Ciprian Voicilă - " Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beţiei", Editura Areopag

Cartea se găsește la librăriile Sophia și Evanghelismos.

O puteți comanda pe Librarie.net.

Prefaţa editorului

Pentru mine, cartea de faţă nu are aproape nicio legătură cu consumul de alcool. Deşi vorbeşte despre aşa ceva. Am citit-o cu emoţie, întrucât, din copilărie, resimţeam un fel de alergie faţă de beţie şi faţă de beţivi. Şi cartea m-a surprins. Nu numai prin faptul că este una dintre primele confesiuni aşternute în scris de un fost prieten al paharului, ci şi pentru că prezintă, uneori cu lux de amănunte, ce este în mintea unui om căzut în patima beţiei. Şi te ajută să înţelegi că acesta este tipul de client, de pacient, de target principal al întrupării Fiului lui Dumnezeu pe pământ: Hristos S-a făcut om pentru a-i mântui pe păcătoşi, pe cei prinşi în ghearele diferitelor patimi.
Mi-era puţin teamă că autorul, în partea a doua a cărţii, va avea tendinţa de a se juca cu focul, lăudându-se că a scăpat definitiv de patima beţiei. Nu a fost aşa. Ci, pur şi simplu, el mărturiseşte cum Hristos i-a întins mâna, într-un mod aparent nespectaculos, chiar banal. Dar tocmai firescul acestei întoarceri a fiului risipitor este o minune. Cred că ar fi bine ca această carte să fie citită în primul rând de cei care sunt dependenţi de alcool, dar şi de prietenii şi rudele acestora. Pentru a înţelege că nimeni nu e pierdut…
Mărturisesc că, întrucât autorul îmi e prieten, m-au şocat unele pasaje din carte. Îmi e greu să asociez personajul care vorbeşte cu omul pe care îl cunosc (cu toate că şi eu m-am apropiat destul de greu de Biserică, după alt gen de ispite şi căderi). Într-un fel, Ciprian Voicilă nu a scris o carte autobiografică. Ci a scris despre trecutul unui mort, al unui personaj dispărut dintre noi, al fostului Ciprian.
Îi doresc prietenului meu nu doar ca această primă carte a sa să fie urmată şi de altele, pe alte teme, ci mai ales să aibă tăria de a rezista ispitelor de tot felul, care se vor abate asupra lui după tipărirea acestei cărţi. Întrucât consider că prin ea se vor folosi mulţi, şi ispitele, necazurile şi frământările vor fi pe măsură. Diavolul abia aşteaptă să îl prindă din nou, în vechile patimi sau în altele noi, mai dulci şi mai atrăgătoare. Dar, în acelaşi timp, şi Hristos îi va da puterea de a face faţă noilor încercări...
Danion Vasile

Introducere
Am scris acest text autobiografic din dorinţa de a veni în întâmpinarea tinerilor dependenţi de alcool, dar şi a tinerilor dependenţi de droguri în general. (După cum am explicat şi în carte, alcoolul intră în categoria mai largă a drogurilor.)
Este un volum care se adresează persoanelor dependente, chiar dacă obiectul dependenţei variază (unii sunt dependenţi de alcool, alţii de tutun, alţii de cocaină sau de etnobotanice, alţii de pornografie). Mesajul meu pentru toţi aceşti fraţi de suferinţă este că singura scăpare este la Dumnezeu. Mijloacele terapeutice propuse de Biserică: Sfânta Liturghie, spovedania, împărtăşania, Sfântul Maslu, rugăciunea, pelerinaje la moaştele sfinţilor şi, mai ales, întărirea relaţiei personale cu aceştia îi pot salva. Rugăciunile mamei lor, ale fratelui, ale prietenului mult pot în faţa lui Dumnezeu. Un om dependent are voinţa anihilată, de aceea terapiile propuse de diversele şcoli psihologice sunt ineficiente sau se dovedesc ineficiente pe termen lung.
În a doua parte a cărţii mi-am expus o parte din frământările duhovniceşti, ferindu-mă să intru în rolul celui care ştie mai bine şi care se simte în măsură să îi înveţe pe ceilalţi. Cel care a fost dependent poate da pertinent sfaturi doar unui alt dependent. Altfel ar ca şi cum o fostă prostituată ar sfătui oamenii cum să facă să îşi păstreze fecioria. Am descris pur şi simplu evenimente şi gânduri care sunt importante pentru mine, cel care sunt acum. Dacă vi se va părea că mărturia mea se sfârşeşte brusc, explicaţia ar fi că ea se continuă în viaţa mea de familist care trăieşte în Biserică. Acesta poate fi subiectul unei alte cărţi.

Ciprian Voicilă, 17 ianuarie 2012



Motto: „«Nihilismul» epocii noastre există în toţi, iar cei care nu au ales să se lupte cu el în numele deplinătăţii Fiinţei în împreună-vieţuirea cu Dumnezeu au fost deja înghiţiţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului nimicului şi, fie că vom fi sau nu în stare să recunoaştem ce ni se întâmplă prin afinitatea cu nimicul atotprezent din noi înşine, ne vom prăbuşi în el fără speranţă de salvare dacă nu vom primi credinţa cea deplină şi adevărată în Hristos, fără de Care suntem cu adevărat Nimic.”
Eugen (Pr. Serafim) Rose


ÎNAINTE...

