joi, 3 iunie 2010
Ioan Ianolide- Din "Spovedania unui deţinut"
“Celula se dovedeste a fi, pentru oamenii atrasi de Dumnezeu, un mediu mai dur si mai prielnic chiar decat chilia, numai ca solicitarea credintei e cu mult mai severa. Cateva luni am trait in izolarea aceea deplina, orientat numai de inima mea credincioasa, dar fara o orientare a mintii. Aveam mare nevoie de un duhovnic caruia sa-i incredintez toata intimitatea simtamintelor mele si sa-i cer sa-mi fie calauza. Stiam ca preotul are har si credeam ca el poate sa-mi transmita puterea si lumina dumnezeiasca de care aveam nevoie si dupa care ravneam cu atata nesat.
Si a venit si ziua in care s-a terminat izolarea. Eram tot in temnita, dar printre detinuti erau si preoti. Cu toate deciziile si dorintele mele, cand a fost sa trec la fapte, am simtit din nou oprelistea amorului propriu de a ma spovedi, numai ca de data asta am infrant-o. Caci nu m-am jucat nici cu cuvantul, nici cu viata si nici cu cele sfinte. Tot ce am facut a fost sincer, chiar atunci cand, dezorientat fiind, am gresit. De aceea inteleg prea bine de ce apostolii puneau pe primul plan invatatura Domnului; caci omul auzind, stie si va veni momentul prielnic ca sa rodeasca samanta aruncata cu generozitate. Asa s-a intamplat cu mine si e bine asa.
Am ales pe cel mai cuvios dintre preotii de acolo si i-am cerut sa ma spovedeasca. El m-a intrebat:
- Esti pregatit de spovedanie?
Contrariat, i-am raspuns:
- Da!
-D e cand nu te-ai spovedit?
- De mult.
- Ai facut vreodata o spovedanie adevarata, sincera, care sa-ti schimbe viata?
Preotul pusese degetul pe rana sufletului meu. I-am raspuns:
-Acum doresc sa fac acest lucru, pentru asta am venit aici.
El m-a scrutat si mi-a zis:
- Pentru ca te cred sincer, consider ca datoria mea de preot este sa-ti spun ca nu esti pregatit de spovedanie.
- Ce trebuie sa fac pentru asta?
- Poti face ce-ti spun eu?
- Pot! am raspuns categoric.
Preotul s-a recules putin si apoi mi-a facut o destainuire care m-a impresionat.
- Stii, a zis el, eu sunt iconomul Tainelor lui Dumnezeu, dar nu am ajuns sa fiu un bun duhovnic. Nu cunosc bine sufletul omenesc, fiindca nici eu nu am o experienta sufleteasca pe masura misiunii sfinte ce o implinesc. Altadata nici nu se dadea voie oricarui preot sa fie duhovnic, ci numai celor cu har si cu experienta in duhovnicie. E o raspundere imensa sa umbli in sufletul omului, raspundere cum nu exista nici una, nici in domeniul tehnic, nici in cel biologic, social, medical si nici in filozofie. Aici lucrezi cu sufletul omului, indrumandu-l sa se orienteze intre Dumnezeu si satana,intre duh si materie, intre vesnicie si vremelnicie. De aceea ma socotesc nepriceput pentru o astfel de lucrare, iar o simpla formalitate indeplinita evlavios nu ma multumeste.
-Atunci ce-i de facut?
-Sunt doua cai: ori sa-ti dau o anumita lectura sa o faci si singur sa te lamuresti, ori sa te trimit la un mare mantuitor de suflete omenesti, care stie sa vindece toate ranile. Si eu tot lui ii datorez putintica viata duhovniceasca de care m-am invrednicit. Ce alegi?
Am stat si am reflectat, apoi am zis:
- Cred ca cea mai inalta cale e imbinarea acestor cai. Prin urmare, primesc sa fiu indrumat de acel doctor de suflete, fiindca stradaniile mele de a ma orienta de unul singur prin lecturi nu m-au multumit.
- Gandeste-te inca o data ce hotarare capitala este aceasta! Poti sa asculti de altul, sa te supui altuia cum te-ai supune lui Dumnezeu? E o smerenie de care putini oameni sunt capabili!…
Simteam si eu ca se deschide o cale foarte ingusta si severa, dar fierbintea dorinta de a ma afla in harul dumnezeiesc m-a indemnat sa raspund afirmativ. Preotul a continuat:
- Asta e propunerea mea, ramane sa vad ce zice si Arsenie, fiindca el nu se angajeaza decat cu oamenii care iau in serios mantuirea si cele sfinte. El nu e omul jumatatilor de masura, ci merge numai pe calea imparateasca. Daca va socoti ca nu esti pregatit pentru un astfel de drum inalt, s-ar putea sa trebuiasca sa-ti gasesti alt indrumator.
Arsenie era cu cativa ani mai mare decat mine. Eram prieteni, dar nu exista o afinitate intre noi tocmai din cauza unei intransigente pe care o sesizam la el, dupa cum si el era nemultumit de o anume superficialitate a mea. Avand in vedere aceste relatii, mi-a fost greu sa inving impotrivirile ce au aparut imediat in inima mea: Tocmai lui? De ce nu la altul, de care sunt apropiat sufleteste? Sa recunosc deci ca el are dreptate? Sa dovedesc ca sunt inferior lui? Ba chiar sa ma supun lui?…Astfel de porniri navaleau din adancimile sufletului meu, dar au fost zagazuite de hotararea mea de a ma smeri cu orice pret, gasindu-ma vrednic de tot dispretul.
Preotul mi-a cerut sa trec a doua zi pe la el spre a-mi da raspunsul lui Arsenie. Si Arsenie m-a primit. In mine insa s-au produs reactiile negative si dureroase ale eului care se simtea jignit. Pornisem insa pe aceasta cale si eram hotarat s-o continui pana la capat, de aceea m-am dus la Arsenie.
