O nouă mărturie despre minunile săvârșite de Cuvioasa Parascheva

 

În luna ianuarie 2019 am fost depistat cu cancer de colon (un polip la distanță de 30 cm de rect), pentru care am urmat mai multe investigații (colonoscopii cu biopsii repetrate).

Toate acestea întâmplându-se în plină pandemie. Menționez că sunt un pensionar în vârstă de 81 de ani și care deja sunt cunoscut cu mai multe afecțiuni, printre care și un cancer sangvin, pentru care urmez de 7 ani un tratament: merg lunar la control la hematologie, la Spitalul Fundeni.

Am încercat să găsim un doctor de specialitate unde puteam să facem mai multe investigații și ulterior operația. Inițial, am început demersurile prin investigații medicale mai amănunțite (markeri tumorali, CT, analize de sânge). Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, între timp am găsit și un chirurg dispus să mă opereze, în cadrul Spitalului Sfânta Maria.

În urma multiplelor tentative de internare (amânări survenite din cauza depistării mai multor cazuri de Covid în spital, inclusiv în ATI), procedura s-a prelungit cu aproximativ 3 luni. În tot acest timp am căutat chiar și varianta intervenției chirurgicale în alt spital, dar din nou am întâmpinat problema listelor lungi de așteptare. În final, în data de 12 octombrie 2020, am primit telefonic confirmarea internării.

M-am prezentat și am urmat toate procedurile pentru intrarea în operație. În ziua de 14 octombrie, de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, au început investigațiile amănunțite cu o nouă colonoscopie, urmând să așteptăm decizia chirurgicală. În urma acestei investigații, s-a constatat că locul de unde fusese extirpat polipul în luna martie nu se mai poate observa, inclusiv noul rezultat al biopsiei nu relevă urmă de cancer.

Concluzia este că Bunul Dumnezeu, prin sfinții Săi, inclusiv prin Sfânta Cuvioasă Parascheva, prin rugăciunile familiei, prietenilor si a acatistelor date la sfintele biserici (printre care și la un schit din Orșova) s-a petrecut această mare minune cu subsemnatul.

Nu am cuvinte să mulțumesc Bunului Dumnezeu întru totul față de binele pe care l-a făcut cu mine. Totuși, cu simplele mele cuvinte scrise, mulțumesc din tot sufletul și din toată inima, cu recunoștință față de Bunul Dumnezeu si de Maica Preacurată si Binecuvântată, Sfânta Maria, și să mă sprijine în faptele bune pe care doresc să le îndeplinesc. Amin! (Vasile Clănțău)

„Familia este locul în care înveți primii pași în viață”

 

Părintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei mai înfocați trăitori pentru ­Hristos pe care Bunul Dumnezeu ni i-a dăruit în negurosul şi învolburatul secol XX. În cristalizarea personalității sale de excepție, un rol determinant l-a jucat mediul social, spiritual în care s-a plămădit. Pus în postura de a-şi rememora zorii existenței, Avva Arsenie povestea: „Mă cheamă Papacioc. Pentru că ­străbunicul meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: Popă cu cioc - Papacioc. Dar la ­origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomița, unde era câmpie. Satele erau rare”. 

 O amprentă vie, de neşters, în sufletul micuțului Anghel Papacioc a lăsat-o mama sa, Stanca. Ea i-a dăruit cea mai prețioasă nestemată din lume: credința în Domnul nostru Iisus Hristos, dezvăluindu-i câte ceva din nesfârşitele ei taine. ­Părintele Arsenie rememora adesea următoarea întâmplare: „Eu o întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: De ce dă din picior? Iar mama-mi zicea: Se-nchină, ­mamă...! Vasăzică eu de ce să nu mă-nchin?!” 

