O CARTE INTERZISĂ PUBLICULUI, DAR CITITĂ CU MARE ATENŢIE DE SECURITATE

O puteţi cumpăra de la librăria Sophia.

http://www.predania.ro/editura/ernest-bernea/criza-lumii-modernehttp//www.predania.ro.



Cartea aceasta nu oglindeşte doar istoria lumii moderne, într-un chip luminos şi profund, ci ea însăşi are o istorie aparte. Vremurile trecute au făcut-o posibilă iar stăpânii vremurilor au declarat-o imposibilă marelui public. De ce? Un răspuns ni-l dă Ioana Diaconescu, în articolul „Urmărirea lui Ernest Bernea.”[1] Savantul Creştin Ernest Bernea, spune Ioana Diaconescu, deşi „a fost încercuit de Securitate timp de 40 de ani,” „a avut puterea să reziste.” Despre ce fel de rezistenţă este vorba? Despre cea fizică, în lagăre? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea intelectuală, în laboratorul ideologic[2] din Republica Socialistă România? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea morală, în faţa torturilor şi a presiunilor Securităţii de a deveni turnător? Şi despre aceasta, dar nu numai. Regimul comunist - un autentic ev întunecat - a beneficiat, totuşi, de o sursă limitată de lumină: cea a raţiunii ideologice. În virtutea inconsistenţei sale, aceasta a desconsiderat şi a căutat să suprime orice altă înţelegere a istoriei, a omului şi a vieţii în societate. A preţuit „omul nou,” reeducat şi înregimentat politic, şi a dispreţuit orice persoană capabilă să-i străpungă întunericul până la rădăcină.

În veacul trecut, un astfel de om străvăzător era Românul Ortodox, iubitor de Dumnezeu, de Biserică, de neam şi de vrăjmaşi. Să fi fost oare Ernest Bernea un astfel de om? Da. Şi aceasta o mărturisesc nu doar prietenii săi, ci chiar şi neprietenii lui, securiştii, în dosarele sale de urmărire informativă din intervalul 1948-1988. Viaţa acestui Român deosebit se defineşte, aşadar, ca o eroică rezistenţă pe drumul mântuirii în Hristos, Dumnezeu-Omul, departe de religia Omului fără Dumnezeu, care a fost ateismul comunist.[3]

Parcurgând articolul Ioanei Diaconescu, aflăm că, după 1979, Securitatea semnalează „poziţia ostilă orânduirii socialiste” a lui Ernest Bernea şi că, în 1984, pe 4 octombrie, îi face o „percheziţie domiciliară.”[4] Locot. colonel M.V., scriindu-şi raportul de percheziţie, nota: „Printre lucrările filozofice confiscate enumerăm: „Un fenomen de criză în arta nouă,” „Criza contemporană” şi altele cu un conţinut necorespunzător recunoscut în declaraţia dată de Bernea Ernest.”[5] Intuim că multe dintre ideile cărţii de faţă, dacă nu chiar toate, s-au aflat în paginile confiscate. Aşadar, Securitatea, prin cenzorii ei, îi citea cu mare atenţiei pe autorii interzişi. Dacă n-ar fi de plâns, am putea surâde. Însă cum s-ar explica această apetenţă pentru lectura cărţilor ostile orânduirii? În mod paradoxal, pentru a se menţine în postura fariseică de far călăuzitor a societăţii socialiste, raţiunea ideologică a fost obligată să iasă constant (şi riscant[6]) din cadrele sale.

Fiindcă se instalaseră la conducererea poporului Român în mod ilegitim, prin minciună, fraudă, teroare şi crimă, comuniştii, majoritatea străini de neamul nostru, se simţeau hărţuiţi din toate părţile. De aceea, ei aveau nevoie, zi de zi, să ştie cum gândesc cei asupra cărora nu aveau nicio putere ideologică. Nu le trebuia deloc gândirea „ostililor partidului,” căci aceasta, precum o oglindă curată, îi înfăţişa apostaţi şi dezumanizaţi, dar, confiscându-le manuscrisele, simţeau ceva din bucuria unei victorii amare şi efemere. Nu le trebuiau nici Poruncile lui Dumnezeu, căci dumnezeul lor era „tatăl minciunii,”[7] diavolul.

