O nouă apariţie la editura Areopag: Părintele Damaschin Grigoriatul "Minunile – mărturie a dreptei credinţe"

Cartea poate fi achizitionata de la librariile Sophia si Evanghelismos la pretul de 10 lei.

INTRODUCERE

Când Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume, a făcut o pentru a întoarce neamul omenesc de la adorarea idolilor şi a elementelor naturii către adorarea Singurului şi Adevăratului Dumnezeu – Tatăl. Această lucrare a săvârşit o din ascultarea Sa faţă de Dumnezeu Tatăl, ascultare ce a fost încununată prin Jertfa Sa pe Cruce. Prin Jertfa şi prin Învierea Sa, Hristos a biruit moartea, care era cel mai mare duşman al neamului omenesc, deoarece îi condusese pe toţi oamenii spre iadul cel veşnic şi spre îndepărtarea definitivă de Dumnezeul iubirii.
Iisus Hristos, în calitatea Sa de Întemeietor al Bisericii celei adevărate, unice şi cereşti, a trebuit să Se îngrijească şi de dimensiunea ei văzută şi pământească, astfel încât lucrarea ei să continue prin urmaşii Săi, Apostolii, şi prin cei de după aceştia – episcopii şi preoţii. Aşadar, Întemeietorul unei lucrări atât de mari şi de o importanţă capitală pentru umanitate, nu S a oprit doar la consolidarea ei printr o învăţătură teoretică şi dumnezeiască, ci a oferit şi posibilitatea aplicării acesteia în viaţa noastră, pentru ca omul să poată fi din nou părtaş al iubirii lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos nu a urmărit în mod exclusiv doar găsirea unor mijloace mai bune de supravieţuire ontologică şi fiinţială a oamenilor, ci mai ales eliberarea lumii de moarte, de patimi, de păcate şi de chinurile care proveneau din nemiloasa ură a forţelor satanice, ce măcinau pământul după căderea cetelor lui Lucifer.
Ca om adevărat, Hristos S a jertfit pe cruce, fără ca prin aceasta să se micşoreze sau să se piardă ceva din puterea dumnezeirii Sale, prin care lumea primeşte peste veacuri putere duhovnicească. Această putere alungă forţele întunericului, care, din cauza căderii omului, i- au atribuit acestuia, ca o nedreaptă şi nedorită moştenire, vestea îngrozitoare a morţii celei veşnice.
Dacă lucrarea mântuitoare a lui Hristos s ar fi rezumat numai până la Înălţarea Sa la ceruri, fără jertfa pe cruce, atunci Întruparea Sa pe pământ ar fi devenit o tragică ironie şi un insucces răsunător. Aşa cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel, dacă nu ar fi existat Învierea Sa, orice încercare de îndreptare duhovnicească a neamului omenesc ar fi fost zadarnică. Zadarnică ar fi fost propovăduirea mântuirii, zadarnic ar fi fost botezul catehumenilor, zadarnică instituirea Sfintelor Taine, zadarnică ar fi fost şi pogorârea Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos.
Însă Mântuitorul a avut grijă ca mai înainte de începutul pătimirii Sale celei de bunăvoie să întemeieze Biserica Sa.
Prima lucrare pe care a făcut o în acest sens, a fost alegerea celor doisprezece ucenici, pe care i a format ca Apostoli şi continuatori ai misiunii Sale.
A doua lucrare a fost concretizată în învăţătura Sa dumnezeiască, care stă la temelia Bisericii.
A treia lucrare a fost instituirea Sfintelor Taine, prin mijlocirea cărora creştinul credincios primeşte ajutorul dumnezeiesc, spre a se putea împărtăşi de bunătăţile Împărăţiei lui Hristos încă din această viaţă.