Colac peste pupaza, la Arsenie il gasesc pe Virgil, un alt prieten, mai tanar decat mine, cu care nu eram apropiat sufleteste, fiindca era ucenic al lui Arsenie. Surpriza de a-l gasi acolo mi-a cazut rau la inima. El a vrut sa se retraga, dar Arsenie l-a retinut, spunandu-mi:
- Cred ca nu ai nimic impotriva ca Virgil sa fie de fata. Dar daca vrei sa plece, va pleca.
- Nu, am zis eu, il rog sa ramana!
Si in mine s-a nascut dorinta de a birui asupra mea insumi. Era o umilinta in plus pe care mi-o impuneam si care mi-a prins foarte bine. I-am spus lui Arsenie ca am venit sa intru in ascultarea lui, ca sa ma spovedesc.
Arsenie e un om mai mult marunt, roscat, ager, energic, autoritar si direct. El reduce repede lucrurile la esenta lor dintre bine si rau, afirma binele si nu face nici o concesie raului, din care cauza pare rigid si necrutator, poate prea simplist. Inainte de a-mi da un raspuns, m-a invitat la o discutie generala care s-a concretizat in intrebarea:
- Ce te leaga pe tine de Dumnezeu?
- Credinta, am raspuns eu.
- Credinta cu fapte ori fara fapte?
- Credinta cu fapte. Si nu numai cu fapte, ci cu toata viata, m-am descarcat eu.
- Frumos ce spui, dar nu-i suficient sa crezi. Altceva ce te uneste de Dumnezeu?
- Dragostea. Il iubesc. Il iubesc mai mult decat pe mine insumi. Sunt gata sa-mi dau viata pentru El.
- Din cate te cunosc eu, esti capabil de jertfa, dar nu ai intelepciunea jertfei, insa asta e o problema prea profunda ca sa o abordam acum. Sa continuam deci sa vedem ce te uneste cu Dumnezeu.
- Nadejdea, am raspuns eu, nadejdea mantuirii, nadejdea curatirii si nadejdea vietii vesnice. Stiu ca El le poate toate, deci ma incredintez Lui.
- Si altceva? m-a intrebat.
Am stat un pic pe ganduri si i-am insirat toate virtutile de care imi aduceam aminte: mila, iertare, bunatate, dreptate, cinste, smerenie, ascultare, ravna, rabdare, ingaduinta fata de altii, putere de jertfa, sfintenie… El ma asculta, dar nu se dadea convins.
- Iti lipseste ceva, ceva esential!
- Simteam un nod in stomac si un val de manie era gata sa ma faca sa tasnesc in nemultumire si revolta. Imi spuneam in sine:” Ce vor oamenii astia de la mine? Se cred prea destepti! Vor sa ma umileasca? Ori poate chiar imi lipseste ceva si eu nu stiu ce?! Dar ce sa-mi lipseasca, doar sunt toba de teologie!”.
In timp ce cugetam astfel, uitam ca in urma cu cativa ani un prieten mi-a pus in mana Patericul, indemnandu-ma calduros sa-l citesc. Citisem o pagina si inchisesem cartea, gasind-o minora pentru un intelectual ca mine. Imi parea slinoasa, invechita, medievala, desi teoretic aveam o parere buna despre evul mediu. Daca as fi citit-o, poate ca ar fi deschis in mine inca o punte de legatura cu Dumnezeu, dar n-o facusem si acum sufeream aceasta umilitoare situatie. In cele din urma a invins totusi gandul bun din mine si am spus:
- Acesta sunt. Nu stiu ce-mi mai lipseste. Spuneti-mi voi!
Arsenie s-a uitat la Virgil semnificativ, ceea ce m-a durut si mai mult, dar mi-a sporit si interesul, apoi mi-a zis:
- Iti lipseste frica de Dumnezeu!
Atunci s-a deschis un ochi in mintea mea si am vazut o stralucire nemasurata.
- Aveti dreptate! am zis, dandu-ma invins. Nu exista in mine frica de Dumnezeu, ci doar niste modalitati minore de frica omeneasca, aproape superstitioasa.
A urmat un moment de reculegere reciproca. Arsenie se dovedea un exceptional vier al sufletului omenesc. In timp ce eu ma gandeam ce trebuie sa fac pentru a dobandi frica de Dumnezeu, el intelegea ca merita sa se osteneasca totusi cu mladierea sufletului meu. In incheiere mi-a zis:
- Bine, voi da ascultare dorintei tale. Dar sa fiu sigur pe fermitatea acestei hotarari!
- Te rog sa ma crezi ca este definitiva si integrala, l-am asiguat eu.
(…) Era greu sa renunt la a ma conduce dupa propria-mi vointa chiar si-n gandurile cele mai intime. Aveam senzatia ca ma autodizolv, dar stiam ca de fapt imi cautam identitatea. De cele mai multe ori nu vedeam finalitatea acestui experiment, dar continuam sa cred in ea.
(…) Cat despre discernamant, pe acela il incredintasem lui Arsenie, caci mereu ii destainuiam ce se petrece in mine, cum gandesc si cum inteleg, iar el facea operatia fina de estetica sufleteasca. Se intampla ca uneori sa nu fiu prea incantat de spusele lui, dar mi le insuseam cu smerenie si cu increderea copilului fata de parinti.
Aveam mare pace launtrica, incat si somnul imi era plin de vise frumoase. In fiinta mea patrunsese un simtamant de usurare curatitoare”.
(Cf. Ioan Ianolide- Detinutul profet, editura Bonifaciu, 2009, pp. 121-131)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu