joi, 28 octombrie 2010

Părintele Savatie: Adresare către mitropolitul Vladimir privind vederile mele antiecumeniste, antiglobaliste și anticomuniste




Ieri am depus la sediul Mitropoliei Moldovei o adresare către Mitropolitul Vladimir în care am dezmințit acuzațiile aduse la adresa mea de către misionarul rus, protodiaconul Andrei Kuraev și mi-am mărturisit crezul de credință în față noilor tendințe ale vieții bisericești.

ÎN ATENȚIA ÎNALT PREASFINȚIEI SALE VLADIMIR,
MITROPOLITUL CHIȘINĂULUI ȘI AL MOLDOVEI

Înaltpreasfințite Părinte mitropolit Vladimir, Vă aduc la cunoștință că misionarul rus, protodiaconul Andrei Kuraev, zilele trecute m-a învinuit public de instigare la ură națională între popoarele ortodoxe și uneltire împotriva Sanctității Sale Patriarhului Kiril al Moscovei și a toată Rusia. Drept uneltire împotriva Patriarhului Moscovei diaconul moscovit percepe antiecumenismul meu afișat, iar prin ”instigare la ură națională între popoarele ortodoxe” sfinția sa are în vedere dragostea mea față de poporul meu.

Bazîndu-se, probabil, pe relația deosebită pe care o are cu Patriarhul Kiril al Moscovei, diaconul Kuraev a îndrăznit să-mi aducă aminte că am preoția de la Patriarhia Moscovei, fapt pe care eu l-am perceput ca pe un șantaj și amenințare.

Acuzația adusă de diaconul rus vine la puțină vreme după reproșul care a răsunat la adresa mea la Radio France International, cînd romanul meu ”Diavolul este politic corect” a fost prezentat ca unul ce ”abuzează de libertatea gîndirii pe care tocmai sistemul pe care îl critic mi-a dat-o”.

Cu această ocazie țin să amintesc că vederile mele antiecumeniste, antiglobaliste și anticomuniste (fenomene pe care le consider expresii ale aceluiași fond ideologic) sînt publice și constituie subiectul a zeci de articole și al unor cărți semnate de mine. Dintre cele cinsprezece cărți ale mele, scrise înainte de primirea monahismului și după, răspîndite în sute de mii de exemplare peste tot în lume unde au ajuns români, doar trei tratează cu precădere aceste teme: ”Cînd pietrele vorbesc – biserica față în față cu propria imagine” (Premiul Salonului internațional de carte de la Chișinău, 2007), romanul ”Audiență la un demon mut” și romanul ”Diavolul este politic corect”.

Faptul că articolele mele sînt preluate de site-urile și revistele neoprotestante și romano-catolice, iar cărțile mele se vînd și în librăriile deferitelor confesiuni religioase din România, arată că polemica pe care o port este pătrunsă de spiritul toleranței și nu aduce atingere demnității umane.

Suspiciunile diaconului rus cum că aș face parte din vreo grupare schismatică doresc să le spulber prin mărturisirea că niciodată, sub nici o formă, nu am comunicat cu cineva din vreo grupare sau biserică schismatică și nu am îndemnat pe nimeni să comunice sub nici o formă cu grupări sau biserici pe care Patriarhia Moscovei și bisericile cu care are comuniune le consideră schismatice.

Consider convingerile mele corecte și în deplin acord cu învățătura și tradiția Bisericii Ortodoxe Sobornicești și Apostolice și nu doresc să mă lepăd de ele. Condamn amestecul bisericii în politică și consider necesară reînnoirea anatemei asupra comunismului și masoneriei printr-un act sinodal. Atîta vreme cît biserica nu va interzice oficial colaborarea slujitorilor săi cu serviciile secrete ale statului, precum și prezența acestora în diferitele loji masonice, consider că acest subiect va constitui o temă de dezbatere publică.

Prin comportamentul său diaconul Andrei Kuraev creează un precedent inadmisil pe teritoriul canonic al Mitropoliei Moldovei reinstaurînd instituția comisarilor poporului care împușcă fără judecată, subminînd astfel autoritatea ierarhului locului și lovind în sinodalitatea Bisericii. Șantajul și intimidarea sînt practici condamnabile și trebuie înfruntate ori de cît ori este cazul, deoarece Biserica este un spațiu al dragostei și al libertății, pecetluite cu Sîngele scump al Domnului nostru Iisus Hristos.

Avînd în vedere caracterul provocator, cu posibile implicații politice ale cazului, rog să mijlociți înaintea Patriarhului Kiril pentru a-l determina pe protodiaconul Adrei Kuraev să-și ceară scuze public pentru acuzațiile aberante pe care mi le-a adus.

Al Înalt Presfinției Voastre smerit fiu duhovnicesc și rugător către Domnul,
ieromonahul Savatie Baștovoi de la mănăstirea Noul Neamț

26 octombrie, 2010

(Text preluat de pe blogul Părintelui Savatie Baştovoi)

Arhimandritul Nectarie Antonopoulos- Spovedania, calea invierii sufletesti



Editura Egumeniţa
Colectie "Primii Pasi"

Chiar daca te-ar ierta toti duhovnicii, patriarhii, arhiereii si lumea intreaga, nu esti iertat daca nu te pocaiesti in fapta. Sfantul Cosma Etolul Taina pocaintei si a spovedaniei este taina mare. Se apropie cineva cu un simtamant simplu de pacatosenie si dupa spovedanie se simpte mai pacatos. Insa incet-incet, daca are bunavointa, invata intr-un mod tainic ca oricat abis sr ascunde sufletul sau, Hristos este acolo, aproape de el, inlauntrul lui; il primeste si il iubeste asa cum este, pacatos. Taina pocaintei si spovedanie ne vadeste cat de pacatosi suntem si totodata naste in noi din abundenta nadejde. Prin spovedanie invatam cat de grea si de dureroasa este pocainta adevarata; insa impreuna cu aceasta cunoastere se inteteste curajul de a-L intalni pe Hristos, exact asa cum suntem: pacatosi plini de speranta; esuati plini de credinta; prieteni dragi Lui, cu indrazneala in iubirea Sa, cu nadejdea in harul Sau. Arhimandritul Nectarie Antonopoulos

