Preluat de la yanush.wordpress.com.
Rezumatul conferinţei ţinută la Biblioteca Bucovinei din Suceava.
[Cum în sală era o fetiţă de opt ani, am fost nevoit să îmi autocenzurez anumite idei, comentarii şi expresii. Voi insera unele dintre ele în această relatare, între paranteze pătrate.]
Ar trebui mai întâi să explic cum şi de ce a apărut Fracturismul. Într-o Românie cenuşie, în care un sistem cu nişte reguli fusese înlocuit cu alt sistem şi alte reguli peste noapte, în care erau lupte de stradă, o sărăcie cumplită, mafioţi, politicieni corupţi, procurori care se aruncau în cap de la balcon, un scriitor mic şi mustăcios de la Bucureşti se trezise, pe urmele unui anume Fukuiama, că „istoria s-a terminat”. Istoria, istoria literaturii, „totul” se termina cu el.
Acest autor era unul dintre reprezentanţii optzecismului central, al celui lunedist. Lunediştii, dar şi mulţi alţi optzecişti din ţară se ocupaseră cu aglomerări de cuvinte colorate şi zgârie-nori de carton. Practic, ei s-au comportat mereu de parcă nu ar fi trăit în România, iar atunci când au dat nasul cu realitatea cruntă, au avut reacţii de copii răsfăţaţi. „De ce eu?”, pare să se întrebe un optzecist, „De ce să mă duc eu să predau la Budila?” Budila e un sătuc frumos aflat la cinsprezece kilometri de Braşov şi la patru kilometri de casa părinţilor mei. Dar cele poate treizeci de minute pe care le avea de făcut cu trenul până acolo i se păreau acestui optzecist obraznic un adevărat iad. La fel, ajuns profesor într-un sat superb din Maramureş, un alt coleg de generaţie al acestor răsfăţaţi s-a grăbit să proclame acel sat ca fiind „fără ieşire”. Cât despre optzeciştii aşa-zis „existenţialişti”, marea lor problemă existenţială e alcoolul. Fluvii de alcool, cuvinte goale şi „depresii” studiate inundă paginile pe care o critică semiotică şi zadarnică încearcă să le stoarcă de înţelesurile pe care nu le au. Acesta e contextul în care a apărut Fracturismul. Era vremea unei generaţii formate în „anii liberalizării ceauşiste”, o generaţie crescută în falsa fereastră de libertate a revistelor PIF, care se comportă de parcă s-ar fi născut în America. O generaţie profund inadaptată, de atunci şi până azi.
Noi ne-am dat seama că suntem altceva. La ora naşterii „Manifestului Fracturist”, în 1998, eram vreo patru autori care făceam altceva. Trei basarabeni, Dumitru Iuda Crudu, Savatie Baştovoi, Mihail Vakulovski, şi cu mine.
Că făceam altceva, măcar în anumită parte a scrierilor noastre – cazul lui Ştefan Baştovoi, actualul Părinte Savatie, cu „Cartea Războiului”, era mai mult decât evident. Ei veneau cu reflexe ale poeziei ruse, iar eu cu alte lecturi, mobilizatoare, cu caracter stângist.
Manifestul Fracturist a fost scris în noaptea de 10 spre 11 septembrie, [când am fost bătuţi pe stradă]. De fapt, în dis-de-dimineaţa zilei de 11 septembrie. Această dată nu e întâmplătoare. Manifestul Fracturist a fost un gest de terorism literar. Cu câţiva ani înainte de atacul de la WTC, eu şi D. I. Crudu am lovit, ca două rachete soiuz, turnurile de carton ale literaturii optzeciste. Aceste turnuri s-au prăbuşit de îndată, iar lumea de pe margini a izbucnit în aplauze. Se pare că toţi se săturaseră de desenele animate şi mofturile de răzgâiaţi ale optzeciştilor. Toţi vroiau poezie adevărată.
