Bunicul de jos

Mâinile lui îmi făcuseră prima baie. Într-un lighean care, cu timpul, şi-a găsit locul în universul meu de obiecte domestice, şi căruia i-a sărit smalţul între timp. Ceilalţi - mama, bunica şi străbunica asistau speriate la întreaga procesiune. Aveam numai două kile opt sute şi se temeau să nu mă destram. Eram „cât o lingură", după cum avea să-mi repete, ani de-a rândul, Creţica, bunica mea, care îşi căpătase acest patronim datorită podoabei capilare.
Mâinile lui îl făcuseră şi pe Gigel, primul meu prieten. Gigel avea un fel de cravată-eşarfă la gât şi mă privea prin păien­jenişul lacrimilor. Era un tablou pe care bunicul îl pictase cu ceva vreme în urmă. Mâncam, adică deschideam gura, ţinându-mă de şorţul străbunicii - bunicul îi zicea pestelcă, iar bunica îmi dădea ou fiert şi pâine cu o mână, iar cu cealaltă ţinea tabloul cu Gigel. Dar asta s-a întâmplat mai târziu. Între timp, mâinile bunicului mă purtau sub clanţa uşii din sufragerie şi mă măsu­rau. Deasupra creştetului, pe uşa albă, însemnau cu un creion chimic o linie. Aceeaşi uşă avea un prag alb peste care am făcut victorios primii paşi. Dacă ar fi să mă iau după mărturia obser­vatorilor, uşa stătea deschisă. În prima cameră, în genunchi, stătea bunicul, care în acel moment şi-a făcut curaj, m-a eliberat din mâinile sale şi astfel am mimat primii paşi. Unu, doi, trei, patru. Şi am ajuns în braţele bunicii, care era telefonistă.
Duminica, mâinile bunicului scoteau aparatul Gloria, pitit într-o servantă. Pititul radioului se înscria în rândul actelor de rezistenţă împotriva regimului comunist, laolaltă cu introdusul monede de 25 de bani în contuarul pe care cineva de la stat venea să-1 controleze, aşa cum străbunica ne controla găinile de ouă. Duminicile, mâinile sale învârteau un buton şi ascultam etapa. Nişte voci care se recomandau ba Dan Voicilă, ba Ilie Dobre povesteau faze cu fotbalişti. Când rămâneam între patru ochi, bunicul îmi povestea alte faze cu alţi actori, mai adevăraţi decât ăştia care se mişcau prin radioul nostru: erau faze C.C.D., adică eroii erau Cacoveanu, Constantin, Dobai. Pentru că mâinile buni­cului apăraseră poarta CCA-ului, un nume, Voinescu, revenea cu regularitate în discuţia noastră. Într-o fotografie văzusem o scenă cu Voinescu, care într-un moment de autoironie atinsese transversala porţii cu vârful piciorului drept.
Cuvintele lui mi-au îmblânzit lucrurile cu care intram în contact. Când trebuia să facă ceva împotriva sistemului pro­priu de convingeri îşi îndrepta corpul de un metru optzeci, îşi trecea degetele de la mâna dreaptă prin părul tăiat scurt, ca boxeurii, şi zicea, volens-nolens trebuie să facem treaba asta. Când m-am mai mărit, mi-a împrumutat un dicţionar de cuvinte şi expresii şi am reuşit volens-nolens să înţeleg ce îmi spunea. (...) Dimineaţa, eu şi Creţica stăteam cuminţi în pat, şi el, de la masa din camera noastră principală, ne făcea un fel de revista presei avant la lettre. Ne citea din ziarele vremii. Cum vremurile se schimbau, urechile noastre prindeau sensul istoriei după titlurile de pe masa bunicului. Mai întâi a fost ziarul Scânteia. Şi almanahul Scânteia, din care îmi amintesc mai cu seamă reclamele. Adevărul şi România liberă au apărut peste ani.
Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit ca să merg în căile Tale. De fiecare dată când citesc aceste cuvinte îmi amintesc de mâinile lui care m-au scăldat. Poate pentru că între bunicul meu de jos şi Bunicul de sus există o legătură.

(Ciprian Voicilă, Bunicul de jos, vol. Cartea cu bunici, Editura Humanitas, 2007)
0 comentarii