Bieţii comunişti au încercat din răsputeri să năruiască firavele luminiţe ale Creştinilor, dar acestea luminează şi astăzi, pe când mulţi dintre ei, „bărbaţii vărsători de sânge şi vicleni,”[8] s-au stins, vorba psalmistului, mai înainte de a ajunge la jumătatea zilelor lor.



O ÎNŢELEGERE PROFUNDĂ A ISTORIEI,

IZVORÂTĂ ÎNTR-O VREME DE SUFERINŢĂ PROFUNDĂ



Ce este istoria? „Poveste,” precum spunea Grecul Herodot? „Documente,” precum învăţa Germanul Leopold von Ranke? „Recipient al culturii,” precum gândea un alt Nordic, Wilhelm Dilthey? „Realitate şi cunoaştere,” precum arăta Chilianul Jorge Acevedo? „Paşii lui Dumnezeu pe pământ,” precum socotea Românul Petre Ţuţea? Din toate acestea câte ceva şi mai mult decât atâta.

„Istoria, este viaţă şi anume viaţă umană,” scrie Ernest Bernea în chiar începutul cărţii sale. „Istoria este destin uman,” revine mai încolo. Iată un înţeles profund al istoriei, un înţeles radical, căci în interiorul acestei „realităţi radicale” care este viaţa umană se petrece vremelnica trecere a omului pe acest pământ. În interiorul vieţii sale omul face istorie, suportă batjocura istoriei (Blaga), Îl întâlneşte pe Dumnezeu, speră să redevină cel care a fost mai înainte de „căderea în timp” (Cioran). Propoziţia de debut a lui Bernea m-a dus imediat cu gândul la un contemporan de-al său din Apus.[9] Nu pot afirma însă, în chip absolut, că Ernest Bernea urmează îndeaproape, în aceste pagini, modul de a înţelege istoria al filosofului Spaniol José Ortega y Gasset.[10] Şi nu o pot face întrucât viziunea spirituală asupra istoriei a savantului Român pare să rezulte dintr-un vast studiu transdisciplinar (istorie, filosofie, artă, ştiinţă, theologie, sociologie, etnologie, politologie), dar mai ales dintr-o biografie Ortodoxă întreţesută cu multă suferinţă. De la un anumit punct al urcuşului său duhovnicesc, în paginile sale apare o viziune asemănătoare cu înţelegerea evanghelică a istoriei pe care o întâlnim la Sfântul Nicolae Velimirovici.[11] Şi adevărul este că doar într-o viaţă plină de suferinţă pentru Hristos, poate avea loc „o Înviere a sensurilor” în tine şi în celălalt, precum scria atât de inspirat savantul tecucean de la Rugul Aprins, Alexandru Mironescu.[12]

Fiindcă tot l-am invocat aici, merită reţinute de la el şi puse în comparaţie cu gândurile lui Bernea, câteva idei. Spre exemplu, faptul că înţelegerea a ceea ce este tainic reprezintă un miracol;[13] faptul că trebuie depăşită înţelegerea abstractă a istoriei şi înlocuită cu una „pe dinlăuntru,” „axată pe o viziune metafizică,”[14] „pe textura spirituală a tâlcului adânc pe care l-a trăit şi îl trăieşte mereu lumea;”[15] faptul că trăirile duhovniceşti şi căderile noastre influenţează lumea în care trăim;[16] faptul că supravieţuirea în istorie vine nu prin iubirea unor doctrine, ci a Adevărului.[17] În fine, de observat la amândoi, ar mai fi mărturisirea că interesul pentru istorie al omului sporeşte cu cât creşte suferinţa şi tulburarea între popoare.

Revenind la textul lui Bernea, înţelegem mai uşor de ce „fenomenele de criză” dobândesc o vizibilitate mai mare când sunt cercetate în mod inseparabil de viaţa omului, de trăirile şi faptele lui. Viaţa este tragică, dramatică, cu suişuri şi coborâşuri. Crizele istoriei, spune Bernea, sunt o consecinţă a crizelor omului. Cum acesta este făptură cu trup şi suflet, crizele afectează atât partea materială, cât şi cea spirituală a omului. În diversitatea felurilor de crize (economice, politice, spirituale, morale etc), Bernea subliniază nuanţe fine şi le ierarhizează. În esenţă, orice criză înfăţişează o ruptură fie între om şi Dumnezeu în Sfânta Treime, fie între om şi semenul său, fie între om şi natură. Categoria aceasta patristică de „ruptură” devine foarte importantă de-a lungul cărţii sale şi vedem aceasta încă din fragmentul al doilea, unde analizează starea tradiţiei Creştine într-o societate Europeană guvernată de viziuni liberale şi de pulsiuni revoluţionare.