[Dar opresc comparaţia aici. Bine că acele turnuri optzeciste nu erau locuite şi nu au fost oameni care să se arunce în moarte de la înălţime, ca în acele scene cumplite de la WTC. Din păcate, în epocă am pedalat un pic cam mult pe această idee a „terorismului”. Am privit acei morţi cu o răceală de „anarhist”, considerând că „imperialiştii americani au primit ce au căutat în Quweit”. O opinie nedemnă de un creştin, pe care astăzi o regret. Atunci am scris, în „Ursul din containăr”: „Mama mea o să bage versurile mele / în manualele luptătorilor Al-Qaeda”. La foarte puţină vreme după ce am intrat în NATO aveam să trag roadele acestor vorbe şi ale „Manifestului Anarhist”. Vreme de aproape un an am fost terorizat prin urmărire. Mi se scotocea aproape în fiecare dimineaţă în maşină... Se poate spune că şi eu am primit ce am căutat. Acele versuri „teroriste” sunt mai mult decât regreatabile. Dumnezeu să mă ierte şi să aibă milă de sufletele celor care au murit în acea tragedie.]
Am făcut Fracturismul şi el a avut succes. Un succes care se repercutează până azi. Din păcate, nu am ştiut atunci în ce direcţie să caut. I-am pus curentului literar acest nume pentru că trăiam într-o „fractură” istorică. (Mai există, totuşi, şi un motiv secundar, personal: eu am avut o fractură de femur cu ceva complicaţii, care mi-a marcat copilăria.) Îmi doream o literatură care să vorbească despre această lume, despre omul aflat în această lume. Am pornit la drum, deci, dintr-o perspectivă stângistă. „Omul e foarte important prin sine şi poate schimba ceva în lumea care, nu ştim exact de ce, e strâmbă.” Cam aşa gândeam.
Eu nu mi-am dat seama atunci că trebuie să Îl punem pe Dumnezeu pe primul plan al vieţii noastre şi că trebuie să ne raportăm, înainte de toate, la El. Aşa totul se simplifică. Dumnezeu stăpâneşte lumea şi el ştie de ce are nevoie fiecare pentru mântuirea sufletului său. Dacă îl punem pe Dumnezeu pe primul loc al vieţii noastre, Îl lăsăm să lucreze în viaţa noastră. Şi înţelegem că omul, care e atât de expus diavolului, reuşeşte să facă şi el ceva bun doar cu ajutor de la Cel de sus.
Eu trăiam într-o lume „intelectuală”. O lume a analogiei, a comparaţiei. O lume în care mintea ta produce tot felul de sisteme care sunt închipuite „alternative” sau „explicaţii” la sistemul realităţii. Dar prin aceste sisteme ale minţii nu ajungi la nimic. Îmi dădeam seama de asta de pe atunci, dar nu ştiam ce să pun în loc. Acum am descoperit drumul pe care poţi depăşi acest labirint al vorbelor goale şi poţi urca. El este drumul Rugăciunii.
Diavolul ne-a smuls din grădina Raiului, dându-ne să muşcăm din fructul cunoaşterii binelui şi răului. Acest fruct ne-a „deschis” mintea, făcând-o un adevărat depozit de material radioactiv pentru diavol. Câţi nu se lasă prinşi de uneltirile celui rău! Câţi intelectuali! Câţi nu îşi umflă capul cu concepte şi idei pretins înţelepte, până ajung să nu mai fie în stare să spună un „Tatăl nostru”?!
Câţi nu ajung atât de plini de vorbe goale şi de mândrie deşartă încât le e ruşine să mai calce într-o biserică!