5.5 lei

Papi si patriarhi. O perspectiva ortodoxa asupra pretentiilor romano-catolice



Autor: Whelton, Michael
Editura: Theosis
Pret: 15.00 lei
Format 14.5x20.5 cm
220 pagini

Autorul ne atrage atentia asupra faptului ca dialogul cu romano-catolicii, pentru a fi crestin, trebuie centrat pe lepadarea de satana si unirea cu Hristos. Problema unificarii bisericilor este problema unificarii bisericilor in adevar., intru Hristos.

miercuri, 27 octombrie 2010

Sfântul Ambrozie de la Optina- Învăţături duhovniceşti, editura Sophia, 2010



Despre rugăciune
Vrăjmaşul năvăleşte cu putere asupra voastră. Asta se vede din faptul că amândorura vă place să vă rugaţi, dar smerenia de care este nevoie pentru aceasta nu aţi dobândit-o, pe cât se vede. Şi reiese că prin rugăciune n-aţi făcut decât să-l întărâtaţi pe vrăjmaş, dar neavând destulă smerenie nu aveţi împotriva lui arma trebuincioasă.Cuviosul Filotei Sinaitul spune în al 13-lea cap: „Avem trebuinţă de mare smerenie, dacă ne îngrijim cu adevărat de păzirea minţii în Domnul- în primul rând faţă de Dumnezeu şi în al doilea rând faţă de oameni... fiindcă avem de purtat război cu demonii cei mândri şi nerecunoscători faţă de Dumnezeu”. Şi Cuviosul Isihie presviterul, în al 20-lea cap, spune că cel ce se nevoieşte trebuie să aibă clipă de clipă luare-aminte şi smerenie la rugăciune, întrucât are a se lupta cu dracii cei mândri, şi are ajutorul lui Hristos în mâinile inimii pentru că Domnul îi urăşte pe cei mândri. Citiţi şi singure în Filocalie cele două capete sus-pomenite. Mai întâi de toate, cercetaţi-vă inima să vedeţi dacă nu se ascunde în suflet, fie şi într-o mică măsură, gândul şi părerea că trăiţi mai bine decât alţii. Un asemenea gând vădeşte limpede în noi trufaşa părere de sine, pentru care, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, şi este îngăduit războiul curviei şi chinuirea de către draci cu acest război.

Despre osândire
Să înţelegem că, după cum spune Ava Dorotei, unii au părţi bune ascunse care înaintea lui Dumnezeu sunt mai de preţ decât întreaga noastră viaţă. Omul poate vedea doar ce se vede, pe când Domnul priveşte înseşi adâncurile inimii. Cuviosul Macarie Egipteanul, văzând un om care păcătuia, şi-a zis: „Cu toate că a păcătuit, va putea să se pocăiască, dar dacă tu vei păcătui, nu vei putea să te pocăieşti”- şi printr-o asemenea cugetare s-a pus pe sine mai prejos decât cel ce păcătuia. Iată cum se pricepeau Sfinţii Părinţi din vechime să se smerească şi să se înfrâneze de la judecare şi osândire.


Despre mânie
Enervarea nu se îmblânzeşte prin post, ci prin smerenie şi mustrare de sine şi prin conştiinţa faptului că suntem vrednici de situaţia neplăcută în care ne aflăm.

Despre iubirea crestina



Autor: Larchet, Jean-Claude
Editura: Sophia
Pret: 30.00 lei Adauga in cos
Format 13x20 cm
336 pagini

Creştinul nu iubeşte pentru folos ori câştig; creştinul iubeşte şi atunci când în schimbul iubirii primeşte numai rele şi ponoase. Creştinul iubeşte mai înainte de a fi iubit, iubeşte şi când nu e iubit, iubeşte şi atunci când cel iubit de el îl urăşte. De aceea spun Părin]ii că iubirea de vrăjmaşi e chipul desăvârşit al iubirii, pentru că este cu adevărat mărinimoasă şi lipsită de plată.
Iubirea e dăruire pe de-a-ntregul celuilalt. Iubirea creştină e lepădare deplină de sine. E sora smereniei. Iubeşte cu adevărat pe aproapele numai acela care uită de el şi se nesocoteşte pe sine.
Cât despre noi, atât să cercetăm: dacă iubim pe Hristos şi pe oameni; de nu, să ne căim, străduindu-ne tot mai mult să iubim.

Sufletul omenesc intre boala si vindecare



Autor: Nicolae, sfant nou marturisitor
Editura: Sophia
Pret: 12.00 lei Adauga in cos
Format 13x20 cm
176 pagini

Câte trăiri intime, câte preţioase fărâme de psihologie ascetică s-au perindat pe dinaintea noastră în timp ce am elucidat problema patimilor în lumina învăţăturii Părinţilor asceţi! Ne-am străduit să expunem şi să însumăm vederile Părinţilor – dar de ce am recurs tocmai la călăuzirea lor? Pentru că am văzut în Sfinţii Părinţi asceţi nişte pionieri ai vieţii duhovniceşti creştine şi, prin urmare, nişte îndrumători experimentaţi şi de neînlocuit, care ne povăţuiesc la desăvârşirea creştină prin numeroasele lor însemnări privitoare la calea pe care au străbătut-o, la învăţăturile pe care le-au primit ei înşişi, la fenomenele cu care s-au întâlnit şi pe care le-au trăit. (Sfântul Noul Mărturisitor Nicolae)

Sf. Ambrozie de la Optina- Invataturi duhovnicesti



Editura: Sophia
Pret: 25.00 lei Adauga in cos
Format 13x20 cm
440 pagini

Cartea de față îşi propune să ­ofere cititorului român, într-o formă sis­­­te­matizată şi uşor accesibilă, în­vă­țăturile Starețului Ambrozie de la Optina. Cel mai cu­noscut din pleiada de mari duhovnici ai legendarei mănăstiri ruse, acesta nu a scris cărți, dar vasta sa corespondență reprezintă o comoară de sfaturi şi îndrumări pentru viața creştină. Fără să aibă pretenții la exhaustivitate, această selecție tematică din scrisorile sfântului, organizată alfabetic pentru ca citi­torul să poată accesa cu uşurință tema care-l interesează, reflectă cu fidelitate, credem noi, viziunea şi experiența marelui stareț cu privire la o multitudine de probleme ale vieții duhovniceşti.
Atât monahii, cât şi mirenii interesați într-o co­rectă poziționare duhovnicească vor afla în această antologie răspunsuri limpezi şi ­practice la multe nedumeriri şi dificultăți concrete ale sui­şului către Dumnezeu, de la unul dintre cei mai mari trăitori şi îndrumători ortodocşi ai ultimelor două sute de ani.