 Importanța mediului ­familial în devenirea ­psihologică a copilului 

Propovăduitor al unei stări de prezență continuă a inimii credinciosului în Dumnezeu, părintele Arsenie le reamintea părin­ților şi educatorilor că principalul scop paideic este să îi sădeşti copilului în inimă o credință vie, lucrătoare: „Să-i creşteți (pe copii) să se mântuiască. Familia este locul în care înveți primii paşi în viață, acolo te formezi ca om în cei şapte ani de-acasă. Apoi, şcoala şi biserica îți ­desăvârşesc educația”. Părintele Arsenie accentua rolurile diferite, bine definite, pe care le au în educația micuților mama şi tata: „Este foarte important ca un copil să aibă ambii părinți, ca să-l îndrume. Tatăl îi asigură traiul, îl ocroteşte şi-l poate învăța multe. Mama îl hrăneşte, îl îngrijeşte când e bolnav, îi dă balsam pentru sufletul rănit, sădeşte în copil încrederea în viitor. Mama naşte, mama renaşte”. 

 Blândețea ca metodă ­pedagogică și limitele ei 

Noi, părinții, nu de puține ori ne găsim în fața întrebării stringente: Cum trebuie să mă port cu copilul meu? Mai aspru? Întotdeauna cu blândețe? Avva Arsenie accentua importanța exemplului viu pe care i-l dă părintele copilului şi milita pentru cultivarea blândeții: „Ca metodă tot blândețea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în piele învățătura ta. Dar dacă te porți blând cu el, copilul tatii, copilul mamii, uite aşa..., el ascultă, dar înregistrează şi el - poate să facă şi nebunii -, el a înregistrat de la tine un cuvânt, pe care nu l-a înregistrat prin asprimea ta, ci prin blândețea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: «Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!» Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândețea.” Uneori, ne învață părintele Arsenie, noi, părinții, trebuie să recurgem la puțină asprime, dacă situația o cere. Altfel, copilul va creşte având ca şi centru al personalității sale narcisiste propriile dorințe şi respingându-l constant pe imperativul „trebuie”: „Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viață. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învățat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învățat şi el. Şi-ți învață şi faptele tale. Deci să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru!”. 

 Mama și tata, apoi profesorul 

Remarcabila sa experiență duhovnicească i-a permis să descopere o fațetă a educației practicate în prezent care, de obicei, este ocultată, trecută sub tăcere: de multe ori, anumite aspecte ale procesului pedagogic vin în contradicție cu învățătura creștină. Ce ar trebui să facă părintele în acest caz? Avva Arsenie ne oferă un răspuns tranșant, în perfect acord cu viața sa de mărturisitor, neumbrită de vreun compromis: „Și la școală îi obiș­nuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necreștină. El (copilul) trebuie învățat să spună ce s-a întâmplat la școală și părinții să îndrepte cu orice chip greșeala enormă pe care a făcut-o un pedagog. Sunt mai puțini copiii care spun: «Eu fac așa pentru că m-a învățat profesorul», însă aproape toți spun: «Așa m-a învățat tata sau mama». Pentru că aici e dragostea simțită de toți, din partea tuturor”. Educația nu se încheie odată cu sfârșitul copilăriei. De obicei, adolescența și tinerețea sunt vârste psihologice în care valorile moștenite de la înaintașii noștri sunt puse sub semnul întrebării. Părintele Arsenie are un cuvânt și pentru tineri: „(Tinerii) mai întâi să prețuiască cu adevărat valorile reale ale existenței. Să se întrebe: Cine m-a creat? Trebuie să fie un Mare Meșter! Aștept de la tineri să se deștepte, să descopere care sunt scopurile ultime ale vieții”.  

Suntem chemați să luptăm pentru idealuri mărețe, nu mărunte 

Părintele Arsenie Papacioc ne relevă şi un alt adevăr profund al vieții: o educație al cărei scop final este cariera, obținerea unei diplome care să ateste specializarea noastră într-un domeniu, este binevenită, întrucât ne ajută să ne adaptăm mai bine la solicitările viitorului. Pentru noi, creştinii, însă, scopul suprem este mântuirea, întâlnirea cu Hristos - un scop pe care lumea l-a refuzat odinioară şi îl respinge şi astăzi. Spunea vrednicul de pomenire părinte Arsenie: „Lumea este obişnuită să meargă pe un făgaş normal, fără să se angajeze, psihologic vorbind, la o luptă dincolo de ceea ce suntem - să împlinească cuvântul Sfintei Scripturi. (...) Lupta nu trebuie dată pentru idealuri mărunte, ci numai şi numai pentru idealul cel mai înalt - mântuirea. Dacă lupta ta este să termini o facultate, să ajungi medic sau inginer, acesta este un ideal mărginit”. Iar scopul acestei lupte este dobândirea adevăratei libertăți: izbăvirea de patimi prin și pentru Hristos. O luptă pe care fiecare creștin este chemat să o dea, din postura socială în care se găsește: „Luptă este să-ți capeți libertatea în funcție de prezența lui Dumnezeu în ființa ta. Este vorba de o libertate față de marea răspundere pe care o avem de a folosi timpul cum trebuie, singurul timp pe care îl avem, să ajungem cu orice chip să fim și noi oamenii lui Dumnezeu. (...) (Omul) să-și facă educația prezenței inimii la Dumnezeu, acolo unde își desfă­șoară arhitectura, acolo unde face inginerie, acolo unde ară cu plugul. El să aibă o relație cu Dumnezeu”. Ciprian Voicilă