Când ajungem pe drumul către Dumnezeu, scăpăm de toate aceste deşertăciuni. Totul se limpezeşte. Nu am nevoie de nicio elucubraţie intelectuală ca să ştiu care e sensul vieţii. L-am aflat de la Sfântul Serafim din Sarov şi îl mărturiseşte propria mea experienţă: sensul vieţii noastre e să dobândim Duh Sfânt. Acesta se dobândeşte prin rugăciune şi post, prin participare la slujbele bisericii şi prin fapte bune. Dacă participi la o liturghie sau la un maslu de la început („Binecuvântată este Împărăţia”) până la sfârşit (când se miruieşte ultima dată) e imposibil să nu primeşti Darul Duhului Sfânt. O picătură de Duh Sfânt pe care o simţi aşezându-se în sufletul tău. La fel în rugăciune sau în post. Dacă le ţii mereu, creşti continuu. Sunt nenumărate trepte în rugăciune. Cei care practică Rugăciunea Inimii, de pildă, ajung la stări de bucurie nepământească şi la darul înainte-vederii. Sunt şi multe trepte în post, iar fiecare dintre ele aduce întărirea puterii duhovniceşti. Putem renunţa la carne, apoi la brânză, lapte şi ouă, apoi la ulei şi tot aşa. Sunt creştini care au ajuns să se hrănească doar de două-trei ori pe săptămână, cu Sfintele Taine, primite la liturghie. Părintele Ioanichie Bălan ne povesteşte despre un sihastru care trăia prin munţii noştri şi care ajunsese la această măsură. Sihastrul acesta era, potrivit mărturiilor strânse de Părintele Ioanichie Bălan, invizibil. Dacă se întâmpla să îl întâlnească oamenii, călugării de la Sihla sau Sihăstria se întreba cu ce a greşit de a fost descoperit de Dumnezeu oamenilor. Fusese, în anii de de după primul război mondial, episcop-vicar al Episcopiei Kievului şi fugise de persecuţia comunistă în România. Ivan/Ioan. Dar şi despre Sfântul Serafim din Sarov se spune că a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi pe o piatră, în rugăciune, fiind hrănit în tot acest timp de două vrăbiuţe. Prin post şi rugăciune putem dobândi mari puteri sufleteşti. Şi mai ales Duh Sfânt, uleiul din candelele celor cinci fecioare înţelepte.
Trebuie să ne rezolvăm problema mântuirii în acastă viaţă. În pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ajuns în Iad, bogatul nemilostiv îi cere Lui Dumnezeu să i-l trimită pe Lazăr, pe care îl vede în Rai, ca să-şi umezească degetul şi să-l atingă de buzele lui, ca să-i mai potolească durerea. Dar Domnul îi spune: „Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.” (Luca 16, 26) Această parabolă ne-a fost lăsată de Domnul Hristos. Între Iad şi Rai e o prăpastie cu neputinţă de trecut. Catolicii spun că ar mai exista un loc intermediar, Purgatoriul, unde s-ar chinui o vreme cei cu păcate mai mici, dar această teorie nu poate fi argumentată prin Sfânta Evanghelie. De fiecare dată când vorbeşte despre Iad, Domnul Hristos vorbeşte despre acel loc ca despre ceva ireversibil.
Aşa că să avem grijă. Trebuie să ne dobândim mântuirea cât suntem încă în viaţă. „Că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).
Cea mai mare tristeţe a mea e că nu îmi încep viaţa cu mintea de acum. M-am întors spre Dumnezeu şi încolţit de necazurile care m-au potopit din pricina păcatelor mele. Dacă aş avea optisprezece ani şi mintea de acum! Dar viaţa nu poate fi întoarsă din drum…
Părinţii mei nu m-au dus la biserică. Ei fac parte dintr-o generaţie dinaintea celei optzeciste. Oameni profund debusolaţi şi profund marcaţi de comunism. Noi mergeam la biserică doar o dată pe an, de Paşte, ca să luăm lumină. Nici atunci nu intram în biserică. Ca mulţi alţii din generaţia mea, m-am întors spre Dumnezeu ajutat mai degrabă de rugăciunile bunicilor, de dincolo de mormânt.
Dar, ca să nu o obosim prea tare pe domnişoara, care trebuie că are de făcut lecţii pentru mâine, vă invit să citiţi mai multe despre descoperirile mele duhovniceşti în volumul O noapte și o dimineață.
luni, 9 decembrie 2013
Marius Ianuș - De la Fracturism la Dumnezeu
Preluat de la yanush.wordpress.com.
