Cum putem sta împotriva curentului?

Mai există oameni care pot întruchipa valori? Da, din fericire. Doar că ei sunt din ce in ce mai greu de găsit. Danion Vasile a mai descoperit un om aparte, pe Benedict Ciubotaru, şi a simţit imboldul lăuntric a-l prezenta cititorilor români. A ieşit o carte de interviuri care, puse cap la cap, construiesc un adevărat Bildungsroman, o poveste despre configurarea unei identităţi şi, mai ales, a unui destin.
Cine citeşte volumul recent apărut la editura Egumeniţa, “Împotriva curentului- Botezul unui intelectual in Rusia sovietică” se simte asaltat de multiple întrebări. Ce înseamnă cultura, în adevăratul ei sens? Probabil, cultura îşi atinge plenitudinea sensului ei când îşi fixează ca scop formarea unei identităţi individuale şi comunitare. Cultura adevărată, în vremuri de prigoană, ca acelea prin care au trecut românii din Basarabia, devine cultură de rezistenţă, elaborată şi întreţinută în cadrul privat al familiei. Adică o cultură rezistentă la “cultura” oficială şi oficioasă, promovată de sistemul care manipulează, dictează, construieşte cadrele sociale ale gândirii, reprezentative pentru o epocă istorică şi impuse fără drept de apel persoanei, căreia sistemul îi rezervă un viitor de piesă exemplară şi credincioasă a sa.

Dar ce înseamnă să vorbeşti cu adevărat limba română? Probabil, să conştientizezi şi să respecţi specificitatea limbii în care te-ai născut, gândesti şi vieţuieşti, ba chiar să le trasmiţi urmaşilor ceva-ul ei inefabil. După revoluţia din decembrie, în anumite grupuri din Biserica s-a repus în discuţie relaţia dintre intelectuali şi biserica. Referentul inegalat era şi este grupul Rugului Aprins, focalizat în jurul lui Daniil-Sandu Tudor. Dar nimeni sau aproape nimeni nu a impus în spatiul public românesc ca temă de reflecţie întrebarea: ce înseamnă să fii, cu adevărat, intelectual creştin-ortodox? Cunoscând “personajul” Benedict Ciubotaru şi confruntându-te, din postura lectorului, cu el, simţi cum în adâncul fiinţei se naşte răspunsul cu alură de certitudine: a fi intelectual în Biserică echivalează cu a trăi conştient, adică să cunoşti în amănunt, învăţătura Sfinţilor Părinţi în asa fel încât ea să îţi devină deprindere cotidiană şi dreptar al tău sau al aproapelui tău.

Benedict Ciubotaru, în realitatea lui ontică şi discursivă, are ca ax central responsabilitatea. Să învăţăm să redevenim responsabili, asumându-ne rolurile noastre constitutive: de creştini, de actori sociali morali , de părinţi sau educatori, în sens larg.

Multe evenimente existenţiale, biografice pentru Benedict Ciubotaru, sunt inedite, dacă nu revoltătoare, pentru cititorul român. Întâlnirea secretă, din anul 1988, cu tovarăşul Harcev, preşedinte al Comitetului pentru Religie pe lângă Consiliul de Miniştri al Uniunii Sovietice rămâne o întâmplare greu de uitat. Mai pe scurt, tovarăşul Harcev se plânge că “după 70 de ani de luptă a puterii sovietice împotriva Bisericii ortodoxe, noi trebuie să recunoaştem că puterea sovietică a pierdut această luptă” pentru că feţele bisericeşti, episcopii, clericii racolaţi de poliţia politică sovietică trădau angajamentul cu securitatea sau informau “organele” tendenţios sau pe jumătate. Tovarăşul Harcev- şi suntem siguri că nu doar el, ci multi alţii, inclusiv de pe plaiurile noastre mioritice- a găsit soluţia pentru această situaţie incalificabilă: “ne-am hotărât să hirotonim ofiţeri gata pregătiţi. N-o sa trimitem tinerei încolo, să înveţe, dar gata pregătiţi: maior, colonel-episcop. Maior- episcop.Colonel- să fie arhiepiscop. General- mitropolit să fie. ÎI hirotonim de-a gata aşa”. Ceea ce am citit ca în ghicitură în “Audienţă la un demon mut”, admirabila carte a Părintelui Savatie Baştovoi, acum citim ca faţă către faţă.