Pelerinajul religios - un prilej al regăsirii de sine

[Articol publicat în Ziarul Lumina ]

Mi s-a întâmplat să stau de două ori la rând la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. Un bun prilej să fac, pe cont propriu, ceea ce în limbajul de specialitate al etnologilor şi antropologilor se numeşte „observaţie participativă“.

În urma celor 24 de ore, cumulate, petrecute în proximitatea Cuviosului am ajuns la câteva concluzii pe care le voi împărtăşi cu dumneavoastră, cititorii.

În perioada sărbătoririi lui, moaştele Sfântului Dimitrie creează un pol mai mult decât semnificativ pe harta Bucureştiului. Pentru câteva zile, problemele economice, politice, care ne-au acaparat în ultima vreme aproape la toate nivelurile existenţei, cad într-un plan secundar. Timp de trei zile, cel puţin pentru miile de credincioşi din Bucureşti, dar şi din ţară, care vin să i se închine ocrotitorului Bucureştilor, viaţa reintră în hotarele firescului. Oamenii regăsesc tărâmul realului. Şi nu e puţin lucru, într-o lume în care se vrea ca limitele dintre lumea reală şi cea virtuală să fie şterse, ba chiar să prevaleze domeniul virtualului. Oamenii redescoperă ierarhia firească a valorilor, care a definit dintotdeauna fiinţa umană: dimensiunea transcendentă, raportul cu Dumnezeu, şi relaţia egalitară cu semenul nostru. Aşteptând ore în şir la rând la moaştele Sfântului Dimitrie m-am convins de veridicitatea observaţiei de mai sus.

Am constatat cum credincioşii care stau cuminţi pe Dealul Patriarhiei vin la Sfântul Dimitrie impulsionaţi, în principal, de două mobiluri: vor să îi aducă un prinos de jertfă Sfântului şi vin să îi destăinuie necazurile care i-au împovărat, le-au adumbrit bucuria de a trăi, convinşi fiind că Sfântul va mijloci pentru ei şi multe din noianul problemelor vor dispărea fără de urmă.

Pelerinajele anuale pe care credincioşii le fac la Cuvioasa Parascheva, la Sfântul Dimitrie Basarabov, la Mănăstirea Nicula relevă faptul că Predania - Sfânta Tradiţie a Bisericii - este vie, veche şi nouă în acelaşi timp. Ne amintim de moş Gheorghe Lazăr (1846-1916), prototipul pelerinului român, care în primăvara anului 1884 a pornit spre Ierusalim având un toiag într-o mână, iar într-o traistă Sfânta Scriptură şi Psaltirea. A ajuns la Mormântul Domnului, a stat în Cetatea Sfântă 40 de zile, apoi a vieţuit un an de zile în mănăstirile din pustia Iordanului şi a Sinaiului şi mai mult de un an în Sfântul Munte Athos, iar spre sfârşitul vieţii, după un pelerinaj pe la toate mănăstirile din Moldova, s-a stabilit în clopotniţa ridicată de Sfântul Ştefan cel Mare în centrul oraşului Piatra Neamţ.