Virgil Gheorghiu- Casa de la Petrodava



Editura Sophia
Pret: 25.00 lei Adauga in cos
Format 13x20 cm
296 pagini

Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992) s‑a nascut în localitatea Razboieni, Neamt. Studiaza filosofia si teologia la universitatile din Bucuresti si Heidelberg. În anul 1940 primeste Premiul Regal de poezie pentru cartea Caligrafie pe zapada. În 1942 este numit secretar de legatie la departamentul Relatii Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României.
Opunându‑se regimului comunist, în 1948 se stabileste în Franta. Romanul sau "Ora 25" îl consacra definitiv în lumea libera, însa descoperirea unei opere aparute în timpul razboiului, favorabila redobândirii Basarabiei, îi va aduce o serie de atacuri violente în presa occidentala, autorul fiind acuzat, pe nedrept, de antisemitism. Îsi explica atitudinea într‑un nou roman – "Omul care calatorea singur" –, dupa ce petrece un timp în America de Sud. Pe data de 23 mai 1963, C.V. Gheorghiu a fost hirotonit preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, în iunie 1966 fiind ridicat la rangul de iconom‑stavrofor. Adevarata vocatie a lui C.V. Gheorghiu ramâne însa cea literara.
Daca "Ora 25", roman aparut imediat dupa cel de‑al Doilea Razboi Mondial, este vazuta ca una din cartile de prima marime ale secolului al XX‑lea, alaturi de "Minunata lume noua" de Aldous Huxley, "Procesul" lui Franz Kafka ori "1984" de George Orwell, "Casa de la Petrodava", opera a deplinei maturitati literare a autorului, este considerata de criticii mai noi o culme a genului, nedepasita pâna în prezent. Formula literara experimentata de C.V. Gheorghiu în "Casa de la Petrodava" o vom regasi, ca una de succes, peste aproape doua decenii, în "Numele trandafirului", romanul semioticianului Umberto Eco.

joi, 21 octombrie 2010

Radu Mărculescu- Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică




Premiul Magazin istoric 2000 pentru cea mai bună carte de istorie

Impresionanta poveste a lui Radu Mărculescu a fost relatată nu demult pentru publicul larg de Jurnalul naţional şi de Evenimentul zilei şi a fost inclusă într-un film documentar realizat de Marius Herghelegiu. După 1989, Radu Mărculescu şi-a împărtăşit în pagini memorialistice experienţa prizonieratului în URSS. Supravieţuitor – poate ultimul – al unei bătălii decisive pentru al Doilea Război Mondial, martor direct al Istoriei şi totodată al unor istorii din viaţa ofiţerilor români şi de alte naţii în lagărele sovietice – istorii de oroare, dar şi eroice sau pur şi simplu emoţionante –, Radu Mărculescu a scris o carte remarcată la apariţia primei ediţii, în 2000, de Monica Lovinescu şi distinsă de Fundaţia Culturală Magazin istoric cu Premiul „Dimitrie Onciul“.
Ediţia Humanitas este cea de a treia a acestei cărţi care, în 2008, a fost tradusă şi în germană.

„De-a lungul [precedentului deceniu] ne-au fost puse la dispoziţie mărturiile prin care vom putea reconstitui, când va sosi vremea aducerii-aminte, jumătatea de secol ce pare a ne fi desfigurat pe fiecare în parte şi pe toţi împreună. Rămăseseră însă zone de umbră stăruitoare. Una dintre ele este redată acum istoriei cu o mărturie de o valoare indiscutabilă... prin calitatea nu doar umană, ci şi intelectuală [a autorului]... Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică... reprezintă, după ştiinţa noastră, primul document de o atare amploare asupra soldaţilor şi ofiţerilor români prizonieri de război în Uniunea Sovietică. ...Pe lângă talent (deoarece are şi talent literar), ţinută, demnitate, curaj... Radu Mărculescu are şi o memorie stăpână pe timp. Graţie ei, zeci şi zeci de nume pierdute în anonimat redevin acum ceea ce au fost: personaje istorice. Îţi vine să crezi că autorul-martor a uitat să îmbătrânească tocmai pentru a ne propune drept modele pe aceşti oameni care, în condiţii de o extremă vitregie, au «învăţat să-şi iubească» semenii. Şi asta unde? Într-un sistem represiv ca Gulagul, întemeiat pe ură, trădare, delaţiune!“ (Monica LOVINESCU, România literară, 11 aprilie 2001)

„O carte care m-a zguduit profund.“ (Mircea CARP, Memoria nr. 57, 2006)

Pr. Filoteu Faros- Dialogul in psihoterapia ortodoxa




Traducere din limba greaca de Pr. Serban Tica

Problema comunicării este una din cele mai grave urmări ale păcatului şi este prezentată în mod dramatic în istoria turnului Babel. Simţământul conştient sau inconştient al decăderii noastre personale ne face să ne temem a ne descoperi şi a avea încredere în aproapele nostru, deoarece ne temem că, de ne va vedea aşa cum suntem în mod real, ne va respinge. Aşa că zidim împrejurul nostru ziduri de apărare, ţesem perdele de fum şi codificăm mesajele trimise celorlalţi oameni. Cel care înţelege ­problemele comunicării ignoră exprimarea verbală şi ­răspunde direct la mesajul esenţial.
Măsura psihoterapiei depinde de măsura psihoterapeutului, iar măsura acestuia depinde de măsura omeniei din el – acestei raze diafane a iubirii dumnezeiești care a pătruns întunecimea grea a egoismului omenesc. Preotul trebuie să învețe și unele tehnici, căci și aceasta poate fi o dovadă a dragostei, dar va trebui să nu uite niciodată că rodnicia lui pastorală va fi direct proporțională cu gradul iubirii sincere pentru omul ­care se cuibărește în inima lui. Iar psihoterapeutul ­care se va încredința că răspunsul la această ­arzătoare întrebare nu se află în scrierile psihiatrice poate își va depăși prejudecățile și va încerca și teologia. (Pr. Filoteu Faros)

Format: 13x20 cm; 208 p.