Ajunsesem ca de obicei la ora 6:30 la liceu cu rata. Mă trezeam în fiecare dimineaţă la ora 5, mâncam repede un sandviş, beam un ceai şi plecam în marş forţat spre staţia de autobuz. Autobuzul trecea pe la 5 şi 15 minute. Dacă îl ratam pe acesta mai aveam unul abia la ora 8. În prima lună de navetă cu autobuzul nu ştiam să mă urc: din politeţe îi lăsam pe ceilalţi să se urce mai întâi şi eu rămâneam la urmă, taman bine ca uşile de la autobuz să îmi prindă afară ghiozdanul cu cărţi.
Dar nu eram eu cel mai oropsit navetist, elev la Liceul Pătârlagele din judeţul Buzău. Un coleg, Ciprian Harai, se trezea la 4:30 şi pleca din Varlaam, cap de linie, să îşi urmeze conştiincios condiţia de licean. În maşină dormeam pe apucate, cu capul rezemat de bancheta din faţă, care uneori le rezerva navetiştilor diverse surprize. Prin clasa a unsprezecea, mă mânca rău de tot capul şi, când iam spus mamei, sa uitat mai bine în părul meu. Când colo, ce să vezi? Surpriză! Luasem păduchi, de unde din altă parte decât din autobuz, unde se urca tot omul: ciobani, ceferişti, muncitori de toată mâna de la fabricile din Nehoiu, oameni sărmani care lucrau prin sat cu ziua.
Într-o iarnă am adormit tot aşa, cu capul rezemat pe scaunul din faţă, şi când m-am trezit la capăt de drum, în Pătârlagele, nu am putut să mă mai îndrept de mijloc: am mers aplecat la nouăzeci de grade până în clasa liceului teoretic, unde ne aştepta o sobă cu lemne care ne dezmorţea corpurile tinere şi îngheţate.
Revin la poveste. Am ajuns pe la şase şi jumătate în Pătârlagele, odată cu femeile de serviciu ale liceului. Fiind un frig năprasnic, la Pătârlagele iarna sunt de regulă temperaturi echivalente cu cele de la Întorsura Buzăului , am parlamentat cu ele să ne lase să intrăm în liceu, la căldură. Nu mai ştiu ce mi-au spus, nu mai ştiu ce le-am replicat, cert e că mam enervat şi m-am întors cu prietenul meu, Harai, în staţia de autobuz, unde la 6:30 se deschidea bufetul ExpresCoop, care avea ca public ţintă navetiştii mici şi mari care se scurgeau pe văile Nehoiaşului, Bâscei Mari, Siriului, Nehoiului spre oraşul Buzău. O vodcă în vremuri din acestea de restrişte era oricând binevenită.
Incidentul cu femeile de serviciu mi-a întărit hotărârea pe care o luasem cu multe luni în urmă, de a mă îmbăta zilnic un an întreg. Da, eram în clasa a 11-a şi de câteva luni luasem această hotărâre de a nu mă duce la ore până nu beam trei sute de grame de tărie minim. Vedeam în asta o formă lentă de sinucidere, mult mai plăcută în principiu decât spânzuratul, tăierea venelor sau înghiţitul de barbiturice.
Zis şi făcut, mai ales că la 6:30 sosea cu rata din Calvin celălalt coleg şi prieten al nostru, Adrian Berciu. Ziua aceasta de 13 decembrie era memorabilă şi pentru că împlineam optsprezece ani, mult visata vârstă a majoratului, când primeşti un bilet nevăzut de liberă trecere prin viaţă: poţi face orice, fără să ţi se mai poată reproşa că nu eşti în drept să o faci pentru că ai fi minor. Numai că eu începusem să mă consider liber încă de pe la sfârşitul clasei a opta, când i-am furat maică-mii din pachetul cu Monte Carlo cinci ţigări şi am dat fuga la rockoteca din Buzău, unde pe la miezul nopţii, la ora de trash, nişte tineri cu un păr lung de invidiat, care le ajungea până la brâu, săreau întrun ritm drăcesc şi se loveau cu picioarele între ei, vegheaţi de un craniu care avea în găvane două becuri aprinse. VIP-urile locale erau mari amatori de vodcă Polar, fiind cea mai ieftină, şi aveau nume de nume: Peşte, Câine, Tractor. Ştiu că atunci când am fumat prima ţigară m-a cuprins un soi de ameţeală, urmată de o moleşeală în tot corpul. Deşi nu mi-a plăcut deloc senzaţia, fumatul era ca un test pe care, dacă îl treceai, dovedeai că ai devenit om în toată firea.
Odată ajuns, însoţit de Harai şi Berciu, la ExpresCoop, ne-am aşezat la o masă şi am comandat o sticlă de lichior de mentă, mai slab. Mai exista un lichior de mentă gros, mai bun la gust, dar care îţi dădea nişte dureri de cap groaznice. Cu pufoaicele pe noi, am cinstit câte un pahar şi am reluat discuţiile anodine, în care se învârteau la nesfârşit faptele ultimelor zile. Cei doi colegi ai mei erau băieţi de treabă, săritori, dar cu care nu discutam intelectualisme. Ei ştiau una şi bună, munca în gospodărie, mersul sâmbăta şi duminica la discotecă şi gagicile, pentru că nu-i aşa? eram la vârsta când omul descoperă că nu îi este aşa bine de unul singur.
Toamna, când începea culesul roadelor, Berciu şi Harai dormeau duşi la primele ore, răpuşi de munca la câmp. Plecau dis-de-dimineaţă cu camioanele spre oraşul Buzău, unde statul român le dăduse teren arabil. În fiecare an puneau porumb sau floarea soarelui, pe care le culegeau după ce stăteau pe tarla câte o săptămână, muncind pe ruptelea de dimineaţa până seara, dormind în barăci improvizate, iepureşte, printre şobolanii care ameninţau să le mănânce câte un organ vital.
Într-un târziu neam ridicat de la masă şi am pornit agale spre liceu. Orele începeau pe la 7:45. Am intrat în clasă şi m-am aşezat în ultima bancă, unde îmi era locul. Aveam şi o colegă de bancă, pe Daniela, care mai târziu avea să devină juristă. Se certase cu ceva vreme în urmă cu fosta ei prietenă şi a venit lângă mine, într-un loc strategic, de observaţie: din ultima bancă puteam avea o perspectivă de ansamblu asupra întregii clase, vedeam orice mişcă.
Aşteptând să înceapă ora, au început să mă bântuie din nou gândurile negre: viaţa e lipsită de sens, nu are niciun rost să trăieşti, cine trăieşte trăieşte doar din inerţie. Dacă ar fi acum să mă psihanalizez, aş putea să găsesc multe cauze care îmi generaseră această stare, dar, ca în orice psihanaliză, riscul este să descoperi cauze secundare, deci false, şi să le declari ca majore, determinante. Dintre acestea, unele erau obiective, iar altele erau induse. Îl iubeam pe Cioran. La paisprezece ani văzusem un film documentar despre Ţuţea şi Cioran, Exerciţii de admiraţie, care mi-a trezit interesul pentru filosofie. Chiar dacă fondul meu sufletesc rezona la acea dată cu discursul lui Ţuţea, anii adolescenţei în care am acumulat experienţe negative, drăceşti, aveau să mă facă să rezonez spontan pozitiv la nihilismul cioranian şi, în general, la orice formă de nihilism.
Dacă m-aţi întreba pe ce dată este născută mama n-aş şti să vă spun, decât după oarece efort de memorie, dar dacă cineva mar întreba la orice oră din zi sau din noapte când s-a născut Emil Cioran, i-aş răspunde imediat, adormit sau treaz: pe 8 aprilie 1911, în comuna Răşinari, unde tatăl său era preot. Când ajungeam, destul de rar, în oraşul Buzău, unde mă născusem de fapt, devoram pur şi simplu noile apariţii marca Cioran. Când Humanitas-ul a publicat volumul de convorbiri cu el, pentru că nu aveam bani, i-am cerut-o împrumut buchinistului care voia să o vândă şi am transcris-o mai mult de jumătate cu creionul. Chiar din ea am aflat că Cioran nu admira în satul său natal decât pe beţivul satului, care primise moştenire o avere pe care o bea zilnic, umblând cu lăutarul după el.
Nu mai gândeam eu, Cioran gândea prin mine: Lacrimi si sfinţi, Îndreptar pătimaş, Tratat de descompunere, Sfârtecare pentru un adolescent din plastilină, gata să ia permanent forma celui din faţa lui, erau mult mai mult decât simple cărţi. Evident că, după ce am epuizat cărţile din Cioran, aflând de existenţialismul filosofic ateu, i-am citit pe Camus şi Sartre, care, spre deosebire de Cioran, erau, întradevăr, atei de-a dreptul. Cioran era un gnostic. El credea într-un demiurg coţcar, inferior, care crease lumea care se scălda în suferinţă inutilă şi absurd. Camus făcea nimic mai puţin decât apologia absurdului. Sisif urcă etern o stâncă pe un munte, având ca unică satisfacţie faptul că este conştient de situaţia absurdă în care se găseşte, la care este condamnat, nu se ştie de cine şi nu se ştie de ce.
Adolescentul are o calitate fundamentală, care îl poate pierde: el ia de bun orice, te crede orice i-ai spune. Nu are ceea ce se cheamă spirit critic. Acum, după 20 de ani, nu pot decât să constat impostura oricărui existenţialist ateu: dacă viaţa e absurdă, lipsită de sens, de ce ar avea sens să scrii cărţi, să devii un reper cultural, să capeţi privilegii sociale de pe urma acestui statut? Cu alte cuvinte, între discursul gânditorului existenţialist ateu şi ceea ce practică el era şi este o contradicţie flagrantă.
Dar, pe atunci, eram incapabil să ajung la această concluzie. Mă bântuiau pentru a câta oară? gândurile de sinucidere. 13 decembrie, ziua mea de naştere, picase în acel an într-o vineri. Vinerea aveam vreo şase ore, una după alta, cu dirigintele nostru, domnul Băicuş, care ne preda competent mai multe materii: limbă română, literatură română, literatură universală, latină, dirigenţie, engleză. De data asta, cum a intrat în clasă, numai ce şi-a pus geamantanul pe catedră şi s-a repezit spre fundul clasei, venind ameninţător spre mine, reproşându-mi pe un ton mârâit şi pe alocuri răstit că mam purtat necuviincios cu femeia de serviciu.
Chestia asta am simţit-o ca un gaz turnat peste focul care ardea deja în mine. Mi se părea nedrept să nu le dai drumul în clasă, unde era cald şi bine, amărâţilor de navetişti, care porneau din creierii munţilor dis- de- dimineaţă pentru o amărâtă de diplomă de absolvire. Dar poate că în spatele acestui aşa-zis sentiment de nedreptate socială se ascunde, acum ca şi atunci, eternul păcat al omului pătimaş, care îl orbeşte cu desăvârşire: îndreptăţirea de sine.
Ora a început, s-a făcut prezenţa şi am intrat pe ordinea de zi, cu temele pentru acasă ş.a.m.d. Când am simţit că a venit momentul potrivit, m-am ridicat din bancă, am deschis fereastra – fereastra era foarte aproape de banca mea , am scos un picior în afara pervazului şi, când să îl trec şi pe al doilea, Berciu a sărit şi m-a tras înapoi. Vă puteţi imagina ce a urmat apoi. Domnul Băicuş nu şi-a mai ţinut orele şi mi-a vorbit când părinteşte, când acuzator, totul culminând cu următoarea remarcă: „Dacă tot ai vrut să te sinucizi, de ce nu te-ai dus pe linia ferată? De ce să te arunci de la etaj, să ne creezi nouă probleme?”
Credeţi-mă că în mintea mea, în momentul acela, pe de o parte exista dorinţa de a o termina cu viaţa, iar pe de alta aveam convingerea că Dumnezeu va face în aşa fel încât să nu păţesc nimic, chiar dacă distanţa dintre etajul la care era situată clasa noastră (cam la nivelul etajului 3) şi parter era mare. Acest gest avea ceva demonstrativ în el şi penibil. Peste ani, ajuns student la Facultatea de psihologie, aveam să aflu că există un gen aparte de sinucidere, suicidul. „Sinucigaşul” acesta nu face decât să atragă atenţia celorlalţi asupra lui, deşi nu moare niciodată. Penibil este faptul că scrisesem pe un bilet un soi de testament, în care îmi exprimam dorinţele mele post-mortem. Acest bilet avea să îl descopere cu totul întâmplător mama mea. Îl rog şi astăzi pe Bunul Dumnezeu să mă ierte pentru suferinţa pe care i-am provocat-o atunci.
Tot prin clasa a unsprezecea îmi construisem un ritual pe care îl practicam când rămâneam de unul singur în bar, la masă. Purtam la piept o fotografie cu tatăl meu. Din ea mă privea un tânăr îmbrăcat în geacă de piele, cu o frizură specifică anilor ’80. În acei ani, tinerii din România preluaseră ceva din alura membrilor trupei The Beatles. Beam cu tata, cum s-ar zice.
Ajunsesem să învăţ la Pătârlagele tot din cauza tatei. În ziua de 8 octombrie a anului 1987, tata s-a trezit pe la ora 7, a intrat în baie, s-a bărbierit, s-a îmbrăcat frumos şi a ieşit pe uşă grăbit, pentru că trebuia să îl ducă la gară pe prietenul său de la etajul imediat superior apartamentului nostru. Aceluia îi venise cumnatul, care se întorcea în ţinutul lui de baştină, undeva în Vrancea. S-au urcat în maşină patru oameni: taică-meu, care conducea maşina, nenea George, prietenul lui, soţia lui nenea George şi cumnatul respectiv. Taică-meu, grăbit să îi lase pe ei la gară ca să ajungă în timp util la întreprinderea unde lucra, a luat-o pe o scurtătură şi nu s-a asigurat la stop. Din dreapta i-a izbit o rabă de şaisprezece tone, care a proiectat maşina noastră, o Dacie 1310, într-un stâlp de lemn, pe care l-a dărâmat la pământ. Nenea George, situat în dreapta şoferului, a murit în drum spre spital. L-am văzut pe geamul apartamentului nostru când l-au adus acasă de la morgă. Îl aşezaseră pentru câteva minute în faţa blocului. Avea faţa desfigurată şi era înconjurat de o mulţime de oameni, vecinii de la celelalte blocuri, şocaţi de accidentul care făcuse ca într-un singur bloc să fie aduşi concomitent de la morgă doi morţi. Tata, după spusele martorilor, după impact, a căzut din maşină şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, spunând: „Of, Doamne!”. Dacă este adevărat, Dumnezeu a făcut în ultima clipă a vieţii lui o minune: toată viaţa lui, tata se declarase ateu.
În acea zi m-am întors de la şcoală, eram în clasa a treia, şi i-am găsit la mine acasă pe bunici, care trăiau în satul Brebu şi care mă crescuseră în primii ani, împreună cu unchi, mătuşi, rude mai îndepărtate. Unii plângeau, altora li se citea spaima în ochi. M-au minţit că tata a suferit un accident, că este la reanimare, dar că se va face bine şi că se va întoarce acasă. Minciuna a ţinut până în momentul în care a fost adus şi el de la morgă. Când coşciugul a intrat în casă, m-a bufnit sângele pe nas. Şocul era cu atât mai mare cu cât la morgă, după ce i-au făcut autopsia, nu i-au aşezat cum trebuia calota craniană şi arăta ca un klingonian. O altă tăietură îi brăzda gâtul şi pieptul. Nu apucase să împlinească treizeci şi doi de ani.
Un fapt straniu avea să îmi marcheze şi mai mult sufletul: în cele două nopţi cât a stat la noi acasă, seara şi toată noaptea, tatei începeau să îi curgă lacrimile pe obraz, pe care biata mama i le ştergea continuu. L-am înmormântat într-o zi ploioasă. Din acea zi cred că am început să urăsc superstiţiile. Dacă la înmormântarea unui om e vreme frumoasă, cei rămaşi în viaţă spun că mortul se bucură că a murit. Reieşea din asta că taică-meu părăsise cu mare părere de rău viaţa pământească.
Tot în categoria superstiţiilor de la cimitir intră şi obiceiul straniu, care domneşte în cimitirul unde odihneşte trupul tatei, de a plăti câţiva bani pentru ca un angajat al cimitirului să tragă clopotul când cineva din familia mortului vine în vizită. Cică pentru a fi înştiinţat mortul că are vizitatori. De Paştele morţilor, care este în lunea de după Săptămâna Luminată, rudele vin la mormânt, mănâncă, beau, împart bucate străinilor şi toarnă vin din abundenţă peste mormânt, „ca să bea mortul, că i-o fi sete”. Nu vă mai spun de paharul cu apă pus la fereastră timp de patruzeci de zile, imediat după deces, tot cu acelaşi scop.
În vara anului 1987, cu doar două, trei luni înainte de fatidica lună octombrie, eram la bunicii din satul Brebu, lângă Câmpina. Ani de zile acolo mi-am petrecut vacanţele de vară, înconjurat de dragostea lor, de animalele care mişunau prin gospodărie, acoperit de cerul care mi se părea extraordinar de senin. În acea vacanţă m-a cuprins o stare de jale inexplicabilă, o sfâşiere sufletească. Îmi venea să plâng, să urlu fără niciun motiv anume.
Într-un sertar din bucătărie aveam un fluier din lemn. Fluieram toată ziua din el „a pagubă”, cum îmi spunea mamaia Lenuţa, străbunica mea, care s-a jertfit cel mai mult pentru mine, veghindu-mi copilăria şi, mai presus de toate, sădindu-mi în suflet credinţa în Dumnezeu. Era o femeie foarte simplă, care dusese o viaţă chinuită, dar care avea o mare bucurie: să meargă duminica la Sfânta Biserică. Îşi pregătea hainele pentru duminică cu câteva zile înainte. Ea m-a dus la prima spovedanie. Se mândrea cu mine, pentru că învăţasem repede rugăciuni de la Sfânta Liturghie, pe care le spuneam uneori la cooperativa agricolă de lângă noi, spre deliciul vânzătoarelor.
Pe la trei, patru ani, stăteam pe un scăunel la poartă şi urmăream sâmbăta cum vin femeile de la biserică, cu coşurile pline cu colivă. Făceau rând la noi la poartă, să îmi dea fiecare câte ceva din coşul ei. Mă împrietenisem cu nenea Teodoru, un domn care făcea în sat rame pentru diverse tablouri şi care mi-a dat în dar primele iconiţe. Şi astăzi îl mai pomenesc în rugăciunile mele, pentru că a sădit în inima mea dragostea pentru chipul Mântuitorului şi al Preacuratei Sale Maici.
Tata, murind, lăsase în viaţa mea un gol imens. În apartamentul nostru din Buzău, în sufragerie, a tronat câţiva ani buni fotografia lui cu doliu la un colţ. Credeţi-mă că ajunsese să îmi fie frică să rămân singur în sufragerie sau să trec pur şi simplu prin ea. Când aveam să cresc mai mare, aveam să înţeleg cât de important este pentru un copil să crească asistat de ambii părinţi. Într-o familie, mama îi oferă copilului dragostea şi îl învaţă să iubească, în timp ce tatăl îi dă încrederea în propriile forţe. Cu un simplu „bravo!” spus din inimă, copilaşul va învăţa să întâmpine cu curaj obstacolele care i se vor ivi în cale şi care, abordate corect, îl vor maturiza, îl vor face om întreg.
Eu şi astăzi, la treizeci şi trei de ani, mă surprind de multe ori spunându-mi în faţa unei situaţii problematice: „Nu o să reuşesc”. Este ceea ce psihologii numesc teama de eşec. Această neîncredere în propriile capacităţi ia uneori aspecte tragicomice: controlezi de o mie de ori apa, gazele, uşa de la apartament, dacă s-a trimis sau nu emailul pe care trebuia să îl trimiţi. De vreo două ori s-a pus problema să schimb yala nu pentru că mi-ar fi spart casa hoţii, ci pentru că eu o controlam de zeci de ori când plecam de acasă. Oamenii care duc o viaţă activă în Biserică au şansa imensă de a-şi înlocui acest tipar greşit de comportament cu obişnuinţa de a se lăsa permanent în voia lui Dumnezeu, sub pronia Sa. Dar şi asta necesită luptă, sudoare, chin, ca orice dezvăţ.
Când colegii mei de pahar, mânaţi de conştiinţa datoriei, plecau la ore şi mă lăsau singur, beam, cum vă spuneam, cu fotografia tatălui meu în faţă. Toamna eram îmbrăcat cu geaca de piele în care murise el şi care purta urmele sângelui său şi ale cioburilor de la parbrizul fostei noastre maşini.
Ajunsesem la Pătârlagele pentru că mama mea se recăsătorise cu un domn care era din comuna Gura-Teghii. Între Gura-Teghii şi Pătârlagele este o distanţă de douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de kilometri. Natura era extraordinară: în spatele casei noastre era ditamai stânca, de pe care uneori cobora ursul până la şosea, ca să mănânce prune dintr-un prun de pe marginea şoselei. Vara mă duceam cu prietenii la gogon, un pietroi imens, de pe care tinerii satului se întreceau la săriturile în apă. Urcam pe stânci ca să ne jucăm împuşcatelea. Când venea vremea cireşelor, le prăduiam în doi: unul stătea de pază, iar celălalt făcea plinul. Iarna ne dădeam pe derdeluşul din spatele casei şi unii ajungeau cu sania la noi în ogradă, în fânul grajdului.
Pentru că era moda privatizărilor, tatăl meu vitreg construise un bar la stradă. Pe vremea aia era singurul bar din sat. Clienţii consumau câte ceva, era bar cu consumaţie obligatorie, şi, în schimb, vedeau la video filmele specifice anilor ’90. În fiecare săptămână tata se ducea la Buzău, ca să aducă filme noi. Bruce Lee, Van Damme, Chuck Norris, Jackie Chan, Steven Seagal, Arnold Schwarzenegger erau eroii incontestabili ai satului. Ştiu că am văzut Ultimul samaritean, cu Bruce Willis în rolul principal, de vreo opt ori, iar Tăcerea mieilor de n ori. Când şi când, pentru variaţie, mai revedeam o casetă cu Queen şi alta cu concertul lui Michael Jackson de la Bucureşti, Dangerous. Apetenţa mea pentru muzică are şi ea istoria ei.
La sfârşitul clasei a opta, mai întâi am ascultat de-a valma New Kids on the Block, Gipsy Kings, Depeche Mode, Michael Jackson, Roxette, Scorpions. Un vecin de bloc, Bebe Morun, elev la liceul Haşdeu, fiind cu câţiva ani mai mare decât mine, era mai evoluat: se făcuse rocker. El m-a iniţiat în „muzica bună”: Metallica în primul rând, AC/DC, dar şi Kreator, Sepultura, Iron Maiden. În parcul Crâng din Buzău, depecherii se luau la mardeală cu rockerii.
Cu Sepultura am păţit-o. Aflasem mai multe despre ei din revistele dedicate muzicii rock, Heavy Metal. Mi-am pus posterul cu ei în camera mea, unde era mare aglomeraţie pe pereţi: Dr. Alban, Michael Jackson, Vanilla Ice, Roxette, Van Damme... Din acea revistă am aflat că au scos un nou album, Arise. Am vândut la un centru din oraş care se ocupa cu asta mai multă maculatură, constând în câteva zeci de manuale, multe de prelucrarea metalelor, şi cu banii primiţi am fugit efectiv în piaţa centrală din Buzău unde într-o gheretă se înregistra muzică la modă. Am aşteptat nerăbdător să se tragă albumul, am revenit în trombă acasă, m-am dus în dormitor, am băgat în priză casetofonul rusesc pe care îl primisem cadou de la un unchi şi am aşteptat cu înfrigurare primele sunete muzicale. Tăcerea încordată din cameră a fost spartă de nişte grohăieli cum nu mi-a fost dat să mai aud vreodată. Deşi le-am lăsat posterul pe peretele camerei mele, am ştiut în acele clipe că nu am nici în clin nici în mânecă cu trash-ul.
Tot cu Bebe Morun am mai făcut ceva inspirat din revistele pentru rockeri. În paginile revistei Heavy Metal văzusem într-o zi cum liderul trupei Poison înfige într-o amărâtă de broască un cuţit. O făcea cu o ură demonstrativă, menită să întreţină şi în registrul vizual ura emanată din muzica lor. Cum, pentru a-şi conserva identitatea de rocker, adolescentul consumator de rock trebuia să imite stilul de a fi al modelelor tatuate, pletoase, îmbrăcate în geci negre cu multe zale aferente, după o ploaie copioasă, Bebe a coborât pe terasa blocului şi a dat jos cu un băţ nişte broaşte strânse acolo, pe care le-am zdrobit împreună cu un bolovan.
La barul nostru din Gura-Teghii au început să se dea la miezul nopţii la cererea clienţilor şi filme „de-ălea”, adică porno. Lângă noi stătea un unchi deal tatălui meu vitreg, om în vârstă, aflat la pensie. Nea Ion venea nedezminţit la ora ştiută, cu un scăunel de acasă şi se posta fix sub televizor, de unde privea vrăjit scenele XXX. Până într-o bună zi, când la tata a venit mătuşă-sa, soţia lui nea Ion, să îl roage să nu îl mai primească la „filme de-alea” pentru că după ce le vede se întoarce acasă şi tabără pe ea.
Mama tatălui meu vitreg avea de ani de zile o moară. Era cunoscută în sat ca Morăriţa, pentru că aici venea toată comuna cu saci întregi încărcaţi în căruţe. Ea avea şi o fată care, după un timp, a început să fie deranjată pentru că primeam şi noi nişte bani de pe urma morii. Prin clasa a zecea, taică-meu a construit o bucătărie de vară, în care m-am mutat bucuros, fiindcă aveam în sfârşit şi eu camera mea în care mă simţeam ca peştele în apă. Iarna făceam foc în soba cu plită, până se încingeau pereţii din lemn şi pământ galben. Pe pereţi atârnau portretele lui Nietzsche şi Cioran, pe care le creionasem cu mâna mea.
În acea cameră am trăit nişte fenomene stranii. De la un timp, pe la miezul nopţii, auzeam în podul casei paşi de om. Podul era situat la o înălţime mică, dar se auzea cum cineva păşeşte apăsat. Frica îşi făcuse loc în inima mea. Am chemat-o şi pe maică-mea să asculte, să vadă dacă aude şi ea sau doar mi se năzare mie. Auzea şi ea paşii. A doua zi s-a urcat taică-meu în pod, dar nu a găsit nimic suspect. La scurt timp, o pisică a căzut pur şi simplu pe spate de pe scara podului şi a murit. Întâmplarea era uimitoare – că doar se zice, pisica are şapte vieţi şi nu moare ea aşa uşor. La asta se adăuga şi înălţimea mică de la care căzuse, podul neavând mai mult de trei, patru metri. Într-o altă noapte, m-am auzit strigat la fereastră. Altădată, am simţit cum o mână nevăzută mă smuceşte din pat şi mă ridică brusc în picioare. Ajunsesem să dorm cu lumina aprinsă, pentru că frica îmi pătrundea lent în oase.
Apoi am aflat că vizavi de casa noastră stătea Voica, o babă renumită în sat pentru că făcea farmece, descânta, ghicea în bobi. Despre ea sătenii spuneau că are un drac crescut de mic, clocit timp de nouă luni sub braţ. Diavolul o slujea, dar îi cerea diverse lucruri în schimb. Sora tatălui meu vitreg se ducea zilnic pe la ea. Când bunica mea a luat decizia ca o săptămână fiica ei să încaseze banii de la moară, o săptămână mama şi tata, această cumnată de-a mamei a început să se ducă des cu câte o cană cu tărâţe de la moară la Voica. Asta le descânta şi se întorcea cu ele şi le împrăştia prin moară. Săptămâna următoare, când teoretic ai mei ar fi trebuit să ia banii de la moară, nu mai venea niciun client. Tot sătenii credeau că, dacă apelezi la serviciile diavolului, acesta capătă dreptul de a veni când vrea el la casa ta. Experienţele trăite de mine îşi găseau acum o explicaţie. Şi noi şi bunică-mea şi cumnata maică-mii locuiam în aceeaşi curte.
Am fost familiarizat cu anumite experienţe magice încă din copilărie. La Brebu mă speriase un câine mare şi negru. Cum alergam eu într-o zi pe lângă curţile vecinilor, foarte aproape de gardurile lor, a sărit un câine cu labele pe gard şi m-am speriat foarte tare, pentru că lătratul şi asaltul lui mă luaseră pe nepregătite. Noaptea tresăream prin somn. Maică-mea m-a dus la o femeie care mi-a turnat cositor. Femeia m-a pus să mă dezbrac la pielea goală am rămas numai în chiloţi şi să stau călare pe o mătură pe prag. La un moment dat am auzit „poc!” în spatele meu, de mi-am simţit inima sărindu-mi până în gât. Ce se întâmplase? Femeia turnase cositor încins în apă şi ăla pocnise aşa. Mi-a arătat apoi bucata de cositor care se înnegrise în centru şi mi-a zis: „Uite ce neagră era inima ta! Dacă n-ai fi venit să te descânt, ai fi murit de frică”. Alteori, cum credeau amatorii de farmece şi descântece, cositorul lua forma celui care ţi-a provocat sperietura: om, câine, cal, pasăre.
Altădată, o ţigancă i-a promis maică-mii că o să dezlege farmecele care ne-au fost făcute. I-a adus mai întâi o sticlă cu apă descântată pe care maică-mea trebuia să o arunce la miezul nopţii la o răscruce de drumuri. Nu trebuia nicidecum să se uite înapoi, pentru că putea să vadă sau să audă ceva îngrozitor. Ne-a dat şi câte o pană descântată, care avea răsucită pe ea o aţă. Mie mi-a spus aşa: „Dacă vreodată ai nevoie de ajutor, să zicem că eşti cu maşina şi poliţistul vrea să îţi ia carnetul, să ai pana asta la tine şi să zici: cleştar încleştează, piatră împietreşte”. Mamă, când am auzit asta, pentru mine a fost evident că ţiganca lucra cu dracul! Ţiganca purta cruce la gât, dar îi vorbea de rău pe preoţi. Pretindea că ea „lucrează cu Dumnezeu”.
Dacă eu ajungeam în Pătârlagele la ora 6:30, prietenii mei de suflet apăreau pe la 7:30 cu trenul care pornea dis- de- dimineaţă din Nehoiaşu. Iuxel şi Mircea se urcau din Nehoiu. Iuxel avea si o poreclă: Ilaşcu. Era înalt şi slab ca Don Quijote, iubea poezia, în special pe Marin Sorescu şi Nichita Stănescu. Avea mare succes la fete mai mari decât el. Pe Mircea îl simţeam cel mai apropiat sufleteşte; aveam aceleaşi frământări, vizam acelaşi ideal, chiar dacă el era acoperit continuu de nori şi pâclă. Cu ei, veneau doi prieteni nedespărţiţi, Picioare şi Baprei. Noi nu ne prea spuneam pe nume. Aveam o plăcere nebună să inventăm porecle. Lui Picioare nu ştiu cum s-a ajuns să i se spună Picioare. La Baprei situaţia era mult mai clară: când era mic de tot, cineva l-a întrebat cum îl cheamă, iar el a răspuns prompt: Baprei. Şi Baprei i-a rămas supranumele. Prin clasa a X-a am început să le scriu colegilor mei mai mari din liceu, care în clasa a XIIa aveau filosofia ca disciplină obligatorie de studiu, eseurile filosofice. Aşa că mi s-a spus Filo. E foarte adevărat că filosofia m-a ajutat să termin cu bine liceul. Făceam filosofie la literatură, la istorie, la biologie, la fizică, la latină, la psihologie...
Singura disciplină nefilosofică era matematica, de aceea îmi crea cele mai multe probleme. Mi se părea interesant să priveşti realitatea înconjurătoare şi pe tine ca parte integrantă din ea chestionând-o, punând-o sub semnul întrebării.
Pătârlagele fiind un fost sat devenit orăşel prin construirea unor blocuri şi apariţia unor instituţii importante ─ ca, de exemplu, judecătoria ─, locurile de loisir, de pierdere a timpului într-un mod cât mai plăcut pentru noi, erau puţine: câteva baruri dotate cu biliard si un cămin cultural în care sâmbăta şi duminica se făcea discotecă. Noi neam descoperit propriul pretext de întâlnire în afara orelor de liceu: reuniunile. Ne strângeam vinerea pe la şase, şapte seara în sala de sport, unde dansam câteva ore, beam zdravăn, după care ne mutam în discoteca oficială din Pătârlagele, la căminul cultural, unde beam şi dansam până dimineaţa, pe la cinci, şase, când ne duceam în gară să plecăm spre Nehoiaşu cu trenul care venea de la Buzău.
Primăvara, vara, toamna şi mai ales iarna stăteam ca aurolacii întinşi pe băncile din gară, dormind unii în braţele celorlalţi în aşteptarea trenului care nu mai venea. Uneori erai trezit brusc de camarazi, săreai de pe bancă de frică să nu scapi trenul şi cădeai fix în nas fiindcă prietenii avuseseră grijă să îţi lege şireturile de la bocanci. Purtam de preferinţă bocanci, pentru că toţi ne consideram rockeri.
La reuniuni putea deveni de-a dreptul periculos, mai ales dacă nu erai pătârlăgean. După ce beau, jucau biliard, dansau cu fetele, băieţii veseli autohtoni aveau o plăcere de nedescris să facă razie prin discotecă, să îi identifice pe venetici şi să le tragă un pumn în bot când aceştia se aşteptau mai puţin... De regulă, când se stingea lumina. Aşa a păţit bunul meu prieten Vio. Stăteam în semiîntuneric cu el, trecând de la unul la altul o sticlă de vin roşu, când s-a stins lumina. Cum stăteam noi pe scaune, vedem cum se înfiinţează în faţa noastră doi găligani cu o lanternă pe care neo pun drept în ochi. Auzim un „ăsta e, mă?”, după care, când se reaprinde lumina, îl văd pe Vio cu botul umflat de la genunchiul pe care unul din cei doi zdrahoni i l-a trimis cu precizie în gură. Nici astăzi nu am înţeles dacă l-au lovit pe Vio pentru că aveau boală pe el sau doar i-a iritat alura lui de rocker.
Pe vremea aia toţi din grup purtam plete. Era sezon deschis şi la luptele dintre sate sau oraşe. În Nehoiu aşa-zişii coteţari îi prindeau la discotecă pe tinerii melomani din Pătârlagele şi îi cafteau. Săptămâna următoare, când coteţarii se duceau în Pătârlagele, mâncau negreşit bătaie, pentru reechilibrarea raporturilor de putere.
Printre elevii mai mari care participau la reuniuni, cu care m-am împrietenit rapid, era şi Cămăruţ. Un băiat înalt, blond, liniştit pe care l-am abordat odată întrebându-l ceva despre Mircea Eliade. Mi-a povestit că, citindu-l pe Eliade, s-a hotărât să practice yoga, după cărţi pentru că la Pătârlagele un guru era, evident, de negăsit. Şi a perseverat el în diverse asane până când, într-o bună zi, a constatat că nu mai suportă hainele de pe el. Simţea greutatea, apăsarea hainelor sale. În momentul ăla a terminat-o pentru totdeauna cu yoga, ba chiar şi-a strâns toate materialele cu şi despre yoga şi le-a dat foc în bătătură.
Vă spuneam că prin clasa a XI-a toţi din grupul ăsta, adică Ilaşcu, Baprei, Picioare, Mircea, Vio, eu şi Moşaru’ ultimul, fiind cu un an mai mare decât noi şi având un aer matur, a primit porecla asta, ne-am lăsat dinadins plete. Deşi trecuserăm în anul de graţie 1997, în România încă mai erai privit ca un ciudat dacă purtai plete. Fiecare dintre noi avea de dus un adevărat jihad în propria familie. Mama încerca să mă convingă de faptul că nu îmi stă bine. Întradevăr, acum accept că nu îmi stătea bine: aveam nasul mare şi semănam pe undeva cu René Descartes. Spre deosebire de Renatus Cartesius, iarna purtam şi un fes negru, pe care scria strident Reebok. Mi se făceau şi nişte onduleuri feminine pe la urechi. Dar atunci n-aş fi acceptat în ruptul capului aşa ceva.
Închipuiţi-vă că s-a făcut careu, la care a participat tot liceul, elevi plus profesori, în frunte cu doamna directoare Vasile, profă de geografie, ca să ne sancţioneze. Spre oprobriul public, i-au scos în faţă pe prietenii mei, mai puţin pe mine. Domnul diriginte Băicuş făcuse el ce făcuse şi m-a scăpat şi de această dată. Sufeream în sinea mea că nu sunt acolo în faţa tuturor, alături de ei. Acţiunea s-a dovedit complet neproductivă pentru sistem. Băieţii s-au supărat şi s-au ras în cap. Stând cuminţi în bănci, atrăgeau involuntar privirile colegilor, care nu mai ştiau unde să se uite, la neoanele din tavan sau la diblele lor reflectorizante.
Pe mine m-a prins într-o dimineaţă Râpenescu, un foarte capabil profesor de limba şi literatura română, şi m-a ameninţat că mă leagă de un copac şi mă tunde. Deşi avea acasă cărţi cu dedicaţie de la Cioran şi era văzut ca un om cu afinităţi elective, se cobora adesea la nivelul vulgului, devenind extraordinar de interesat de cine sunt fumătorii liceului şi unde fumează ei. Noi fumam turceşte în WC-ul liceului, care arăta groaznic. Adică fumam în doi, unul trăgea un fum, celălalt imediat după el un fum, repede, repede, că se termina pauza sau intra pe partea cealaltă vreun profesor să ne prindă. Vizavi de cancelarie era o casă bătrânească aproape dărâmată. În interiorul ei se strânseseră straturi straturi de chiştoace şi pachete aruncate.
Beam din dorinţa de a mă îmbăta. Cât mai repede şi cât mai tare. De preferinţă, băuturi amestecate. Luam o sută de grame de vodcă şi o sută de rom. Sau două sute de vodcă şi două sute de rom. Alcoolul îşi făcea repede efectul, pentru că nu mâncam cine ştie ce dimineaţa. Doar un ceai cu o felie două de pâine cu dulceaţă sau altceva. Mic dejun brevetat pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Vodca cea mai cunoscută în rândul nostru era Polar. Avea un gust oribil şi se vindea la sticlă de plastic, având pe etichetă un urs polar. Şi mai era una care pentru că avea desenată pe ea o săniuţă, i se spunea Săniuţa. Dacă beai o Săniuţă pe stomacul gol, te îmbătai rapid. Garantat. Printre noi, degustătorii, circula zvonul că se făcea vodcă inclusiv din găinaţ de pasăre sau din pufoaică, adică din pene de găină sau din orice pasăre pe care se nimerea să o prindă prin gospodărie producătorii.
Întrun an, a doua zi de Sfintele Paşti, m-am dus cu Berciu „pe coastă” ca să continuăm sărbătoarea. Mă deranja ideea că suntem obligaţi să ne ducem la şcoală a doua zi de Paşti, când ar fi trebuit să îi dedicăm acest timp lui Dumnezeu. Coasta era un loc fain, la o distanţă apreciabilă de liceu, de unde începea pădurea. Aici se retrăgeau elevii din anii mai mari cu iubitele lor, fumau, beau, ascultau muzică. Era locul ideal pentru chiulangii. În materie de chiul, stăteam foarte bine: în clasa a noua reuşisem să acumulez patruzeci şi cinci de absenţe doar la latină (eram la modulul uman), încă de pe primul trimestru. La patruzeci şi cinci de absenţe făcute pe întreg trimestrul erai exmatriculat.
Singura noastră scăpare, a navetiştilor, era că puteam minţi că nu a venit autobuzul dimineaţa sau că era prea aglomerat, şi dirigintele ne motiva absenţele. Uneori, trebuia să cumpărăm scutiri de la dispensar. Într-o zi, Berciu îi prezentase dirigului în premieră o scutire de la veterinar pe care scria foarte convingător în dreptul pacientului: Berciu Adrian.
Stăteam deci cu Berciu pe coastă după ce ne făcusem plinul: puneam, ca de obicei, banii la un loc şi ne cumpăram de ei ţigări şi alcool. Pe vremea aia fumam cu îndârjire Assos. De data asta ne luaserăm o sticlă de vodcă foarte ieftină. Şi Berciu nu are de lucru şi îmi zice: „Băi, oi fi tu aşa mare băutor, dar nu poţi să bei o sticlă de vodcă pe nerăsuflate”. Pentru că m-am simţit obligat să îmi apăr prestigiul de băutor, iam spus: „Punem pariu?” Nu mai ştiu pe ce am pus pariu. Cert e că era o zi cu soare. Am pus sticla la gură şi am început să beau fără să fac pauze ca să respir. Vedeam cum se iţesc razele de soare printre norii pasageri. Din cauza efortului, îmi curgeau lacrimile pe obraz. Berciu a rămas uimit de o aşa performanţă. După un sfert de oră mi s-a întunecat vederea şi am aflat de la el a doua zi că am „coborât” dealul dându-mă efectiv de-a dura.
Ce este ciudat sau ce mi se pare mie acum ciudat e că numai cu câteva zile înainte de Sfintele Paşti citisem ceva despre patimi, în cartea părintelui Stăniloae, Ascetica şi Mistica, fără ca lectura să aibă efecte, după cum se putea vedea, în viaţa mea. Pe de o parte, citeam cărţi duhovniceşti împrumutate de la Mircea – Filocalia I, scrisorile despre viaţa monahală ale Cuviosului Gheron Iosif, Convorbirile duhovniceşti îngrijite de părintele Ioanichie Bălan, cărţile părintelui Cleopa , iar pe de alta, mă îmbătam foarte des. Ca şi cum ar fi existat două personalităţi distincte: unul eram eu cel treaz şi cu totul altul eram când mă îmbătam. Între cele două nu exista nicio continuitate.
Această situaţie persistând de-a lungul anilor, tipul acesta de dedublare s-a accentuat. Când mă trezeam, dimineaţa, din beţie, pe lângă răul fizic – durerile insuportabile de cap, pe de o parte, senzaţiile de foame feroce, iar pe de alta, greaţa şi incapacitatea de a mânca ceva consistent, plus dureri resimţite în tot corpul, mă chinuia gândul că nu ştiu ce am făcut în starea de beţie. Dacă m-am legat de cineva, dacă m-am bătut. Cel ce cade pradă demonului beţiei ajunge să trăiască dureros scindarea propriei personalităţi. Cuvântul diavol vine din grecescul diavolos, care s-ar traduce prin cel ce separă.
Cel mai chinuitor a fost când am tras o beţie chiar în ziua în care toţi elevii care împliniserăm optsprezece ani primiserăm biletul cu ordinul de a ne prezenta în oraşul Buzău, pentru recrutare. Am început să beau, ca de obicei, încă de dimineaţă, în staţia de autobuz, în bodega ExpresCoop. Mi s-au alăturat şi alţii, dăi cu vodcă, dăi cu rom, dăi cu lichior, dăi cu bere. Aveam o geacă de fâş verde pe mine şi într-un buzunar biletul de recrutare. La un moment dat, cineva m-a supărat, aşa că am luat masa cu sticle şi pahare hotărât să îi trag una în cap cu ea. Nişte femei navetiste care tocmai intraseră să cumpere ceva din barul în care se găseau şi biscuiţi, grisine etc., au strigat: „Ooo!” şi au ieşit valvârtej pe uşă. Un prieten, nu mai ştiu care, a reuşit să mă calmeze, dar nu pentru mult timp, pentru că, într-un moment de bravadă, mi-am scos biletul de recrutare, l-am făcut bucăţi şi l-am aruncat sub masă. Ciprian Tudor, un prieten mai mic cu un an ca mine, pe care îl atrăsesem în cercul beţivilor, încerca să adune bucăţile risipite pe jos, iar eu, ca să-mi duc bravada până la capăt, îl loveam cu piciorul.
A doua zi dimineaţă m-am trezit chiaun şi speriat că nu mai am ordinul de recrutare. M-am dus mâncând pământul în satul Furtuneşti la Tudor acasă, să îl întreb de ordin. Mi l-a înapoiat lipit cu scotch, i-am mulţumit spăşit şi m-am dus în faţa comisiei de recrutare cu inima cât un purice pentru că nu le puteam prezenta decât un ordin ferfeniţit.
În Gura-Teghii aveam doi prieteni foarte buni: pe Costel Baldâru şi pe Ionuţ Şcâlcă. Lui Costel i se spunea aşa pentru că era înalt, avea în jur de doi metri. Moştenise porecla asta de la bunicul lui. Era spaima comunei, toţi îi ştiau de frică. Pe mine m-a simpatizat pentru că îi împrumutam cărţi şi discutam cu el despre ele. Citea orice. Umbla prin comună cu Istoria României în date în buzunar.
Principala atracţie a consătenilor mei o constituia discoteca. La discotecă se mergea sâmbăta, dar şi duminica, chiar dacă serviciul sau şcoala începeau de luni. Mai întâi te pregăteai ritualic. Eu ascultam acasă, în bucătăria de vară, o melodie, două din The Doors sau Phoenix, după care treceam pe la Costel sau pe la fratele lui, care era de o vârstă cu mine, Ciuli, şi porneam spre discotecă. Ciuli avea bicicletă şi mă lua şi pe mine pe cadrul ei. Dacă discoteca era la Furtuneşti, ajungeam uşor, pentru că era doar un kilometru de parcurs. Dar puteam să ne ducem în discoteca de la Bâsca Rozilei, care era la vreo trei kilometri, sau chiar în Nehoiu, care era la cincisprezece kilometri.
Pentru noi, distanţele nu contau. După o reuniune la Pătârlagele, am pornit pe jos până acasă... douăzeci şi doi de kilometri. Pentru că punctul de vârf al discotecii era atins pe undeva în jurul orei 22:00, ne aciuiam în barul de vizavi, unde beam ca să ne încălzim o oră, două. După care intram şi dansam cu fetele care veneau din satele vecine. Dacă era vacanţă, era şi mai bine, pentru că veneau şi cele care învăţau în Buzău, Braşov sau Bucureşti. După băutură şi dans, ce credeţi că urma? Bătaia. Discoteca fără bătaie era ca mâncarea fără sare. Fie consătenii îi cafteau pe veneticii veniţi din alte părţi să se distreze, fie bravii tineri autohtoni găseau un prilej să se bată între ei.
Eu însumi am fost considerat ani de zile venetic, pentru că trăisem până la paisprezece ani în Buzău. Eram orăşean carevasăzică. Un pic diferit de ei. Nepriceput la munca pământului, un soi de filfizon în ochii lor. În discoteca de la Furtuneşti se întâmplase un eveniment tragic cu puţină vreme înainte ca eu să încep să frecventez discotecile din zonă. Un tânăr s-a îmbătat, a sărit la bătaie, iar prietenul lui cel mai bun a vrut să-l liniştească... dându-i un pumn. Din acel pumn omul a murit, iar prietenul lui cel mai bun s-a ales cu şapte ani de puşcărie.
Ca să te evidenţiezi, trebuia să participi, vrând-nevrând, la atmosfera asta agresivă. Aşa se face că la beţie i-am dat un pumn unui nepot al unui gardian din comună. După pumnul cu pricina, nepotul a venit la mine cu unchiul său, care a vrut să mă amendeze. Am scăpat printr-o idee care mi-a venit fulgerător. Mi-am amintit că pe şeful poliţiei din Buzău îl chema Sultănescu. Aşa că i-am spus nonşalant gardianului: „Transmiteţi-i domnului Sultănescu salutări din partea mea. Ştiţi, e unchiul meu”. Gardianul a renunţat să mă mai amendeze.
Costel s-a supărat într-o noapte şi, bine afumat fiind, a pus mâna pe un scaun şi a spart toate sticlele din barul respectiv. Patronul a sunat la Poliţie şi Costel a fost trimis încătuşat la Poliţia din Buzău. A făcut câteva luni de puşcărie. A fost o perioadă grea pentru mine, pentru că mă ataşasem sufleteşte de el. Ne plăcea amândurora o melodie lăutărească: „Nu există-n lumea asta frate ca al meu,/ Şi la bine şi la rău,/ E fratele meu...” Mă lua pe umerii lui şi dansam împreună. Chiar îl simţeam ca pe un frate mai mare. Ducându-se odată la discoteca din Bâsca Rozilei însoţit de celălalt prieten al nostru, Şcâlcă, i-a provocat pe ciobanii strânşi la discotecă şi a ieşit o bătaie de pomină cu bâte şi ţambre rupte din gard, din care abia au reuşit să scape cu viaţă. Ţambra era principala armă la bătaie. De aceea gardurile de la grădinile din preajma discotecilor erau chelite sistematic de vajnicii luptători.
Pe la începutul prieteniei noastre, Costel m-a băgat şi pe mine în sperieţi. Făcuse rost de undeva de băutură şi, fiindcă nu avea cu cine să o bea, ne-a chemat pe mine şi pe frate-su să îl ajutăm la sticla aceea. Asta se întâmpla la un consătean acasă. Toate bune şi frumoase, până când ne-a cerut să ieşim din rolul de ascultători pasivi ai manelelor care ieşeau din casetofonul rablagit, cu care eram proaspăt dotaţi, şi să trecem la dans. Am trecut. Dar nu oricum... ci la pielea goală. De frica lui Costel, ne-am dat hainele jos, am rămas la bustul gol, în chiloţi şi dansam de mama focului. Dar nici asta nu a fost suficient. „Acum dansaţi cu tuciul în cap.” Şi tuciul cu funingine a trecut de la unul la altul până s-a plictisit Costel şi ne-a trimis acasă. Nu înainte să spargă cu pumnul geamurile de la uşa care despărţea camera consăteanului de cerdacul casei. Altădată, într-o sâmbătă, am băut cu el vin roşu amestecat cu vin alb şi, când m-am întors acasă, le-am oferit sătenilor strânşi la moara noastră un spectacol de neuitat: am urcat treptele din faţa casei de-a buşilea. Îmi era imposibil măcar să mimez poziţia verticală.
În barul din Furtuneşti am descoperit o băutură memorabilă: Prunata. Era o ţuică mult mai slabă, cu gust de migdală, dar mult mai amară şi mai greţoasă. Pe vremea aia, pe sticlele de lichior, apăruseră etichetele sexy: bea omul şi privea şi ceva frumos din punct de vedere estetic. Lichiorul avea şi un nume de neuitat: Draculina.
Tot în dreptul discotecii din Furtuneşti era să mor întro noapte, înecat. După ce am băut potrivit ritualului până nu am mai ştiut de mine, m-am trezit în spatele discotecii, pe unde curgea Bâsca. Venea foarte învolburată, pentru că plouase mai sus şi curgea dinspre Penteleu, ducând cu ea copaci întregi şi bucăţi de gard smulse din gospodăriile oamenilor. Am intrat complet ameţit în apă şi îmi pierdusem direcţia, nu mai ştiam de unde am venit şi încotro mă duc. Dumnezeu m-a salvat, făcându-mă să mă întorc până la urmă şi să ajung în faţa discotecii, unde mau găsit cu mare surprindere prietenii. Eram într-o stare de inconştienţă aproape totală. Au crezut că intrasem în comă alcoolică.
Dumnezeu mi-a purtat de grijă încă de la naştere. Iată ce mi-a povestit mama mea. Pentru că îi sosise sorocul să nască, mama s-a internat la maternitatea din Buzău. Cu trei zile înainte de 13 decembrie nu mai simţea că mă mişc în pântecele ei. O zi nu am mai mişcat deloc. La ora vizitei au venit trei, apoi patru, apoi şase doctori să o consulte. Ea le spunea printre lacrimi că nu mai mişc. Doctorii nu se hotărau să îi facă operaţia cezariană. Când aveam vreo şapte luni, maicămea a avut un conflict cu tatăl ei şi acesta, la nervi, a blestemat-o să nu nască până când nu va veni el la ea. În disperarea care a cuprins-o, ştiindu-mă în pericol de moarte, şi-a amintit de blestem. L-a sunat pe tatăl ei şi, când acesta a intrat pe poarta maternităţii, medicii s-au decis în sfârşit să îi facă mamei operaţia cezariană. Când m-am născut, nu am ţipat din prima, a trebuit să îmi tragă medicul una ca să ţip, aşa că am păşit în viaţă luând nota nouă. Maică-mea a mai avut de îndurat o ispită: i-au greşit doza la anestezie şi nu se mai trezea din ea. Abia după opt ore a putut să articuleze primele cuvinte. Ar fi bine ca oamenii să conştientizeze gravitatea blestemului şi marele păcat de a blestema pe cineva.
Celălalt prieten al meu, Ionuţ Şcâlcă, stătea pe o coastă de deasupra barului principal din Furtuneşti. Tatăl său era şofer pe o maşină care transporta buşteni proaspăt tăiaţi de la pădure. Ţinea mult la mine pentru că eu credeam în Dumnezeu şi discutam cu el anumite pasaje din Sfânta Scriptură. Avea o expresie caracteristică: „măi, dragă”. Îmi spunea des: „Te iubesc, măi dragă”. Şi eu îl îndrăgisem. Ionuţ era elev la Liceul Economic din Buzău. Era un tip inteligent, citit, dar, cum se zice, anturajul îl stricase. În Buzău se împrietenise cu diverşi vagabonzi, care erau nelipsiţi de la păcănele, adică de la jocurile electronice pe care prietenul meu le îndrăgea atât de mult. Bea la fel de mult ca mine şi îşi etala această capacitate spunând adesea: „Duc, duc, că sunt haiduc”.
Dintre nenumăratele beţii făcute cu Ionuţ, în memorie mi-a rămas una. În acel an, Sfintele Paşti picau în luna aprilie. Comuna Gura-Teghii e situată într-o zonă de munte, fiind la patruzeci de kilometri de Penteleu, cel mai înalt vârf din Buzău. Cred că i se zicea „Gura”, pentru că te simţeai ca într-o groapă; oriunde ţi-ai fi fixat privirea vedeai dealuri şi stânci împădurite.
Ne-am adunat toată gaşca într-o poiană, unde am întins pe pături cozonaci, ouă roşii, prăjituri şi, mai ales, băutură. Eu m-am retras cu Ionuţ şi cu Raţă, un prieten de-al lui de la Liceul Economic, după un tufiş, luând cu noi o ladă de bere. Fumam, beam şi discutam. Raţă avea o prietenă care cultiva relaţii multiple. Adică îl avea de iubit pe el, dar mai avea şi pe alţii în paralel. Am stat câteva ore pe poiana aia şi am băut. Să fi băut zece, unsprezece beri de căciulă. Ştiu că la plecare a început brusc să plouă şi, tot aşa brusc, ploaia s-a transformat în ninsoare. Era o chestie să ningă la începutul lunii aprilie. Când mă îmbătam de-a binelea, deveneam agresiv. Simţeam cum agresivitatea creşte în mine, muşchii mi se întăresc subit, dinţii scrâşnesc. Pentru că nu am găsit în jur niciun pretext de descărcare a furiei, în drum spre casa lui Şcâlcă, unde acesta mă invitase, am început să dau cu pumnul în ţambrele din gardurile caselor pe lângă care treceam. La una din ele îmi amintesc cum gospodarul mă privea siderat cum îi rup cu pumnul gardul. Ţambrele săreau una, două, trei. Câteva zile nu am mai trecut pe acasă. Am băut în neştire cu Ionuţ la el acasă, m-am dus la discotecă în pantofi, deşi căzuse o zăpadă de un metru şi am mâncat pentru prima dată carne de miel amestecată cu tort.
În toată acea arie cultural-geografică se bea zdravăn, de parcă maxima „Bei, deci exişti” era de la sine înţeleasă şi transmisă riguros de la o generaţie la alta. În satul Gura-Teghii, majoritatea bărbaţilor lucrau la pădure sau erau angajaţi prin diverse întreprinderi din Nehoiu şi Pătârlagele. Când coborau, ciobanii de la munte încingeau cu pădurarii de la ocolul silvic partide de biliard pe băutură. Lângă masa de biliard se adunau stive întregi de băutură, pe care nu se lăsau până nu o terminau. De Sfintele Paşti sau de Crăciun să vezi un om beat cum merge în zigzag, cu un cuţit în mână, căutând pe cineva ca să-l căsăpească, devenise un fapt obişnuit în acel decor. Expresiile care denotau beţia aveau şi ele farmecul lor. Se spunea: „te-ai îmbătat goz” sau „te-ai îmbătat lemn”.
Mă întorc la cercul meu de prieteni. Vio adusese un aer proaspăt în grupul nostru de la Pătârlagele. Se transferase de la Liceul Haşdeu şi se purta ca un rocker veritabil: purta plete, avea nişte pomeţi de mongol, mergea puţin adus de spate, totdeauna îmbrăcat în geacă de blugi. Când am făcut cunoştinţă, în rata care ne ducea de la Pătârlagele acasă, am văzut că îşi scrisese cu pixul pe degetele de la mâna dreaptă „Megadeth”. De la el am aflat pentru prima dată de Jim Morrison şi The Doors. El mi-a împrumutat primele albume cu Pink Floyd. Tot lui îi datorez prima lectură din Fraţii Karamazov, carte pe care mi-a împrumutat-o din biblioteca tatălui său, care era învăţător în satul Bâsca Rozilei. Tatălui său îi datorează gaşca noastră din Pătârlagele câteva luni de băută continuă: Vio descoperise locul unde taică-su ascunsese banii pentru antena parabolică, o raritate în satele româneşti la acea dată. Ştiindu-mă împătimit după cărţi, fura noile apariţii din librăria oraşului Nehoiu şi mi le vindea la preţ redus. Am furat şi eu câteva volume din biblioteca Liceului Pătârlagele, iar odată am fugit în dinţi cu Roza vânturilor a lui Nae Ionescu din faţa buchiniştilor care îşi vindeau publicaţiile în Buzău, convins fiind că furtul meu este un act cultural. Îmi amintesc că, într-o iarnă frumoasă, de la discoteca din satul Păltiniş, a urcat spre casa mea Vio, ţinând la piept ascunsă în geaca de blugi îmblănită o sticlă de Garrone. În cămăruţa mea am fumat ore în şir, uitându-ne la jarul din sobă, ascultând The Wall-ul, nelăsându-ne până nu am dovedit sticla. Nu mai ştiu când şi cum a plecat Vio la casa lui, dar, când ne-am revăzut, mi-a povestit că a dormit toată noaptea sub un camion parcat în dreptul discotecii de la Păltiniş.
Mircea nu era un mare bãutor. Se amețea de la prima bere și începea sã râdã și sã facã glume și giumbușlucuri. Dar dupã o reuniune a pãțit-o. A plecat spre casã cu Ilașcu. Au ajuns în dreptul gãrii din Pãtârlagele și, pentru cã era foarte beat, Ilașcu l-a așezat pe bordurã. Mircea dãdea sã se culce în bãlțile care apãruserã dupã ploaie. În timpul nopții plouase bine de tot. Au gãsit în final o ocazie care i-a dus acasã, în Nehoiu. Mircea a intrat în casã, locuia la bloc, și s-a dus sã se culce. Dar s-a auzit strigat de tatãl lui, care l-a rugat: „Mircea, adu-mi te rog o canã cu apã!” Mircea s-a dus sã execute ordinul și, când sã plece din camera tatãlui lui, acesta l-a mai întrebat ceva: „Cu ce ai venit la ora asta?” Mircea era atât de beat încât nu a putut sã rosteascã „cu o mașinã”. Așa cã a rãspuns: „Cu o cichireațã”. „Cu ce, mã?” „Cu o cichireațã?” „Ia aprinde, mã, lumina”. Când Mircea a aprins lumina, taicã-su l-a vãzut plin de noroi și de boralã, cum numeam noi între noi vomitãtura.
Mi s-a pãrut interesantã întâmplarea, mai ales cã Mircea nu fãcea multe nebunii. Spre deosebire de fratele lui, care pentru mine era un soi de reper. Cãtãlin terminase liceul cu un an înainte de a ajunge noi la Pãtârlagele. Se ducea la școalã cu casca de soldat neamț pe cap. Era epoca în care tinerii devorau cãrțile unui fost soldat german care luptase întrun batalion disciplinar în timpul celui de Al Doilea Rãzboi Mondial, Sven Hassel. Eu mã duceam lunea la ora 8 dimineaþa în fața platoului Dacia, din centrul Buzãului, ca sã îmi cumpãr ultimul roman apãrut din seria de paisprezece, câte erau toate. Primele douã volume apãruserã pe vremea lui Ceaușescu. Cu unul din ele crescusem în casã: Gestapo. Avea pe copertã un nazist cãruia i se tãia gâtul cu un pumnal. Tot atunci au scos, nici astãzi nu îmi dau seama cum, având în vedere cenzura comunistã, Monte Cassino. Aveau titluri de neuitat: Legiunea blestemaților, Batalionul de marș, Închisoarea OGPU, General SS. Ca și numele personajelor principale care luptau neîncetat cu tancurile T 34 și se întreceau în diverse coțcãrii: Micuțu, Sven, Porta, Heide, Legionarul, Barcelona, Bãtrânu. Când era mic, fratele lui Mircea, Cãtãlin, era atât de rãu, încât taicã-su îl ținea legat cu lanțul de calorifer. Într-o zi a pus mâna pe o foarfecã și a tãiat de la un capãt la celãlalt covorul din sufragerie.
Pe Mircea, cum v-am mai spus, îl simțeam prietenul meu de suflet. Cu el discutam mai ales despre Eliade și Cioran. Lui, spre deosebire de mine, Cioran i se pãrea foarte comic. Citea o paginã din Pe culmile disperãrii și râdea de se prãpãdea. Eu îl luam foarte în serios pe gânditorul din Rãșinari, mult prea în serios.
Despre post și toate semnificațiile sale știam de multã vreme. Cu toate acestea, abia prin clasa a unsprezecea am început sã îmi pun problema lui mai serios. Era Postul Mare. Într-o vineri am hotãrât, eu și Mircea, sã ținem post negru pânã pe la ora 16.00. Zis și fãcut. Și, ca sã fie și mai interesant, am plecat în pelerinaj la Schitul Cârnu, care era destul de aproape de Pãtârlagele. Pe la Cârnu trecuse Cuviosul Paisie Velicikovski, una dintre figurile duhovnicești despre care știam mai multe datoritã cãrților pe care mi le împrumuta Mircea. Se dusese acolo însoțit de Codruț și descoperiserã un monah tânãr, cu care discutaserã de toate și care a știut sã le vorbeascã celor doi pe limba lor, adicã pe limba noastrã. Au vorbit despre spațiul și timpul sacru și profan, teofanie, despre cum stã camuflat sacrul în profan temã centralã în opera lui Eliade.
Acum mergeam cu Mircea trecând peste poduri și vâlcele. Afarã era cald și ne era foarte sete. Foamea nu constituia pentru noi o problemã. Dar setea… Pentru cã mi-am propus sã țin post negru, îmi bãgam capul în apa curgãtoare care îmi rãcorea fruntea, dar țineam buzele strâns, strâns lipite, nu cumva sã pãtrundã vreo picãturã de apã. La Cârnu nu am mai gãsit pe nimeni. M-a impresionat frumusețea și izolarea locului. Ne-am întors în autogara din Pãtârlagele și stãteam unul lângã altul, eu și Mircea, ca doi camarazi aflați în rãzboi: vedeam oamenii, autobuzele, șinele de tren colorate în culori rozalii, dar ne încãpãțânam sã nu ne dãm bãtuți: ora 16:00 încã nu sosise.
Întro vacanțã de varã, Mircea a pornit însoþit de Codruț spre Mãnãstirea Putna. S-au așezat acolo cu cortul, s-au bucurat de atmosfera extraordinarã care se fãcea simțitã prin împrejurimi. S-a întors cu o casetã cu O, prea frumoasã pustie. O ascultam când mã simțeam pãrãsit și sãtul de marasmul în care mã afundasem singur. Și eu și Mircea ne-am pus, nu o datã, problema dacã sã ne facem sau nu monahi. La mine dilema lua o turnurã comicã pentru ceilalți, tragicã pentru mine: mã îmbãtam zdravãn și amenințam pe toatã lumea cã o sã plec la mãnãstire. A doua zi mã trezeam din beție și rãmâneam pe loc, cu toate ale mele.
Îmi îndreptãțeam starea de beție accentuând pe latura ei culturalã. Mã identificam cu Pașadia, eroul central din Craii de Curtea Veche. Știu cã într-o noapte, în jurul unei mese cu multã vodcã și bere, chiar ne-am pus problema care dintre noi ar putea fi Pirgu, care Pantazi, care Pașadia. Din pãcate sau din fericire, nu aveam printre noi și o Pena Corcodușa. Rimbaud scrisese Corabia beatã, un adevãrat manifest pentru unii care trãiau ca noi. Simboliștii, dar și Van Gogh, beau absint de zor. În acea perioadã descoperisem Bucuria vieții, superbul roman inspirat din viața lui Van Gogh, scris de Irving Stone.
Când mã îmbãtam, îmi revenea obsedant în minte ultima poezie scrisã de Labiș: „Pasãrea cu clonț de rubin s-a rãzbunat, iat-o, s-a rãzbunat, nu mai pot sã o mângâi, pasãrea cu clonț de rubin”. Ilașcu se delecta cu poemele lui Nichita Stãnescu. Întâmplãtor sau nu, Nichita murise pe data de 13 decembrie, ziua mea de naștere. Jean Paul Sartre scrisese Critica rațiunii dialectice în stare de beție. Citisem asta într-un dicționar filosofic. Deci nu era niciun rãu în a te îmbãta, ba chiar puteai trãi stãri de iluminare genialã.
Dupã bacalaureatul din anul 1998, gașca noastrã s-a spart de la sine. Pe mine m-a salvat din nou filosofia: dacã nu aș fi luat 10 la examenul de filosofie, materie pe care mi-am ales-o opțional, aveam mari șanse sã nu iau media de admitere necesarã. Dar Dumnezeu, prin intermediul pasiunii mele din adolescențã, mã salvase. Mi-am încãrcat cãrțile pe care le cumpãrasem în cei patru ani de liceu, singurul meu capital prețios, în câteva genți mari și am plecat cu trenul personal de la Nehoiașu la Buzãu.
Întors dupã patru ani în oraș, mi-am început cariera de student fiind… șomer pentru nouã luni. Mã duceam în fiecare lunã cu carnetul de șomer sã mi-l bifeze, citeam Heidegger împrumutat de la Biblioteca Judeþeanã și mã pregãteam, de aceastã datã asiduu și serios, pentru admiterea la facultate. Fãceam meditații la psihologie și filosofie cu un profesor excelent, Aurel Stratone.
Reîntâlnindu-mã cu doi prieteni din școala generalã, care se fãcuserã aproape de nerecunoscut pentru cã deveniserã culturiști, m-am hotãrât sã mã duc la Sala Sporturilor și sã trag de fiare. Tipul acesta de activitate se înscria tot în seria fantasmelor adolescenței noastre. Eroii din filmele de consumație Arnold Schwarze-negger, Jackie Chan, Steven Seagal – acționau încã asupra idealului nostru de personalitate. Dacã fãceai culturism cu perseverențã, zilnic, în câteva luni aveai șansa sã capeți ceva cu care sã te lãfãi prin ștrandul din Buzãu și prin alte locuri unde vara stãteau la plajã tineri și mai ales tinere: mușchii atrãgeau privirile și mai ales simpatia fetelor.
M-am dus în fiecare zi la salã, dar nu am fãcut cine știe ce progrese, în absența steroizilor și a anabolizanților pentru care nu aveam nici banii, nici intenția sã îi iau. Erau droguri veritabile, care îți gonflau mușchii pe tine și, cum încetai sã le mai consumi, te dezumflai la loc. În plus, culturiștii care concurau la Mister Olympia, și care pentru noi erau adevãrate zeitãți coborâte pe pãmânt, își permiteau sã mãnânce variat și consistent. În revista Flex, care era un fel de manual pentru noi, citeam despre programul alimentar al lui Shawn Ray, sã spunem. Shawn ãsta pãpa câte un piept de pui la fiecare prânz. Eu devastam frigiderul, pãrinții mei se uitau uimiți cum îmi dublez porțiile de cartofi prãjiți, cârnați, fasole, ciorbã. Dar toate astea la un loc nu creșteau masa muscularã. Fasolea tot fasole rãmâne, orice ai face.
Interesant mi se pare și faptul cã deși interacțiunea cu ganterele și halterele transformã bãrbații în oameni cu aspect de eroi, chestiunea aceasta dezvolta un comportament – culmea! – feminin: stãteam toatã ziua sã mã privesc în oglindã, sã vãd dacã și cât a mai crescut bicepsul, dacã a început sã mi se evidențieze trapezul, dacã mi se întrevede sau nu tricepsul. Eram o veritabilã cocotã masculinã.
Straniu este și faptul cã, deși mã obișnuisem sã fac sute de genoflexiuni, tracțiuni, flotãri etc., mai târziu, când mi-am pus mai serios problema unei vieți în Bisericã, implicit problema unui program ascetic minim, nu mai reușeam sã fac nici treizeci de metanii. Mi se pãreau multe, obositoare, mã cuprindea un soi de nervozitate când le fãceam.
Trãgeam carevasãzicã de fiare, dar de bãut tot beam. În paralel. În acea perioadã de antrenament pe toate planurile, rãmânând într-o searã fãrã bani, am coborât la parterul blocului, la un prieten din copilãrie. Cum era o zi de weekend și cum nu avea niciunul dintre noi bani de discotecã, mi-a venit ideea genialã sã bem spirt medicinal fiert. Prietenul meu a adus de undeva de prin casã o sticlã din plastic în care se întrevedea limpede spirtul. A luat un ibric și la umplut pe jumãtate. Luându-ne cu vorba, era sã se iște un incendiu de la spirtul care fierbea și amenința sã ia foc. L-am lãsat sã se rãceascã și am gustat. Oribil e un cuvânt mult prea sãrac pentru a reda gustul lui. M-am gândit cã ar fi mai bun dacã am pune zahãr în el. Acum era dulce de leșinai de la el și grețos. Mi-am amintit cã normal ar fi fost sã îl fi strecurat prin tifon. Prietenul a aruncat boscorodindumã spirtul în chiuvetã și a pus o nouã cantitate de spirt la fiert. Pe ãsta l-am strecurat printr-o felie de pâine și l-am bãut în cești mici, strãduindu-mã sã arãt cã de data asta e chiar bun.
Într-o zi, m-am trezit cã sunã la mine la ușã Mircea și Ilașcu. Trecuse mult timp de când nu îi mai vãzusem. Erau amândoi studenți în București, unul la istorie, altul la psihologie. Mircea cunoscuse un grup de tineri care se duceau regulat la o mãnãstire aflatã într-un cadru mirific, Cetãțuia Negru Vodã, situatã între Târgoviște și Câmpulung. Mi-a vorbit atât de expresiv despre ei, încât am simțit cã vreau sã îi cunosc.
În anul acela am petrecut revelionul cu Ilașcu, la gazda lui, unde evident cã m-am îmbãtat. A doua zi a venit Mircea și m-a invitat sã facem o plimbare pânã la Universitate. Ninsese abundent și mi se pãrea mirific Bucureștiul înzãpezit, luminat de nenumãrate becuri și beculețe. M-a dus la Biserica Rusã, unde veneau de obicei studenții. M-a frapat cãldura locului, combinatã cu grandoarea lui. Nu mai intrasem niciodatã într-o bisericã atât de fastuoasã, în care sã simt atât de clar mãreția lui Dumnezeu. Nimerisem la o vecernie la care majoritatea celor prezenți stãteau în genunchi, într-o stare de interiorizare. Era un contrast și un echilibru între atmosfera intimã și cadrul somptuos.
În toamnã aveam sã devin student la Facultatea de Psihologie. Mircea mi-a fãcut intrarea în noul lui grup de apartenențã. Fiecare dintre ei avea câte o trãsãturã care îi exprima esența. Cosmin era retras, dar plin de solicitudine. Terminase Academia de Poliție la Iași, fusese ofițer pe granițã, dar se retrãsese din atmosfera cazonã. Avea un vãdit talent scriitoricesc. Peste ani, avea sã devinã un scriitor cunoscut. Deocamdatã scria texte redactate la o veche mașinã de scris, pe care ni le împãrțea ca sã îi spunem cum ni se par. Avea un stil șic de a se îmbrãca: era blond, cu fața osoasã, purta lentile fumurii, palton, iar iarna avea la gât inevitabilul fular cu dungulițe alb-roșii. Cosmin era din Mizil și avea doi buni prieteni: pe Gabi și Mihai, amândoi studenți la ASE. Gabriel era pontos, ironic, agasant uneori, provocator de-a dreptul, neconformist. Mihai era incisiv, sincer, sãritor la necaz. Amândoi fuseserã, înainte de revenirea la Bisericã, rockeri. Mihai mai dansa pe la petreceri în stilul rockeresc de altãdatã, o fãcea auto-ironic de aceastã datã. Printre ei, Ioan fãcea o figurã aparte prin interesul explicit fațã de icoanã și prin temperamentul sãu de ardelean. Era student la Arte Plastice, emana cãldurã sufleteascã și cãlca aplicat și serios în viațã. Alți doi studenți la ASE puteau deveni oricând eroi de roman: Dorian și Florian. Primul era singurul om cu adevãrat smerit pe care îl vãzusem în viața mea. Avea un fizic firav, iar blândețea i se citea permanent în ochi. Dar nu era lipsit de atitudine. Gabi l-a provocat odatã, când s-au dus împreunã în Deltã, și s-a culcat ostentativ cu capul pe Ceaslov. Fiindcã pentru Dorian Ceaslovul era o carte sfântã, gestul lui Gabriel i s-a pãrut blasfemiator și pânã la urmã era gata sã îi administreze prietenului sãu o lopatã în cap. Florian era tipul sfãtos, care ia o problemã și o analizeazã pe toate pãrțile. Lucra la Editura Anastasia și își fãcuse în apartamentul din Tei o adevãratã bibliotecã teologicã. Adesea, când ne întorceam de la Mãnãstirea Cetãțuia, rãmâneam la el și dezbãteam ore în șir diverse probleme ale vieții. Anca, tânãrã studentã la Litere, mã familiariza cu literaturã românã optzecistã (Mircea Nedelciu, Miron Radu Paraschivescu, Cezar Ivãnescu) și cu post-modernismul multilateral dezvoltat. Anca citise toate cãrțile pe care le citisem eu și multe altele în plus. De ziua mea am primit de la Mircea și Anca o icoanã cu Sfântul Siluan Athonitul, în fața cãreia, când mã rog, retrãiesc nostalgic spiritul camaraderesc de odinioarã.
Când am ajuns cu ei în satul Cetãțeni am crezut cã m-am întors în secolul XIX în Vestul Sãlbatic. La baza unui munte sãlãșluiau niște țigani, în niște case fãrã geamuri. Primãvara sau vara priveai cum le intra porcul pe ușã și le ieșea pe fereastrã. Se vedea cã erau sãraci lipiți pãmântului. Mai primeau câte ceva de la pelerinii care se duceau sã viziteze Mãnãstirea Cetãțuia Negru Vodã. L-am întrebat odatã pe un puradel cum îl cheamã și am rãmas mascã în fața rãspunsului: „Van Damme pe ’98”. „Pãi, cum așa, Van Damme pe ’98?” „Tata are pe perete un calendar pe care scrie Van Damme 1998 și, pentru cã i-a plãcut calendarul, așa mi-a pus numele”. Era cel mai tare nume pe care îl auzisem pânã atunci și l-am introdus rapid în colecția mea de nume țigãnești, culese de la țiganii argintari din Buzãu. În colecție mai aveam: Nixon, Vanghelis, Decebal, Suraj, Sedford, Telius, Atena, Citizen. Mergând în drum spre serviciu pe strada Buzești, mi-am completat colecția cu un nume superb: douã țigãnci vorbeau aprins și una îi spune celeilalte: „ Auzi, fã, ce a fãcut ãla al lui... Hulise!”
Ca sã ajungi la mãnãstire, trebuia sã urci ceva drum în spiralã. Biserica mãnãstirii era sãpatã în stâncã. În curte exista un bazin de acumulare de pe vremea dacilor, care suscita interesul speologilor. Pe un perete exterior mãnãstirii era gravat cavalerul trac.
La acea vreme și obștea mãnãstirii era exoticã: mai întâi era pãrintele stareț, Modest impozant, coleric, dar cu inimã bunã, apoi veneau la rând monahii mai tineri, Daniel și cãlugãrul Scãmuțã. I se zicea Scãmuțã fiindcã pelerinii care erau cazați la arhondaric asistau la un spectacol aparte: pãrintele își pigulea la nesfârșit scamele de pe rasã și culion. Urmau în ierarhia obștii douã bãtrâne, sora Floarea și sora Eugenia. Obștea viețuia în condiții grele. Nu aveau apã, așa cã apa era adusã chiar din sat în bidoane de plastic, pe care le cãram în cârcã pânã sus.
În bisericã exista o icoanã fãcãtoare de minuni a Maicii Domnului. Stând odatã la Sfânta Liturghie, am vãzut cum candela care atârna de tavan deasupra catapetesmei a început sã penduleze dintro parte în alta, fãrã sã fi primit vreun impuls vizibil. Uneori, sihaștrii care viețuiserã prin acele locuri își fãceau simþitã prezența, arãtându-se câte unui pelerin. De sãrbãtoarea Izvorului Tãmãduirii, dintr-o stâncã din altar începea sã iasã de la sine un izvor.
M-am obișnuit sã mã duc, însoțit de noii mei prieteni, din douã în douã sãptãmâni la Mãnãstirea Cetãțuia și sã mã spovedesc la pãrintele stareț. O constatare importantã: prima datã când am fãcut o spovedanie generalã, dupã îndreptarul pãrintelui Nicodim Mãndițã, a fost când m-am întors din Gura-Teghii la Buzãu, la un preot care slujea la Biserica Sfinții Îngeri. În anii de liceu (timp de patru ani!) nu mã spovedisem nici mãcar o datã. Nu mã mai spovedisem din copilãrie.
În București, mai întâi, am stat în Dristor, la un frizer. Dimineața, pe la șase, mã trezea Cici, papagalul gazdei, care printre altele era și vorbitor. Vorbea cu aparatul radio pânã se trezea toatã familia plus chiriașul, adicã eu. Și eram treziți de papagal în ordinea asta: eu, frizerul, soþia acestuia și, în sfârșit, fata lor. Cred cã, în afarã de fatã, nimeni nu îl iubea pe Cici.
Ziua începea cu invitația frizerului de a mânca împreunã. Micul dejun nu era compus, așa cum eram eu învãțat, din pâine, gem sau miere și ceai, ci din sãrmãluțe proaspãt reîncãlzite, pastramã, cartofi tãiați mãrunt și prãjiți separat, la distanțã unul de altul, nu cumva sã se atingã. În prima sãptãmânã, stomacul meu provincial, influențat de micul dejun comunist administrat atâția ani, a rezistat la solicitãrile frizerului. Printre lacrimi înghițeam ba o sãrmãluțã, ba un cartofior, pânã am descoperit în frigiderul gazdelor o sticlã cu pãlincã și o alta cu vin. Mi-am spus cã trebuie sã-mi fac nițel curaj în lupta cu dejunul. Beam din scurt o pãlincã, îmi fãceam un șpriț și nu-l mai luam în seamã pe frizer, care, odatã pornit, pãpa câte douã porții din fiecare sortiment alimentar. Dupã primele douã obosea. Se lãsa la peleul gol, îmi spunea ceva patern printre dinții lipsã (de regulã mici sfaturi empirice despre micile bucurii ale vieții), lanțul gros de aur îi strãlucea pe grumaz și așa începea pentru mine o nouã zi. Trei luni au trecut fãrã sã pot distinge între o zi de lucru și una de weekend. Toate se scurgeau cu o monotonie exemplarã.
Din fericire, devenisem, cum vã spuneam, student. Plecam într-o stare apaticã spre facultate, mulțumitã palincii bunului frizer. Nu mai conta cã fãceam cursurile în Sala Polivalentã, unde bãtea un vânt mai ceva ca în Piața Obor, nici cã acestea erau ținute de profesori care cu o mânã își țineau cursul proaspãt tipãrit, iar cu cealaltã își împingeau proteza ca sã nu simțim noi, studenții, cã timpul, totuși, trece. Memorabile pentru mine au rãmas orele de Fundamentele și Istoria Psihologiei, în care profesorul Mihai Golu depãna cu o voce metalicã, egalã cu sine, momentele marcante ale psihologiei sau definea procesele psihicului uman. Prin bãnci, bieții studenți zgribuliți de frig fãceau scurtã la mânã încercând sã noteze tot, sã nu se piardã nimic din cuvintele de aur ale prețioasei discipline.
Au trecut trei luni de viațã bucureșteanã fãrã sã am prea multe satisfacții culturale: în aceastã perioadã, am citit Orbitorul și am vizitat cimitirul Bellu. În Bellu am ajuns cu Ilașcu și cu niște prietene de facultate. Când m-am vãzut lângã mormântul lui Eminescu, m-a cuprins o crizã existențialã și mi-am zis cã trebuie sã-l pãrãsesc pe frizer. Bucureștiul meu mitologic, pe care mi-l construisem în minte pornind de la cãrțile generației Criterion, nu avea nimic în comun cu realitatea pe care o trãisem eu în tot acest timp în Dristor. M-am întors din cimitir cu câteva amintiri amestecate. Am înțeles de ce nu mia plãcut niciodatã Coșbuc în clipa în care am vãzut ce scria pe crucea lui: „O luptã-i viața, deci te luptã”. Versurile mergeau pe frontispiciul unei școli, dar nu la cimitir. Când sã ies din cimitir, mi-a atras atenția, la un mormânt, statuia unui bãiețel din perioada interbelicã, tuns cu breton, care stãtea sprijinit de un pupitru. Pe frontispiciul lui scria așa: Genialul Georgicã, mort la vârsta de cinci ani.
M-am mutat prin urmare în cãminul P 20, la etajul patru, unde locuiau Mircea și colegul sãu de la Facultatea de Istorie, Gino. Dormeam pe o saltea între paturile lor, mâncam la comun punând la bãtaie pachetele pe care le primea fiecare de acasã. Priveam zilnic pe fereastrã cenușiul depresiv din Grozãvesti și mã miram de mizeria vieții studențești. Stãteam la etajul patru și, când mai adãstam pe hol, vedeam un tânãr student cum iese din camerã, își încuie grijuliu ușa și pleacã tacticos spre toaletã ducând într-o mânã propriul colac de WC. Dupã ce își satisfãcea necesitatea, revenea impasibil la camera sa cu același colac ținut într-o mânã. Soluția sa nu era absurdã, întrucât, fãrã colacul de rigoare, în orice toaletã din cãminul respectiv te-ai fi dus, trebuia sã te așezi temeinic cu picioarele pe WC și în același timp trebuia sã împingi cu ambele mâini în ușã, nu cumva sã intre cineva peste tine.
Când rãmâneam fãrã mâncare, trãgeam toți trei de o sticlã cu miere pe care Gino o primise de acasã. Mâncatã goalã, fãrã pâine, pentru cã nu mai aveam nici bani de pâine, mierea se dovedea grețoasã, dar hrãnitoare.
Cosmin se angajase între timp la Muzeul Țãranului Român. Îl vizitam des, pânã când am ajuns eu însumi sã mã angajez acolo. Locul mi s-a pãrut extraordinar. Muzeul era creația pictorului Horia Bernea, fiul marelui intelectual interbelic Ernest Bernea, și se deschisese având ca primã expoziție permanentã Crucea. Pe Cosmin îl angajase Irina Nicolau, o colaboratoare a lui Bernea. Tot ițindu-mã eu pe la muzeu, Irina mi-a propus sã mã angajeze și pe mine. Ba chiar, timp de trei ani, am stat în casa ei ca un copil pe care l-a adoptat spontan. Aveam sã mã bucur doar trei ani de prezența ei.
Irina era cel mai original om pe care l-am cunoscut vreodatã. Purta inele din argint pe fiecare deget. Își croia și își cosea cu mâna ei rochiile. Era pe jumãtate grecoaicã și pe jumãtate aromâncã. Deși avea cincizeci de ani, avea pãrul strâns într-o coadã pânã la brâu și doi ochi negri vibranți. Aveam douăzeci şi unu de ani când am cunoscut-o. Irinei îi plăcea să i te opui, să nu împărtăşeşti aceeaşi opinie cu ea. Trăia din tensiuni. Nu avea nevoie de subordonaţi, ci de parteneri, adică de oameni egali cu ea.
Irina îmi contrabalansa pornirile, ieşirile în decor, îmi şlefuia asperităţile. Motivele derapajelor mele pentru ea erau multe: beţiile, timpul pierdut aiurea, loisirul, cum îl eticheta ea, neîncrederea în forţele proprii sau o iubire neîmpărtăşită pe care mi-a tratat-o îndelung, „la o ţigară” pe care mi-o arunca şi pe care eu trebuia să o prind din zbor, ca să arăt că o merit. Mi-a spus atunci că şi ea a iubit cândva, „fără să spere”, un individ, vreo nouă ani. Eu ar fi trebuit să mă simt onorat, pentru că bărbatul de care era amorezată împricinata era un cineva, era „de iubit”, în jargonul atât de particular al Irinei. În cazul ei, bărbatul care o orbise nouă ani „era îndrăgostit de o vacă”. Situaţia mea cvasimasochistă necesita o intervenţie rapidă, ceea ce a făcut-o pe Irina să încheie apoteotic: „Şi apoi, ce? Ai vrea să-ţi plâng de milă? Nu! Eşti tânăr, deci suferă!” Într-o altă zi a venit mâhnită acasă, convinsă că „omul are dreptul să-şi plângă de milă. Dacă nu îmi plâng eu de milă, atunci cine să o facă?”. Altădată îmi spunea: „Mă duc să mă uit la un film prost, ca să uit de viaţă”.
Când făceam în silă un lucru, mă sfătuia să-l termin repede, pentru că „un lucru început trebuie terminat tocmai ca să-ţi bagi picioarele în el”. Nu numai eu eram la vârsta la care căutam reţete, răspunsuri sigure şi argumente irefutabile. La Irina veneau, de dimineaţa până târziu, în noapte, tot felul de tineri care aveau nevoie de idei pentru traiectul lor profesional sau pentru viaţă în genere.
Irina folosea expresii pe care oamenii din proximitatea ei le-au perpetuat, după ce ea s-a dus la Domnul. Am fi putut compune un dicţionar de cuvinte şi ziceri irineşti: „a fi garat”, „a bălti” (a lâncezi, a trăi de pomană), „a fi plevuşcă” (adică un om de nimic), „a face un ciorăpel” (un lucru modest, aparent insignifiant), „a fi lăsat sau a lăsa pe cineva în bretele” (a lăsa pe cineva de izbelişte), „a bricola”...
Revin la căutările mele. Eram în anul doi de facultate și, pentru cã atmosfera universitarã în care eram nevoit sã mã scald nu îmi plãcea deloc, încercam sã beneficiez din plin de oferta culturalã a Bucureștiului. Frecventam cu Cosmin cercul de literaturã întreținut de Mircea Cãrtãrescu, bântuiam prin anticariatele bucureștene, ne duceam la Facultatea de Litere, unde un profesor foarte interesant, Cornel Mihai Ionescu, preda literaturã comparatã. Ținea cursuri de genul „Arheologia schizofreniei la Hamlet” și îi stimula atât de tare pe studenți, încât aceștia, când ieșeau de la curs, nu știau pe ce autor sã punã mai întâi mâna: pe Rudolf Otto, pe Heidegger, Platon, Derrida, Foucault, Verlaine sau Paul Ricoeur? CMI-ul, așa îl numeau mai pe scurt studenții, emana prin toți porii irealitate. Se plimba foarte calculat în timpul cursului, își scotea tacticos, cu mișcãri leeente, leeente o țigarã – fuma în sala de curs! –, o aprindea și, închis în propriul sine ca într-o carapace, își depãna firul gândirii, fir prin care toți gânditorii și oamenii de geniu erau în relație permanentã unii cu alții. Pornea, de pildã, de la un basm japonez și ajungea la Melancholia lui Dürer. Mințile studenților erau impregnate cu concepte care formau o adevãratã rețea de grup, un background comun: diseminare, mysterium tremendum, mysterium fascinans, dasein, Sein zum Tode, aletheia, das Ganz Andere.
Printre studenți era o adevãratã emulație pentru a ajunge în cercul intim al CMI-ului. În pauze, CMI-ul te servea cu o țigarã și conversa cu tine, dacã trecuseși proba de foc a cercului intim. Dupã curs, te invita pe banii lui la bãut. Se bea la restaurantul Pescarul sau, mai târziu, la cafeneaua actorilor. La masã continua același delir ideatic pigmentat cu bancuri. CMI-ul era un mare amator de bancuri, pe care le povestea pe un ton afectat și graseiat, spre deliciul studenților, care îl sorbeau din priviri.
Despre el circula o întreagã mitologie urbanã. Trãise toatã viața singur. Se zice cã odatã o tânãrã s-a îndrãgostit de el, au plecat împreunã undeva la marginea Bucureștilor și CMI-ul ar fi acoperit-o din cap pânã la picioare cu petale de trandafir. Cert este cã a fost asistentul lui Tudor Vianu și i-a fost profesor lui Ioan Petru Culianu, cel mai cunoscut discipol al lui Eliade.
În grupul lui de prieteni era de bine sã bei tãrie vodcã, coniac sau vin și era de prost gust sã bei bere. Berea a fost dintotdeauna doar pentru muncitori. Pentru cã eu mã reprofilasem pe bere mai ales bere Skol și fiindcã începuserã sã mã irite bârfele care se vehiculau necontenit la masa lui CMI, m-am retras discret, pãstrându-i în sufletul meu recunoștințã pentru nenumãratele cãrți pe care le-am citit datoritã lui.
Bucureștiul fiind un oraș cosmopolit, mã mișcam între mai multe grupuri de oameni, fiecare cu valorile și aspirațiile sale. La Biserica Studenților se strângeau tineri de la diferite facultãți, care erau uniți prin dragostea lui Hristos și dezvoltau diverse activitãți în comun. În apropierea Nașterii Domnului se adunau la sediul asociației, repetau colinde, organizau conferințe. Și acum îmi amintesc cu nostalgie de perioada în care colindam cu ei spitalele din București, umplem câte un hol de spital și eram întâmpinați de pacienții internați cu diverse afecțiuni, care ne ieșeau în cale cu diverse daruri, uimiți cã cineva s-a gândit sã le facã o bucurie de sãrbãtori și lor.
În postul Crãciunului și al Sfintelor Paști, ASCOR-ul organiza conferințe duhovnicești. Nu micã mi-a fost mirarea când la una dintre ele l-am reîntâlnit pe pãrintele Teofil Pârâianu de la Sâmbãta de Sus. Când eram la Gura-Teghii, mama a auzit despre un cãlugãr din Fãgãraș care ar deschide cartea. Cum era mare amatoare de persoane care ar fi putut sã îi prevadã viitorul, ne-am urcat într-o zi în mașinã și am pornit spre Sâmbãta de Sus. Mãnãstirea mi-a plãcut foarte mult. Ne-am învârtit prin incinta ei pânã când am reușit sã intrãm în chilia pãrintelui. Când am pãșit înãuntru, pãrintele Teofil ne-a întrebat cu ce scop am ajuns la el. Mama zice: „Pãrinte, cineva ne-a spus cã dumneavoastrã deschideți cartea și am venit și noi sã ne-o deschideți”. Pãrintele a tãcut câteva clipe semnificativ, apoi ne-a explicat cã e mare pãcat sã deschizi cartea pentru cã asta este vrãjitorie cu obiecte sfinte și cã noi, creștinii, trebuie sã ne încredem în purtarea de grijã a lui Dumnezeu, nu în așa-zisele predicții ale vrãjitoarelor. Ne-a citit câteva rugãciuni, m-a întrebat ce facultate m-am hotãrât sã urmez, ne-a binecuvântat și am plecat în pace.
Cu ASCOR-ul am mers o perioadã pe la casele de copii abandonaþi și în azilele de bãtrâni. Copilul se atașeazã repede. Așa se face cã unii copii, de regulã cei mai mici, așteptau cu sufletul la gurã sã ne revadã peste o sãptãmânã ne duceam în fiecare sâmbãtã la ei.
La azil am fost o singurã datã, la Spitalul numãrul 9, unde am întâlnit oameni morți sufletește: zãceau pur și simplu în pat, indiferenți la realitatea înconjurãtoare, într-o sãrãcie lucie: nu aveau cearșafuri, fețe de pernã, fațã de masã... Scaunele, paturile, mobilierul erau dezgolite de orice urmã de frumusețe și cãldurã umanã. Camerele arãtau ca și cum ar fi fost dezafectate. Înainte sã plecãm, a venit la mine un pacient și mi-a dat un numãr de mobil, al fiului sãu, pe care ar fi trebuit sã îl sun și sã îl rog din partea tatãlui lui sã vinã neapãrat sã îl ia de acolo. Neștiind dacã omul din fața mea este în toate mințile erau internați la Spitalul 9 și mai devreme îl ascultasem pe un bãtrân care vorbea foarte convingãtor despre cum o sã trãiascã el mii și mii de ani, nu l-am sunat pe bãiatul sãu. Poate cã am greșit, mai ales cã îi promisesem bãtrânului cã o sã-l sun.
Tot cu ASCOR-ul am pornit într-o cãlãtorie de neuitat la Techirghiol, unde am stat timp de trei ore în preajma pãrintelui Arsenie Papacioc. Îi citisem cãrțile și descoperisem în ele o învãțãturã care avea sã contribuie decisiv la ieșirea mea din situația existențialã care pãrea fãrã ieșire: sã cultivi starea de prezențã, sã ai gândul permanent la Dumnezeu. Trei ore am ascultat rãspunsurile sale vii la întrebãrile pe care i le puneau tinerii ascoriști. Dar, dincolo de întrebãri și rãspunsuri, mi s-a impregnat în suflet o pace, o bucurie, o stare luminoasã care m-a însoțit apoi câteva zile.
Deși Îl simțeam pe Dumnezeu prezent în sufletul meu, rãmâneam pe mai departe în aceeași stare cãldicicã: mã spovedeam regulat, mergeam duminica la Sfânta Liturghie, citeam cãrți duhovnicești, dar beam de stingeam în continuare. Și nu doar cã beam, mã îmbãtam, pentru cã nu aveam mãsurã. Îi invidiam pe cei care puteau sã se opreascã dupã douã, trei pahare. Depãșisem faza beției programatice și intrasem în altã etapã: beția periodicã. În literatura de specialitate are și un nume: dipsomania.
Ani de zile am crezut cã mã pot afunda oricât de mult în pãcate, pentru cã voi avea putere sã mã ridic prin propria-mi voințã și sã depãșesc aceastã promiscuitate atunci când o sã vreau cu adevãrat asta. Numai cã Dumnezeu mi-a arãtat de zeci, dacã nu de sute de ori, cã nu este așa. Odatã ce te lași acaparat de o patimã, ea devine pe zi ce trece mai puternicã în tine.
Beția avea efecte devastatoare asupra mea: îmi crea probleme de identitate: cine eram eu cu adevãrat: cel treaz sau cel beat? Când eram treaz, eram liniștit, pașnic, conversam cu plãcere, mã bucuram de prezența celorlalți. Când mã îmbãtam, deveneam o fiarã. Eram incapabil sã controlez agresivitatea care se trezea inexplicabil în mine. Cãutam pricinã de scandal: dacã nu aveam cu cine sã mã iau la harțã, loveam cu pumnii coșurile de gunoi din metal de pe stâlpii capitalei și urlam ca lupul când treceam spre casã prin Cișmigiu.
Puteam bea fãrã probleme o sutã de grame de tãrie sau o bere. O puteam bea și pe a doua. Dupã a doua nu mai simțeam nevoia sã o beau pe a treia. Dar, dupã a treia bere sau dupã a treia sutã de grame de tãrie, simțeam ca și cum se deschidea o supapã în mine și beam pânã îmi pierdeam mințile. O sete nemaipomenitã se deștepta în mine. Puteam sã beau zece, douãsprezece, cincisprezece beri într-o noapte. Când mã îmbãtam, fumam câte un pachet de țigãri. A doua zi mã trezeam cu o greațã infinitã, cu teama cã m-am bãtut cu cineva în noaptea precedentã. Sentimentul general era cã iar am cãzut și cã situația asta poate sã persiste toatã viața.
De sute de ori am luat decizia sã nu mai beau. Nu sã nu mã mai îmbãt, ci sã nu mai beau deloc. Încercasem sã beau controlat, cu mãsurã, și controlul ãsta ținea pânã la primul prilej de bucurie sau de tristețe. Jurnalele mele din acea perioadã sunt pline de contabilizarea alcoolului pe care îl bãusem și de deciziile solemne de a nu mai pune bãuturã în gurã. Inutil. Totul era inutil. Bãutura îmi pulverizase pur și simplu voința. Trãiam într-un fel de carusel social în care, dacã mã întâlneam cu anumiți prieteni, devenea o necesitate sã beau, deci sã mã îmbãt, deci sã o iau de la capãt.
Existã o vorbã în popor: „E bãiat bun, dar cam bea apã dimineața”. Eu beam chiar multã apã dimineața. La fel cred cã credeau despre mine fetele pe care le îndrãgeam (de unele am fost de-a lungul timpului chiar îndrãgostit): cã sunt bãiat bun, dar mã cam îmbãt pe la nunți (care începuserã sã se înmulþeascã în grupul nostru) și dansez prea cu foc pe muzica lui Goran Bregovic. Cu timpul, Gabi, Mihai, Mircea, Florian, Dorian s-au cãsãtorit, iar eu am fost la nunțile lor și eram nelipsit de la orice prilej de dans și muzichie.
Dupã nunta lui Florian, am ajuns beat mort în București, dupã litri întregi de țuicã, vin alb, vin roșu, bãuți cu prietenii mei la Tulcea. Am bântuit prin București toatã dimineața, iar pe la prânz m-am instalat la crâșma Muzeului Literaturii Române. O frecventam de multã vreme și mã bucuram cã aici îi gãsesc pe unii dintre cei mai cunoscuți scriitori contemporani: Angela Marinescu, Ioan Groșan, Alexandru Condeescu, Mariana Marin. Mai ales vara ai fi zis cã au zilnic orã fixã de întâlnire. Aveau masa lor, la care se așezau și beau încontinuu, ore în șir depãnând amintiri, spunând bancuri, etalându-și ultima producție literarã.
Uneori apãrea Ion Nicolescu, un înzestrat poet care publicase pe vremea lui Ceaușescu o singurã carte, Miorițiada, și care și acum, dupã douãzeci de ani, reușea sã bea de pe urma ei. Venea la tine la masã și îți spunea: „Știi, eu sunt poet”. Eventual îți scotea și volumul din geantã ca sã ți-l arate. „Nu-mi dai și mie o vodcã?” Și îi dãdeai. Când i-am spus cã i-am citit volumul, ba chiar i-am recitat din el, „Miroase- a sarmale peste Munții Carpați/ Miroase de-ți vine sã mori/ Sã te întinzi așa peste Munții Carpați/ Cu un aer nepieritor”, și cã sunt buzoian, și-a scos buletinul și mi-a arãtat că și el este din Buzãu.
La bodega Muzeului Literaturii, una din atracțiile locului era scriitorul X, teoreticianul generației optzeciștilor din literatura românã. Era obsedat, aș putea spune, de opera și personalitatea filosofului Ludwig Wittgenstein; de la el puteai afla lucruri nebãnuite, dacã nu oculte de-a dreptul, despre Eminescu și Caragiale. Devenea periculos la beție, când la supãrare începea sã arunce cu pahare prin incinta barului. Tot acolo apãrea mai pe înserat un distins domn cu ochelari și cioc. Era specialist în muzicã bizantinã. Când se îmbãta, începea sã scoatã niște triluri pãsãrești, care țineau ore în șir și care aveau darul sã îi isterizeze nu doar pe prietenii și comesenii sãi, ci pe toți consumatorii de la Muzeul Literaturii.
Aveam deci toate motivele sã vin la muzeu și sã îmi continui starea de euforie. Am bãut nu mai știu câte beri și, când sã mã duc acasã, am observat cã se înnoptase de-a binelea. Am pornit clãtinându-mã spre casã, care pe vremea aia era pe bulevardul Știrbei Vodã. Zilnic treceam pe lângã Hala Matache, ca sã o iau mai pe scurtãturã. Vizavi de piațã și de halã era un bordel, patronat de niște țigani de rând. Arareori puteam sã trec liniștit pe lângã ei și sã nu fiu agãțat de vreun pește, nerãbdãtor sã îmi ofere „o piesã”. Cum nu eram vreo mașinã, refuzam îndârjit piesele. De data asta a încercat sã mã momeascã un copil. I-am spus cã nu vreau „ceva”, dar în schimb vreau sã mã ducã la cel mai șmecher, cel mai baștan din zona respectivã. A luat-o înaintea mea, a intrat în curtea bordelului, am urcat niște scãri ponosite din lemn și, când a ajuns sus, a deschis o ușã. De dincolo de ușã mã priveau niște țigãnci mai mari sau mai mici care stãteau pe un pat, bârfeau, priveau la televizorul sub care trona carpeta clasicã cu rãpirea din Serai. De altfel, pe toți pereții tronau carpete. La o masã am vãzut un ins lat în spate, ras în cap, care se juca de zor cu o fetițã de vreo trei, patru ani, cu pãrul cârlionțat. S-a întors spre mine și m-a întrebat dacã vreau o fatã. Nici nu își epuizase întrebarea, cã, din camera vecinã, s-a înființat o fatã șatenã, îmbrãcatã în niște pantaloni de trening peste care își trãsese niște ciorapi. Arãta, sãraca, dezolant. I-am spus individului cã nu vreau fete, am venit așa pur și simplu sã discut cu el. Puradelului care mã introdusese acolo i-am fãcut cinste cu o sticlã mare de Fanta. Ce am discutat ore în șir cu Florin, așa îl chema pe patronul bordelului, nu mai știu. Îmi amintesc cã pe la douã, trei noaptea am ieșit pe Buzești sã admirãm mașinile care treceau. De dupã colț a mai apãrut un țigan care se uita circumspect la mine. Toți trei ne uitam pur și simplu la mașinile care treceau, iar cei doi aveau comentarii din acestea: „Cred cã Adrian Copilu’ Minune are mașinã din asta bengoasã. Și Vali Vijelie la fel”. Într-un final ne-am despãrțit și m-am dus acasã.
A doua zi m-am trezit cu o greațã imensã, un rãu mã ținea țintuit de pat. Din vecini m-au întreținut toatã ziua cu manele. Am stat toatã ziua în pat și am simțit asta ca pe o pedeapsã binemeritatã pentru nesãbuința mea. Lui Florin îi câștigasem încrederea. Am gãsit într-un buzunar o hârtie cu datele lui personale. Luni de zile am evitat sã mã duc în zona Matache, de frica de a fi recunoscut, conștient fiind de complicațiile care ar fi putut apãrea. Puteam sã intru în acea rețea de prostituție. Polițiștii fãceau razii dese și arestau pe toatã lumea care se nimerea sã fie pe acolo. Arestãrile începuserã sã fie mediatizate și de diferite posturi de televiziune.
În anul doi de facultate, mi-am fãcut doi noi prieteni bucureșteni, pe Cãlin și Șerban. Cu Cãlin am fãcut cunoștințã într-o toamnã și ne-am marcat legãtura noastrã sufleteascã bând, la un bar de pe Calea Victoriei, la Admiral, votcã și coniac. Semãna puțin cu Eliade. Citise și el cãrțile generației interbelice, încercase sã practice exercițiile de reducere a orelor de somn pe care le expunea Mircea Eliade în Romanul adolescentului miop, fãcuse parte din prima generație de tineri cântãreți pe stradã, alãturi de Silviu, un alt prieten de-al nostru, excelent chitarist. Avea o trupã de muzicã medievalã, Domnișoara Pogany. Aveam atât de multe lucruri sã ne spunem, încât au fost zile și luni în care eram nedespãrțiți. Fiind și colegi de serviciu, plecam împreunã spre garsoniera lui din zona Pieței Unirii, unde ascultam muzicã, asistam la repetițiile lui - cânta la fluier- și, evident, beam. Vara cumpãram câte doi litri de bere Gambrinus, ne așezam pe câte un scaun fațã în fațã și nu ne lãsam pânã nu o dãdeam gata. La un concert al Domnișoarei Pogany m-am îmbãtat, m-am înfuriat, mi-am luat scaunul pe care stãteam și am început sã merg printre spectatori, învârtindu-l pe deasupra capului. Sãracii spectatori își mutaserã atenția de la scenã spre scaunul care le amenința integritatea corporalã.
Altãdatã, tot dupã un concert Pogany la Green Hours, m-am luat la bãtaie cu Radu, violoncelistul trupei: ne trânteam sub privirile mirate ale spectatorilor care ieșeau de la serata muzicalã. Participam și la repetițiile lor, care se desfãșurau în Casa Studenților, la Preoteasa. Eu stãteam chiar vizavi de ea. Cum beam într-o zi cu Alecu, chitaristul trupei, sau cu Silviu, nu mai știu exact, la vreo zece metri de noi repeta o trupã de balet. Când alcoolul mi s-a urcat la cap, m-am așezat conștiincios în rând cu balerinele și am încercat sã imit mișcãrile lor care se dovedeau pentru mine cam dificile.
Cãlin mi-a fãcut cunoștințã cu o nouã bãuturã: fernetul. Era extraordinar de amar și te îmbãtai la sigur dupã primul pahar, dacã nu erai obișnuit cu el. Ne fãcusem amândoi niște prieteni, mari amatori de muzicã, de Osho și Lobsang Rampa, dar și de droguri. Ne-au invitat pe la ei. Când am ajuns, unul ne-a deschis ușa, am intrat civilizat, neam așezat în locul indicat de gazde. Am vãzut cã prietena unuia dintre ei râdea cam fãrã motiv. Au scos chitara și toba, unul era un virtuoz al tobei, altul al chitarei. Au început sã cânte și, într-o pauzã de cântare, au scos un pachet cu tutun și au început sã învârtã o țigarã, au aprins-o și au fãcut-o sã circule de la unul la altul. Cine trãgea din ea ținea fumul în piept câteva secunde dupã care îl dãdea afarã. Prima datã am dat fumul afarã fãrã sã simt nimic deosebit. Când mi-a venit rândul a doua oarã am simțit o veselie de nedescris în interiorul meu și am început sã râd ca un prost. Când am plecat cu Cãlin spre casã, râdeam din toți rãrunchii la stopuri, pentru cã mi se pãrea foarte amuzant cum se schimbã culorile: galben roșu verde, galben roșu verde. Așa am fãcut cunoștințã cu marijuana, dar niciodatã n-am simțit nevoia sã cimentez aceastã relație. Dupã o ședinþã din asta de fumat substanțe halucinogene, Cãlin s-a urcat într-un autobuz. Cum mergea el ca un cetãțean model, uitându-se pe cer a vãzut cã e urmãrit, printre nori, de un autobuz imens care la însoțit pânã acasã. Cei doi prieteni narcomani au avut de suferit de pe urma consumului cotidian de droguri. Unul a fost arestat pentru trafic, iar celãlalt a fost descoperit într-o zi stând pe o bordurã în apropierea Gãrii de Nord, nemișcat și înfricoșat de imaginile pe care numai el le vedea: se fãcea cã tot pãmântul se crãpase și focul iadului ieșise la suprafațã.
Întâlnirea cu Șerban s-a petrecut tot pe fundalul ideilor și fantasmelor lui Mircea Eliade. Deși ne despãrțeau treizeci de ani, între noi erau multe puncte de convergențã. Terminase Facultatea de Litere, unde îl avusese coleg, ulterior foarte bun prieten, pe Ioan Petru Culianu, cel mai cunoscut discipol român al lui Eliade. Șerban a jucat pentru mine rolul maestrului intelectual. M-a fãcut sã citesc cu alți ochi Epopeea lui Ghilgameș, sã îl redescopãr pe Homer, sã citesc pentru prima datã Tristan și Isolda, sã descopãr chei inițiatice în Moromeții și în Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi. Pentru mine el era tatãl pe care mi l-am dorit dintotdeauna și uneori mã flatam cu gândul cã eu eram fiul pe care i-ar fi plãcut sã îl aibã.
Dincolo de afinitãțile noastre culturale, ne mai unea ceva: beția periodicã, dipsomania. Șerban, ca și mine, putea sã stea „pe uscat” o sãptãmânã, douã, trei, pânã în momentul în care se întâmpla sã se întâlneascã cu cineva cunoscut, sã se așeze într-o crâșmã și sã bea doar o bere care se prelungea pânã dimineața, ba, de multe ori, bãuta ținea câteva zile în șir. Dupã care revenea la o viațã normalã. Dupã un timp, povestea se repeta. Când se îmbãta, îi plãcea sã se amuze, ducându-se la alte mese și întrebându-le pe tinerele consumatoare dacã nu o vãzuserã cumva pe undeva pe Nastasia Filippovna? Cine îl citise cât de cât pe Dostoievski se prindea de figurã și se amuza copios. Șerban avea și un aspect interesant. Semãna cu o morsã, avea niște degete late, purta ochelari din spatele cãrora te priveau niște ochi rotunzi și sinceri. Privindu-l cum sorbea berea pe sub mustața à la Jung, îți venea o poftã teribilã de bere. De la el am aflat prima datã de existența berii Guiness. Dar mie nu îmi plãcea berea neagrã, era mult prea asprã pentru gustul meu și mi se pãrea cã e o combinație de bere și rom. Într-un cuvânt, Șerban emana erudiție și bonomie. Cu el colindam cârciumile, pornind adesea din Piața Victoriei și oprindu-ne în Bucureștiul vechi din zona Lipscani. Crâșma de la Muzeul Literaturii, Lãptãria lui Enache care de multã vreme nu mai era lãptãrie, ci zonã de atracție cultural-alcoolicã pentru snobilimea bucureșteanã , Club A, barul No Limit, Casa Verdi situatã aproape de Gara de Nord erau principalele noastre locuri de interes. Dupã o beție strașnicã, fiind spre dimineațã, afarã frig și neavând unde sã mai mergem, m-a luat la el acasã. Am fãcut cunoștințã cu soția sa, pe care am vãzut-o doar ca pe o patã albã care trecea dintr-o parte în alta a camerei. Eram mult prea beat pentru a distinge altceva.
Dupã moartea prietenului sãu Nené Culianu, împușcat în cap în incinta Universitãții din Chicago, într-o toaletã, într-o noapte Șerban a ajuns într-un bar în care se luase brusc lumina. Când a intrat în toaletã, a vãzut o lumânare aprinsã pe capacul WC-ului. Gândul i-a fugit spre moartea prietenului sãu. Alți prieteni ai lui, de boemã, au sfârșit tot într-o toaletã: poeții Virgil Mazilescu și Ioan Flora. M-am bucurat enorm când, într-o zi de 13 decembrie, de ziua mea de naștere, mi-a fãcut cadou o fișã de lecturã a lui Ioan Petru Culianu. Pe ea era scrisã o frazã în sanscritã și câteva cuvinte traduse în limba românã. Îl admiram pe Culianu, pentru cã îl vedeam ca pe un supraom care reușise sã asimileze, asemeni maestrului sãu Mircea Eliade, domenii întregi de cunoaștere: literaturã, filosofie, matematicã, istoria religiilor, ocultism, alchimie.
Cred cã cel mai mult din atmosfera acelei perioade se poate înțelege dintr-un eseu pe care l-am scris atunci, intitulat Rilke, maestrul şi moartea: „Şambelanul Christov Detlev Brigge, bunicul lui Malte Laurids Brigge, fuge de agonia morţii dintro cameră în alta însoţit de slujitori, intendent, cameriste, câini. Obiectele din jurul său sunt pătrunse de agonia lui, ies din letargie, cad, sunt zdrobite în picioarele celor care trec dintr-o cameră în alta. Noaptea urletele sale străpung văzduhul, intră în casele ţăranilor, le tulbură somnul, le întunecă zilele. Întreaga viaţă a comunităţii de la Ulsgaard intră în dezordine. Femeile însărcinate sunt izolate în chilii, câinii şambelanului încremenesc, vacile nasc viţei morţi, clopotul bisericii este concurat de urletul morţii şambelanului. Pentru că nu şambelanul tulbură conştiinţa celorlalţi, ci moartea lui. O moarte pe măsura statusului său: aristocrată, distinsă, autoritară, venerabilă (agonia ei durează nu mai puţin de zece săptămâni).
În străfundul fiinţei lui Rainer Maria Rilke a încolţit, la un moment dat, un gând straniu: acela că moartea sălăşluieşte în om cum locuieşte un sâmbure în fructul său. Îl întâlnim explicit în monologul lui Malte Laurids Brigge: «Atunci se ştia (sau poate se bănuia numai) că moartea e în om ca sâmburele în fruct. Copiii aveau una mică şi vârstnicii una mare. Femeile o purtau în pântece, iar bărbaţii în piept. O aveau, şi asta dădea fiecăruia o demnitate ciudată şi o mândrie liniştită». Neam oprit asupra acestui gând pentru că este o meditaţie asupra morţii recurentă în opera lui Rilke. Şi pentru că spune ceva despre noi.
Pentru Rilke, fiecare femeie însărcinată poartă în pântece «două roduri»: pruncul şi moartea. Zâmbetul care luminează uneori frumuseţea melancolică a femeii însărcinate ar fi, după el, semnul exterior al unei intuiţii: femeia simte că ambele roduri cresc în ea. Născându-l, mama îi dăruieşte copilului nu numai viaţă din viaţa ei, ci şi propria ei moarte. Dar de unde vine moartea copilului? ne-am putea întreba. Să fie ea ruptă din moartea mamei?
Moartea fiecărui om devine, preluând ceva din vârsta noastră fiziologică (copiii au o moarte mică, vârstnicii una mare), reflectând statusul lui, hrănindu-se din însăşi viaţa sa. Din această perspectivă, omul pare a fi o monedă cu două feţe, care are valoare de schimb diferită în momente diferite.
Ne naştem propria moarte, încă de la naştere devenind clienţii ei, după cum ne avertizează Johannes von Tepl în Plugarul şi moartea: «Dacă nu ştii încă, să ştii acum: de îndată ce omul se naşte, a şi încheiat târgul care-l face să moară». Sfârşitul vieţii noastre este opera noastră: ultimă, comparabilă din exterior cu a celorlalţi, conţinând în ea elementele unei viitoare axiologii (axiologia morţii?). Fiind doar a noastră, ne individualizează. Pe lângă «inegalităţile de la natură» general acceptate (inteligenţă, frumuseţe), ar trebui să includem ca trăsătură distinctivă între oameni moartea fiecăruia: oamenii, ne mărturiseşte Rilke, «o aveau, şi asta dădea fiecăruia o demnitate ciudată şi o mândrie liniştită».
Moartea individualizantă se opune morţii înţelese ca dat obiectiv, exterioară indivizilor, aceeaşi pentru toţi. În societatea tradiţională românească moartea este o slujitoare a lui Dumnezeu, care vine din afară, căpătând trăsături antropomorfice, arătându-se «sub chipul unei boli hâde şi urâte, numai ciolane, cu ochii duşi în fundul capului, cu dinţii mari, cu degetele lungi şi subţiri, având în mână o coasă».
La Rilke moartea este un fruct crud, în care sunt înscrise iubirea, rostul şi nevoile fiecăruia. Dumnezeu este «distribuitorul» morţilor noastre. Citim în Cartea orelor:
«Nu faţa mieroasă/ Ce straniu cheamă pruncii să se joace,/ Ci moartea mică, moartea de dincoace,/ Ce-atârnă crudă, verde, nezemoasă,/ Rod tainic, sterp şi care nu se coace./ Dă fiecărui, Doamne, moartea lui/ O moarte care-ncepe din văleat, în care-avu iubire, rost, nevoi./ Căci noi suntem doar coaja de copac./ Morţile mari care-n adânc ne zac/ Sunt rodul după care totu-i dat».
Pentru că am citat dintr-o traducere a lui Mircea Vulcănescu, nu ne putem opri să amintim de moartea mucenicească pe care a primit-o acesta în dar de la Dumnezeu, după ce, întins pe jos la izolatorul din temniţa de la Aiud, a salvat viaţa unui tânăr cu care fusese încarcerat.
Sâmburele morţii revine ostentativ în poezia Epilog: «Mare e moartea/ Peste măsură./ Suntem ai ei/ Cu râsul în gură./ Când, arzătoare, viaţa/ Ne-o credem în toi,/ Moartea, în miezul fiinţei, plânge în noi».
Dar ce se întâmplă cu cel care în exuberanţa unei clipe presimte în ascunzişul ultim al fiinţei plânsul morţii lui? Un posibil răspuns ni-l dă prietenul lui Rilke, Stefan Zweig, în Lumea de ieri: «Nimeni n-a trăit, poate, mai discret, mai ascuns, mai invizibil ca Rilke. Dar nu era o solitudine căutată, forţată sau preoţeşte drapată (...) liniştea creştea parcă în jurul lui, oriunde mergea şi oriunde se afla». «Totdeauna era călător prin lume, şi nimeni, nici măcar el însuşi, nu ştia dinainte încotro o va lua. Pentru sufletul lui nemăsurat de sensibil şi vulnerabil, orice hotărâre rigidă, orice programare şi orice angajament erau o povară. Aşa că numai întâmplarea ţi-l mai scotea în cale». Rilke «avea un fel de a nu se dărui niciodată în întregime». Rilke nu se dăruia pe de-a-ntregul acestei lumi. Era un simplu itinerant. În orizontul morţii, însăşi gloria personală în jurul căreia pivotează existenţa oricărui artist îi apărea lui Rilke doar o «sumă a tuturor neînţelegerilor care se adună în jurul unui nume». O altă atitudine determinată de prezenţa atotputernică a morţii găsim la un arbitru al luptei dintre viaţă şi moarte, la medicul Axel Munthe, autorul Cărţii de la San Michele. Aceasta are drept motto: «Nu dăruieşti nimic oamenilor dacă nu te dăruieşti pe tine». Aceeaşi moarte, două atitudini. Retragere parţială din lume, în primul caz. Implicare totală în ea, fără rest, în cel de-al doilea.
Dintr-o scrisoare către Auguste Rodin, aflăm că din adolescenţă Rilke era în căutarea unui maestru spiritual. Pe 1 august 1902 îi scrie acestuia: «Toată viaţa mi s-a schimbat de când ştiu că sunteţi Maestrul meu şi că ziua în care vă voi vedea va fi poate cea mai fericită zi a mea. Căci tristeţea nelămurită şi fără margini a tinereţii mele venea din părerea că toţi oamenii mari au murit de mult şi în lumea aceasta bizară nu mai există nici mamă, nici maestru, nici erou. Îmi aduc aminte prea bine că (acum cinci sau şase ani), citind pentru prima dată o carte de neuitat a unui mare poet danez (Jens Peter Jacobsen), îmi propusesem să-l caut şi să fac totul ca să fiu demn de a fi ucenicul său cel mai umil şi profetul inimii lui pentru cei ce nu-l cunoşteau încă. Dar, a doua zi, am aflat că murise, tânăr de tot şi singur de tot, într-un sătuc trist, ucis de clima necruţătoare a înneguratei sale ţări. Atunci singurătatea mea (această singurătate de copil crescut într-o câmpie imensă, fără arbori şi fără păsări) a devenit şi mai adâncă, şi mai deznădăjduită. E soarta tragică a tinerilor care prevăd că va fi cu neputinţă pentru ei să trăiască fără a fi poet sau pictor sau sculptor, că nu găsesc dreapta îndrumare, prăbuşiţi într-un abis al descurajării; simţind nevoia unui îndrumător puternic, ei nu doresc nici cuvinte, nici cunoştinţe, ci vor un exemplu, o inimă fierbinte, mâini care creează măreţie. Pe voi vă reclamă».
Ce relaţie există sau ar putea să existe între tema maestrului spiritual şi problematica morţii? Maeştrii transmit conţinuturi discipolilor, învăţături menite să îi transforme, să le schimbe mintea (metanoia) şi inima. Maeştrii trăiesc exemplar, propunându-se ca modele vii. Dar, mai ales, maeştrii mor exemplar. Uneori mor vegheaţi de discipoli. În momentul morţii, maestrul îşi joacă ultimul act al rolului său, transmiţând ucenicului ceva din moartea sa. Cei doi împart moartea, după ce au împărţit o bună parte din viaţă. Socrate împarte în chip nevăzut cucuta cu discipolii. Maestrul îi dăruieşte discipolului o bucată din fructul copt al morţii lui.
Aceastã transmitere ultimã de la unul la celãlalt poate fi mediatã și mascatã de o poveste. Așa ne descrie Ioan Petru Culianu despãrțirea de Mircea Eliade. Discipolul îi povestește maestrului nuvela Lighea a lui Tomasi di Lampedusa, pentru cã vede o asemãnare între sfârșitul celor doi eroi: «Vineri spre searã, rãmas singur cu el, am continuat sã-i povestesc nuvela Lighea. Mitologia ei, cu profesorul La Ciura îndrãgostit de sirena Lighea, supraviețuitoare a epocii elene în marea cea mai albastrã a lumii, corespundea oarecum trecerii pe care Mircea Eliade se pregãtea s-o facã». Vedem cã rolurile s-au schimbat: de aceastã datã Eliade, povestitorul miturilor lumii, tace. Discipolul îl trece dincolo, «îl naște» printr-o poveste în care cred amândoi.”
Şerban cunoscuse două figuri extraordinare ale boemei bucureştene. Prima, Dan Arsenie, era marea speranţă a intelectualităţii vremii. Era un apropiat al filosofului Mihai Şora, dar şi al părintelui Dumitru Stăniloae şi al părintelui Galeriu. Şerban mi-a povestit că s-a dus într-o bună zi să îl ridice din locul în care dormea, între două maşini. Nu cu multă vreme în urmă, înaintea episodului pe care vi-l descriu acum, adormise cu ţigara aprinsă şi luase foc la propriu. Fusese salvat şi acum dormea drept în stradă. Şerban s-a apropiat de el, l-a ridicat şi au pornit spre casa lui Dan. Deodată s-a oprit din mers şi-a băgat mâna sub cămaşă, şi-a rupt o bucăţică de piele arsă- încă mai era în convalescenţă după acel incendiu , s-a întors spre Şerban şi l-a întrebat arătându-i mostra de piele: „Şerbane, vrei să ne cuminecăm cu mine?” Când a plecat, definitiv, în Franţa, şi-a luat cu el doar raniţa militară şi două sticle cu alcool.
A doua figură este Daniel Turcea. Daniel era un tânăr genial, arhitect, cu diverse căutări intelectuale şi spirituale. Era interesat de literatură, pictură, filosofie, matematică, istoria artelor, zen, yoga. Publicase un prim volum de poeme, intitulat Entropia, care anunţa un tânăr poet veritabil şi care sintetiza frământarea sa interioară şi dorinţa de a cunoaşte Adevărul. Pe atunci făcea parte din grupul celor care gravitau în jurul lui Nichita Stănescu. Trăia intens, participând la discuţiile care se iscau în jurul mesei, bând şi dând frâu liber patimilor trupeşti, specifice tinereţii. Odată, după două săptămâni de petrecere continuă cu prietenii, familia lui a început să se îngrijoreze din pricina absenţei îndelungate de acasă. Mama lui se ruga necontenit pentru el.
Aflat la limita rezistenţei fizice şi psihice, în stare de vis sau de reverie, Daniel a văzut-o pe mama lui stând îngenuncheată, fiind înconjurată de lumină, şi rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi pentru el. Pentru că era complet epuizat, nu mai avea putere să se întoarcă acasă. A simţit cum îngerul său păzitor îl ia de mână şi îl duce până în faţa uşii. Când a intrat, a îngenuncheat în faţa mamei lui, şi-a cerut iertare şi i-a promis că nu o va mai supăra niciodată. S-a închis în camera sa două zile. Când a ieşit, s-a dus la sora sa, Lucia, şi i-a mărturisit că a avut un vis în care se făcea că se afla în faţa unei biserici cu multe trepte. Şi-ar fi dorit mult să intre în ea, dar, cum a pus piciorul pe prima treaptă, o mână nevăzută l-a aruncat la pământ şi el s-a lovit cu fruntea de prima treaptă. Stând întins pe jos, a simţit o sfâşiere lăuntrică şi, ca să scape de acel chin, a început să îi strige pe Confucius, Buddha, Mahomed să îi vină în ajutor. Doar la Mântuitorul nu a strigat în disperarea lui. Cu cât le cerea acestora ajutorul, cu atât mai mult durerea lui interioară se inten-sifica. Şi-a amintit de Hristos şi a strigat din toate puterile: „Mântuitorule, ajută-mă!” Durerea a dispărut ca prin minune, iar Daniel a simţit cum se ridică în zbor deasupra pământului. Stând în aer i-a văzut venind spre el pe Sfinţii Gheorghe şi Elefterie, care arătau aşa cum îi ştim din icoane, primul era îmbrăcat în ostaş roman, iar al doilea în episcop. Între cei doi a început un dialog: „Pe acesta îl iau eu”, a spus Sfântul Gheorghe. „Nu, acesta vine cu mine. Ştii că eu mă ocup de tineri”, s-a opus Sfântul Elefterie. L-a luat în zbor şi au intrat în biserică prin turlă. Daniel a văzut în zbor frescele şi icoanele din biserică şi a ajuns în faţa icoanei de pe bolta altarului, unde era pictată Maica Domnului, i-a sărutat mâna, L-a îmbrăţişat pe Iisus şi i-a spus Preacuratei: „Maica Domnului, aici vreau să rămân!”
Daniel i-a povestit visul surorii sale, Lucia, şi a întrebat-o dacă ea crede că este de la Dumnezeu. Ea i-a răspuns că da, crede că e de la Dumnezeu, pentru că este un vis în care apar Maica Domnului şi sfinţii. Daniel s-a gândit că, dacă visul este de la Dumnezeu, această biserică există, iar el o va găsi. Zile şi luni în şir a colindat toate bisericile din Bucureşti, doar-doar îi va regăsi pe cei doi sfinţi care îl duseseră în vis în faţa Maicii Domnului. Întro dimineaţă de februarie, după un an de zile de căutări, a venit extraordinar de bucuros acasă şi i-a spus surorii sale că a găsit biserica. Era Biserica Sfântul Elefterie, situată vizavi de parcul de la Operă. Aici i-a recunoscut pe cei doi sfinţi, care stau de-a stânga şi de-a dreapta altarului, şi a văzut pe bolta altarului icoana cu Maica Domnului cu Pruncul în braţe, icoană pictată de părintele Arsenie Boca.
Visul fusese, prin urmare, de la Dumnezeu. Daniel a început să se ducă des la biserică, împreună cu mama şi sora sa Lucia. A început să caute cu râvnă un duhovnic de la care aştepta să primească răspuns la multitudinea întrebărilor care îl frământau, dar nu era mulţumit de preoţii cu care stătea de vorbă. Un prieten arhitect i-a sugerat să meargă împreună să îl cunoască pe părintele Arsenie Papacioc, care pe atunci era la Cernica. Într-un final s-a lăsat convins şi, înainte de a porni spre Mănăstirea Cernica, i-a spus surorii sale: „Dacă nici părintele Arsenie nu-mi va răspunde la întrebările mele, atunci renunţ de tot la spovedanie”. A urmat o întâlnire cu părintele Arsenie de opt ore. În timpul celor opt ore, Daniel şi-a epuizat întrebările şi s-a şi spovedit. Mai târziu, părintele Arsenie Papacioc avea să îi mărturisească surorii lui Daniel că a fost cea mai grea spovedanie pe care o trăise vreodată şi că se ruga continuu ca Dumnezeu să îl lumineze să îi dea lui Daniel răspunsurile pe care acesta le dorea şi care proveneau din toate domeniile lui de interes. Părintele Arsenie i-a spus, de asemenea, Luciei că nu mai întâlnise niciodată până la el un intelectual cu atâta râvnă de a cunoaşte Adevărul. La rândul lui, Daniel fusese impresionat că părintele îi demolase toate teoriile, cărămidă cu cărămidă. Au citit împreună canoanele Sfinţilor Părinţi din care rezulta că Daniel, după păcatele pe care le făcuse, ar fi trebuit să nu se împărtăşească o perioadă de timp extrem de îndelungată! Dar părintele Arsenie Papacioc nu doar că l-a spovedit pe Daniel, ci l-a şi împărtăşit, spunându-i, cu dragoste, că, dacă un duhovnic salvează o mie de suflete, dar pierde unul, se duce cu el de gât în iad. L-a rugat să aibă milă de bătrâneţile lui şi să aibă grijă cum va trăi din acea clipă până la moarte. Deoarece Daniel nu ţinuse post înainte de a lua Sfânta Împărtăşanie, părintele i-a sugerat să ţină trei zile de post. Daniel, timp de o săptămână, a mâncat numai anafură şi a băut doar agheasmă. Era atât de luminos când s-a întors de la părintele, încât Lucia nu l-a mai recunoscut. Aceasta s-a întâmplat în 1976. După această spovedanie, nu a mai repetat niciunul dintre păcatele de dinainte. Viaţa lui s-a schimbat cu totul.
În anul 1978 s-a îmbolnăvit grav de leucemie şi, în ziua de 29 august, de praznicul Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, a fost internat la spitalul Sahia. A trecut la Domnul în 1979, la doar treizeci şi trei de ani. Viaţa şi mai ales moartea sa i-a determinat pe mulţi dintre foştii prieteni să se întoarcă la Hristos. Dar pentru Daniel, ca şi pentru noi, creştinii, nu există moarte.
Al doilea volum de poeme care nea rămas de la el, Epifania, este, după mine, cea mai profundă carte de poezie creştin-ortodoxă din toată literatura română. Cea mai puternică şi simplă revelaţie despre moarte am găsit-o în poezia lui: „Murim pentru a nu muri/ ori vom arde de tot/ pe rugul însetării/ jertfă de taină fiind/mistuindu-ne-n duh/ pentru a fi pururea vii/ murim spre viaţă/ sau murim spre moarte” (Murim pentru a nu muri).
Tot aici am citit cele mai frumoase versuri despre jertfa continuă a Mântuitorului: „Cum nu vom fi vrednici de Iad/ când Sângele Lui a curs pentru noi/ iar şi iar răstignindu-Se/ în toate Liturghiile omului/ şi nu L-am vrut/ şi nu L-am crezut/ şi nu L-am urmat/ şi n-am vrut să fim/ fără moarte/ Cerurile se deschid înaintea noastră/ şi vine potopul de raze/ şi vine/ Dumnezeu ca roua/ în potir” (Cerul pogorât pe pământ).
Unul dintre prietenii săi, pe care îi adusese în biserică, l-a visat stând cu braţele desfăcute în faţa unor porţi din aur, învăluit în lumina dumnezeiască şi spunându-i: „Vino! Tu de ce nu vii? Hai, vino!”
Un prieten de-al meu, convins fiind că Daniel este sfânt, a vrut să sape noaptea la mormântul său de la cimitirul Cernica şi să-i dezgroape moaştele.
Revin la propria mea poveste. Bãiatul lui ªerban, Tudor, m-a salvat de la un îngheț aproape sigur. Bântuind într-o iarnã prin cârciumile și discotecile din București, am ajuns și în celebrul Club A. De multã vreme clubul încetase sã mai fie un loc specific adepților muzicii rock. Aici se fãcea discotecã în toatã regula. Am ajuns, am comandat beri peste beri la bar. Le-am bãut, l-am recunoscut pe Tudor într-un cerc de tineri dansatori, știu cã am dansat cu ei, apoi am ieșit afarã și nu-mi mai amintesc nimic. Tudor, îngrijorându-se pentru cã nu mai apãream, a ieșit din club și m-a gãsit zãcând în zãpadã. Un strat gros de zãpadã se depusese pe mine. Probabil cã, dacã nu apãrea el, aș fi murit înghețat. Era în plinã lunã februarie și un ger nãprasnic bântuia Bucureștiul.
Cea mai stranie experiențã pe care am avut-o în privința alcoolului a fost decalcifierea totalã pe care am suferit-o în urma unor zile și nopți de bãut continuu, în absența mâncãrii. Pur și simplu nu mi-am mai simțit corpul. Știu cã alergam dupã un autobuz 601 sã îl prind și îmi dãdeam seama cã alerg urmãrind umbra care alerga pe caldarâm, la lumina reflectoarelor din preajma parcului de la Operã. Am ajuns cu chiu cu vai acasã și, din fericire, aici mã aștepta prietenul meu Cosmin, din grupul Cetãțuia. Se nimerise sã rãmânã fãrã gazdã și o vreme a locuit la mine. Am mers împreunã pânã în Grozãvești, aproape de cãminele studențești, și ne-am așezat într-un bar, unde am comandat un Cappy de piersici, doar, doar o sã-mi treacã starea de amorțealã totalã. Beam sucul grijuliu, cu înghițituri lente, dar tot nu simțeam cum înghit. Îmi era teamã sã nu mã înec sau sã nu încetez sã respir. Mã forțam sã respir. Mintea îmi era acaparatã de frica absurdã cã aș putea înceta sã respir. Nesimțirea asta totalã m-a cuprins și a doua oarã, tot pe fondul alcoolului pe care l-am turnat în mine cu nemiluita, nemâncând nimic un numãr de zile și nopți. Sub imperiul fricii de a nu cãdea pe stradã, am ajuns în zona parcului Cișmigiu, unde știam cã stã Neluțu, din același grup de prieteni cu care odinioarã frecventam asiduu Mãnãstirea Cetãțuia Negru Vodã. Abia am urcat scãrile pânã la lift. Cred cã arãtam ciudat, pentru cã m-am întâlnit în bloc cu douã doamne care au fãcut speriate un pas înapoi și le-am auzit cum spuneau: „E beat!” Nu eram beat, eram perfect conștient, doar cã, dupã o serie de furnicãturi în mâini, picioare, în tot corpul, acesta parcã nu mai era al meu. Am sunat la ușa lui Neluțu și, când acesta mi-a deschis, cu ultimele puteri am mai apucat sã îngaim: „Mie extraordinar de rãu, pot sã rãmân peste noapte la tine?” M-a lãsat sã intru și m-a întrebat dacã vreau sã mãnânc ceva. Am refuzat pentru cã efortul de a duce ceva la gurã, de a mesteca mâncarea, mi se pãrea colosal și mi-a așternut un fotoliu în care am dormit dus pânã dimineața, când am simțit cã propriul trup îmi reintrase în posesie.
Într-un plan mai general, continuam sã fiu un om al rețetelor. Din adolescență am cãutat sã îmi însușesc reguli de „cum sã”: cum sã citesc cincisprezece ore pe zi, cum sã dorm fãrã sã sforãi (a se revedea lecția lui Noica din Jurnalul de la Pãltiniș, cum sã mã însingurez în așteptarea unei experiențe mistice (M. Eliade articolul Însingurare), cum sã-mi înving oboseala (M. Eliade Scrisori cãtre un tânãr provincial I), cum sã-mi potolesc sughițul (am aflat asta dintr-un dialog al lui Platon), cum sã beau fãrã sã mã îmbãt, cum sã beau ca sã mã îmbãt rapid, cum sã-mi trãiesc conștient visele (Carlos Castaneda), cum sã-mi interpretez singur visele (Carl Gustav Jung), cum sã-mi înving frica, obsesiile, amintirile dureroase (Krishnamurti), cum sã-mi amplific masa muscularã în cel mai scurt timp (revista Flex), cum sã citesc rapid o carte (cãrțile despre cititul în diagonalã), cum sã mã cunosc mai bine și cum sã-mi îmbunãtãțesc relațiile cu ceilalți (Jacques Salomé), cum sã-mi dezvolt inteligența emoționalã (Daniel Goleman) ș.a.m.d.
Citeam condus de aceeași bulimie intelectualã, care era efectul unei dorințe de cunoaștere, dar care dovedea și o lipsã de discernãmânt, o incapacitate de a construi ierarhii în funcție de importanța scrierilor și a perspectivelor asupra lumii pe care le propuneau. Enumerarea lor parțialã vorbește de la sine: Maestrul și margareta (Mihail Bulgakov), Lupul de stepã, Narcis și Goldmund, Siddhartha (Herman Hesse), Filocalia, Dincolo de bine și rãu (Friedrich Nietzsche), Între iadul deznãdejdii și iadul smereniei (Pãrintele Sofronie Saharov), Spuma zilelor (Boris Vian), Însemnãrile doamnei Murasaki, Riturile de trecere (Arnold van Gennep), Povestirile lui Tolstoi, Povestirile lui Thomas Mann, Meditația arta extazului (Osho), Hehaka Sapa, Poonja, Alexandra David Néel, Simone Weil, Ramana Maharishi, De veghe în lanul de secarã (Salinger), În rãspãr (Huysmans; un adevãrat manifest al literaturii decadentiste), Dialogurile platoniciene, Orașul și câinii (Mario Vargas Llosa), Nașteri mistice (Eliade), Povestirile orientale (Marguerite Yourcenar), Puterea voinței (Jagot), Rashômon, Viața pãrintelui Cleopa (Ioanichie Bãlan), Eseurile de Psihanaliza Culturii ale lui Freud, Însemnãrile lui Malte Laurids Brigge (Rilke), Criza lumii moderne (René Guénon) ș.a.m.d. Fãceam liste întregi cu neologisme pe care încercam sã le strecor pedant în conversații: obvios, miscibil, mirobolant, infatigabil, inebranlabil, insustenabil, mefient, rebarbativ, obnubilant.
Relevant pentru starea mea de atunci mi se pare și faptul cã, deși știam cât de important este pentru un creștin sã își înceapã și sã își încheie ziua rugându-I-se lui Dumnezeu, adesea preferam sã citesc, în loc sã mã rog, amãgindu-mã cã, citind o carte duhovniceascã, petrec duhovnicește, chiar dacã nu mã rog.
Consecința majorã a acestei stãri era cã îmi continuam existența de pendulã care se mișcã cu o forțã egalã de la extrema stângã la extrema dreaptã a vieții. Scenariul dupã care continuam sã trãiesc presupunea o desfãșurare normalã a existenței mele cotidiene, bruiate de momentele în care mã îmbãtam pânã nu mai știam de mine, apoi simțeam pãrerea de rãu, Îi promiteam solemn lui Dumnezeu cã nu o sã mai beau niciodatã, iar mã îmbãtam „întâmplãtor” și situația se repeta la nesfârșit. Spre deosebire de anii anteriori, în care îmi reveneam ușor din aceste derapaje bahice, pe mãsurã ce trecea timpul simțeam cã, dacã nu intervine ceva care sã mã scoatã din aceastã stare, o sã clachez fizic sau psihic. Gândurile de sinucidere îmi asaltau mintea mult mai des decât în anii anteriori. Îmi amintesc cã mergeam pe bulevardul Magheru și mã gândeam: „Ce ar fi sã mã urc într-un bloc din ãsta și sã mã arunc așa, pur și simplu?” Descoperisem cã pot bea de unul singur la masã, singur singurel. Uneori, când beam de unul singur, mi se pãrea cã Îl simțeam foarte aproape pe Dumnezeu. Cã era acolo lângã mine și îmi învãluia sufletul într-o pace și cãldurã pe care nici astãzi nu mi-o explic.
Încercasem de multe ori sã mã las de bãut pe perioade scurte, evitând anturajul în care se bea copios. Despre importanța pe care o are bãutura, ca factor coalizant al unui grup uman, am aflat mai multe dupã ce Dumnezeu m-a izbãvit de aceastã patimã. Când reușeam pentru un timp sã nu mai beau deloc, întâlnindu-mã cu vechii prieteni de pahar, simțeam cã s-au complicat raporturile dintre mine și ei. Fie mã presau sã beau „Bea și tu o bere, doar o bere; ce ți se poate întâmpla de la o bere?” Fie își cereau scuze cã ei nu pot rezista sã nu bea. Fie mã ironizau de-a dreptul: „A, azi nu bei pentru cã e post, nu?” Cu siguranțã, pentru un nebãutor picat în mijlocul unui cerc de oameni care consumã alcool este imposibil sã participe la entuziasmul care îi cuprinde pe ceilalți. Glumele lor i se par nesãrate sau absurde, fie îi judecã în inima lui, fie este judecat. Fațã de zilele în care atingeam un apogeu al entuziasmului prin beție, zilele în care nu beam mi se pãreau cenușii, anodine, apãsãtoare. Îmi asaltau mintea alte întrebãri: „Pãi, asta e viațã? Sã te trezești în fiecare dimineațã, sã te duci la serviciu, sã prestezi diverse activitãți pentru a-ți menține rolul de ființã socialã, sã te întorci de la serviciu, sã dormi dupã-amiaza, sã te distrezi citind o carte sau întâlnindu-te cu semenii tãi ca sã îi bârfești, de regulã, pe alții care nu erau prezenți la întâlnire sau cãutând alte mijloace de deconectare și a doua zi sã o iei de la capãt?”
Am observat, de asemenea, cã în orice discuție oamenii nu sunt interesați sã afle opiniile celorlalți, punctele lor de vedere, ci sã își impunã în fața lor propria perspectivã. Asta se vede în primul rând din incapacitatea de a asculta pânã la capãt ce îți spune celãlalt. Opiniile nu sunt expuse, ci impuse cu agresivitate. Mi-a luat mult timp sã îmi dau seama cã și eu procedam la fel. Cãutam, histrionic, sã atrag atenția celorlalþi, indiferent de mijloacele la care recurgeam. Vorbeam pânã la epuizare, încât, când rãmâneam singur, mã simțeam gol, secãtuit. La beție, dorința de atenție se exacerba. Ca sã mã impun, trebuia sã dau cu pumnul în masã, sã vociferez, sã îi provoc pe consumatorii așezaþi la alte mese. Beția exacerbeazã trãsãturile de personalitate: dacã ești timid, la beție devii și mai timid, dacã ești agresiv, devii și mai agresiv, dacã ești sentimental, devii și mai sentimental.
Aceeași agresivitate te exclude din grupul cãruia i-ai aparținut din momentul în care nu mai împãrtãșești valorile grupului respectiv. Constatam cu uimire cã, în ciuda preocupãrilor intelectuale ale prietenilor mei, conversația de la masã gravita invariabil în jurul subiectelor vehiculate în mass-media: „Cine a bãtut, Steaua sau Dinamo?” „L-a înșelat sau nu Monica Columbeanu pe Irinel?” „Pe cine a mai înjurat Gigi Becali la postul Sport.ro?” „Ce mârlãnie a mai spus sau a mai fãcut Bãsescu?” „Ce «prezicãtori» au mai apãrut pe OTV?”
Realitatea semnificativã nu era cea pe care o trãiam fiecare dintre noi, ci rețeaua de știri care ni se impunea prin intermediul televizorului sau al internetului și la care trebuia sã participi dacã voiai sã nu fii privit ca un outsider. Sub acest aspect, de multe ori m-am gândit cã în perioada lui Nicolae Ceaușescu era mult mai bine. Programul TV fiind de douã-trei ore, când oamenii se întâlneau nu aveau niciun chef sã discute despre ultimele realizãri ale Partidului, ci vorbeau cu pasiune despre ultima carte tradusã în românește a lui Cehov sau Dostoievski, sau despre ultimul film sau piesã de teatru în care regizorul introdusese ceva subversiv la adresa regimului. Exista un background cultural comun.
Pentru mine, o persoană poate fi considerată alcoolică dacă a ajuns într-un asemenea grad de dependenţă încât nu poate rezista o perioadă de timp fără să consume alcool. Că îmi plăcea sau nu să recunosc asta, şi eu intram în această categorie. Beţia periodică era şi ea o formă de dependenţă, adică de alcoolism. Dar, dacă cineva m-ar fi etichetat ca alcoolic sau beţiv, m-ar fi deranjat foarte tare. Eu mă consideram băutor.
Chiar în rândul prietenilor mei de pahar existau mari diferenţe. Călin şi Cosmin beau ce beau, după care se duceau pe la casele lor, fără ca a doua zi să întâmpine greutăţi în a reintra în angrenajul unei existenţe normale. De pildă, Cosmin, de bucurie că i s-a născut fetiţa, Iana, a cumpărat o sticlă de gin, fiind şi un meci de fotbal important (Steaua- Betis Sevilla), iar el, fiind un înfocat microbist, a băut-o pe toată, după care de la un punct încolo i s-a tăiat filmul. S-a trezit a doua zi de dimineaţă întins în pat, în pielea goală, dar cu fularul în dunguliţe strâns tacticos la gât, cu un nod à la Zenga. A doua zi, Cosmin era apt pentru atribuţiunile sale sociale. I s-a întâmplat şi lui Călin să doarmă sub un camion şi să-şi recunoască de acolo vecinii de bloc după culoarea pantofilor sau vestimentaţie, aşa cum eu dormisem o noapte întreagă şi geroasă pe cimentul din faţa Muzeului Literaturii, dar lui Călin nu i se întâmpla să bea încontinuu o zi, două, trei, până la completa uitare de sine.
Între timp reuşisem să îmi dau licenţa în psihologie şi să îmi iau diploma de absolvire. Apropo de psihologie. Specialiştii în domeniu consideră alcoolul o substanţă psihoactivă care provoacă stări modificate ale conştiinţei. Alcoolul intră în categoria generală a drogurilor şi este socotit sedativ, alături de barbiturice şi tranchilizantele uşoare, pentru că provoacă stări depresive, are efecte de inhibiţie, afectează impulsurile nervoase şi gândirea critică. Psihologii au demonstrat că după unul, două pahare încep să îţi fie afectate memoria, inteligenţa, raţiunea. După trei, patru pahare, îţi sunt afectate judecata şi capacitatea de autocontrol. După cinci, şase, îţi sunt afectate senzaţiile. După şase, şapte, capacitatea de coordonare. După şapte, opt pahare, îţi pierzi echilibrul. După zece pahare sau mai mult de zece pahare, îţi sunt afectaţi centrii vitali.
Pentru vindecarea de dependenţa de alcool unii propuneau căi năstruşnice, dar care se bazau, din păcate, tot pe voinţă. Toate terapiile din lume se bazează pe voinţa dependentului de a se vindeca. Procesul de vindecare începe cu conştientizarea bolii de care suferă. Dar acceptam eu că am o problemă, că sunt dependent de alcool? Deşi eram devastat la nivelul personalităţii de episoadele alcoolice- alcoolul îmi afecta atenţia, memoria, îmi provoca depresie şi îmi crea probleme de identitate (cine eram eu cel adevărat, cel treaz sau cel beat?), îmi provoca probleme sociale (de exemplu, după o beţie îmi era foarte greu să îmi respect angajamentele pe care mi le luasem în stare de trezie fie şi din motivul că necesitau un efort de care simţeam că nu mai sunt în stare), îmi provoca probleme psihice (aveam o părere foarte proastă despre mine, despre capacitatea mea de a răspunde corect situaţiilor de viaţă problematice), îmi genera probleme duhovniceşti (conştientizam că beţia este un mare păcat care provoca alte păcate, cum ar fi desfrânarea), nu aş fi acceptat că sunt bolnav grav.
Spovedindu-mă odată la un duhovnic de la patriarhie, părintele mi-a spus: „Beţivul când se îmbată pe toate le face”.
M-am referit la anumite metode năstruşnice uzitate în psihoterapie, amintindu-mi una dintre ele. Dependentul de alcool trebuia, dacă voia să se lase de alcool, să îşi propună să se aprovizioneze de la o sursă cât mai îndepărtată de el, ceea ce l-ar fi determinat să depună un efort mult prea mare în raport cu mica satisfacţie de a bea o sticlă de alcool. Psihoterapeutul mizează pe faptul că, la un moment dat, dependentul se va lăsa păgubaş. Alţii propuneau o scădere treptată a cantităţii de alcool. La mine tehnica asta nu ţinea, pentru că, după un eveniment care îmi producea bucurie sau tristeţe, imediat escaladam porţia respectivă. Singura metodă era să renunţ de tot la alcool, ceea ce se dovedea imposibil, având în vedere încercările eşuate din trecut. Era ca şi cum i-ai cere unui om fără mâini şi fără picioare să iasă dintr-o groapă adâncă.
Şi totuşi, care este finalul acestei poveşti de viaţă? Visul de a studia, la Universitate, filosofia mă urmărea încă de pe la paisprezece ani. Am descoperit un meditator în Bucureşti, un excelent pedagog care lucra la Institutul de Filosofie şi care meditase generaţii întregi de tineri care aveau să populeze Facultăţile de Filosofie, Jurnalism, Ştiinţe Politice. Marian era cel mai puternic intelectual pe care îl cunoscusem vreodată. Când era adolescent, Constantin Noica îl trecuse pe lista celor douăzeci şi doi de tineri geniali ai României pe care el, Noica, urma să îi antreneze pentru mari fapte de cultură. Se mişca cu lejeritate prin filosofia greacă îl citise în profunzime pe Platon, învăţase greaca veche de la renumitul Dan Sluşanschi , dar şi prin filosofia contemporană analitică. Avea şi un mod de a fi liber, confesiv; îl simţeai ca pe un prieten mai mare, chiar dacă te despărţeau de el treizeci de ani.
M-am pregătit nouă luni la filosofie cu Marian şi în vară am dat examen la Facultatea de Filosofie de la Universitatea Bucureşti şi la Ştiinţe Politice. Dacă la Filosofie am intrat printre ultimii cinci, şase, pentru că nu respectasem indicaţiile lui Marian, la Ştiinţe Politice am intrat cu 9,90 al cincilea pe listă. Aici candidaseră 13,5 pe un loc.
Am renunţat la Facultatea de Ştiinţe Politice, la bursă, la locul în cămin pe care l-aş fi primit gratuit, când m-am uitat în orarul facultăţii şi am văzut care sunt profesorii care predau în anul I: Adrian Severin, Teodor Meleşcanu, Adrian Năstase. Nu intenţionam să devin un animal politic (zoon politikon, îl numea Aristotel).
Am mizat în continuare pe filosofie, aşa că mă duceam conştiincios la cursuri, aplecându-mă cu interes asupra textelor din Platon, Aristotel, Kant, Toma de Aquino. Învăţam o multitudine de lucruri noi: teorii despre cum a apărut pe lume statul, despre relaţia dintre limbajul uman şi realitate, despre imperativul categoric kantian şi altele asemenea lor.
Studiam şi o disciplină filosofică pe care am socotit-o şi atunci şi o consider şi acum drăcească: Filosofia Minţii. Erai obişnuit să problematizezi la nesfârşit asupra relaţiei dintre trup şi suflet. Sunt ele două substanţe distincte (aşa cum demonstrase în filosofia modernă Descartes) sau sufletul este doar o emanaţie a trupului?
Deşi trăiam sufocat de patimi, niciodată nu am trăit sentimentul că aş trăi într-o lume lipsită de asistenţa acelei Fiinţe perfecte pe care noi creştinii o numim Dumnezeu. Iar El ne învăţase că omul este o unitate trup-suflet. În urma cursului de Filosofia Minţii mi s-a zdruncinat serios această credinţă. Mi-am revenit, gândindu-mă că ipotezele filosofilor reprezintă ceva strict teoretic şi au premise care sunt rodul minţii umane, în timp ce noi, creştinii, avem de la Dumnezeu cunoaşterea revelată, plenară. Şi această cunoaştere ne învaţă că noi suntem o unitate trup-suflet.
La facultate m-am apropiat de Costică, un tânăr genial pe care îl cunoscusem la pregătire la Marian. Costică învăţase de unul singur germana şi terminase masteratul în Filosofie Teoretică având ca subiect ceva despre filosofia lui Wittgenstein.
Într-o zi mă sună o veche amică şi îmi dă întâlnire la fântâna arteziană de la Universitate. Începuse Postul Mare. Mă duc însoţit de Costică şi primim o sticlă de whisky de un kilogram, pe care am băut-o amândoi la el acasă, ascultând Rammstein şi Adrian Copilu’ Minune.
A doua zi m-am dres cu o bere la un bar situat în proximitatea Facultăţii de Filosofie din Grozăveşti.
A treia zi mi-a venit un gând care acum, când îl analizez la rece, mi se pare absurd: gândul că eu nu am băut niciodată alcool. „Dacă nu am băut niciodată, de ce aş bea astăzi?” Aşa că în acea zi nu am băut nimic. Starea, pentru că gândul era însoţit de o stare de certitudine, aceea că eu niciodată nu băusem alcool a continuat şi în zilele următoare. Au trecut zile, săptămâni, luni, ani în care nu m-am mai atins de alcool.
Cum îmi explic eu acest happy-end? Mama mea era îndurerată de accesele mele dese de beţie. Trimisese pomelnice pe la mai multe mănăstiri din România, cu cerinţa expresă ca părinţii şi monahii să se roage ca Bunul Dumnezeu să mă izbăvească de patima beţiei. Stareţul Victorin Oanele de la Mănăstirea Sihăstria i-a trimis o felicitare, ca semn că primiseră pomelnicul şi că se roagă pentru mine.
Eu cred că, în urma rugăciunilor mamei, Dumnezeu mi-a trimis acel gând în care eu am crezut şi nu am mai simţit nevoia să consum alcool.
Am simţit pe viu cât de puternică este rugăciunea semenilor mei, mai ales rugăciunea mamei. De aceea am simţit ca o reconfirmare când am citit următorul episod descris în Viaţa Sfântului Serafim din Viriţa:
„Serghie începuse să bea fără control, până ce a devenit alcoolic. Dependenţa sa de alcool era atât de mare, încât a ajuns să-şi vândă lucrurile din casă pentru a cumpăra băutură. A creat o problemă serioasă în familie şi soţia sa a fost nevoită să ia copilul şi să plece. Serghie se afla într-o stare de deznădejde şi îi mergea din rău în mai rău. Un prieten de-al lui, care-l cunoştea pe părinte, i-a propus să meargă să-i vorbească. Serghie s-a împotrivit, dar, în faţa insistenţei prietenului său, a fost de acord să se ducă până la Viriţa. La gară, prietenul lui a mers să cumpere bilete. Serghie a găsit ocazia, s-a dus la toaletă, şi-a scos cămaşa şi flanelul şi le-a vândut pentru a-şi lua un pahar cu votcă. A rămas cu jacheta şi cu pantalonii. Când l-a văzut prietenul său, a încremenit. Nu putea înţelege când a apucat Serghie să găsească vodcă!
În cele din urmă au plecat spre Viriţa şi au mers la casa stareţului. În momentul acela, părintele le vorbea vizitatorilor şi tâlcuia pilda cu oaia rătăcită. Serghie se împotrivea rău. S-a întors şi i-a zis prietenului său:
- Unde m-ai adus? Aici nu se vorbeşte despre oameni, doar despre oi.
S-a ridicat să plece. Prietenul lui l-a rugat să rămână. El a strigat:
- Vreau să plec, nu vreau să stau aici.
Deodată părintele i-a spus:
- Serghie, vino încoace!
Acela a rămas înmărmurit. Ca şi când s-ar fi trezit, s-a întors şi i-a spus prietenului său:
- De unde mă ştie?
Părintele Serafim i-a vorbit din nou:
- Serghie, tu cel ce-ai venit cu prietenul tău, vino încoace!
Serghie s-a supus. A intrat în chilia bătrânului, unde se afla multă lume. Părintele a început să spună:
- Fraţilor, îl vedeţi pe acest om? Mama lui l-a izgonit şi soţia cu copilul l-au părăsit. Se află într-o stare nenorocită. Cu puţin înainte, în gară, pentru un pahar de vodcă şi-a vândut flanelul şi cămaşa şi a venit doar în jachetă. Oamenii l-au părăsit, dar nu şi Dumnezeu. I-a trimis un prieten care la adus aici cu speranţa că-l vom ajuta. Dumnezeu l-a ajutat, pentru că există unii oameni care se roagă pentru el. În clipa aceasta, înlăuntrul lui se dă o luptă crâncenă. Diavolul a pus stăpânire pe el şi-l îndeamnă să mă lovească pe mine, pe prietenul lui şi să plece de aici. E foarte greu să-l ţinem la noi. Diavolul urăşte acest loc, căci aici există icoane şi se fac rugăciuni. Aşadar, fraţii mei, de noi depinde pe ce cale o va lua acest om şi viitorul lui. Haideţi să ne rugăm pentru el la Domnul, la Maica Domnului, pentru ca ei să-l ajute...
Îndată ce părintele a terminat, au îngenuncheat toţi şi au început să se roage fierbinte, cu lacrimi. Serghie s-a cutremurat în faţa acestei privelişti. Poate că pentru prima oară simţea că cineva îl iubeşte şi se interesează de el. A căzut la pământ şi a izbucnit în suspine. Se lovea şi cu capul de podea. Plânsetul lui zguduitor era însoţit de rugăciunile arzătoare ale părintelui şi fraţilor. După aceea, părintele Serafim a zis:
De aici înainte Serghie n-o să mai bea. De multe ori s-a gândit să se sinucidă, dar rugăciunile unor oameni l-au păzit. Rugăciunile ne păzesc de atacurile diavolului. Şi cea mai puternică rugăciune este cea a rudelor şi prietenilor. Rugăciunea mamei noastre, a tatălui, a vreunui prieten de-al nostru au mare putere.
Într-adevăr, Serghie a devenit alt om. De atunci n-a mai băut niciodată. A devenit şi el unul din fiii duhovniceşti îndrăgiţi ai părintelui”.
Să ne rugăm cu credinţă în Dumnezeu unii pentru alţii şi să apelăm la mijlocirea sfinţilor. Dacă rugăciunile prietenilor noştri pământeşti ne izbăvesc din iadul patimilor, cu atât mai mult ne ajută prietenii noştri cereşti...



ŞI MAI ALES DUPĂ...

Hristos desparte şi prietenul de prieten

În primele luni nu mi-a fost uşor. Nemaibând, am ieşit automat din vechiul grup de prieteni. Ei mă priveau ca pe un pocăit, eu nu mai puteam participa la entuziasmul colectiv din jurul mesei, în absenţa ingredientului magic: alcoolul. Hristos desparte pe fiu de tată, pe mamă de fiică, dar şi pe prieten de prieten. Am ieşit din rolul de stâlp de cârciumă şi am înlocuit mersul la crâşmă cu mersul la biserică. Adesea mă simţeam singur, prea singur. Conştientizam că asta este plata pentru a ieşi din ghearele beţiei. Vechiul context trebuia evitat.
Mi-a plăcut ce am citit într-un volum cu amintiri despre Cuviosul Paisie Aghioritul. Unui tânăr care suferea de o patimă care îl măcina i-a spus aşa: „Diabeticul nu dă târcoale cofetăriei”. Nu te poţi lăsa de băutură dacă nu te rupi de grupul în care alcoolul este un factor principal, coagulant.
În schimbul senzaţiei apăsătoare de singurătate, am primit de la Dumnezeu ceva preţios: conştiinţa nemaifiindu-mi scurtcircuitată de orele de inconştienţă pe care mi le provocam prin consumul excesiv de alcool, eram de dimineaţa până seara eu însumi. Eram fericit că Dumnezeu mi-a redat sentimentul propriei identităţi. Renunţând la alcool, mi-am pierdut prietenii, dar m-am regăsit pe mine.