Stând timp de doi ani, cam 12 ore de fiecare dată, la rând la moaştele Sfântului Dimitrie, am cunoscut o altă faţă a României, nebănuită, despre care aş fi crezut - la o privire superficială - că a dispărut în negura vremii. Sociologul francez Jean Baudrillard remarca paradoxul societăţii de consum: într-o eră a comunicării tehnologice, maxime, a dispărut comuniunea dintre oameni. Stând în mijlocul credincioşilor, mi-am dat seama că impulsul de a intra în comuniune cu celălalt nu a murit cu desăvârşire: a intrat în amorţire. Dar, într-un context favorabil, el renaşte spontan în grupurile mici, animate de valori comune. Oameni care nu s-au văzut niciodată se întâlnesc la poalele Dealului Patriarhiei, fac cunoştinţă, îşi deschid sufletele unii faţă de ceilalţi, îşi împărtăşesc necazurile, se încurajează reciproc, redescoperă valoarea fundamentală a nădejdii în Dumnezeu. După cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos“ (Galateni, 6, 2). Credincioşii regăsesc în străfundul fiinţei proprii fraternitatea, acel „sentiment de duminică“.

Aici dispar pentru câteva ore inegalităţile de orice fel, naturale sau sociale. Raporturile interumane nu se mai stabilesc pornind de la diferenţele de statut, inteligenţă, grad de cultură etc. Fiecare redescoperă în el şi în ceilalţi calitatea sa esenţială: suntem fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Orele petrecute la rând la moaştele Sfântului Dimitrie m-au făcut să înţeleg că există o dimensiune iniţiatică, în cel mai clasic sens cu putinţă, în toată această aşteptare a pelerinilor. Ea devine evidentă la lăsarea întunericului, când oboseala trupului devine din ce în ce mai simţită, iar frigul dimineţii ce stă să vină începe şi el să dea primele semne. Credinciosul caută în sine puterea de a rezista până la capăt, recurgând la întregul „arsenal“ pe care îl are la îndemână: citeşte acatistul Sfântului Dimitrie, rosteşte ore în şir „Doamne Iisuse“, îşi alungă somnul întreţinându-se verbal cu credincioşii care îi stau în preajmă, rememorează anumite episoade din viaţa sa. În orice probă iniţiatică, spun istoricii religiilor, etnologii, antropologii, fiinţa umană acceptă să fie supusă la diverse probe, pentru ca la finalul ritualului iniţiatic să acceadă la un nivel ontologic superior, la un preaplin de fiinţă. Dacă nerăbdarea, foamea, somnul, frigul sunt principalele obstacole pe care trebuie să le învingă pelerinii, beneficiul ultim pe care îl simte cât se poate de concret fiecare suflet care ajunge să se închine în faţa moaştelor Sfântului Dimitrie poate fi descris ca un preaplin de fiinţă, o bucurie lăuntrică, o pace nelumească, un contact cu sfinţenia care adevereşte că Duhul Sfânt este viu şi lucrător. Şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Mult mai aproape decât bănuim noi. Ciprian Voicilă

Prodromița, darul Maicii Domnului pentru închinătorii ei

(Articol apărut în Ziarul Lumina)  

Pelerinul care a poposit pentru prima dată în Sfântul Munte simte fizic, îndrăznesc să spun, că a ajuns în „grădina Maicii Domnului”. Pășește pe drumurile care leagă între ele chiliile, schiturile, mănăstirile, bucurându-se de aerul sfințit care parcă îi preschimbă simțurile. Un aer care, paradoxal, îmbină rarefierea crestelor muntoase cu mireasma sărată a mării cu sclipiri diamantine. Văzduhul palpită de prezența tainică a Împărătesei cerurilor, iar pământul care poartă pașii pelerinului mărtu­risește, în felul său, aceeași stare de pre­zență. În Sfântul Munte, toate câte ți se petrec se întâmplă cu știrea ei. Iar inima ta înțelege, până în străfundurile ei, asta. 

