Arşavir Acterian- Jurnal

"Caz rar in cetatea literelor. Trei frati si tustrei cu darul scrisului!...", remarca Florin Faifer in textul sau introductiv la acest volum. E vorba despre cei trei Acterieni, Jeni, Arsavir si Haig. In plus, la fel ca sora lui, "fata greu de multumit", Arsavir Acterian a tinut toata viata un jurnal. Sau, mai precis, doua, separate de inaugurarea regimului comunist si de intervalul primei lui detentii politice si evocand doua epoci: Jurnalul unui lenes. 1929-1945 si Jurnalul lui Nastratin. 1958-1990. Anii nu sunt acoperiti decat in parte. Probabil ca autorul insusi a cenzurat orice notatie amintind de trecutul sau legionar, iar perioada de inchisoare ca membru al "lotului Noica-Pillat" este, fireste, absenta.

Dupa 1990, Arsavir Acterian si-a publicat fragmentar jurnalul in diverse volume si chiar in presa. Editura Humanitas reuneste majoritatea acestor fragmente, reconstituind in buna parte intregul. Cititorul are astfel la dispozitie cea mai completa editie a jurnalului lui Arsavir Acterian din cate s-au publicat pana acum. Si, poate, cea mai buna: cu necesare note de subsol, cu "personajele" in masura posibilului indentificate si cu un util indice de nume.

Jurnalul lui Arsavir Acterian este marturia unui intelectual onest, sensibil, generos, care si-a ratat probabil un destin cultural asemanator cu al colegilor sai de generatie, prezenti, de altfel, in carte: Eugen Ionescu, de care era aproape nedespartit in tinerete, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Tutea -- ca sa-i numim doar pe cei mai cunoscuti. Cititorul de azi va descoperi, inainte de orice, in aceste pagini doua lumi culturale, din doua epoci. Arsavir Acterian a facut parte din amandoua si le-a evocat cu talentul unui portretist.
cuvant de intampinare de Bedros Horasangian si Florin Faifer

Despre Nae Ionescu
„Vine Costică Fântâneru la mine. E furios că nu se scrie despre el. Mă amuză. Îl iau în balon pe chestia asta. Mergem la Nae Ionescu. Îşi începe cursul. Îşi bate joc de sisteme şi filozofii. Filozofia concretului. Fiecare începe cu el filozofia. Posibilă doar o comuniune, nu o colaborare. Nu facem de plăcere şi nici ca meserie filozofie, ci de groază, ca să ne ne situăm în univers, să ne răfuim cu existenţa, cu noi înşine. Chiar şi întrebarea noastră intră în întrebare (ca şi ridicolul). Filozofii au aflat puncte de vedere, nu de ajungere. Soluţii nu sunt. Toată filozofia nu serveşte la nimic, nu ne înaintează şi nu ne ajută cu nimic. Noi, în noi, proces de creaţie. Filozoful ştiinţific- băcan care vinde brânza altuia. Unul care continuă filozofia lui Descartes n-a adus nimic nou. Trebie o pornire de la tine, nu de la altul. Nae emoţionat, trist, vioi totuşi, de-o sinceritate şi de-o ironie necruţătoare, gânditor afirmând ineficienţa dialecticii. Dacă ar fi să cred într-un om, aş crede în el. Constat că mestecă exact ce mestec şi eu. Şi apoi, cine mai e în această Românie, în afară de Nae, în care poţi crede? Era Pârvan. E Iorga (în care au crezut şi cred unii, dar eu nu pot crede). Altul nu găsesc".


Despre Petre Ţuţea

11 ianuarie 1971. Îl întâlnesc pe Ţuţea Petre, posedat, mistuit de idei, care cu frenezie şi vehemenţă uneori, cu uluitoare memorie a citatelor invocate nespus de nimerit în focul unei demonstraţii, are întotdeauna ceva de spus. Când intervii, nu reţine parcă decât ceea ce foloseşte demonstraţiei sale, trecând peste rest ca şi cum nici n-ai fi spus ceva şi continuând cu nepotolită potopire monolgul său interior, căruia îi dă glas exploziv. Aşa să fi fost oare şi Socrate? Păcat că P. nu şi-a găsit încă un Platon sau poate l-a găsit şi nu-l ştiu eu. A depus la o editură un volum de Fragmente (titlul- după cum precizează el însuşi- inspirat din Holderlin). Scrisul lui de departe nu îl reprezinta îndeobşte. Un redactor de la România literară i-a imputat că face abuz de citate. P. îşi face din asta un titlu de glorie şi o dovadă de probitate intelectuală. Şi totuşi e ceva care stă în picioare în această obiecţie. Şi scrisul lui e prea împănat cu citate, iar toată strălucirea şi magia verbului său nu se transmit decât parţial în scris. Cu toate acestea, eseul său despre Filozofia nuanţelor reflectă parcă mai fidel scăpărarea sa verbală. Asta a fost impresia mea când mi-a citit eseul. Aş fi curios să văd dacă aceste pagini rezistă şi la o lectură a mea. Filozofia nuanţelor e inspirată întru câtva de la francezi, dar şi de la Simmel (după cum P. însuşi ne spune), făcând admirabile aplicaţii la geniul neamului românesc, reflectând nemăsurata dragoste de ţară a acestui geniu al elocuţiei.
Notez aici câteva mărturisiri făcute de P. în treacăt. A recitit Demonii lui Dostoievski şi părerea lui este că Proust, Gide, James Joyce, Malraux, Faulkner etc., toate culmile romanului modern, sunt epigoni ai lui Dostoievski, care, cu intuiţia lui departe şi adânc pătrunzătoare, vede mai limpede decât alţii".


Despre Mircea Vulcănescu

"1983 (fără data exactă).(...) Înclin să cred că, mai presus de orice efort de a închega o „operă”, Mircea Vulcănescu era preocupat de împlinirea sa spirituală, pentru ca, printr-o atare împlinire, să poată servi mai rodnic decât prin „cultură” şi printr-o „operă” pe semenii săi şi colectivitatea în mijlocul căreia- împreună cu care- să caute şi să găsească drumul desăvârşirii în duh şi în faptă, calea unei mântuiri de toate păcatele şi erorile care pândesc şi zbuciumă umanitatea în Istorie”.

Despre Eliade şi Noica
"7.I.1988. Eliade, ca şi Noica au avut cultul sacru al „Operei” şi în efortul lor tentacular de a realiza „opera magna” au fost nevoiţi (împinşi) să investigheze labirintul, în ale cărui ascunzişuri inabordabile s-au rătăcit. Ca să nu-şi piardă uzul raţiunii, ei au adoptat în ultimă instanţă jocul de-a încifrarea, de-a fantasticul. Eliade a speriat lumea cu credinţa sa şi o putere de muncă uriaşă (de uriaş supus morţii), iar filozoful-cu criptice formule sau formule lingvistice.
Amândoi au lăsat opere ce pot impresiona lumea, măreţe opere ce- din păcate- nu pot eluda moartea, acest inabordabil mister al existenţei".