Despre importanţa Sfântului Maslu şi ce a însemnat în viaţa mea Sfântul Nectarie

M-am obişnuit să merg în fiecare vineri la Sfântul Maslu de la Mănăstirea Radu Vodă. Închinându-mă des la moaştele de acolo ale Sfântului Nectarie, am început să îi citesc regulat acatistul - primul acatist de format mic apărut la noi şi care îmi place şi astăzi pentru că reproduce evenimentele duhovniceşti marcante din viaţa sfântului. L-am anexat mai apoi în volumele Sfântul Nectarie - Minuni în România şi Sfântul Nectarie - Vindecări minunate.
Am simţit că, în timpul maslului, de la un moment al slujbei încolo, încep să mă simt uşurat şi o pace şi o bucurie interioară se intensifică înlăuntrul meu. Renunţasem la euforia turbulentă a cârciumilor pentru această „beţie trează” la care eu contribuiam doar prin decizia de a mă duce săptămână de săptămână şi mersul efectiv acolo. De la an la an, veneau oameni şi mai mulţi, din ce în ce mai mulţi la Sfântul Maslu de la Radu Vodă. Recunoşteam în mulţime actriţe, fotbalişti, psihologi, pe care îi simţeam ca fraţi de-ai mei, intraţi în comunitatea celor care şi-au conştientizat, ca şi mine, suferinţa, golul existenţial pe care îl resimţeau în interior.
Mă uimea câte femei tinere sunt în jur şi le priveam cu interes, pentru că, de la o zi la alta, simţeam că rostul meu pe lume este să mă însor, să îmi întemeiez o familie, să am copii cărora să le transmit dragostea de Dumnezeu şi o oarecare pasiune pentru cultura mare, care aşa cum aveam să citesc în viaţa părintelui Serafim Rose ne înmoaie inima, ne pregăteşte sufletul pentru contactul cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Tot aici aveam să o remarc pe Angela, viitoarea mea soţie. Venea des la maslu şi se remarca printr-o frumuseţe delicată şi cuminte.
Uitându-mă odată la emisiunea Mondenii, l-am văzut pe Mihai Bendeac făcând mişto - mă feresc să folosesc mai ales în scris acest cuvânt, dar în acest context cuvântul se potriveşte de minune- de Sfântul Nectarie, mai precis de mersul la moaştele Sfântului Nectarie. Mi s-a urcat sângele la cap… Din păcate, nu am văzut vreo ripostă din partea celor care se bucurau şi se bucură continuu de darurile primite de la Sfântul Nectarie…
În 2010, Danion Vasile avea să îmi facă o propunere extraordinară: să colaborăm la editarea volumului Sfântul Nectarie - Minuni în România. Eram fericit pentru că, după ani de zile de activitate culturală - scrisesem diverse articole pe care le publicam în revistele şi ziarele culturale româneşti , aveam posibilitatea să fac ceva pentru Hristos, pentru Biserică, pentru sfinţii Săi. Aşa cum eram fericit că descoperisem în Danion un prieten sincer, care m-a ajutat la nevoie şi care îşi respectă cuvântul dat. După multe interacţiuni cu diverşi creştini, ajunsesem la concluzia că oamenii din biserică sunt nişte mistici interesaţi doar de Sfânta Liturghie, spovedanie, rugăciune... dar indiferenţi la dimensiunea morală a vieţii creştine: nu îşi respectă promisiunile, spun una şi fac alta, te lasă baltă când eşti la nevoie, când suferi te consolează cu citate din Sfinţii Părinţi sau îţi reamintesc importanţa suferinţei: „Taci şi suferă, că asta te ajută să te mântuieşti”.
Am primit pe email, săptămânal, un an de zile, noi mărturii despre minunile Sfântului Nectarie, unele din ele conţinând mulţumiri de la oameni care citiseră relatările din volumul Minuni în România şi aflaseră în acest fel de existenţa sfântului şi de grabnicul ajutor pe care îl dă celor aflaţi în deznădejde şi necaz.
Datorită Sfântului Nectarie, am cunoscut oameni noi, care trăiseră adevărate minuni şi care constituiau exemple smerite pentru oricine îi întâlnea. Aşa am cunoscut o familie cu cinci copii, care m-a făcut să îmi revizuiesc drastic percepţia despre ce înseamnă cu adevărat să suferi şi cum îţi creezi motive de suferinţă artificială. Dintre cei cinci copii, ultimul, Nectarie, suferea şi de sindromul Down. Cea mai mare bucurie a lui era să audă troparul Sfântului Nectarie. Sfântul îl izbăvise de două ori de la moarte, o dată vindecându-i o deschidere cu care se născuse în inimioară, iar a doua oară salvându-l dintrun accident în urma căruia putea să moară sufocat. Mama lor suferea de cancer şi lupta pentru fiecare clipă de viaţă, pentru copiii ei: voia să îi vadă mari, pe picioarele lor, şi se îngrijora de ce s-ar fi putut întâmpla cu soţul ei, dacă ea ar fi murit. Cum ar fi dus el singur povara creşterii celor cinci copii? Trăiau greu, mai ales că, într-o perioadă, tatăl copiilor intrase în şomaj. Cunoşteam starea oribilă în care vin peste tine facturile, impozitele, nevoile membrilor familiei şi tu, ca bărbat, nu ai de unde să le satisfaci. Trăieşti într-un stres continuu. Te simţi ca un şoarece încolţit, pus permanent pe fugă. Oamenii aceştia - Viorel, Mioara, Maria, Macrina, Antonie, Iustina şi Nectarie- deşi trăiau într-o suferinţă permanentă, multiplă, erau permanent bucuroşi. Mă închin în faţa suferinţei lor şi mulţumesc lui Dumnezeu şi Sfântului Nectarie pentru că i-am cunoscut.
Viorel purta la mână un şirag de metanii, care era tocit de cât de des îl folosise. Mi se făcea ruşine de disproporţia dintre el şi mine. Eu problematizam la nesfârşit, folosindu-mă de eternele cărţi şi de veşnica manieră intelectuală de a mă raporta la problemele duhovniceşti, în timp ce omul de lângă mine era sufocat de problemele vieţii de zi cu zi şi se agăţa de rugăciune ca de ultima lui scăpare. Pentru el, rugăciunea era pe viaţă şi pe moarte. Pentru mine încă mai era facultativă…


Despre importanţa desei spovedanii, canonul primit de la duhovnic şi întâlnirea cu părintele Iulian de la Prodromu

Am continuat să mă spovedesc şi, spovedindu-mă mai des, am început să simt că nu este totuna să te spovedeşti o dată pe lună sau să te spovedeşti din două în două săptămâni. După ceva timp, dacă nu mă spovedeam la două, cel mult trei săptămâni, mă simţeam apăsat, ca şi cum aş fi purtat o povară continuă asupra mea. Pe lângă asta, îmi slăbea vigilenţa şi recădeam în vechile patimi pe care singur mi le sădisem în sine şi care deveniseră parte din mine: desfrânarea, hula, clevetirea, defăimarea şi osândirea aproapelui, mândria, slava deşartă, trufia, ţinerea de minte a răului, încrederea în mine însumi, nerespectarea promisiunilor pe care I le făcusem lui Dumnezeu sau pe care le făcusem semenilor mei etc.
Părintele meu duhovnic pe care îl aveam atunci era un om foarte citit şi încerca să mă facă să conştientizez cauza, rădăcina păcatelor pe care i le tot repetam la spovedanie. Îmi dădea un canon, dar era ca şi cum te-ai duce la doctor, acesta ţi-ar prescrie nişte medicamente şi te-ai întoarce la el şi i-ai spune: „Domnule doctor, din lista prescrisă, medicamentul acesta, acesta şi acesta nu le-am luat. Când credeţi totuşi că o să mă vindec?” Mă săturasem eu însumi să îi repet că iarăşi nu mi-am făcut canonul. Plângându-mă într-o zi că, atunci când îl fac, sunt chinuit, mă cuprinde nervozitatea, îmi vine gândul că nu are niciun rost să citesc mecanic acatiste şi paraclise dacă mintea îmi fuge permanent în altă parte, mi-a răspuns cu umor: „Canonul e dat ca să te canoneşti”.
M-am canonit ani de zile, fără să simt nimic sau aproape nimic la rugăciune. Eram ca un lemn uscat pe dinăuntru şi o făceam din obligaţie, măcar să îmi liniştesc cumva conştiinţa. O schimbare vădită s-a produs când am ajuns în Sfântul Munte, pentru trei zile. Era prima mea călătorie în acest loc despre care citisem multe în zecile de cărţi care au apărut după revoluţie în România. Pe drum m-a impresionat bunul gust al grecilor: casele erau majoritatea văruite în alb, pe acel alb se vedeau foarte frumos ghivecele cu flori; în Uranopolis erau multe hoteluri construite cu bun gust. Plecând cu vaporul spre Sfântul Munte, aveam impresia că am părăsit cu totul secolul XXI. Mănăstirile se vedeau extraordinar de pe marea azurie. Când am văzut de jos Mănăstirea Simonos Petras, mi s-a tăiat respiraţia. Pe tot parcursul drumului în Grecia am simţit că în aer e o mireasmă de trandafiri combinată cu mirosul de pământ reavăn. În cele trei zile de mers prin grădina Maicii Domnului, păşeam pe acest pământ conştient fiind că acesta chiar e proprietatea Maicii Domnului. O simţeam peste tot prezentă.
Ajungând la părintele Iulian de la Prodromu, am vorbit câteva minute cu el şi am primit canonul să citesc în fiecare zi Acatistul Bunei Vestiri. Când m-am întors în Bucureşti, am constatat că, atunci când îl citeam, simţeam de fiecare dată o bucurie interioară. Dacă nu îl citeam într-o zi, reapăreau vechile atacuri demonice, vechile ispite. Şi astăzi acest acatist reprezintă legătura mea cu părintele Iulian şi cu Sfântul Munte.



Despre Rugăciunea lui Iisus şi lupta cu gândurile

Citind şi recitind cărţi despre Rugăciunea lui Iisus -în special mărturiile despre Cuviosul Gheron Iosif şi importanţa extraordinară pe care i-o acorda el –, a început să mă frământe întrebarea ce înseamnă, mai exact, să te rogi neîncetat? Ajung pentru prima oară la părintele Justin Pârvu, pe care eu îl consider un sfânt în viaţă, şi îi cer un cuvânt de folos. Părintele îmi spune: „Să te rogi neîncetat, să îţi creşti copiii în frica lui Dumnezeu şi să faci pace pe oriunde te vei duce”. Mi s-a părut relevant faptul că primul său sfat era legat de rugăciunea lui Iisus, subiect la care mă gândeam foarte des în acea perioadă.
Întrebându-l pe părintele Arsenie Muscalu cum trebuie să fac pentru a putea să mă rog neîncetat, sfinţia sa mi-a dat un răspuns realist, care m-a dezarmat („Nu poţi să te rogi neîncetat, important este să te rogi cât mai des”), şi mi-a spus că este esenţial să te adresezi Mântuitorului fiind conştient că El este o persoană care este tot timpul cu tine. Să vorbeşti cu El de la persoană la persoană. Să îi vorbeşti ca unui prieten.
Încercând să spun Rugăciunea lui Iisus o zi întreagă, încontinuu în gând, constat că a doua zi nu mai simt râvna de a o spune. Mintea mi-e obosită şi reacţia mea sufletească este să fug de rugăciune. La fel, când încerc să o spun întreagă – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, după puţin timp obosesc şi o abandonez. Descopăr cu bucurie într-o carte sfatul părintelui Sofian Boghiu pentru noi, orăşenii: rugăciunea poate fi spusă şi prescurtat „Doamne, Iisuse, miluieşte-mă!”. Într-un interviu din revista Atitudini, minunatul părinte Arsenie Papacioc ne spune că este suficient să zici încontinuu „Doamne, Doamne, Doamne”. În anii grei de puşcărie politică pe care i-a făcut, închis fiind zile întregi la izolator, ca să se încălzească rostea acest „Doamne, Doamne, Doamne” pe respiraţie şi în acest fel a scăpat de multe ori de la o moarte sigură.
În liceu citisem despre învăţătura sa duhovnicească privitoare la aşa-numita stare de prezenţă. Încercând să mă mişc pe cât se poate continuu în prezenţa lui Dumnezeu, conştient că El este permanent de faţă, observ nişte transformări: gândurile drăceşti care te îndeamnă să săvârşeşti păcatul se răresc, dar se înmulţesc momentele când simţi nevoia să Îi adresezi lui Dumnezeu rugăciuni scurte, dar fierbinţi, din toată inima. Îmi dispare senzaţia de gol interior, pe care am simţit-o ani de zile. Îmi dispare teama de eşec, frica de viitor, pentru că, orice rău mi s-ar întâmpla, Dumnezeu este cu mine.
Citesc la Cuviosul Paisie Aghioritul cât de important este să opui continuu unui gând rău un gând bun. Descopăr învăţătura Stareţului Tadei de la Vitovniţa, care, în tinereţe, suferise de aceleaşi răni sufleteşti ca şi mine şi care se vindecase învăţând cum să se lase în voia lui Dumnezeu.


Prietenia sfinţilor

Din discuţiile cu prietenii mei din biserică aflu că, de fapt, fiecare creştin descoperă o metodă personală de a atrage harul lui Dumnezeu. Unii se duc des, cât mai des, la Sfânta Liturghie, alţii participă asiduu la Miezonoptică, alţii se roagă câte o oră dimineaţa şi o oră seara cu „Doamne, Iisuse”, alţii se spovedesc săptămânal. Eu descopăr că, ducându-mă o dată pe săptămână la Sfinţii Ciprian, Spiridon, Nectarie şi Ioan Rusul, mă simt mai liniştit, mai puţin supus atacurilor vrăjmaşului. De cele mai multe ori stau în faţa raclei cu sfintele lor moaşte şi le citesc acatistul. Alteori doar trec să mă închin şi citesc acatistul lor acasă.
Descopăr sfinţi noi, mari vindecători, a căror existenţă am ignorat-o până acum şi care îmi devin prieteni de nădejde: Sfântul Ioan Rusul (datorită părintelui Emanuel din Satu Mare am fost într-un pelerinaj în Grecia şi, fiind cazaţi în Evvia vizavi de biserica în care sunt moaştele sfântului, în hotelul pentru pelerini, am simţit câteva ore încontinuu prezenţa lui), Sfântul Gherasim Kefalonitul (cine ajunge în Kefalonia poate simţi o stare de har extraordinară în peştera în care acesta s-a nevoit), Cuviosul David din Evvia (care l-a avut protector din copilărie pe Sfântul Ioan Botezătorul), Sfântul Efrem cel Nou (ocrotitorul copiilor născuţi şi nenăscuţi), Cuvioasa Matrona din Moscova (foarte cinstită în Basarabia).


Sfinţii închisorilor

Încă din liceu începusem să citesc mărturii scrise despre suferinţele celor închişi în spaţiul concentraţionar comunist din Rusia şi România. Prima dată am citit Jurnalul fericirii al lui Steinhardt. Mai târziu am descoperit pe Vasili Grossman (Pantha rhei), Paul Goma (Gherla, Soldatul câinelui, Patimile după Piteşti), D. Bacu (La Buchenwald se murea mai uşor), Evgheni Zamiatin (Noi), Soljeniţân (O zi din viaţa lui Ivan Denisovici), Aniţa Nandriş Cudla (20 de ani în Siberia), Elisabeta Rizea (Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara; un interviu cu ea luat chiar de Irina Nicolau, un om extraordinar despre care am scris în prima parte a cărţii).
În casa Irinei Nicolau l-am cunoscut pe Marcel Petrişor, camaradul de suferinţă al părintelui Gheorghe Calciu şi al mucenicului Constantin Oprişan. După anii îndelungaţi de puşcărie politică, domnul profesor cum i se spune în cercul intim – şi-a reluat studiile universitare, la Facultatea de Filologie din Universitatea Bucureşti. În acea perioadă Cornel Mihai Ionescu (pe care l-am descris în prima parte a cărţii) i-a fost profesor (era asistent universitar). I-a legat o prietenie strânsă. CMI-ul îl numea în glumă Parcel Metrişor.
I-am citit cu viu interes romanele (Fortul 13, Secretul fortului 13) şi volumul de memorialistică (Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi). Mă impresionase foarte mult cum a încercat părintele Calciu să îl salveze pe Constantin Oprişan, camaradul lor de suflet, sfântul mucenicit de torţionarii satanizaţi: îşi tăiase venele, storsese sânge într-o gamelă şi îi dăduse să bea limfa, prelungindu-i astfel viaţa.
Când l-am vizitat ultima oară, domnul Marcel Petrişor mi-a dat în dar poemele filosofice ale lui Oprişan Cărţile spiritului şi alte poezii – memorate de el şi de părintele Calciu şi transpuse pe hârtie după zeci de ani. Citindu-le, m-am gândit: iată la ce nivel înalt au trăit, aceşti mărturisitori ai lui Hristos, prietenia! Au păstrat vie în memorie, amar de vreme, opera poetico-filosofică a fratelui lor de suferinţă şi de ideal. Poemele au o profunzime rar întâlnită în poezia noastră contemporană. Puţini dintre tinerii preocupaţi de filosofie ştiu că Oprişan studiase în Germania fenomenologie cu Heidegger. Am receptat aceste versuri, intitulate sugestiv Un ultim sfat, ca fiind un testament pentru noi, tinerii vremurilor de pe urmă: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”
Revin adesea la trei cărţi duhovniceşti despre pătimirile sfinţilor închisorilor: Imn pentru crucea purtată (Virgil Maxim), Întoarcerea la Hristos (Ioan Ianolide), Mărturisiri din mlaştina disperării (Dumitru Bordeianu). Prima oară când am citit-o pe cea din urmă, o pace şi o bucurie lăuntrică m-a cuprins, ca atunci când citim scrierile Sfinţilor Părinţi.
Pe 19 martie 2011, Danion m-a luat la conferinţa de la Iaşi dedicată sfinţilor închisorilor. După încheierea ei, am trăit o minune despre care am scris la cald un scurt text:
„O perioadă îndelungată de timp am crezut în mărturiile fraţilor mei creştini că moaştele de la Aiud au izvorât mir în doi ani consecutiv, pe aceeaşi dată, 19 martie. Am crezut, în ciuda efortului unora de a mă convinge de contrariu, că moaştele de la Aiud sunt moaşte. Întrebările opozanţilor canonizării noilor mucenici ai Ortodoxiei variau pervers: «Ce dovezi ai că sunt moaşte?»; «Cum să-i canonizezi pe toţi? Ar trebui întocmite dosare de canonizare pentru fiecare în parte»; «Aaa, a devenit o modă să mărturiseşti despre mărturisitori»; «Campania prin care vreţi să îi treceţi din temniţe în sinaxare s-ar putea să nu le placă nici lor, mărturisitorilor» etc. Toate întrebările acestea, care aveau ca scop final zdruncinarea credinţei că cei martirizaţi în temniţele comuniste sunt mucenici şi mărturisitori, au picat sâmbătă seara, pe 19 martie 2011. La sfârşitul conferinţei închinate lor, când eu mă obişnuisem cu gândul că Domnul nu a mai îngăduit ca şi în acest an moaştele să izvorască mir, cineva de pe scena Teatrului Luceafărul din Iaşi, unde credincioşii stăteau la rând să se închine la ele, a strigat: «A izvorât mir din ambele racle!» şi din racla cu craniul de la Aiud, din care izvorâse mir în anii anteriori, şi din răcliţa în care se afla o coastă a unui mărturisitor de la Aiud, pe care Danion Vasile, o primise de la părintele Justin Pârvu tocmai cu scopul ca cei veniţi la conferinţe să se închine la ea. Când m-am apropiat de cele două racle, am simţit o bună mireasmă extraordinar de puternică, iar când le-am sărutat separat am simţit mirosul diferit al fiecăreia dintre ele. Pe buze mi-a rămas un mir puternic mirositor, având un gust înţepător. Dar pentru mine minunea nu s-a încheiat aici. Pe drumul de la Iaşi la Petru Vodă am ţinut în mâini, pe piept, răcliţa cu coasta recent adusă de Danion. Răcliţa era învelită într-o husă din catifea, destul de groasă. În cele două ore, cât a durat drumul până la Petru Vodă, am simţit continuu cum din raclă, prin husă, se ridică valuri de mireasmă care îmi pătrund în nări şi pe care le simt în gură şi gât. Gustam, într-un fel, buna mireasmă a unuia din noii mucenici ai lui Hristos. Ceea ce am crezut ani de zile acum mi s-a adeverit, aducându-mi în suflet multă bucurie şi pace”.
A doua zi dimineaţa am intrat cu Danion la părintele Justin Pârvu şi l-am înştiinţat despre minunea la care asistasem cu o seară înainte. Atunci am primit şi un sfat extraordinar, după care jinduia de multă vreme sufletul meu. I-am mărturisit părintelui că, deşi citesc acatiste şi încerc să mă rog des, uneori simt că nu am suficientă credinţă. Părintele mi-a răspuns că noi trebuie să ne lăsăm în pronia lui Dumnezeu, să credem că El ne poartă de grijă, pentru că ni se va da după măsura credinţei noastre. „Vezi tu, măi, dacă aseară aţi fi vorbit despre mucenicii din închisorile comuniste în faţa unor necredincioşi, ar mai fi izvorât moaştele mir? Dar în sală erau oameni care credeau...”
Pentru mine sfinţii mucenici ai închisorilor au devenit sfinţii mei de suflet pentru că sunt mucenicii noştri din secolul XX, care au murit opunându-se sistemului satanist comunist, în condiţiile în care majoritatea populaţiei României acceptase jugul comunist impus de sovietici, şi care sunt prigoniţi şi după moarte de cei care refuză să îi recunoască drept sfinţi, tergiversând canonizarea lor. Iar nouă ne dau nădejde că şi noi, mirenii din secolul XXI, ne putem sfinţi. Cei mai mulţi dintre ei au fost mireni ca noi.
În acelaşi timp, după jertfa lor, noi nu mai putem spune că putem fi ortodocşi dacă suntem indiferenţi la ideea de a păstra nealterată Ortodoxia şi sentimentul apartenenţei la neamul românesc. Nu poţi fi în acelaşi timp ortodox şi ecumenist, român şi adept al internaţionalismului de orice fel (Uniunea Europeană, corporatism, Statele Unite ale Europei). Un creştinism adogmatic, care nu se mai întemeiază pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, dominat în schimb de norma corectitudinii politice, şi un popor nevertebrat, care a pierdut conştiinţa propriei identităţi, sunt idealurile care pun în mişcare maşinăria Noii Ordini Mondiale, spre al cărui malaxor suntem împinşi cu repeziciune. Suntem liberi să alegem, dar şi responsabili pentru ceea ce vom alege...


Despre literatura convertiţilor

Din mulţimea de cărţi duhovniceşti, citesc cu aviditate mărturiile celor care s-au întors la Hristos, cum sunt Marii iniţiaţi ai Indiei şi părintele Paisie (Dionysios Farasiotis), Jurnalul convertirii (Danion Vasile), Talita kumi Înviind pe drumul Damascului (Monica Fermo) Dragostea care ne sminteşte (Părintele Savatie Baştovoi). Surprind o notă comună de sinceritate şi constat cu stupoare că unii cititori din biserică se smintesc de ele. Dacă citeşti doar vieţile sfinţilor, poţi ajunge la concluzia că avansează în viaţa duhovnicească şi se mântuiesc numai sfinţii, doar cei care provin din părinţi evlavioşi. Cuvioasa Maria Egipteanca, Moise Arapul, Sfântul Bonifatie sunt cazuri destul de rare în sinaxarul creştin-ortodox.
Cărţile acestea, scrise de suflete care au trecut prin iadul despărţirii de Hristos, sunt dătătoare de nădejde pentru tinerii care trăiesc într-o lume care permanent îi desparte de Dumnezeu. Mesajul lor este acesta: chiar dacă te-ai rupt de Izvorul vieţii, te poţi întoarce oricând. Drumul este perihoretic: omul ajunge să trăiască până la ultimele limite starea de iad, iar Dumnezeu îi iese în întâmpinare la momentul oportun, de cele mai multe ori când cel rătăcit crede că nu mai are nicio şansă de întoarcere.


La rând la moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov sau cum îţi poţi cunoaşte viitoarea soţie

Deşi ştiam că în fiecare an, de praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, stau la rând să se închine la moaştele lui mii de oameni, nu m-am gândit niciodată să stau şi eu, din motivul că aş fi putut să mă închin oricând, urcând Dealul Mitropoliei, când nu ar mai fi fost atâta aglomeraţie.
În acel an, trecând pe lângă rând, m-a strigat o prietenă, Cerasela. Cerasela era actriţă şi o cunoscusem cu ani în urmă în casa Clarei şi a Elenei, două alte prietene. Era în epoca marilor beţii, când la Clara acasă se strângeau des fel de fel de persoane care beau, se distrau până dimineaţa, dar spre sfârşitul chefului se ajungea şi la adevărate şedinţe de terapie în grup, iniţiate ad-hoc, în care cei adunaţi acolo îşi povesteau vieţile. Cerasela era singura din acest grup de prieteni cu care discutam subiecte duhovniceşti şi care avea darul de a mă scoate din depresie printr-o simplă discuţie în care vorbeam despre ce cărţi a mai citit, ce oameni deosebiţi din biserică a mai cunoscut sau ce sfaturi duhovniceşti a primit de la părinţii pe care îi frecventa.
M-a strigat, deci, Cerasela şi m-a întrebat dacă nu stau şi eu la rând, mai ales că vor mai veni mai pe seară două prietene de-ale ei. Am citit acatistul sfântului, am mai povestit ce mi s-a mai întâmplat în ultimele zile şi, cum s-a înserat, a venit Angela, o prietenă de-a ei de la teatru. Angela era frumoasă şi foarte feminină. Am întreţinut atmosfera până dimineaţa, mai ales că în cele douăsprezece ore de stat la rând interveneau şi momente de oboseală, frig şi aşa mai departe. Stând la rând, mă gândeam privind-o pe Angela „o fată aşa de frumoasă sigur are prieten, nu are cum să fie singură”. Dar am sperat în sinea mea să fie singură, ca să mă pot împrieteni cu ea. A doua zi, dis de dimineaţă, după ce am stat la rând, Angela mi-a dat numărul ei de telefon. M-am bucurat foarte mult pentru că la orizont apăruseră zorii unei relaţii serioase.
Întâlnindu-mă mai des cu Angela, am simţit în suflet certitudinea că alături de ea pot întemeia o familie şi mai ales că ne putem mântui împreună. Starea aceasta contrazicea zecile de cărţi despre psihologia cuplului pe care le citisem cu gândul că ele mă vor ajuta să îmi găsesc „partenera potrivită”. În Biserică nu există parteneri şi partenere, ci soţi şi soţii.
Mai târziu ne-am căsătorit. Ne-am unit în faţa lui Dumnezeu la bisericuţa Bucur şi Sfânta Cununie a fost făcută de duhovnicii noştri. Naşă ne-a fost o altă prietenă de-a Angelei, Mihaela, de care ne unea dragostea pentru Dumnezeu şi pentru Sfântul Nectarie.