În sfârşit, cea de a patra lucrare a fost concretizată în promisiunea făcută apostolilor Săi că le va trimite pe Duhul Sfânt, Dumnezeu adevărat, care va conduce Biserica. Aceasta este cea de a Treia Persoană a Sfintei Treimi, despre care Hristos ne a învăţat că este Dumnezeu din veşnicie, împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, şi că va rămâne pentru totdeauna în Biserica Sa, pe care o va îndruma începând de atunci, continuând lucrarea mântuitoare a lui Hristos – care este cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi.
Astfel, cu toate că Hristos a plecat atât de repede cu trupul din lume, a lăsat în urma Sa un Succesor cu aceeaşi putere, vrednicie şi lucrare, pe Duhul Sfânt. De atunci, din ziua Cincizecimii, Acesta conduce Biserica cea Una, care este Trupul lui Hristos celui Viu, în care se cuprind toţi cei ce cred în această sfântă învăţătură. El revarsă cu dărnicie Harul Său peste oameni, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi rânduieşte noi liturghisitori, care vor continua lucrarea de mântuire a oamenilor, până la a Doua Venire.
Aşa cum trupul omenesc este condus şi se raportează în toate acţiunile sale la cap, care primeşte şi coordonează tot ceea ce înseamnă funcţionarea sa integrală ca organism viu, tot aşa şi Biserica lui Hristos reprezintă o unitate în sine, condusă de Capul care este Hristos. Este unită în sine, deoarece Tainele care se săvârşesc în cadrul tradiţiei ei seculare păstrează aceeaşi structură dogmatică şi aproape acelaşi tipic liturgic, care are de altfel, o însemnătate secundară. Învăţătura sa dogmatică, aşa cum a fost revelată prin rostirea de către Întemeietorul ei Iisus Hristos, rămâne şi este datoare să rămână neschimbată, deoarece pe aceasta se clădeşte mântuirea omului. Atâta vreme cât mântuirea nu este consecinţa sau rodul unor raţionamente sau ideologii omeneşti, ci un dar al lui Hristos cel Răstignit şi Înviat, este de neconceput ca acest dar să sufere un atac atât de egoist din partea omului trufaş, care cere ca încă şi la aceste înalte învăţături ale Iubitorului de oameni Hristos să şi impună propriile sale concepţii eronate, izvorâte dintr o vieţuire păcă-toasă.
De asemenea, Sfântul Duh, deoarece purcede din veşnicie din Dumnezeu Tatăl, coexistând permanent împreună cu Tatăl şi cu Fiul, participă la sfintele hotărâri ale Dumnezeului Celui în Treime. Prin Întruparea celei de a Doua Persoane, a lui Iisus Hristos, şi iarăşi, în acord cu hotărârea interioară comună, a Dumnezeului celui în Treime, Sfântul Duh participă prin lucrarea sa activă în deja înfiinţata Biserică a lui Hristos în lume, iar pe parcursul veacurilor conduce mulţimea creştinilor ortodocşi către mântuire. Lucrarea Sfântului Duh este în acelaşi timp şi lucrarea celorlalte două Persoane, care coexistă într o inseparabilă unitate, iubire şi comuniune.
Această lucrare sfinţitoare a Sfântului Duh în cadrul Bisericii lui Hristos nu se impune cu forţa. Omul este chemat prin intermediul propovăduirii să primească liber mesajul mântuitor al lui Hristos şi în continuare să accepte protecţia şi îndrumarea către limanul mântuirii din partea Duhului Sfânt. Sfântul Duh nu este subordonat omului, ci conlucrează cu omul în vederea mântuirii. Dacă ar fi fost subordonat omului, şi ar fi pierdut dumnezeirea, libertatea şi misiunea Sa finală. Orice credincios creştin ar trebui să devină, cu fiecare zi ce trece, supus Duhului Sfânt şi nu învăţător potrivnic acestuia.