PS Ieremia Zavoratul- Doctorie duhovniceasca adunata din lume




Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas

Preasfintitul IEREMIA ZAVORATUL:
A fost cel mai bun prieten al Sfântului ­Inochentie al Hersonului. A fost cel care i-a tuns în călugărie pe Sfântul Teofan Zăvorâtul şi pe Mitropolitul Macarie Bulgakov, renumitul istoric bisericesc. S-a bucurat de ­deplina dragoste şi încredere a Sfinţilor Filaret al Moscovei şi Filaret al Kievului. Rugăciunile alcătuite de către el au intrat în pravila zilnică a Cuviosului Ioan Krestiankin, marele duhovnic al Rusiei contemporane. În fine, a fost unul dintre acei ierarhi învăţaţi care au strălucit nu doar cu lumina rece a erudiţiei, ci cu căldura simplităţii şi a smereniei, nu numai „îndreptător credinţei”, ci şi „chip blândeţelor”.
Smerenia l-a împiedicat să-şi publice numeroasele volume de predici şi învăţături, care abia acum încep să vadă lumina tiparului în Rusia. Pentru prima oară în limba română, vă oferim şi noi, din moştenirea ascetică a acestei personalităţi de excepţie, un „reţetar” duhovnicesc care respiră nu pedanterie şi uscăciune academică, ci adevărata seninătate şi bucurie a trăirii în Duhul Sfânt.

Format: 11x20 cm; 160 p.

Sf. Ioan de Kronstadt- Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine




Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas

Această lucrare, una dintre ultimele cărţi ale Sfântului Ioan de Kronstadt publicate încă din timpul vieţii acestuia, reprezintă o chintesenţă a înţelepciunii practice dobândite de marele duhovnic şi ascet în urma unei jumătăţi de veac de slujire adusă lui Dumnezeu şi aproapelui, adevărată „şcoală a vieţii duhovniceşti”, cum a şi dorit‑o autorul.
Poate că cea mai exactă apreciere a însemnătăţii scrierilor sfântului a fost făcută de către părintele Gheorghe Florovsky, celebrul teolog rus: „Acesta este jurnalul unui contemplativ, nu al unui moralist. Şi rugăciunea nu este lirism, nu este doar năzuinţă a sufletului, ci tocmai întâlnire cu Dumnezeu, suflare a Duhului, realitate duhovnicească... La părintele Ioan se deschide din nou calea uitată a cunoaşterii lui Dumnezeu prin experienţă, şi în această experienţă, duhovnicească şi euharistică, este depăşit orice psihologism teologic.”

Format: 13x20 cm; 136 p.

luni, 18 octombrie 2010

Mâine se lansează la Muzeul Ţăranului piesa de teatru radiofonic "Secretul Fortului 13"



Teatrul Naţional Radiofonic organizează marţi, 19 octombrie 2010, de la ora 18.30, la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, şos. Kiseleff nr.3, sector 1, Sala „Irina Nicolau” - audiţia publică a spectacolului de teatru-document Marcel Petrişor: Secretul fortului 13, o producţie a Teatrului Naţional Radiofonic, realizată în cadrul proiectului Biografii, memorii, care va fi difuzată în în premieră, în aceeaşi seară, de la ora 19.00, la Radio România Actualităţi.

Scenariul: Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Răzvan Popa. În distribuţie: Mircea Rusu, Mihai Bica, Dorin Andone, Gavril Pătru, Orodel Olaru, Mircea Constantinescu, Eugen Cristea, Constantin Bărbulescu, Petru Hadârcă, Constantin Drăgănescu, Alexandru Nedelcu, Toma Dănilă, Violeta Berbiuc, Gavriil Pinte. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Producător: Magda Duţu.

La audiţia cu public desfăşurată la Muzeul Ţăranului Român, persoanele interesate de un astfel de subiect se pot întâlni cu scriitorul Marcel Petrişor, cu echipa de realizatori, cu actorii distribuiţi, precum şi cu invitaţi speciali la acest eveniment: istorici, clerici, foşti deţinuţi politici, jurnalişti. Menţionăm că intrarea este liberă.

Scenariul porneşte de la memoriile scriitorului Marcel Petrişor, cuprinse în volumele Fortul 13 – Convorbiri din detenţie şi Secretul Fortului 13, inspirate de experienţa sa ca deţinut politic în perioada 1952-1964. În centrul acţiunii se află trei tineri trecuţi prin „infernul” închisorii de la Piteşti: poetul şi filosoful Constantin Oprişan - fost conducător al Frăţiilor de Cruce, viitorul preot Gheorghe Calciu şi Iosif V. Iosif, alături de care Marcel Petrişor este încarcerat în vestita Casimcă a Jilavei.
Povestea „experimentului Piteşti” este rememorată chiar de cei care l-au trăit, în încercarea de a-şi înţelege destinul care i-a purtat până în adâncurile cele mai întunecate ale „iadului”, de unde cei mai mulţi dintre ei au reuşit să iasă la „lumină”, unii urcând până la culmile divine ale sfinţeniei.

Grav bolnav de tuberculoză, refuzându-i-se orice ajutor medical, Constantin Oprişan moare martiric la Jilava. Trecerea sa la Domnul este precedată de gestul eroic al lui Gheorghe Calciu, care-şi taie venele pentru a-şi salva camaradul, hrănindu-l cu sângele său. Jertfă emblematică pentru o întreagă generaţie mucenicită: „Mai mare iubire ca aceasta nimeni nu are: să-şi pună viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). După ieşirea din închisoare, Gheorghe Calciu şi Marcel Petrişor au refăcut din memorie versurile de mare valoare pe care Constantin Oprişan le-a creat în penitenciar, publicându-le în culegerea intitulată Cărţile Spiritului şi alte poezii, făcând cunoscut sfatul pe care poetul ni-l lasă moştenire:
Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,
Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri
.

Profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor s-a născut pe 13 aprilie 1930 la Ocişor, în Munţii Apuseni. Proza sa de mai târziu – Serile-n sat la Ocişor (1971), Temeri (1985), Căruţa cu scânduri (1990), Strigoii Ocişorului (2005) - va reconstrui estetic această lume a copilăriei, devenită icoană a paradisului pierdut.

După studiile liceale de la Brad şi Deva, în 1952, pe când era student la Filosofie în Bucureşti, este arestat prima oară. Îi împrumutase cartela sa de masă lui Ovidiu Cotruş, nepotul poetului ardelean Aron Cotruş, pe care regimul îl considera „duşman al poporului”. Este închis la Rahova, Jilava, Malmaison, Uranus, Baia Sprie, Dej, Gherla şi Aiud. În 1956 are parte de câteva luni de libertate. Colaborează la nou înfiinţata revistă „Teatru” şi reîncepe studiile universitare la Facultatea de Litere din Bucureşti. În toamna lui 1956 este rearestat sub acuzaţia de fi participat la un „complot studenţesc”, pe fondul tulburărilor din Ungaria. Va fi eliberat abia în 1964, după un nou tur în închisorile Malmaison, Uranus, Jilava şi Aiud.

După ieşirea din închisoare va urma Facultatea de Litere (franceză-spaniolă) la Bucureşti şi din 1970 va deveni profesor de franceză la Liceele „Iulia Haşdeu” şi „Spiru Haret”. Publică romanele Măreasa (Ed. Albatros, 1973), Crişan (Ed. Albatros, 1977), impresii de călătorie în Călătorie spre Soarele-Răsare, devine membru al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa Curente estetice contemporane (Ed. Univers, 1972) este inclusă în programa şcolară a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică. După 1989, publică trei volume dedicate experienţei penitenciare: Fortul 13 – Convorbiri din detenţie, Secretul Fortului 13 şi La capăt de drum. Mulţi dintre oamenii importanţi pe care i-a cunoscut în închisoare au fost portretizaţi în cartea Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi (Ed. Vremea).

Editura Egumeniţa ne oferă volumul 2 din "Filocalia de la Optina"




Traducere din limba rusa de Cristea Florentina

Format: 16,5 x 23,5 cm; pag.444
ISBN: 978-606-550-027-3


Citirea din Sfinţii Părinţi ne ajută să ne vedem păcatele şi neajunsurile sufleteşti. Cuviosul Macarie de la Optina ne sfătuieşte: „Citiţi cărţile Părinţilor şi studiaţi învăţătura lor; aceasta ne va fi de folos pentru cunoaşterea neputinţei noastre şi pentru dobândirea smereniei, răbdării şi dragostei, învăţându-ne cum să ne împotrivim patimilor, cum să ne curăţim inima de aceşti spini şi să sădim virtuţile”. Aceste cuvinte care îi aveau în vedere pe Sfinţii Părinţi se referă în aceeaşi măsură şi la stareţii Optinei, care prin experienţă străbăteau calea virtuţilor. „Aceştia Sfinţii Părinţi , ne învaţă Cuviosul, nu scriau după mintea lor, ci mai ales, având experienţa multor necazuri, scârbe şi boli, ne-au lăsat, ca o bogată moştenire şi plină de nădejde vistierie, cuvintele lor pline de har. Iar noi, aducând mulţumiri Domnului, Care ne-a făcut acest dar, să învăţăm de la ei şi la nevoie să le punem pe rănile noastre ca pe un balsam tămăduitor…”

Aşadar, să cădem şi noi la cuvioşii noştri stareţi cu credinţă şi cu dragoste şi să învăţăm de la ei lucrarea poruncilor Domnului, lupta cu patimile şi să năzuim spre o viaţă sfântă, dreaptă şi bineplăcută lui Dumnezeu.

Cuvioşilor stareţi ai Optinei, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

22 lei

NOII SFINŢI MARTIRI AI RUSIEI – UN EXEMPLU AL MĂRTURISIRII CREDINŢEI ORTODOXE



(Capitolul a fost preluat de pe blogul Maicii Ecaterina Fermo)

Vă prezentăm fragmente din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose. Aceste mărturii sunt puţin cunoscute la noi, dar cunoaşterea lor ne va îndrepta imaginea a ceea ce înseamnă adevărata şi înfricoşătoarea mărturisire a credinţei.

Vom reveni curând cu un text despre nu mai puţin extraordinara biografie a lui Ivan Andreev.

EPISCOPUL MAXIM DE SERPUKOV- Primul Episcop al Bisericii din Catacombe, comemorat pe 6 iulie(traducere din limba engleza din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)



Sf. Maxim Mărturisitorul„Toată lumea de ar intra în comuniune cu (Patriarhul) cel eretic, eu tot nu voi intra!”

Episcopul Maxim de Serpukov, din Arhiepiscopia Moscovei, a fost în lume Mihail Alexandrovici Zhizhilenko și s-a născut pe 2 martie, 1885. Părinții lui locuiau la acea vreme la Kalisha (Polonia), unde tatăl său a fost procuror al Curții din Kalisha timp de douăzeci și cinci de ani și s-a bucurat de mult respect din partea oamenilor. Familia lor era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toți cei nouă copii au crescut și au studiat în Kalisha. Mama lor i-a crescut în spirit religios, cultivând în copii dragostea pentru Hristos, Biserică și oameni.

El a fost fratele mai tânăr al binecunoscutului Alexandru Alexandrovici Zhizhilenko, Profesor de Drept la Universitatea din Petersburg, care în 1922 a apărut ca apărător în faimosul proces al Mitropolitului Veniamin. După cuvintele Vlădicăi Maxim, fratele său nu era un om religios, iar apariția sa la un proces al unor „figuri bisericești” el a declarat, la începutul mărturiei sale, că, fiind ateist, își asumă doar rolul de reprezentant al legii și de apărător al justiției. Cu toate acestea, atunci când a aflat de ungerea secretă a fratelui său mai tânăr, Alexandru Alexandrovici s-a dus la oficiul acestuia și a primit binecuvântarea sa. După spusele văduvei lui A.A. Zhizhilenko (care a murit curând după consacrarea fratelui său) acest eveniment (călugărie secretă și episcopat) a produs o impresie adâncă asupra lui, iar atunci când, în delir fiind, murea, el ar fi spus: „Ei spun că nu există Dumnezeu, dar El există totuși.”