Acoperământul înrourat, dulce-protector al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, i se face cunoscut pelerinului și altfel: prin zecile, poate sutele de icoane făcătoare de minuni ale ei. Toate au nume fascinante - Pantanassa, Glykofilousa, Galaktofilousa, Ivironita, Trikerousa -, toate ascund în spatele înfățișării lor născătoare de evlavie câte o întâmplare minunată. Și aproape că nu există mănăstire care să nu adă­postească un astfel de prețios odor. Primul imbold pe care pelerinul român îl simte, odată ajuns în schitul românesc Prodromu, este să pătrundă în sfântul locaș, să îngenuncheze înaintea vestitei icoane de aici - Prodromița - și ­să-și deșarte dinaintea ei preaplinul inimii - grijile apăsătoare, durerile sufocante, nădejdea în mai bine. Această mărturisire nu ar fi posibilă fără credința profundă că Stăpâna cerului și a pământului este acolo, dinaintea sufletului creștin, că îi ascultă durerile, gata fiind să i le aline, să îi ușureze sufletul, revigorându-i puterile lăuntrice. 

 Truda omului și darul Stăpânei cerurilor 

Cum a fost izvodită icoana Maicii Domnului „Prodromiţa”? Ctitorii schitului, ieroschimonahii Nifon și Nectarie, în 1863, au pornit spre patria-mamă pentru a strânge ajutoare necesare traiului de zi cu zi, având în suflete și dorința arzătoare de a afla, dacă Domnul va îngădui, o icoană tămăduitoare a Maicii Sale, la care pelerinii care ar poposi în schitul lor să primească alinarea sufe­rințelor sufletești și trupești. Căutând un iconar care să fie nu doar înzestrat cu har artistic, ci și trăitor al credinței în Hristos, care să împletească osteneala ­picturii cu aceea a postului și rugăciunii, au găsit în Iași pe bătrânul Iordache Nicolae. Acesta a acceptat să le picteze icoana Maicii Domnului, deși le-a mărturisit că „el nu poate lucra acum ca mai înainte, pentru că a îmbătrânit și îi tremură mâinile”. ­Ieroschimonahii Nifon și Nectarie însă l-au sfătuit „să se silească și să aibă credința că îi va ajuta ­Maica lui Dumnezeu”. Urmând tradiția iconarilor, bătrânul Iordache a isprăvit mai întâi, destul de repede, fondul și veșmintele, apoi a pictat chipul Maicii Domnului și al Fiului ei iubit. Mai rămânea să le finiseze și icoana ar fi fost gata. O zi întreagă, de la ivirea primelor raze ale soarelui până în amurg, a încercat el să desăvârșească sfintele chipuri, zadarnic însă: „Nu numai că n-a putut să le îndrepteze, ci mai mult le-a stricat, încât au rămas cu totul fără de chip, strâmbe, urâte și nepotrivite”. Fiind cuprins de amarnică deznădejde, a abandonat lucrul la icoană, gândind în sinea sa: „Păcat de osteneală și de postul ce am dus atâtea zile lucrând la această icoană în zadar. Dumnezeu să mă ierte, nu știu ce să mai zic, că de astă-noapte cu toată silința mă chinuiesc și nu pot să le îndreptez, ba încă acum chiar desăvârșit le-am stricat, făcându-mă ca un ieșit din minți și ca și cum mi-aș fi uitat tainele artei mele”. S-a întâmplat ca în acea zi să îl viziteze pe bătrânul iconar părinții Nifon și Nectarie, care, observând cum se urâțiseră chipurile, deși s-au gândit în sinea lor că nu sunt vrednici de un asemenea dar din partea Maicii Domnului, l-au încurajat pe iconar să continue icoana cum îi va sta în puteri, iar ei i-o vor plăti și o vor duce în Sfântul Munte. Seara lăsându-se peste capitala Moldovei, bătrânul iconar a așternut o pânză peste icoană, a încuiat odaia de lucru și s-a culcat mâhnit și flămând, nu înainte de a-și înălța către cer rugăciunile. 