Miriam darul nostru de la Dumnezeu

Înainte de naşterea fetiţei noastre (care s-a născut prin cezariană dintr-o necesitate medicală), mă rugasem împreună cu Angela să ne ajute Dumnezeu ca totul să decurgă bine. Aceea a fost una din puţinele dăţi când m-am rugat din toţi rărunchii. Îmi simţeam fiecare celulă a corpului participând la rugăciune. În cele patruzeci şi cinci de minute de aşteptare pe holul maternităţii Giuleşti m-am rugat la toţi sfinţii la care aveam evlavie: la Sfântul Nectarie, Sfântul Ioan Maximovici, Sfânta Matrona din Moscova, Sfânta Xenia din Sankt Petersburg şi... părintele Ilie Lăcătuşu. Ştiam de mulţi ani că fusese descoperit neputrezit, întreg, înmiresmat. Cu ceva vreme în urmă chiar m-am închinat la capela lui. Mi-am amintit că este la cimitirul Adormirea Maicii Domnului de pe Calea Giuleşti. Angela năştea la maternitatea Giuleşti şi asta nu mi s-a părut a fi o simplă coincidenţă. Peste ani am primit binecuvântarea părintelui Justin Pârvu să strâng mărturii despre minunile săvârşite de el. Am primit atât de multe şi atât de convingătoare, încât nu pot să spun decât că părintele nu este doar părintele Ilie Lăcătuşu, ci şi Sfântul Ilie Lăcătuşu, mare protector al familiilor creştine. Un sfânt pe care nu-l merităm. Dacă l-am merita, ne-ar păsa că stă din 1998 într-o simplă capelă dintr-un cimitir aflat la marginea Bucureştiului.
La puţină vreme după extraordinarul eveniment al naşterii lui Miriam, am scris un text care mai păstrează ceva din bucuria şi uimirea care îl invadează pe un bărbat când devine tată:
„Nu ştiu cum ar trebui în mod normal să reacţioneze un tată când îşi vede copilul nou-născut, dar eu vă spun sincer că am izbucnit în hohote de plâns. În suflet simţeam trăiri amestecate. Era bucuria de a o vedea pe Miriam, pe care Angela şi cu mine o aşteptaserăm nouă luni, dar şi surpriza de a regăsi la ea trăsături generale de-ale mele şi de-ale mamei ei. Copilul este oglinda vie a părinţilor, în care se reflectă, o viaţă întreagă, aceştia. Da, era clar că fruntea largă o avea de la mine, în timp ce gura era de la maică-sa. Dar şi expresia feţei parcă o moştenise de la tatăl ei. Ţinea sprâncenele încruntate a supărare şi uimire. Sosise într-o lume în care oamenii mari o înfofoliseră într-o pătură, o hrăneau la anumite ore, îi schimbau scutecele. Se simţea la mâna oamenilor mari. Părăsise mediul acela intim al pântecelui matern, în care nevoile umane sunt satisfăcute automat, de la sine. Poate că, oameni mari fiind, căutăm inconştient acel mediu în care lumea ni se oferă de la sine, fără un efort de voinţă din partea noastră.
Am plâns şi pentru că tensiunea aşteptării a fost mare. Cu două săptămâni înainte de naştere, Angela îşi pierduse răbdarea. «Vreau să o văd mai repede. Oare nu e bine să programez cezariana mai repede?» Nerăbdarea căpătase cote apreciabile şi pentru că o doamnă doctor i-a spus Angelei că Miriam îşi înfăşurase cordonul ombilical în jurul gâtului. Cine ştie? m-am gândit eu , poate că i-a fost frig, poate că pe acolo a venit iarna, poate că Miriam avea nevoie de un fular şi neavând la îndemână lână şi-a împletit şi ea cordonul ombilical, ca să-şi facă un guleraş.
În timpul naşterii, am stat, soţ, frate şi două mame- mama mea şi mama Angelei- într-o aşteptare zgomotoasă. Pierduserăm numărul cafelelor băute de la tonomat. Aş fi preferat să nasc eu, numai să se termine totul mai repede. În afara mea era o linişte întreruptă de oameni, femei însărcinate de regulă, care aşteptau să intre la camera de gardă. Când şi când un zvon, ca un bâzâit, îmi ajungea la urechi: «A venit, n-a venit Nichita!» «Care Nichita? Nichita Stănescu? Nichita Mihalcov?» Nici pomeneală! Nichita, vedeta de cartier care a ajuns într-un final la maternitatea Giuleşti, s-a urcat pe masa de operaţie cu şapca pe cap şi a aşteptat bine-mersi până a născut o fetiţă dolofană. În materie de VIP-uri, am aflat că maternitatea Giuleşti stă foarte bine. Tot aici a născut şi doamna Andreea Marin Bănică. Pe doamna Bănică nu o cunosc, dar l-am cunoscut pe domnul doctor Cristescu pe care vi-l recomand cu căldură, mai ales, vouă, viitorilor tătici. Doctorul Cristescu este mic de statură, brunet şi inspiră încredere pe unde trece. Îţi dă şi ţie, dacă vrei, din încrederea lui.
Revin la mine. În patruzeci şi cinci de minute atât a durat cezariana pe care a suportat-o Angela îmi schimbasem complet statutul. Nu mai eram tinerelul privit cu indulgenţă de oamenii mari din jurul meu. Căpătasem titlul de Tătic, adică om cu responsabilităţi grele. Beneficiile noului statut aveau să curgă ca o ambrozie în zilele ce aveau să vină. La serviciu a început să plouă cu felicitări şi cu cadouri pentru Miriam. Prietenii cotrobăie prin debara şi scot la lumină hăinuţe care mai de care pe care ţi le pun, bucuroşi că au scăpat de ele, în braţe. Se deschide şi linia online la sfaturi pentru tinerii părinţi. «Este bine să...» «Nu este bine să...» «Oricum, o să vedeţi voi...» Ultima replică e însoţită, de regulă, de un zâmbet sceptic, de om care a trecut la un alt nivel al vieţii.
Ca bonus, am testat reacţiile pe care le aveau oamenii când aflau cum o cheamă pe fiica noastră. «Aa, Miriam? Ce nume frumos!» Sau: «E un nume arab, nu? Sau e evreiesc, cumva?» Ca să nu cadă de tot discuţia, mă simţeam obligat să dau «explicaţii docte» din care reieşea că Miriam este numele Maicii Domnului, care în timp a devenit «Mariam» şi apoi «Maria». Şi, cum numele oamenilor nu sunt întâmplătoare, aveam să aflu că Miriam înseamnă «dragă, iubită», un înţeles care ni se descoperă mie şi mamei ei clipă de clipă.
Fericiţi sunt tăticii, că a lor este Împărăţia Cerurilor!”




Anexă


Nota autorului

Mi-am dorit să anexez la sfârşitul cărţii mele Acatistul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu Potirul Nesecat, pentru că am simţit pe viu că doar Dumnezeu, Maica Domnului şi sfinţii ne pot izbăvi de patimi.
Eu mi-am deschis inima faţă de cititorii acestei cărţi. De aceea mi-aş dori mult ca şi ei să îşi deschidă inimile faţă de toţi oamenii care sunt prizonieri ai dependenţei de un anumit drog (alcool, ţigări, stupefiante, pornografie etc.) şi să citească acest acatist cu credinţa că Dumnezeu îi va ajuta pe aceştia să scape de patima care îi robeşte.
Un teolog renumit spunea că în Ortodoxie păcătuim individual, dar ne mântuim numai împreună, în Biserica lui Hristos. Eu cred că am scăpat din iadul beţiei tocmai pentru că cineva s-a rugat cu durere pentru mine…





ACATISTUL PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU POTIRUL NESECAT

alcătuit în cinstea icoanei sale făcătoare de minuni, numite Potirul nesecat,
care se zice pentru izbăvire
de patima beţiei
Mai întâi se face începutul obişnuit, după cum urmează:

Rugăciunile începătoare

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie.
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi (de trei ori).
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte (de trei ori), Slavă... Şi acum…
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Amin.

Apoi troparele de umilinţă:

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Slavă...

Doamne, miluieşte-ne pe noi că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.
Şi acum... a Născătoarei de Dumnezeu:

Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, căci tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

Apoi Crezul:

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Apoi: Doamne miluieşte (de 3 ori). Slavă... Şi acum... şi apoi

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă in picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri. Mâhnit este duhul în mine şi inima mea încremenită înăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat. Degrabă auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta, scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Psalmul 50

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit, şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit, şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale, şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide, şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Apoi troparul:

Veniţi, dreptslăvitorilor creştini, la dumnezeiescul şi minunatul chip al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care satură inimile celor credincioşi din Potirul Nesecat al milostivirii sale şi arată minuni poporului celui binecinstitor. Acestea văzând şi auzind, cu duhul prăznuind, cu căldură să-i grăim: Stăpână Preamilostivă, tămăduieşte neputinţele şi patimile noastre, rugând pe Fiul tău, Hristos, Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre!

Condacul 1

Cinstitul tău chip, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, ne-a fost dăruit ca o izbăvire aleasă şi minunată, căci prin descoperirea Lui ne slobozeşte de neputinţele sufleteşti şi trupeşti şi de întâmplările cele mâhnicioase; pentru aceasta laudă de mulţumire îţi aducem, Apărătoare Preamilostivă. Tu, dar, Stăpână, numită de noi "Potirul Nesecat", aplecându-te cu bunăvoinţă către suspinele şi strigătele noastre cele izvorâte din inimă, dăruieşte izbăvire celor ce suferă de boala beţiei, ca să-ti cântăm cu credinţă: Bucură-te, Stăpână, „Potir Nesecat”, care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Icosul 1

Oştile îngereşti şi cetele drepţilor te slăvesc neîncetat, Împărăteasă de Dumnezeu Născătoare, mijlocitoarea mult păcătosului neam creştinesc, pe care văzându-l cufundat în nelegiuiri şi în păcate îi dăruieşti milostivire spre mângâiere şi mântuire, prin osebitele tale icoane făcătoare de minuni, care, precum stelele cerului, pot fi văzute în tot pământul. Căzând noi către aceea dintre ele numită "Potirul Nesecat", din adâncul sufletului te chemăm astfel:
Bucură-te, sălaşul dumnezeirii cel neajuns;
Bucură-te, mirarea neîncetată a oamenilor;
Bucură-te, ceea ce prin mâhniri cureţi păcatele noastre;
Bucură-te, căci prin întristări tămăduieşti neputinţele noastre;
Bucură-te, că ne trimiţi de sus milostivire prin icoanele tale făcătoare de minuni; Bucură-te, căci prin descoperirea lor înveseleşti inimile noastre cele mâhnite;
Bucură-te, împăcarea prea minunată a tuturor cu Dumnezeu;
Bucură-te, Stăpână, "Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!
Condacul al 2-1ea

Văzând, Preasfântă Stăpână, întristarea inimii, chinurile duhovniceşti şi pocăinţa nemincinoasă a celor ce sunt supuşi patimii celei pierzătoare a beţiei, ai binevoit să arăţi oraşului celui plăcut lui Dumnezeu Serpuhov, milostivirea ta, prin descoperirea icoanei tale prea minunate, "Potirul Nesecat", pentru ca toţi cei care cad la ea cu credinţă şi cu inimă smerită, dobândind vindecare de cumplita lor boală, să strige din adâncul inimii lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2·lea

Înţelegând, prin întreita arătare în vis a cuviosului Varlaam, porunca de a merge în oraşul cel iubit de Dumnezeu, Serpuhov, un oarecare om, supus patimii beţiei, a aflat acolo în mănăstire sfântă icoana ta, numită "Potirul Nesecat". Drept aceea, văzând atâta purtare de grijă pentru noi, păcătoşii, cu evlavie îţi grăim unele ca acestea:
Bucură-te, că prin oamenii cei evlavioşi ne descoperi mărirea minunilor tale;
Bucură-te, călăuză clarvăzătoare, care le arăţi unora ca aceştia calea mântuirii;
Bucură-te, îndrumătoarea noastră cea bună, care cu dragoste ne apropii de tine;
Bucură-te, căci ne îndemni la recunoştinţă pentru binefacerile tale;
Bucură-te, ceea ce preschimbi întristarea noastră în bucurie;
Bucură-te, că ne înveseleşti cu nădejde neclintită;
Bucură-te, căci nimiceşti patimile noastre cele pierzătoare;
Bucură-te, Stăpână, "Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Condacul al 3-lea

Puterea Celui Preaînalt şi harul Stăpânei l-au întărit pe un oarecare om cuprins de patima beţiei atunci în oraşul Serpuhov, împlinind astfel porunca Maicii Domnului, vestită lui în vis de către cuviosul Varlaam, stareţul mănăstirii de acolo. Ajungând el în acest oraş, a aflat icoana Preacuratei, care l-a vindecat îndată de suferinţa sa duhovnicească şi trupească, şi plecându-şi genunchii aşa striga din adâncul sufletului, cu mulţumire, lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având ca izvor pururea curgător potirul cel nesecat al râurilor cereşti, nu numai credincioşii din Serpuhov, ci şi dreptslăvitorii creştini din alte oraşe şi locuri, care au venit către minunatul tău chip, numit "Potirul Nesecat" primind înaintea lui tămăduiri, ţi s-au închinat cu graiuri pline de recunoştinţă ca acestea:
Bucură-te, scăldătoarea în care se afundă toate necazurile noastre;
Bucură-te, potirul prin care primim bucuria mântuirii;
Bucură-te, ceea ce vindeci neputinţele noastre duhovniceşti şi trupeşti;
Bucură-te, că ne stingi patimile prin puterea rugăciunilor tale;
Bucură-te, că dai cele de folos celor care îţi cer ajutorul;
Bucură-te, că dăruieşti tuturor daruri nenumărate;
Bucură-te, că ne deschizi comoara milostivirii;
Bucură-te, că ai inima plină de milă faţă de cei căzuţi;
Bucură-te, Stăpână, "Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Condacul al 4-lea

Vifor de gânduri necredincioase având întru sine, dar cu pocăinţă sinceră venind la nespusa ta milostivire, cei cuprinşi de patima beţiei capătă tămăduire şi din adâncul inimii, spun Celui Născut din tine, Mântuitorului nostru: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Domnul mâhnirea adâncă, vaietele şi plânsul soţiilor, mamelor, copiilor şi al rudelor celor tulburaţi cu firea de patima beţiei, le-a dăruit, Stăpână, icoana ta, prin care toţi cei care se apropie, capătă mângâiere sufletească şi îţi grăiesc cu lacrimi unele ca acestea:
Bucură-te, potir, care pentru noi te umpli de bucurie din izvorul Cel fără de moarte;
Bucură-te, că eşti mângâierea mamelor celor cuprinse de mâhnire;
Bucură-te, nădejdea celor fără de nădejde;
Bucură-te, apărătoarea plină de har a celor ce vin la tine;
Bucură-te, bucuria şi înveselirea celor necăjiţi;
Bucură-te, ceea ce potoleşti patimile izvorâte din beţie;
Bucură-te, că întinzi mâna celor ce au nevoie de ajutorul tău;
Bucură-te, Stăpână, "Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Condacul al 5-lea

Ca pe o stea de la Dumnezeu purcezătoare, ne-ai arătat nouă, o, Împărăteasă a lumii, prea cinstita ta icoană, pe care, văzându-o, ne rugăm din inimă cu credinţă, grăindu-ţi: Născătoare de Dumnezeu, tămăduieşte beţia şi orice altă boală sufletească şi trupească a celor aflaţi în suferinţă, iar pe cei credincioşi învaţă-i să aducă lui Dumnezeu cântarea de laudă: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzând, Maică de Dumnezeu Născătoare, minunile preaslăvite şi semnele uimitoare venite nu numai de la icoana ta cea descoperită în oraşul Serpuhov, ci şi de la cele zugrăvite întocmai cu această icoană, cădem la ele cu smerenie şi zicem:
Bucură-te, grabnică mijlocitoare, ajutătoarea celor ce aleargă la tine cu sârguinţă;
Bucură-te, ceea ce asculţi cu bunăvoinţă rugăciunile noastre;
Bucură-te, ceea ce ai luminat oraşul Serpuhov cu binecuvântarea ta;
Bucură-te, că împrejurimile Moscovei au arătat slava minunilor tale;
Bucură-te, comoară nesecată de tămăduiri pentru toţi cei aflaţi întru nevoi;
Bucură-te, ocrotitoare atotputernică a celor ce lucrează pentru dobândirea trezviei;
Bucură-te, bună ajutătoare a celor ce se luptă împotriva lumii, a trupului, a diavolului şi a beţiei;
Bucură-te, apărătoare grabnică a dreptcredincioşilor celor ce trăiesc în lume;
Bucură-te, Stăpână, "Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Condacul al 6·lea

Propovăduind, Născătoare de Dumnezeu, minunile săvârşite prin icoana ta cea numită "Potirul Nesecat" te rugăm cu lacrimi: O, Preacurată, izbăveşte-ne pe toţi de patima băutului fără de măsură a vinului, de căderea în păcat şi învaţă-ne înfrânarea pe noi, cei ce ne sârguim să-i cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6·lea

Străluceşti de lumina slavei dumnezeieşti, Fecioară Pruncă Dumnezeiască, uitându-te cum Copilul, Dumnezeu Cel mai înainte de veci, Domnul nostru Iisus Hristos stă în cupă ca într-un potir nesecat, precum te vedem zugrăvită în icoana "Potirul Nesecat" care este sortită ca, în chip tainic, să dăruiască izbăvire de patima beţiei celor ce cu credinţă vin să i se închine. De aceea, cu lacrimi îţi aducem aceste rostiri neîncetate:
Bucură-te, cea de care se bucură şi pe care o prăznuieşte neamul omenesc;
Bucură-te, că slava ta este mai mare decât ţi-o pot aduce laudele celor pământeşti şi celor cereşti;
Bucură-te, că prin chipul tainic al Fiului în Potir, ne descoperi taina Dumnezeieştii Euharistii;
Bucură-te, ceea ce ne arăţi în chip minunat Mielul Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte;
Bucură-te, Potir al vieţii şi al nemuririi, care ne duci la porţile vieţii veşnice;
Bucură-te, că adapi sufletele noastre cele însetate din izvorul nestricăciunii şi al bucuriei;
Bucură-te, căci în bunătatea ta nemărginită nu îndepărtezi pe cei mai dispreţuiţi şi mai prigoniţi;
Bucură-te, că prin milostivirea ta îi răpeşti din groapa pieirii pe cei fără de nădejde;
Bucură-te, Stăpână, "Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Condacul al 7-lea

Vrând un oarecare om să-ţi mulţumească, Stăpână, Maică a lui Dumnezeu, pentru vindecarea de suferinţa beţiei, a împodobit icoana ta prea minunată ce se găseşte în oraşul Serpuhov, cântând din toată inima sa: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Minune nouă vedem, Stăpână, prin sfânta ta icoană căci un oarecare om, cuprins de suferinţa beţiei, robul lui Dumnezeu Ştefan, venind la mijlocirea ta cea de Maică, s-a izbăvit de boala lui cea grea; pentru aceasta ca mulţumire, ţi-a împodobit icoana cu daruri de mult preţ şi căzând la ea, cu lacrimi grăia unele ca acestea:
Bucură-te, că eşti izvorul cel dătător de viaţă al vindecărilor;
Bucură-te, Potirul ceresc al darurilor dumnezeieşti;
Bucură-te, râul de vindecare cel de-a pururea curgător;
Bucură-te, că eşti marea care îneci toate patimile noastre;
Bucură-te, ceea ce cu mâinile tale de Maică ridici pe cei ce cad zdrobiţi de greutatea păcatului beţiei;
Bucură-te, că primeşti darurile recunoştinţei;
Bucură-te, căci înveseleşti inimile celor binecredincioşi;
Bucură-te, că împlineşti toate cererile noastre cele bune;
Bucură-te, Stăpână, "Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Condacul al 8 -1ea

Străin lucru şi cu anevoie de crezut le este celor necredincioşi să audă că la sfânta ta icoană "Potirul Nesecat" se săvârşesc minuni şi tămăduiri dumnezeieşti. Noi însă bine ştiind cuvântul tău, ce l-ai rostit către întâia icoană ce te înfăţişa, anume că: "Harul Celui ce s-a născut din mine şi al meu vor fi cu această icoană", credem că şi cea numită "Potirul Nesecat" izvorăşte harul tău. De aceea, plecându-ne cu evlavie, o sărutăm, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8 - lea

Toată nădejdea lor în tine şi-o pun, Stăpână, cei ce suferă de patima beţiei. Pogoară-te spre neputinţele şi patimile noastre, căci cine ne va scoate pe noi, păcătoşii, din groapa pieirii, a sărăciei duhovniceşti şi trupeşti, fără numai tu, Stăpână. De aceea, plecându-ne genunchii în faţa Preacuratului tău chip, îţi grăim unele ca acestea:
Bucură-te, ceea ce nu îţi întorci faţa de la rugăciunile păcătoşilor;
Bucură-te, că trimiţi ajutorul tău ceresc celor ce te cheamă în ajutor;
Bucură-te, ceea ce arăţi adâncimea milostivirii tale către toţi păcătoşii;
Bucură-te, ceea ce îi îmbărbătezi pe cei fără de nădejde şi cu totul deznădăjduiţi;
Bucură-te, căci întinzi mână de ajutor celor supuşi patimilor pricinuite de beţie;
Bucură-te, căci prin daruri pline de har îi mângâi pe cei ce suferă cu răbdare;
Bucură-te, ceea ce vindeci neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti;
Bucură-te, că ne-ai învăţat să socotim întru nimic bucuriile cele deşarte ale acestei lumi;
Bucură-te, Stăpână, "Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Condacul al 9-lea

Toată firea îngerească se minunează, Doamne, de lucrarea Ta cea plină de milostivire, căci ai dăruit mult păcătosului neam omenesc o Apărătoare şi Ajutătoare prea puternică. Ea se pleacă spre neputinţele noastre şi ne slobozeşte de groaznica patimă a beţiei, învăţându-i pe cei credincioşi să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei înţelepţi nu ştiu, Stăpână, să laude după cuviinţă slăvita descoperire a icoanei tale. Cu atât mai mult noi păcătoşii, cu buzele noastre întinate nu vom putea să aducem Apărătoarei noastre laude după cuviinţă. Însă văzând nenumăratele minuni înfăptuite prin icoana ta, bucurându-ne cu duhul şi cu inima, îţi zicem:
Bucură-te, ceea ce izvorăşti minuni de la sfântul tău chip;
Bucură-te, că degrabă ne izbăveşti de nenorociri şi de întristări;
Bucură-te, că îi ruşinezi pe cei ce nu te primesc;
Bucură-te, că îi păzeşti de orice rău pe cei ce cad la tine cu credinţă;
Bucură-te, ceea ce cu blânda ta strălucire izgoneşti întunericul păcatului şi ceaţa patimilor noastre;
Bucură-te, ceea ce umpli sufletele noastre de iubire pentru tine şi pentru Fiul tău;
Bucură-te, că ne îndreptezi cu înţelepciune pe calea pocăinţei;
Bucură-te, că ne eşti mijlocitoare osârdnică pentru răspunsul cel bun înaintea Dreptului Judecător;
Bucură-te, Stăpână, "Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuieşti, o, Maică a lui Dumnezeu, mulţimea ce suferă de boala beţiei, ne-ai dăruit icoana ta cea prea minunată, pentru ca toţi cei cuprinşi de această patimă să poată veni la chipul tău făcător de minuni şi, primind vindecare, cu umilinţă să-i cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Zid eşti şi pavăză, o, Maică a lui Dumnezeu, celor ce suferă de boala beţiei şi tuturor celor ce vin la tine cu grăbire şi cinstesc cu evlavie sfânta ta icoană. Căci ne-a dăruit-o Domnul, Dătătorul bunătăţilor, spre ajutor şi vindecare de patimile aducătoare de moarte, îndemnându-ne astfel să îţi cântăm acestea:
Bucură-te, alinarea mâhnirilor noastre şi nădejdea celor deznădăjduiţi;
Bucură-te, vindecarea suferinţelor noastre sufleteşti şi trupeşti;
Bucură-te, ceea ce prin curăţia ta, cureţi întinăciunea noastră;
Bucură-te, căci prin harul tău luminezi nemernicia noastră;
Bucură-te, că îmbraci în nestricăciune, trupul nostru cel stricăcios;
Bucură-te, ceea ce prin mijlocirea ta ne întăreşti în rugăciune;
Bucură-te că întăreşti toată neputinţa noastră;
Bucură-te, că grabnic risipeşti norul patimilor ce ne înconjoară;
Bucură-te, Stăpână, "Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Condacul al 11-lea

Cântarea noastră, ce cu smerită dragoste şi osârdie o aducem ţie, n-o trece cu vederea, Preacurată, şi nu-ţi întoarce faţa de la cei fără nădejde, ce pătimesc din pricina beţiei, ci ajută-i pe ei şi pe noi să ne curăţim de toată întinăciunea păcatului şi să putem cânta cu vrednicie şi cu dreptate lui Dumnezeu cântarea: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Făclie dătătoare de lumină te vedem, Preasfântă Fecioară, căci sfântul tău chip goneşte cu razele harului tău ceaţa păcatelor şi ne îndrumă pe calea luminoasă a virtuţilor pe noi, cei ce cu credinţă îţi grăim acestea:
Bucură-te, căci prin acoperământul tău ne izbăveşti de deşertăciunea acestei lumi mult răzvrătite;
Bucură-te, că ne ajuţi să alungăm neliniştea patimilor trupeşti;
Bucură-te, ceea ce pui în inimile noastre gândurile cele bune;
Bucură-te, că aduci lumină în cugetul cel întinat;
Bucură-te, că îi izbăveşti pe cei cuprinşi de suferinţa chinuitoare a beţiei;
Bucură-te, că îi chemi pe aceştia la pocăinţă nefăţarnică şi la înţelepciune;
Bucură-te, ceea ce îmbunezi sufletele celor înrăiţi;
Bucură-te, că mântuieşti pe cei ce te cheamă în ajutor şi slăvesc numele tău;
Bucură-te, Stăpână, "Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Condacul al 12-lea

Harul lui Dumnezeu, care este dăruit prin icoana ta, Potirul Nesecat, îi apropie de ea, Stăpână, pe toţi cei întristaţi şi oropsiţi: văduve, bătrâne şi mai ales pe toţi cei cuprinşi de boala beţiei, care niciodată nu pleacă deşerţi de la tine, Preacurată, de la Potirul Nesecat al darurilor tale dumnezeieşti, o, Preamilostivă, ci vindecare deplină primind de la chipul tău făcător de minuni, îi cântăm cu mulţumire Domnului: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând minunile şi marea ta milostivire arătată celor cuprinşi de patima beţiei, te rugăm, Stăpână, mântuieşte, miluieşte şi povăţuieşte-ne pe cărarea cea dreaptă şi nu ne lăsa pe noi, cei ce căutăm ocrotirea ta şi îţi zicem acestea:
Bucură-te, ceea ce chemi pe toţi la înfrânare de la beţie;
Bucură-te, că prin roua milostivirii tale îi slobozeşti pe aceştia de patima băutului fără măsură a vinului;
Bucură-te, ceea ce eşti tămăduirea veşnică a celor ce suferă din pricina greului păcat al beţiei;
Bucură-te, ajutătoare grabnică a celor ce se chinuiesc din pricina patimilor;
Bucură-te, îmbărbătarea minunată a celor împuţinaţi cu duhul;
Bucură-te, că eşti bucuria negrăită a celor buni la suflet;
Bucură-te, că îi smereşti pe cei trufaşi;
Bucură-te, ceea ce ridici pe cei smeriţi şi le doreşti tuturor mântuire;
Bucură-te, Stăpână, „Potir Nesecat", care ne potoleşti setea cea duhovnicească!

Condacul al 13-lea

Prea milostivă Maică a Prea dulcelui nostru Domn Iisus Hristos! Ascultă această rugăciune a noastră şi ne izbăveşte de toate nevoile sufleteşti şi trupeşti, dar mai ales slobozeşte-i pe cei cuprinşi de suferinţa beţiei, pe robii tăi (numele), ca să nu piară cuprinşi de rău, ci, mântuiţi fiind prin tine, să aducă lui Dumnezeu cântarea de laudă: Aliluia! (de trei ori)

Apoi se zice iarăşi Icosul întâi: Oştile îngereşti şi cetele... şi Condacul întâi: Cinstitul tău chip... Apoi se citeşte această

RUGĂCIUNE

O, Prea milostivă Stăpână! Pentru a dobândi apărarea ta cădem acum la tine. Caută spre rugăciunile noastre, auzi-ne cu milostivire pe noi: soţiile, copiii, maicile celor împătimiţi de boala cea grea a beţiei, fraţii şi surorile noastre, care din această pricină sunt căzuţi de la Maica noastră, Biserica lui Hristos, şi deci de la mântuire, şi îi tămăduieşte pe aceştia ce pătimesc.
O, milostivă Maică a lui Dumnezeu, atinge-te de inimile lor şi scoate-i degrabă din căderile în păcate, adu-i la înfrânarea cea mântuitoare. Roagă-L pe Fiul tău, Hristos Dumnezeul nostru, să ne ierte greşelile, să nu îşi întoarcă milostivirea de la zidirea Sa şi să ne întărească în trezvie şi înţelepciune. Primeşte, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, rugăciunile maicilor ce varsă pâraie de lacrimi pentru copiii lor, ale soţiilor ce plâng pentru soţii lor, ale copiilor, orfanilor şi neputincioşilor părinţi şi ale noastre, ale tuturor celor ce cădem la icoana ta, pentru ca să ajungă, prin rugăciunile tale, acest strigăt al nostru la Tronul Celui Preaînalt.
Acoperă-ne şi ne păzeşte ca să nu fim robiţi de cel viclean şi de toate cursele vrăşmaşilor; ajută-ne în ceasul cel cumplit al morţii, ca, prin rugăciunile tale, să trecem vămile văzduhului. Izbăveşte-ne de osânda cea veşnică şi mijloceşte ca milostivirea lui Dumnezeu să ne acopere acum şi pururea şi în vecii cei nesfârşiţi. AMIN!