Cercetarea sa urcă pe firul istoriei până în zilele sale şi ajunge la starea omului Creştin în comunism. Pe acest drum ascendent, în multe afirmaţii, Bernea se aseamănă cu Romano Guardini din Sfârşitul modernităţii,[18] cu Max Picard din Fuga de Dumnezeu,[19] cu Edmund Husserl din Criza umanităţii europene şi filosofia.[20] În fraze precum „Omul în faţa istoriei este activ şi răspunzător,” se întrevede influenţa magistrului său, Heidegger. În cuvinte precum „Experimentarea istoriei de către om are un caracter tragic” observăm iarăşi viziunea filosofică a lui Ortega, dar şi a lui Nae Ionescu.

Dincolo de aceste frumoase asemănări ideatice, întâmplătoare sau nu, care se pot regăsi în paginile sale şi în cele ale autorilor invocaţi, ceea ce surprinde până la admiraţie este împletirea a două tipuri de analiză a crizei: cea fenomenologică şi cea duhovnicească, evanghelică. Soluţia sa hermeneutică surprinde esenţialul, dar nu în chip abstract, despărţit de detalii, şi cuprinde detaliile, dar nu disparat, ci în chip organic. De fapt, în aceasta constă şi originalitatea metodologică a acestei cărţi.



O VIZIUNE EVANGHELICĂ A OMULUI, PENTRU

O EXPLICAŢIE A CRIZELOR ŞI O DEPĂŞIRE A LOR



De ani de zile lumea a fost cufundată într-o vorbărie uluitoare pe tema crizelor. Superficialitate, tehnicism, demagogie, subiectivitate – toate, abordări exterioare. Mii de pagini, scrise de savanţi şi analişti de pretutindeni au acoperit crizele pentru că nu le cunosc rădăcinile. Vorbesc despre trunchi, ramuri, coroană şi roade, dar nu pomenesc nimic despre rădăcină. În planul vieţii concrete, criza ne-a derutat, fiindcă trăiam în cadrele fixe ale obişnuitului; ne-a obosit, fiindcă ne-am pierdut răbdarea în societatea vitezei; ne-a moleşit, fiindcă am uitat să privim spre cer; ne-a smerit, fiindcă ne-am socotit descurcăreţi şi stăpâni peste toate; ne-a pus în faţă nişte oameni dezamăgiţi, fiindcă aşa am devenit noi şi nu ne-am fi dat seama fără această criză. Cu adevărat, omul de azi pare că nu mai cunoaşte decât efectele crizei. Dacă ar şti că poartă în sine şi explicaţia nu s-ar mai lăsa dezorientat.

Istoria nu se repetă, dar păcatele şi crizele da. Oare să nu fie nicio legătură aici? Omul care nu împleteşte văzutul cu nevăzutul sugerează, în chip indirect, că nu mai crede în cele nevăzute. Şi iarăşi, acela care nu împleteşte cauzal păcatele cu suferinţele, sugerează că nu mai crede în rostul înalt al ascultării de Dumnezeu. Invers, cu cât omul se sfinţeşte mai mult, alipindu-se de Dumnezeu, cu atât gândurile sale intră într-o armonie mai înaltă cu cele ale Sfinţilor. O astfel de persoană cred că a fost şi Ernest Bernea. Multe dintre gândurile sale despre Europa modernă conglăsuiesc cu cele ale Sfântului Nicolae Velimirovici. Fiindcă au văzut lucrurile cu adâncime duhovnicească, după cum le-a arătat lor Duhul Sfânt, au înfăţişat amândoi ruptura omului de Dumnezeu drept cauză a tuturor crizelor. Omul modern s-a dezlipit de Rai şi s-a alipit de raiul pământesc, de comoara sa. Şi nu doar că s-a alipit; aproape că a devenit una cu lumea. De aceea, Dumnezeu i-a tulburat pacea, i-a împuţinat hrana, i-a risipit banii, i-a zguduit metropolele. De aici crizele politice, alimentare, economice. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu spre a-l trezi pe om din rătăcire, spre a-şi veni în fire, căci El preţuieşte întoarcerea omului la calea sfinţeniei.