 Iașiul e cuprins de freamăt și de evlavie  

În zorii zilei de 28 iunie, s-a petrecut ceva care depășește limitele înțelegerii minții omenești. Iată cum descrie încercatul iconar minunea negrăită, potrivit propriei mărturii datate 29 iunie 1863: „După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut 3 metanii Maicii lui Dumnezeu ca să-mi lumineze mintea spre a isprăvi sfânta ei icoană. Și când m-am dus ca să pornesc lucrul: O! Prea slăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! Am aflat chipurile îndreptate desăvârșit precum se vede. Și văzând eu această minune, n-am mai adăugat nimic cu condeiul meu, ci numai am așternut lustrul ce se cuvenea, deși cu greșeală am făcut eu aceasta, a așterne lustrul peste o asemenea minune. Aceasta este povestirea acestei sfinte icoane”. Ducându-se vestea, mult popor s-a strâns în casa pictorului Nicolae. În cele din urmă, schimonahul Dositei (îngrijitorul metocului schitului din Iași, unde își găsiseră găzduire părinții Nifon și Nectarie) a acoperit cu o pânză icoana și a dus-o acolo. În metoc a ajuns Mitropolitul Calinic Miclescu, urmat de preoți și monahi. Văzând minunea, s-a închinat dinaintea icoanei și a mărturisit: „Cu adevărat mare dar ne-a dăruit Maica lui Dumnezeu prin această minunată și preaslăvită icoană a sa”. Preasfințitul a binecuvântat să se sfințească apa, iar „mulțimea de afară a năvălit în metoc spre a se închina sfintei icoane, cerând a i se citi paraclise și i se da agheasmă, cu care stropindu-se oamenii, a început darul Maicii lui Dumnezeu a lucra prin această sfântă icoană și a face minuni”.  

Ajutorul primit de cei care se roagă ei nu a secat niciodată 

Multe tămăduiri avea să săvârșească icoana Maicii Domnului „Prodromiţa” atât în România, cât și în Sfântul Munte. Astfel, în Iași, un om ai cărui ochi erau bolnavi de albeață, închinându-se plin de credință la icoană, după ce a băut agheasmă și și-a spălat cu apă sfințită ochii, după trei zile și-a recăpătat ­vederea curată. La fel, un om bolnav de lepră, care s-a închinat la icoană și a fost spălat cu agheasmă și-a redobândit sănătatea trupului. Fiul unui boier, aflat pe moarte, s-a vindecat prin rugăciunile părintelui său la icoana „Prodromiţa”, după ce a fost stropit cu agheasmă și a băut din ea. Pe drumul spre Sfântul Munte, în Bârlad icoana i s-a arătat în vedenie unei doamne credincioase, înstărite, care suferea de o boală grea, dar care ezita să se urce în trăsură și să vină să se închine la icoană, gândind că moartea o va găsi pe drum. Făcând ascultare, cinstita doamnă și-a aflat vindecarea chiar în clipa în care s-a urcat în trăsură. Povestea mai apoi: „Cu adevărat pe această sfântă icoană am văzut astă noapte în vis, zicându-mi să vin cât mai degrabă la Bârlad să mă ­închin ei înainte să plece și acum, iată, sunt sănătoasă”. În Sfântul Munte, icoana „Prodromiţa” avea să săvârșească multe minuni. Spre exemplu, prin ea Maica Domnului l-a vindecat pe un pustnic care-și pierduse simțul auzului ca urmare a unei înșelări demonice căreia îi căzuse pradă: fugise, fără binecuvântare, din schit, într-o peșteră, cu gândul să se nevoiască în viața sihăstrească. Cum se ruga el odată, s-a ivit pe cerul înnoptat un luceafăr care un timp a stat în raza vederii sale, apoi a trăsnit, aruncându-l la pământ. Fratele Serghie și-a venit în fire după trei zile, dar nu deplin: îi pierise simțul auzului. Pe 12 iulie, an de an, viețuitorii schitului, laolaltă cu pelerinii, prăznuiesc minunata izvodire a icoanei „Prodromiţa”. O icoană din care Maica Domnului izvorăște viață și tămăduiri. O icoană care le redă și astăzi sufletelor cinstitoare de Hristos și de Maica Sa bucuria, nădejdea, seninătatea. O copie a icoanei „Prodromiţa” se află și la București, la Paraclisul Catedralei Naționale, iar mulți din cei care s-au rugat acolo au primit împlinirea cererilor lor. (Ciprian Voicilă)

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august), în credințe și obiceiuri