Atunci când omul încearcă să şi impună propriile teorii, sau să denatureze sfintele învăţături creştine, sau îndrăzneşte să se pună pe sine în locul Duhului Sfânt, aceasta înseamnă că un astfel de om încearcă să devină dumnezeu în afara adevăratului Dumnezeu. Cere să se salveze pe sine şi chiar şi pe alţii prin logica sa limitată şi pătimaşă. Cere, în rătăcirea lui, să protesteze înaintea lui Dumnezeu, susţinând că Răstignirea şi Învierea Sa nu l au condus pe om spre Dumnezeu. Astfel, omul rătăcit din zilele noastre Îl condamnă pe Dumnezeu la moarte prin aroganţa sa egoistă şi cere să i conducă pe ceilalţi nu spre o altă formă de mântuire, ci spre sclavia patimilor şi spre adorarea satanică a noilor idoli contemporani.
Biserica lui Hristos este inseparabil unită şi indivizibilă în esenţă şi nu are nevoie de niciun fel de aşa zisă intervenţie umană. Îşi continuă opera şi nu se înspăimântă de duşmanii cei plini de răutate, care nu câştigă decât un singur lucru: de câte ori se luptă împotriva ei, doar se îndepărtează de ea şi plonjează în logica celui viclean, adică a diavolului.
Şi în zilele noastre, ca şi odinioară, continuă anumite încercări de asociere a Bisericii Ortodoxe cu alte aşa numite biserici care s au rupt din trupul celei Una, Sfântă, Sobornicească, Apostolică şi Universală Biserică Ortodoxă. Există, într adevăr, un deziderat nu doar al timpurilor noastre, ci e chiar porunca lui Hristos, ca să existe doar o singură Biserică unită, în care să se slăvească numele lui Dumnezeu pe întreg pă-mântul şi în care să se ofere, cu toată încrederea, darul mântuirii tuturor oamenilor.
Biserica cea Una a lui Hristos se aseamănă unui copac cu cinci braţe. Acestea erau reprezentate în vechime, de cele cinci patriarhii istorice: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Unul dintre braţe însă, s a tăiat şi a căzut jos. S a despărţit de trupul unitar al copacului, de la care şi primea seva necesară pentru a creşte, a înflori şi a aduce roade. De atunci, de vreme ce nu mai e unit cu copacul, îi este cu neputinţă să mai înflorească şi să mai aducă roade. Astfel, poate fi considerat inutil şi vrednic de a fi aruncat în foc. O astfel de cădere a suferit prima dintre patriarhiile istorice – patriarhia Romei. S a despărţit de Trupul Bisericii celei Una a lui Hristos. Nu mai poate înflori şi aduce roade, ceea ce înseamnă că nu mai deţine misiunea apostolică a mântuirii şi a izbăvirii omului din patimile şi din păcatele sale. Şi a găsit însă o altă misiune şi anume aceea de a se extinde şi a se dezvolta sub forma unei împărăţii lumeşti, care conlucrează cu puternicii acestei lumi. Doreşte să instaureze propria împărăţie, într un spaţiu bine definit pe hartă, cu o învăţătură religioasă proprie şi cu mijloace de expansiune şi dominaţie asupra lumii întregi. Îl neagă practic pe Dumnezeu, de vreme ce nu- L recunoaşte în calitatea Sa de Mântuitor al lumii şi Întemeietor al Bisericii pe care a instituit o în lume şi care, până astăzi, se cheamă Biserica Ortodoxă. Dar ce fel de credinţă doresc să instaureze pe pământ? Iar această credinţă ce legătură mai poate să aibă cu adevărata credinţă, cea revelată de Iisus Nazarineanul?
Iar aceia care urmează bisericii care se cheamă papală sau protestantă, şi care reuşesc cu puternice mijloace omeneşti, bani, funcţii, arme, diplomaţie să şantajeze conştiinţe, să i amăgească pe cei naivi, să i reducă la tăcere pe cei neînvăţaţi, să le promită bunăstare săracilor şi sinistraţilor din Africa, cum vor sta în faţa tronului lui Hristos, fiind în esenţă departe de Cea Una, Sfânta şi Mântuitoarea Sa Biserică?