După terminarea școlii, Mihail Alexandrovici a intrat ca student în medicină la universitatea din Moscova. Rudele sale au fost surprinse, deoarece atât tatăl cât și trei dintre frați erau avocați. Asta se întâmpla cam prin 1908. În 1911, fiind student, el s-a căsătorit cu o colegă, dar nu a trăit cu ea decât o jumătate de an. Mergând la părinții ei în orașul Eysk, ea a murit acolo, neputând duce la capăt sarcina. Cei doi nu au dorit sub nici o formă să întrerupă artificial această sarcină, deși amândoi știau că fata este în pericol să moară. Vlădica și-a numit soția „o binecredincioasă”. La acea vreme și el fusese foarte bolnav, fiind operat de apendicită, și se afla într-o stare atât de gravă încât cunoscuților le-a fost teamă să îi spună despre moartea soției. Atunci când a început să își revină, mari i-au fost tristețea și disperarea pentru această pierdere.
Potrivit surorii sale, la acea vreme, fratele ei a avut un vis care avea să îi schimbe foarte mult viața. El și-a văzut mama, care era moartă deja, spunându-i să se roage la Sfântul Pantelimon, doctorul fără de arginți, pe care ea îl venerase în timpul vieții. Chiar a doua zi, Mihail s-a dus la capela Sfântului Pantelimon din Moscova, a cumpărat o mică icoană a sfântului de care nu s-a mai despărțit niciodată, iar rugaciunile către Sf. Pantelimon i-au ajutat mai târziu în viață. El a devenit religios, foarte bun, degrabă săritor la necazurile oamenilor și i-a ajutat pe săraci.

Trebuie să menționăm și că Domnul i-a dat un mare talent muzical. Cânta superb la pian, el însuși compunea muzică și, ca psihiatru, folosea muzica în tratamentul pacienților.

După absolvirea facultății, Mihail a lucrat ca psihiatru în districtul Sokolniki al Moscovei. În 1914, când a început războiul, el a devenit psihiatru în batalionul Kuban Plastan și a fost trimis pe frontul austriac. Acolo, a fost aproape să moară de tifos și a devenit medic terapeut practicant. Pentru următorii câțiva ani el a ocupat funcția de medic șef la închisoarea Taganka din Moscova.

În 1921, sora sa din Belgrad primea ultima și singura scrisoare de la fratele său. În acea scrisoare, el începea cu semnul crucii și scria că suntem cu toții păcătoși în nenorocirile care vin asupra noastră și că trebuie să ne rugăm Domnului și să îi cerem iertarea și ajutorul. Un an sau doi mai târziu, ea a mai primit o scrisoare, de data aceasta de la prieteni, prin care era anunțată că Mihail a fost rânduit preot fără să își părăsească poziția sa anterioară, cea de medic de închisoare. Astfel, el a devenit medic atât de trupuri cât și de suflete; pentru o vreme, dușmanii nu au aflat despre aceasta. Mai târziu, ea avea să fie informată că fratele său a fost trimis pentru trei ani „într-unul dintre acele locuri din Nord” (de fapt, un lagăr penitenciar).

Medicul spitalului închisorii era cunoscut tuturor celor închiși în acest loc de temut, umplut mult peste capacitate mai ales cu deținuți de drept comun, dar într-o măsură semnificativă, și cu deținuți politici. Toți l-au cunoscut bine și și l-au amintit ca pe îngerul de pază al închisorii.
În această poziție dificilă, el a fost nu numai un medic, dar și un cunoscător al inimilor, un mângâietor și un părinte. Înaintea lui, ca doctor, nu arareori ca în fața unui preot, cei mai inveterați și incorigibili răufăcători se mărturiseau, găsind nu numai mângâiere, dar uneori chiar și drumul înapoi către o viață cinstită. Mulți din Moscova știau că el dormea pe scânduri neacoperite, că mânca mâncare de închisoare, că își împărțea mereu salariul la prizonieri. El se purta în felul acesta nu numai sub bolșevici, dar o făcuse și înainte, sub guvernul ţarist.

Fiind un om adânc religios, Vlădica, pe vremea când era încă mirean, l-a cunoscut pe Patriarhul Tihon, pe care îl admira profund. Patriarhul, la rândul său, l-a iubit mult pe Dr. Zhizhilenko ale cărui sfaturi le-a urmat adeseori. Legătura dintre ei a devenit, cu timpul, o prietenie foarte apropiată. După spusele Vlădicii Maxim, Patriarhul i-a încredințat cele mai ascunse gânduri și simțiri. Astfel, de exemplu, într-una dintre conversațiile lor, Sfinția Sa și-a exprimat față de Vlădica Maxim (pe atunci încă un simplu doctor) îndoielile sale dureroase cu privire la viitorul concesiunilor față de puterea sovietică. Făcând aceste concesii, el a devenit din ce în ce mai convins, cu groază, că limitele pretențiilor „politice” ale puterii Sovietice se întind dincolo de cele ale credinței în Hristos și în Biserică. Și nu cu mult înainte de moartea sa, Patriarhul și-a exprimat opinia că, aparent, singura cale prin Biserica Ortodoxă Rusă își poate păstra credința în Hristos ar fi, în viitorul apropiat, intrarea în Catacombe. Deci, Patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe Dr. Zhizhilenko să accepte monahismul în ascuns și să devină episcop în secret, în caz că ierarhia bisericii avea să-L trădeze pe Hristos și să predea puterii Sovietice libertatea spirituală a Bisericii.

Atunci când Vlădica ne-a povestit nouă, medici întemnițați la Solovki și Tihoniți adevărați, despre refuzul Patriarhului de a da binecuvântare unuia dintre participanții la Mișcarea Albă, el a vrut să ne explice în detaliu extrema precauție a Patriarhului Tihon, care nu își dezvăluia opțiunile politice autentice celor din jur, ci doar prietenului său apropiat și nu mai puțin precaut decât el, față de care își arăta imensa bucurie legată de activitatea Mitropolitului Antonie în străinătate. „Cum ei înțeleg acolo totul fără să mă judece!” ar fi spus odată Patriarhul cu lacrimi în ochi, referindu-se la activitatea Karlovaniților (Biserica Rusă din afara Rusiei condusă până la moartea sa în 1936 de Mitropolitul Antonie Krapovițchi).