Din vremuri imemoriale, praznicul Adormirii Maicii Domnului, cunoscut și ca Sântă-Măria-mare, Sântă-Măria-cea-mare sau Precista-mare, era foarte așteptat de țăranul român. El îl întâmpina „cu aceeași bucurie aproape ca și Paștele sau Crăciunul, «căci postul ei a fost ținut mai abitir ca al Crăciunului»”. (Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., București, 1997, p. 163) Odinioară, în ajunul acestei zile, la fel ca în momentele în care se simțeau primejduiți de ceva, oamenii rosteau această... nici nu știu cum s-o numesc în cuvinte mai potrivite: rugăciune? Descântec? O rememorare, în versuri, a patimilor îndurate de Mântuitorul pentru izbăvirea noastră, a oamenilor, de moarte: „Piatră peste piatră,/ Maica Domnului/ Jos pe piatră ședea,/ Domnul Hristos/ P-altă parte venea./-O! Maica noastră, ce iubești,/Ori dormi, ori odinești?/- O, Doamne, fiul meu/Nici dorm, nici odinesc,/ Puținel somn însomnai/Și mare vis că visai:/Unde te prinsese câinii de jidovi./În Udeia/Te căznea,/Te chinuia,/Cu oțet și fiere te-adăpa;/Te-mbrăcase/Cu cămașă de urzică,/Te-ncinsese/Cu brâu de mărăcine,/Și-ți pusese/Coroană de spini pe cap./-O, Doamne, Maica noastră,/Cum mă vrea bate cu palmele/Peste fața obrazului,/Cu biciu de foc din cer,/L-oi săgeta. (...) – O, Doamne, fiul meu,/Cine va prea zice/Aste sfinte, cuvinte/ Ziua de trei ori/Și noaptea de două ori,/Nici focu' nu-l va arde,/Nici tătarii nu-l va robi,/Nici de ciumă nu va muri”. Femeile, mai ales, merg, dis -de -dimineață, la biserică și, după ce preotul le sfințește, împart credincioșilor struguri, prune coapte, faguri de miere. Apoi merg la cimitir pentru a tămâia mormintele celor dragi, plecați dintre ei. Praznicul este un prilej de bucurie pentru întregul neam (care îi cuprinde pe cei de aici, dar și pe cei de dincolo), pentru întreaga fire văzută și nevăzută. În această zi sfântă, cei care au primit la botez numele de Maria sau Marin au un motiv în plus să se bucure și să petreacă. În trecutul nu foarte îndepărtat se făcea horă în sat. Cei tineri încingeau jocul, iar bătrânii și copiii... băteau „nucii pe la vii, câmpuri și prin grădini”. Tot în acestă zi se tocmeau pândarii, care vegheau strugurii pârguiți de prin vii, iar ciobanii coborau cu turmele de oi din munte, vorba cântecului muscelean: La Sântă-Mărie-mare/ Tulesc oile devale/ Și se duc și nu mai vin/ Pân' la Sfântul Constantin;/ Și se duc și nu mai vin iară/ Pân' la dalba primăvară./ Rămân stâni/ Fără stăpâni,/ Strunguțe/ Fără oițe,/ Scaune făr de băcițe,/ Izvoare/ Făr' de mioare. Ciprian Voicilă

[ casa de-a casa ] [ 84 ] [ duminica lui Ciprian ] [ casa Domnului.12.impresii pe marginea unui pelerinaj ]