Astăzi, cercuri ale Vaticanului şi alte medii supuse acestora, aşa zişii ecumenişti, presaţi de programele care urmăresc realizarea unei politici planetare, a unei unificări religioase, condusă de un singur lider, a unei lumi globalizate, cer să se realizeze unirea sau unificarea bisericilor. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă ca fiecare biserică autonomă să continue să şi păstreze particularităţile ei, învăţătura ei, tainele ei, clerul şi tradiţiile ei, dar să se „unifice”, adică să se unească în mod exterior cu biserica Romei, recunoscându- l pe papă ca fiind singurul conducător al acestei biserici unificate. Aceasta ar urma să facă toate bisericile aşa zis locale, astfel încât vom putea vorbi despre o biserică creştină globală care l are drept conducător nu pe Hristos, ci pe papa de la Roma. Iar această născocire a reprezentanţilor papismului nu se va mai chema Biserica lui Hristos, ci biserica papei. Dar este posibil ca un om, papa, care este şi el un simplu om păcătos, să conducă Trupul lui Hristos, Biserica Sa, care potrivit apostolului Pavel, Îl are drept Cap pe Hristos? O astfel de biserică mondială nu va mai putea să aibă ca scop mântuirea spirituală a omului, ci doar va uşura punerea în aplicare a programelor infernale ale conducătorului politic şi religios global şi ale puterilor întunericului, care luptă pline de ură împotriva Bisericii lui Hristos, de la întemeierea ei şi până astăzi.
Când Hristos şi Părinţii Bisericii vorbesc despre unitatea Bisericii, nu se referă desigur la coexistenţa sau la fuziunea Bisericii celei Una şi Sfinte a lui Hristos cu celelalte aşa numite denominaţiuni creştine. Ei înţeleg întoarcerea bisericilor rătăcite la cea dintâi Biserică, cea nedespărţită, în care curge izvorul apei celei vii şi nestricăcioase, al vieţii celei veşnice. Întorcându se la Biserica Primară, se întorc la Hristos, la Tainele ei, la Har şi la Duhul Sfânt, pe care l au pierdut şi al cărui loc a fost luat de duhurile cele viclene ale diavolului şi ale magiei, atât aici cât şi în Africa şi n întreaga lume.
Este de neînţeles aşadar, să existe unire sau unificare a bisericilor, deoarece s ar distruge construcţia autentică şi originală a Bisericii celei Prima, Una, Sfântă a lui Hristos şi ar deveni zadarnică strădania spre mântuire a milioane de oameni. S ar denatura Persoana lui Hristos, iar comuniunea omului cu Acesta, prin intermediul Sfintelor Taine, ar deveni imposibilă, la fel ca şi rugăciunea curată, lucrarea virtuţilor şi primirea darurilor Duhului Sfânt.
Când vorbim despre unirea bisericilor facem de fapt o greşeală, deoarece Biserica lui Hristos este unită cu Întemeietorul ei, cu învăţătura ei, cu Tainele şi cu Sfântul Duh, care astăzi o conduce prin harul Său. Este unită cu Sfinţii Părinţi, cu Învăţătorii, cu Mucenicii, cu Cuvioşii şi cu creştinii ortodocşi de astăzi, care se străduiesc aici în cadrul Bisericii luptătoare şi au nădejdea că vor ajunge în cea triumfătoare, cerească. Biserica nu are nevoie de nicio unire cu ceva care provine din această lume. Biserica lui Hristos uneşte lumea, în Numele şi în Credinţa Întemeietorului ei, Iisus Hristos. Nu se uneşte cu lumea, pentru că şi ar pierde orientarea şi misiunea ei. Nu se amestecă cu lumea, pentru că ar pătrunde în interiorul ei curentul secularizării, adică duhul rătăcirii şi al diavolului, care i doreşte dezorientarea faţă de principala ei slujire. Omul, dacă doreşte să se vindece de rănile lui duhovniceşti, dacă crede că Hristos este Mântuitorul său personal şi Prieten şi Frate, să pornească în căutarea Lui. Şi va veni ziua în care Domnul Îşi va descoperi spre el Persoana Sa plină de lumină şi dulceaţă.
