adela s-a născut în 1989 și încă aduna fragi pe pai. Eu credeam că aparțin ultimei generații care își mai aduce aminte de acest detaliu al copilăriei celor de peste 40 de ani, adică faimoasa copilărie a anilor 80.
Și a început să descrie apoi o avalanșă de detalii de o frumusețe mirifică pe care eu o credeam deja pierdută la un copil de prin anii 90. Cum dădea oițelor să sugă cu biberonul, cum ajuta la muls, cum împreună cu o prietenă s-au apucat să sară în hambar și a venit bunicul și le-a urecheat, cum se verifica cu bunica în lanul de porumb dacă sunt aproape una de alta: -Adela, ești! -Da, mamaie, sunt!, despre frunze, despre caimac și bătutul smântânii, despre obiectele gospodăriei țărănești pe care știa să le folosească, despre cum să aștepți, poate trece, poate nu trece cineva, despre privitul la nori și norii în sine, despre cum ardea focul în sobă… îmi pare rău că am uitat detaliile și s-au amestecat toate într-o singură impresie…plutea pe această mare vorbind la nesfârșit despre ea. Adela visa cu ochii deschiși copilăria ei de basm în care se retrăgea când realitatea prezentă era plină de praf. Copilăria era raiul ei. Este o cheie de înțelegere a bucuriei și a suferinței ei. Altfel era foarte pragmatică, avea dorințe clare și ferme, însă dintr-o dată se putea deschide spre această lume.
Cel mai mult m-a impresionat felul în care a descris o stare din copilărie. Se ruga pentru că se întâmplase ceva rău. Am uitat detaliile, însă esența era că s-a adâncit undeva într-un loc foarte păzit, ca și când ar fi ajuns în adâncul inimii, și de acolo le putea privi pe toate fără teamă, departe de orice pericol. Era apărată. Mai târziu însă, într-o bună zi, a simțit ca a pierdut această protecție. Și m-am gândit Doamne, ce ușor părăsim Raiul! La început abia dacă ne dăm seama, și numai după ce lucrurile se agravează ne trezim.
Niciodată nu m-am gândit că aș putea scrie și pentru prietenii trecuți la Domnul. Ei nu mai citesc, dar trăiesc, sunt foarte vii și noi putem să ne gândim la ei cu rugăciune. (Mircea Stanciu)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)