Cartea te captează şi prin miza ei existenţială: ateul Viorel Ciubotaru devine fratele nostru, Benedict Ciubotaru: iată povestea unei convertiri puctată cu episoade patericale şi vegheată de drept-credinciosul Părinte Ambrozie Iurasov.
Întrucât Benedict Ciubotaru a cunoscut direct de la sursă paradisurile artificiale pe care ni le-a comandat Noua Ordine Mondială, voi releva nişte judecăţi de valoare, făcute de domnia sa, referitoare la câteva probleme extrem de actuale pentru România.

Banca Mondială
“Banca Mondială nu este o bancă, este un fel de minister al economiei. Banca, ca bancă, este Fondul Monetar Internaţional. Banca Mondială nu este instituţie bancară! Banca Mondială este echivalentul ministerului economiei mondiale, sau ministerul mondial al economiilor statelor subjugate. De fapt, cea mai mare parte a lucrării ei e negativă. (…) Eu admit doar anumite efecte pozitive laterale, de scurtă durată şi doar ca efect lateral. Eu nu consider că Banca Mondială are scopul să însănătoşească, să dezvolte, să amplifice economiile naţionale. Ci invers, scopul Băncii Mondiale este subjugarea economiei naţionale- a tuturor economiilor naţionale!- unor interese corporative, intereselor corporaţiilor aşa-numite multinaţionale, transnaţionale,. Banca Mondială nu este nimic altceva decât un instrument oficializat al acestei oculte globale, care reprezintă o nouă formă de colonialism”.

Globalizarea
“Globalizarea este, în viziunea mea, ultima fază a existenţei omenirii. Este tentativa- care va eşua, şi aceasta- de construire a turnului Babel, cu aceeaşi semnificaţie pe care a avut-o şi turnul Babel: o sfidare a lui Dumnezeu; încercarea de a face o lume fericită, dar mincinos fericită, aici, pe pamânt, fără Dumnezeu. Ceea ce este imposibil!”

Toleranţa
“Toleranta nu este nimic altceva decât apostazie, este unul dintre idolii religiei lui antihrist. Dacă vorbesc despre toleranţă, vorbesc despre aceasta nu în sensul limbajului comun, nu în sensul a ceea ce scriu dicţionarele de limbă comune, fie ca sunt româneşti, ruseşti, franţuzeşti sau englezeşti; vorbesc despre toleranţă în sensul de standard al democraţiei, toleranţa asa cum este ea definită în declaraţia UNESCO, cu privire la principiile toleranţei, din 16 decembrie 1995. (…) Toleranţa… înseamnă acceptarea, respectarea, aprecierea oricăror diversităţi, oricăror varietăţi de a fi om- şi normal că pentru noi, creştinii, aceasta nu este acceptabil! Nu putem să evaluăm pozitiv felul de a fi om al unui puşcăriaş, al unui curvar, hoţ, homosexual, mai ştiu eu ce forme de patimi se afişează drept normale!”

Mărturisirea credinţei în Hristos
“Mărturisirea lui Hristos, mai ales în aceste vremuri de secularizare, de apostazie generală, devine o condiţie necesară mântuirii. Astăzi nu mai este suficient să stai în chilie, să posteşti, să frecventezi regulat biserica, să te spovedeşti săptămânal, să te împărtăşeşti săptămânal,, nu este suficient, dacă nu îl mărturiseşti pe Hristos în faţa lumii. Şi aceste forme de mărturisire pot să fie foarte diverse- de la o simplă semnătură pe o cerere de respectare a unor norme morale creştineşti, până la ieşirea la protest, cu preţul întemniţării-ceea ce se şi întâmpla în mai multe locuri din lume, în particular în Moldova”.