Aşa-zisele „biserici”, care prin intermediul conducătorilor lor s au răzvrătit împotriva lui Hristos şi împotriva Bisericii Lui celei Sfinte şi Una, au pierdut plinătatea adevărului şi condiţiile unei adevărate vieţi în Hristos. Cum pot să mai vorbească despre mântuire, de vreme ce sunt privaţi de prezenţa Duhului Sfânt? Dacă în biserica papală există o anumită dogmă despre harul creat al Sfântului Duh îi întrebăm: cum poate un lucru creat să conducă un alt lucru creat spre mântuirea sufletului? Dacă mântuirea sufletului este în mod evident o lucrare a Duhului Sfânt, pentru ca omul să se poată curăţa de orice întinăciune trupească şi sufletească, cum se vor curăţa aşa zişii creştini ai celorlalte biserici, de vreme ce nu au prezenţa vie a Duhului Sfânt nici în bisericile lor şi nici în vieţile lor? Ce le rămâne aşadar acestor naufragiaţi, aşa numiţi creştini? Doar întoarcerea la Biserica cea Una a lui Hristos. Atunci se vor pecetlui cu pecetea cea sfinţitoare şi luminătoare a Sfântului Duh, vor primi iertarea păcatelor, vor avea acces la viaţa cea veşnică, întruchipată de Însuşi Hristos şi de bucuria că, în sfârşit, şi au găsit izbăvirea.
Aceasta este rugăciunea pe care noi o adresăm de aici, din Sfântul Munte, tuturor acelor creştini care afirmă că ei cred în Hristos, dar nu urmează Bisericii Sale şi nu se împărtăşesc de Duhul Sfânt în viaţa lor. Dacă afirmă că ei cred în Hristos, practic în esenţă Îl neagă, pentru că viaţa lui Hristos pe acest pământ ca Dumnezeu Om s a încheiat odată cu slăvita Sa Înălţare. Însă lucrarea Sa nu s a terminat. A fost continuată de Apostolii Săi, sub îndrumarea unui nou căpitan al corabiei, Duhul Sfânt, Cel ce va rămâne în Biserică până la a doua Venire a lui Hristos în lume şi conlucrează activ cu celelalte Două Persoane ale Sfintei Treimi.
Să nu se înşele aşadar, spunând că ei cred în Hristos, pentru că la Judecata de Apoi vor auzi cuvântul sever al Domnului: nu vă cunosc pe voi!
Când cineva este preocupat de mântuirea sufletului său nu caută răspunsuri în politică sau în ideologii. Nu încearcă să şi impună propriul punct de vedere sau propria concepţie despre lume, ci caută asemenea vameşului să se smerească. Cere să i se descopere adevărul deţinut de Duhul Sfânt, care l va restaura duhovniceşte, îl va elibera şi l va vindeca de rănile cele netămăduite.
Comuniunea cu Hristos însemnează comuniunea cu Biserica Sa şi cu Duhul Sfânt. Toţi ceia care au o sinceră intenţie şi cred că există plinătatea adevărului şi a Harului în Biserica Ortodoxă să primească în inimile lor acest adevăr şi prin botezul lor în Sfânta Biserică Ortodoxă vor avea şi experienţa sfintei lumini şi vor primi bogatele şi autenticele harisme ale Duhului. Atunci nu vor mai avea nevoie de dovezi sau de sfaturi, deoarece Sfântul Duh va fi acoperit deja, toate golurile din viaţa lor. Amin.