Frumuseţea viziunii evanghelice a omului vine din profunzimea descoperirilor sale şi din înălţimea soluţiilor. Să încheiem pe tonul optimist al lui Ernest Bernea:

„Există, oare, o ieşire? Da! Renunţarea la formula de viaţă a lumii moderne începute în Renaştere, formulă azi definitiv consumată […] şi găsirea unei alte formule, care să satisfacă nevoile temporale ale momentului istoric într-o ordine spirituală specifică naturii complexe a omului şi destinului său.”

Note

[1] Ioana Diaconescu, „Urmărirea lui Ernest Bernea,” România literară, nr. 17/1 mai 2008, pp. 18-19.



[2] Sabrina P. Ramet în Prefaţa la cartea Religion and Politics in Post-Communism Romania, Oxford University Press, 2007, p. XIII, scrisă de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, nota cu vădită uimire că „în combaterea sistemelor de valori religioase, se făceau eforturi de reinterpretare a Creştinismului.” Astfel, „Iisus Hristos era înţeles drept un comunist timpuriu, iar Martin Luther drept un precursor al socialismului.” Astfel de răstălmăciri ideologice cu privire la Creştinismul primar găsim şi mai recent, la Bob Avakian, în studiul „Comunismo y religión” din Obrero Revolucionario #912, 22 de junio, 1997. Vezi http://rwor.org.



[3] Bertrand Vergely, Le silence de Dieu face aux malheurs du monde, Ed. Presses de la Renaissance, Paris, 2006, p. 97.



[4] Documentele securităţii sugerează că aceste percheziţii se desfăşurau pe baza consimţământului locatarului, dar acest consimţământ era o formalitate birocratică şi fariseică, în condiţiile în care, în România socialistă, nu existau nici viaţă privată, nici proprietate privată.



[5] Ioana Diaconescu, p. 19.



[6] Contactul, fie el şi intermitent, cu o altă gândire, cu o altă viziune a vieţii - obligatoriu mai înaltă, precum este Creştinismul, înalţă şi mintea celui captiv într-o ideologie. Şi e în acest contact un „risc” dublu: mai întâi pentru stabilitatea ideologică a membrului de partid, iar mai apoi, pentru persoana eliberată din temniţa ideologiei. Victor Frunză, pe când scria prima versiune a Istoriei Partidului Comunist Român, Editura Nord, Aarhus (Danemarca), 1984, era încă membru de partid. Cu toate acestea, conştient de cele ce puteau urma, spunea că „pentru adevăr, pentru rostirea şi răspândirea lui, merită să fac orice sacrificiu.”



[7] In. 8, 44



[8] Ps. 54, 27



[9] Pe când lucram la un studiu despre receptarea filosofiei lui José Ortega y Gasset în România, am intuit (mai mult din lipsa materialelor) că influenţa acestuia în mediul intelectual Românesc nu ar putea fi descoperită în întregime şi localizată punctual, ci doar aproximată. Lectura cărţii lui Ernest Bernea îmi reconfirmă, în chip fericit, intuiţia.



[10] Vezi Jorge Acevedo, La sociedad como proyecto en la perspectiva de Ortega, Editorial Universitaria, Santiago de Chile, 1994 şi cărţile lui Ortega, Spania nevertebrată (1921), Interpretarea belică a istoriei (1925), Despre sfârşitul Romei (1926), Despre Galilei (1933), carte al cărei subtitlu este „Schema crizelor,” Istoria ca sistem (1935), Despre Imperiul roman (1940), O interpretare a istoriei universale. Pornind de la Toynbee (postum, 1960), Meditaţie despre Europa (textul principal al cărţii fiind din 1949), Trecut şi viitor pentru omul actual (conferinţă din 1951), Despre raţiunea istorică (1979).



[11] Vezi Tărâmul inaccesibil (Cathisma, 2007), Prin fereastra temniţei (Predania, 2009), Războiul şi Biblia (Sophia, 2010, ed. a II-a) etc.



[12] Alexandru Mironescu, Kairos. Eseu despre teologia istoriei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 12.



[13] Ibidem, p. 11.



[14] Ibidem, p. 17.



[15] Ibidem, p. 19.



[16] Ibidem, p. 25.



[17] Ibidem, p. 46.



[18] Romano Guardini, Sfârşitul modernităţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004.



[19] Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999.



[20] Edmund Husserl, Criza umanităţii europene şi filosofia, Ed. Paideia, Bucureşti, 2003.