Pentru omul religios, pelerinajul este o experiență dacă nu decisivă, cel puțin una importantă. Pentru o vreme, părăseşti lumea ambientală, devenită cu totul banală datorită prea marii familiarități cu ea, şi porneşti la drum atras de farmecul irezistibil al sfințeniei, în multitudinea ipostazelor ei: sfântul mormânt din cetatea Ierusalimului, o mănăstire cunoscută pentru viața aparte a celor care s-au nevoit în ea, luptând aprig împotriva patimilor şi concupiscențelor, sau trupul înmiresmat al unei ființe care a depăşit granițele comunului, atingând culmile celeste ale veşniciei. Mi s-a întâmplat să particip în două rânduri la pelerinajul prilejuit de praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului (pe 27 octombrie). Prima dată am nimerit, pur şi simplu, la rând fiindcă am zărit în marea de oameni o veche prietenă: pe Cerasela. M-am alăturat credincioşilor, alternând sporovăiala, cu clipele de adâncire în sine: mă rugam cu rugăciuni scurte, improvizate, sau citeam acatistul sfântului, uimindu-mă de delicatețea sa sufletească: fiindcă omorâse din greşeală o pasăre, păstorul teofor s-a pedepsit să meargă desculț amar de vreme. Orele se scurgeau ca apa printre degete. Între timp, ni s-a alăturat Angela, cea care avea să-mi devină soție. După 8, 9 ceasuri de aşteptare densă, am simţit apropierea vicleană a oboselii care îți înmuia oasele, a sâcâitoarei nerăbdări, iar la mijirea zorilor acestora li s-a adăugat ca aliat frigul muşcător. Ajuns, în cele din urmă, la poalele dealului patriarhiei, m-am simțit ca un atlet care abia de acum încolo urma să ia startul, din spatele liniei trasate ferm cu creta. Nu mai aveam mult până la țintă. Pelerinajul, deci, avea în el ceva inițiatic: trebuia să înduri cu stoicism foamea care îți rodea ca un şoarece flămând măruntaiele, vântul şficuitor, oboseala de granit pentru a accede la o altă stare, superioară, greu de cuprins în cuvinte: aveai doar câteva clipe la dispoziție să săruți mâna înmiresmată a Sfântului Dimitrie şi să îl rogi să mijlocească la Cel de sus pentru binele celor dragi, pe care îi purtai ca pe o dulce povară în inima ta: rude, prieteni, cunoscuți. Coborai dealul, cu sufletul învăluit într-o oboseală plăcută, în timp ce o mică flacără te lumina şi încălzea pe dinăuntru. (Ciprian Voicilă) Text preluat de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR.

[ casa de-a casa ] [ 77 ] [ duminica lui Ciprian ] [ casa Domnului.11.la drum, spre Cetățuia ]

[Text preluat de aici.] O dată ajuns student în Bucureşti, prin Mircea Stanciu aveam să cunosc un grup de tineri tare faini: prozatorul în devenire Cosmin, misterioasa Michi, Dorian cel totdeauna egal cu sine, iconarul Neluțu, Gabi marele ironist, Anca literata candidă, Mihai rockerul impetuos, Florian cel mucalit, cele două Irine, Ionuț adolescentul în care încremenise parcă un copil, micuța Nils - toți porneau, din două în două săptămâni, la chemarea lui Dumnezeu, pe un loc înalt, stâncos, pe care voievodul Negru-Vodă pusese temelia unui lăcaş de închinăciune. Ajungeam la picioarele călăuzei noastre spirituale - părintele Modest - bărbos, histrionic, dedicat total sacerdoțiului - după ce călătorisem hurducați cu trenul, apoi din ocazie în ocazie până în satul Cetățeni. Niciun pelerinaj nu semăna cu altul. Într-unul, un polițist local încinsese cu noi o discuție despre "Numele trandafirului". Într-altul, Gabi, dacă nu-mi joacă feste memoria, inițiase o convorbire cu unul din copiii romilor care locuiau la baza muntelui, în sărăcăcioasele cocioabe. Aflase astfel că pe micuț îl chema... Van Damme pe 94. De unde se alesese cu un nume atât de exotic? Tatăl său poseda un calendar de perete cu vestitul actor din filmele de acțiune. Iar pe această hartă a timpului scria chiar aşa: Jean-Claude Van Damme - 1994. Multe erau atracțiile Cetățuii: bisericuța săpată adânc în piatră, cavalerul trac gravat pe un perete exterior ei, peisajul cu totul sălbatic în care ochiul se afunda nesățios, bazinul dacic, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului în fața căreia, văzusem la o liturghie, cum candela care ardea mai mereu înaintea ei începuse să se legene, căpătând un amplu şi inexplicabil balans. Nu în ultimul rând, la Cetățuia ne chema dragostea covârşitoare a părintelui stareț Modest. Nu am mai călcat de ani buni pe drumul spre Cetățuia. Când mă cuprinde dorul năprasnic de ea, mă visez pe acele culmi. Dau să cobor, dar zadarnic: rătăcesc inevitabil cărarea care ar fi trebuit să mă conducă la şoseaua principală. Cărarea mă poartă iar şi iar tot în fața bisericuței săpate în piatră. Ce să fie asta? Un semn? (Ciprian Voicilă) . Foto: Marius Caraman