Ieromonahul Savatie Baştovoi- Pomeneşte, Doamne, pe vecinul Mişa

Notă: Vă propun astăzi un text despre iubire dintr-o carte care îmi stă zi şi noapte la căpătâi. Când mă cuprinde vreo descurajare întind mâna si recitesc ceva din ea la întâmplare. La întâmplare pentru că oriunde ai deschide-o din ea ţâşneşte iubirea lui Dumnezeu.
A scris-o o inimă tânără, care s-a încălzit o vreme lângă inima iradiantă a Părintelui Selafiil şi care a simţit nevoia să le transmită şi altora credinţa puternică în dragostea Domnului faţă de om, o dragoste care niciodată nu cade.

Numai că, presupun, inimile cititorilor acestei cărticele mari nu s-au deschis în acest dialog. Presupun că mulţi l-au acuzat pe tânărul ieromonah că prea nădăjduieşte în Domnul, prea ne prezintă nişte oameni neduşi la biserică şi, în orice caz, nu este deloc pedagogic să îi spui unui tânăr biruit continuu de patima desfrânării că Domnul îl iartă chiar înainte ca el să-şi termine de zis rugăciunea de pocăinţă.

Câte jertfe i se aduc Pedagogiei în Sfânta noastră Biserică! De câte ori nu sacrificăm iubirea din inima noastră pe altarul “bunei- cuviinţe”!

Drept pentru care nu cred că voi vedea vreodată această cărticică bravă – în lupta ei cu deznădejdea- reeditată.

Aş mai spune ceva despre stilistica ei. Părintele Savatie scrie duios. Dacă ar fi să îi compar scrisul cu al altora, aş spune că există o asemănare de familie între el,Irina Nicolau (mă refer la “Haide, bre!” şi la “Talmeş balmeş de etnologie şi nu numai”), şi stilul actorului Mircea Diaconu din romanul autobiografic, “La noi când vine iarna”.
Bunătatea scrisului vine, poate, şi din cultura românilor din Basarabia care nu se ruşinează să îi spună mamei “mămica”. Cuvinte mici, simple care smintesc sufletul acrit, şmecheraş al regăţenilor. Dintre care cel dintâi sunt eu.



“ De fiecare dată când aprind focul îmi aduc aminte de vecinul Mişa. El m-a învăţat, când eram copil,cum se aprinde focul “cu un singur chibrit”. Când aveam vreo 5-6 anişori, Mişa avea în jur de 40. Era foarte slab şi avea nasul mare pe care avea o cicatrice care i-a rămas de când a aruncat mamă-sa, baba Irina, cu farfuria după el. N-a fost o păţanie din copilărie, întâmplarea o ţin minte şi eu. De fapt, Mişa era ca un copil şi baba Irina, vestită pentru răutatea gurii ei, striga la Mişa şi chiar îl lovea uneori. Odată, când s-au certat ei mai tare, baba l-a pârât pe Mişa la miliţie că nu lucrează. Era pe vremea lui Andropov când pentru asta se făcea puşcărie. Atunci Mişa a stat închis un an şi jumătate, dar a mai stat şi alte dăţi pentru că nu plătea pensia alimentară copilului pe care eu nici nu-l văzusem şi nici nu ştiam unde stă. Mi se părea straniu ca Mişa să aibă un copil, pentru că noi îl simţeam ca fiind numai al nostru.

Pentru mine Mişa era Mişa, omul care îmi aducea agrişe şi coacăză pe care le fura de la baba Irina, căci baba spunea că şi grădina şi casa sunt ale ei. Mişa mă iubea foarte mult şi asta se vedea şi mai tare atunci când îşi descărca buzunarele de poamele şi fructele pe care mi le aducea cu atâta risc. Atunci mă ciufulea şi îmi spunea: “Haiducule!”, asta pentru că ştiam să călăresc bine chiar la acea vârstă şi nu mă temeam de cai. Mişa îmi povestea păţanii din puşcărie şi din Siberia unde a lucrat la tăiat padure. Îi plăcea să înflorească lucrurile şi să povestească istorii în care el era ceva mai grozav decât în viaţă, dar acesta este un defect de care suferă majoritatea oamenilor. De exemplu, mă minţea că câinele lui e învăţat şi că face tot ce spui, dar nu era aşa. Câinele lui Mişa era un câine oarecare pe care noi degeaba l-am aşteptat să crească şi să i se ascută urechile, căci cei care i l-au vândut căţel, zicând că este lup, l-au păcălit pe Mişa. Când a crescut mare, câinele s-a făcut tărcat şi mai avea şi păr pe ochi.