Vlădica Maxim ne-a relatat în detaliu despre multele încercări de a-l ucide pe Patriarhul Tihon. Odată, un presupus nebun, s-a aruncat asupra Patriarhului cu un cuțit atunci când acesta ieșea din altar. Însă, în mod neașteptat, în locul Patriarhului a ieșit altcineva, și „nebunul”, fiind „în mod sănătos surprins”, nu l-a mai rănit pe acela. Altă dată, când păzitorul chiliei Patriarhului a fost omorât, criminalul s-a năpustit în apartamentele Patriarhale, fără să îl observe pe Patriarh șezând într-un fotoliu. Câteva tentative de otrăvire a Patriarhului s-au făcut prin medicamentele trimise acestuia.

Vlădica Maxim ne-a spus și despre anumite diferende dintre el si Patriarhul Tihon. În speță, Sfinția Sa era mai curând optimist, crezând că teroarea sovietică va trece iar Rusia se va renaște prin pocăință. Însă Vlădica Maxim avea o poziție pesimistă asupra evenimentelor care aveau loc și credea că noi intraserăm deja în zilele din urmă ale perioadei apocaliptice. „Aparent” a spus zâmbind Vlădica Maxim (ceea ce întâmpla rar) „ne-am contaminat unul pe celălalt în atitudinile noastre: eu l-am infectat pe el cu pesimism, iar el pe mine cu optimism.”

Sfinția sa Patriarhul Tihon a murit pe 25 martie 1925 fiind, după cele spuse de Vlădica Maxim, otrăvit fără îndoială. „Testamentul” Patriarhului a fost, potrivit afirmațiilor sale categorice, o contrafacere. El a citat în această privință, autoritatea opiniei fratelui său, profesor de drept.

Mihail Alexadrovici a împlinit dorința de pe urmă a Patriarhului Tihon și, în 1927, atunci când Mitropolitul Serghie si-a publicat cunoscuta Declarație, a primit în secret numele de Maxim, a fost consacrat și a devenit primul episcop la Bisericii din Catacombe.

Atunci când noul episcop ilegal a apărut în secret în Serpukov, fiind consacrat la Petrograd de către „rebelul” și „suspendatul” episcop Dimitrie (de Gdov), care atunci conducea întreaga opoziție față de Mitropolitul Serghie ca succesor al Mitropolitului Iosif, și când credincioșii moscoviți au recunoscut în persoana noului episcop pe fostul doctor de la „Taganka”, evenimentul a produs o impresie puternică. În Serpukov, în scurt timp, toate cele 18 parohii s-au alăturat noului episcop, adică opoziției. La fel s-a întâmplat și în Kolomna învecinată. În Zvenigorod, Volokolamsk,Pereyaslav, Zadessky și în alte orașe, un număr semnificativ de parohii au urmat exemplul Serpukovului.

De mare interes este următorul document – o declarație trimisă Mitropolitului Serghie de către clericii și mirenii din Serpukov pe 30 decembrie 1927, declarație despre care trebuie să presupunem că nu a fost scrisă fără influența, modificarea sau chiar calitatea de autor a episcopului Maxim.

În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”
„Considerand că nu mai putem rămâne pe calea alunecoasă și ambiguă pe care Tu, prin Declarația și decretele tale, ai pus întreaga Biserică Ortodoxă, și supunându-ne vocii conștiinței și a datoriei în fața lui Dumnezeu și a credincioșilor, noi cei ce semnăm aici, întrerupem legăturile canonice și comuniunea în rugaciune cu tine și cu așa zisul „Sinod Patriarhal” și refuzăm să te recunoaștem pe Tine ca Locum Tenens al scaunului Patriarhal, pentru următoarele motive:
1. Declarația ta din 16 iulie, ucazul Tău din 20 octombrie și tot ce se cunoaște despre conducerea Ta asupra Bisericii, vorbește de la sine despre faptul că tu ai pus Biserica sub comanda autorităților civile și ai deposedat-o de independența și libertatea ei interioară, astfel încălcând canoanele bisericești și opunându-te decretelor autorităților civile.
2. Astfel, Tu nu ești altceva decât o continuare a mișcării așa numiților „Renovaționiști”(Biserica Vie), doar că într-o formă mai rafinată și mai periculoasă, pentru că, în timp ce declari păstrarea canonicității și apărarea Ortodoxiei, Tu încețoșezi mințile credincioșilor și ascunzi cu bună știință ochilor lor abisul spre care Tu și decretele Tale conduc fără putință de oprire, Biserica.
3. Rezultatul Politicii Tale stă în fața noastră. Credincioșii din orașul Serpukov, tulburați de decretele Tale se regăsesc alarmați și dezarmați în fața destinului Sfintei Biserici Ortodoxe. Noi, păstorii lor, puși de tine pe o cărare ambiguă, nu numai că nu putem să le liniștim inimile și mințile, ci mai curând stârnim în ei suspiciunea trădării lucrării ortodoxe și alăturării taberei „Renovaționiste”.
Toate acestea ne obligă în mod imperativ să ne ridicăm vocea și să întrerupem deja criminala noastră tăcere despre greșelile și acțiunile Tale incorecte și, cu binecuvântarea lui Dimitrie, Episcop de Gdov, ne disociem de Tine și de cei ce te inconjoară pe Tine. Părăsindu-te, noi nu ne depărtăm de adevăratul Locum Tenens, Mitropolitul Petru, și ne supunem judecății unui viitor consiliu. Fie ca acest dorit consiliu, singurul nostru judecător competent, să nu ne găsească vinovați pentru îndrăzneala noatră. Fie ca el să nu ne judece ca disprețuitori ai canoanelor sacre ale Sfinților Părinți, ci doar ca temători ai încălcării lor
.”