Acum Mişa nu mai este. Vreau să mă îndreptăţesc şi să explic de ce am înşirat atâtea nimicuri despre el, lucruri fără prea mare legătură şi importanţă. Mişa este unul dintre oamenii pe care eu îi numesc anonimi, oameni care nu lasă nimic în urma lor şi despre care, în foarte scurtă vreme nu-şi mai aduce aminte nimeni. Toată viaţa lui Mişa a încăput în cele câteva cuvinte de mai sus. Dar Mişa este un om care a însemnat ceva în viaţa mea, omul pe care îl iubesc şi l-am iubit, aşa cum era el, tocmai pentru că era aşa cum era, învăţătorul meu, omul de care îmi aduc aminte de fiecare dată când fac focul.


Ultima dată când ne-am văzut eu eram de acum călugăr, sunt mai mult de trei ani de atunci. M-a văzut trecând pe drum şi m-a strigat, ca de obicei, chemându-mă în ogradă. M-a surprins, dar am vorbit mult despre Dumnezeu, despre credinţă. Nu ştiam că Mişa e credincios, că “ crede în felul lui”. Mi-a arătat crucea de la gât şi mi-a zis că el când se culcă întotdeauna îşi face semnul crucii. La urmă m-a rugat să-i aduc vreodată o carte de rugăciuni “în moldoveneşte”, pentru că nu ştia să citească cu litere româneşti. I-am zis că-i voi aduce neapărat.


Vremea a trecut, dar dorinţa lui Mişa de a avea o carte de rugăciuni îmi venea des în minte. Mi-a venit chiar gând să-l iau odată cu mine la mănăstire, că oricum rămăsese singur (baba murise, Dumnezeu s-o ierte) şi nici nu prea mai avea ce mânca pe-acasă. Unui om ca el,obişnuit cu singurătatea, i-ar fi plăcut la mănăstire, mă gândeam.

Au fost câteva zile în care gândul de a-i duce cartea lui Mişa mă chinuia atât de tare, încât îmi venea să mă ridic şi să mă duc la el. Nu ştiam ce este, pentru că eu niciodată nu am avut ispita dorului de casă. Tragerea mea era atât de puternică, încât am hotărât că este o ispită şi nu m-am dus. Peste două zile m-a sunat mămica şi mi-a spus că Mişa a murit, a ars în casă. Probabil a adormit beat cu ţigara aprinsă ,ziceau unii, dar cine ştie adevărul cum a fost?

Nu ştiu nici până acum care a fost voia Domnului atunci: să ajung sau nu la Mişa. Am plâns mult pentru el, pentru că nu ştiam unde este. La început mă rugam cu anevoie pentru el, căci cunoşteam canoanele despre morţii beţi, ca să nu mai zic că la noi în sat nu este biserică şi Mişa nu se împărtăşise de cel puţin 40 de ani, dar poate chiar de la botez. Însă odată, când eram foarte necăjit de soarta lui Mişa, plângând pentru el, mi-a venit următorul gând şi am zis: “Hristoase, Bunule, Tu ştii că la noi în sat nu este biserică, dar Tu vrei să mântuieşti pe fiecare om. Dacă pe mine mă doare aşa de tare pentru Mişa şi vreau să-l mântuiesc, oare cum Te doare pe Tine şi oare cum vrei să-l mântuieşti Tu, că Tu ai murit pentru noi. Oare n-ai putea să-l mântuieşti pe Mişa pentru dorinţa lui de a avea o carte de rugăciuni? Tu poţi toate. Mântuieşte-l, Doamne, că-i om necăjit, a pătimit cele rele ale lui în viaţa aceasta, acum dă-i cele bune!” Şi atunci inima mea s-a odihnit şi s-a umplut de nădejde. Şi am cunoscut puterea iubirii lui Dumnezeu. De atunci eu niciodată nu zic despre nici un om că nu s-a mântuit, chiar dacă ar fi sinucigaş.

Dumnezeu are lucrare de mântuire cu fiecare om şi această lucrare se face nu doar prin omul singur, ci prin toţi oamenii, căci toţi am greşit şi toţi avem nevoie să ne mântuim. Hristos şi-a făcut cu atâta grijă făgăduinţele Sale, încât cred că se vor mântui şi mulţi dintre cei pe care judecata omenească nu i-ar mântui. Eu mă înveselesc şi mă cutremur gândindu-mă la făgăduinţa lui Hristos, când zice că cel ce va da un pahar de apă unui ucenic în nume de ucenic, plată de ucenic va avea, şi cel ce va da unui proroc, plată de proroc va avea. Un pahar de apă pentru Împărăţie! Mai sunt şi alte cuvinte ale Domnului care dau mare nădejde, cum sunt “cel ce cheamă numele Domnului se va mântui”…”

(Ieromonah Savatie Baştovoi- Dragostea care ne sminteşte, editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 122-126)