Influența Episcopului Maxim a crescut constant și s-a mărit în special după introducerea în Liturghie, la Petrograd a faimoasei „Rugaciuni pentru Sfânta Biserică”, cunoscută printre credinciosi mai ales sub denumirea de „Rugaciune cu privire la Bolșevici”. Diferite voci atribuie această rugăciune insuși episcopului Maxim. Soarta sa a fost pecetluită. Autoritățile bolșevice îl știau ca medic, ca angajat al Sovietelor. Apariția sa în rasă neagră ca lider al Bisericii mărturisitoare era un act de înaltă sfidare.

În noua sa poziție, Vlădica nu a rezistat pentru multă vreme. El a fost arestat la mijlocul lui 1929 și, în consecința, a petrecut doi ani întregi în temniță înainte de a-și câștiga coroana de martir.

Episcopul ascuns s-a purtat atât de prudent și a răspuns interogațiilor atât de înțelept, încât reprezentanții Poliției Secrete care l-au anchetat nu l-au putut acuza decât pentru ungerea sa secretă, simultană cu activitatea sa de Medic Șef al închisorii Taganka și s-au limitat la sentința de „trei ani în închisoarea Solovki” (în acord cu art. 58, pt. 10, adică pentru propagandă contrarevoluționară).

joi, 7 octombrie 2010

Un mesaj de la un prieten, despre pericolul etnobotanicelor!



Cu excepţia opiniei sale despre problema actelor biometrice sunt perfect de acord cu el. Şi pe mine mă miră lipsa de reacţie, care a devenit o lege în rândul creştinilor. Măcar familiştii ar trebui să ia atitudine.

"Copiii nostri sunt in pericol.

NOI SUNTEM IN PERICOL.
ROMANIA VA MURI DE LA DROGURI, NU DE INANITIE.
VOM AVEA COPII, NEPOTI SI STRANEPOTI HANDICAPATI FIZIC SI PSIHIC DIN CAUZA ETNOBOTANICELOR.
NU SUNT PLANTE, SUNT DROGURI SUTA LA SUTA.
VA IMPLOR, ASCULTATI URMATORUL INTERVIU ( este vorba de cel postat mai sus) INCERCATI SA INCEPETI, DACA NU ATI FACUT-O, SA VA INTERESATI DE ACEASTA URIASA PROBLEMA, DE CARE NU E ABSOLUT NIMENI INTERESAT. VOI, CEI CARE AVETI COPII SAU CEI CARE VETI, SI, IN SPECIAL, CEI CARE VA NUMITI CRESTINI ORTODOCSI, MAI LASATI PROBLEMELE CU BULETINELE ELECTRONICE SAU GANDITI-VA CLAR CA ETNOBOTANICELE SI VIITOARELE ALEGERI ALE ACESTORA DEPIND DE STAREA MENTALA A COPIILOR NOSTRI. DACA EI VOR FI INTOXICATI SI CU CREIERELE PRAJITE( PENTRU CA VA ASIGUR CA, ODATA CU TIMPUL, CREIERUL SI SANGELE DIN VENE AJUNGE SA SE ARDA LA PROPRIU, (STIU ASTA DIN PROPRIE EXPERIENTA, TOCMAI AM FOST INTERNAT LA DEZINTOXICARE SI CE-AM VAZUT ACOLO M-A INGROZIT SI M-A DEPRIMAT PANA LA O TRISTETE DE MOARTE)SI VOM AVEA SI VETI AVEA O TARA DE BOLNAVI PSIHICI. SPITALELE DE PSIHIATRIE SI DE DEZINTOXICARE SUNT PLINE DE COPII( TINERI DE LA 14 LA 13,15,17-30 DE ANI) CU CREIERELE ARSE DE ACESTE SUBSTANTE APROBATE DE ACEST GUVERN IRESPONSABIL SI SCLAV IN TOTALITATE AL MASONERIEI DEMONICE SI DEMONIZANTE, PENTRU CA MASONERIA NE DEMONIZEAZA COPILASII, COPILASI CE-AR TREBUI SA STIE SA SE JOACE LEAPSA SAU ALTE JOCURI ALE COPILARIEI, IAR EI STAU LA COLT DE STRADA PENTRU A FACE ROST DE CATEVA SUTE DE MII SI A SE INJECTA IN SCARI DE BLOCURI, IN MASINI SAU CHIAR IN CASELE DUMNAVOASTRA, CAND VOI SUNTETI PLECATI LA MUNCA, BUCUROSI CA AVETI UN LOC DE MUNCA CU AJUTORUL CARUIA SA LE ASIGURATI MANCAREA SI BUNASTAREA DE C ARE VOI VA BUCURATI ATAT DE MULT. DRAGI ROMANI, MULTI DINTRE COPIII VOSTRI DE-ABIA ASTEAPTA SA PLECATI LA MUNCA PENTRU A FUGI AFARA, SA SE COMBINE CU ALTII SA=SI CUMPERE PRAFURI SI SA SI LE INJECTEZE IN VENA( VA ASIGUR CA 90 LA SUTA DINTRE DROGURILE FOLOSITE SUNT PRAFURI CARE SE FIERB IN FIOLE SAU IN LINGURITE SAU IN DOPUL DE LA SERINGA, NICI NU MAI AU NEVOIE DE SAREA DE LAMAIE, CUM E LA HEROINA, CI SE FIERB DIRECT, SUNT FACUTE IN ASA FEL INCAT SA SE FIARBA CAT MAI REPEDE, PENTRU CA E NEVOIE DE UN TIMP CEVA MAI LUNG PENTRU A-TI PREPARA CEVA INJECTABIL, ASA CA TRAFICANTII AU FACILITAT ACEASTA PREPARARE, ELIMINAND DIN PROCESUL DE PREPARARE PRODUSUL DENUMIT SARE DE LAMAIE)
"

vineri, 1 octombrie 2010

Um pomelnic la Mănăstirea Radu Vodă cu toţi care mi-au trimis mărturii




Tuturor celor care mi-au trimis mărturii despre minunile Sfântului Nectarie le mulţumesc încă o dată.

Voi da la Mănăstirea Radu Vodă un pomelnic pentru un an cu numele tuturor celor care mi-au trimis mărturii sau care au contribuit într-un fel sau altul la apariţia volumului.