Rezumatul conferinţei ţinută la Biblioteca Bucovinei din Suceava.
[Cum în sală era o fetiţă de opt ani, am fost nevoit să îmi autocenzurez anumite idei, comentarii şi expresii. Voi insera unele dintre ele în această relatare, între paranteze pătrate.]
Ar trebui mai întâi să explic cum şi de ce a apărut Fracturismul. Într-o Românie cenuşie, în care un sistem cu nişte reguli fusese înlocuit cu alt sistem şi alte reguli peste noapte, în care erau lupte de stradă, o sărăcie cumplită, mafioţi, politicieni corupţi, procurori care se aruncau în cap de la balcon, un scriitor mic şi mustăcios de la Bucureşti se trezise, pe urmele unui anume Fukuiama, că „istoria s-a terminat”. Istoria, istoria literaturii, „totul” se termina cu el.
Acest autor era unul dintre reprezentanţii optzecismului central, al celui lunedist. Lunediştii, dar şi mulţi alţi optzecişti din ţară se ocupaseră cu aglomerări de cuvinte colorate şi zgârie-nori de carton. Practic, ei s-au comportat mereu de parcă nu ar fi trăit în România, iar atunci când au dat nasul cu realitatea cruntă, au avut reacţii de copii răsfăţaţi. „De ce eu?”, pare să se întrebe un optzecist, „De ce să mă duc eu să predau la Budila?” Budila e un sătuc frumos aflat la cinsprezece kilometri de Braşov şi la patru kilometri de casa părinţilor mei. Dar cele poate treizeci de minute pe care le avea de făcut cu trenul până acolo i se păreau acestui optzecist obraznic un adevărat iad. La fel, ajuns profesor într-un sat superb din Maramureş, un alt coleg de generaţie al acestor răsfăţaţi s-a grăbit să proclame acel sat ca fiind „fără ieşire”. Cât despre optzeciştii aşa-zis „existenţialişti”, marea lor problemă existenţială e alcoolul. Fluvii de alcool, cuvinte goale şi „depresii” studiate inundă paginile pe care o critică semiotică şi zadarnică încearcă să le stoarcă de înţelesurile pe care nu le au. Acesta e contextul în care a apărut Fracturismul. Era vremea unei generaţii formate în „anii liberalizării ceauşiste”, o generaţie crescută în falsa fereastră de libertate a revistelor PIF, care se comportă de parcă s-ar fi născut în America. O generaţie profund inadaptată, de atunci şi până azi.
Noi ne-am dat seama că suntem altceva. La ora naşterii „Manifestului Fracturist”, în 1998, eram vreo patru autori care făceam altceva. Trei basarabeni, Dumitru Iuda Crudu, Savatie Baştovoi, Mihail Vakulovski, şi cu mine.
Că făceam altceva, măcar în anumită parte a scrierilor noastre – cazul lui Ştefan Baştovoi, actualul Părinte Savatie, cu „Cartea Războiului”, era mai mult decât evident. Ei veneau cu reflexe ale poeziei ruse, iar eu cu alte lecturi, mobilizatoare, cu caracter stângist.
Manifestul Fracturist a fost scris în noaptea de 10 spre 11 septembrie, [când am fost bătuţi pe stradă]. De fapt, în dis-de-dimineaţa zilei de 11 septembrie. Această dată nu e întâmplătoare. Manifestul Fracturist a fost un gest de terorism literar. Cu câţiva ani înainte de atacul de la WTC, eu şi D. I. Crudu am lovit, ca două rachete soiuz, turnurile de carton ale literaturii optzeciste. Aceste turnuri s-au prăbuşit de îndată, iar lumea de pe margini a izbucnit în aplauze. Se pare că toţi se săturaseră de desenele animate şi mofturile de răzgâiaţi ale optzeciştilor. Toţi vroiau poezie adevărată.
[Dar opresc comparaţia aici. Bine că acele turnuri optzeciste nu erau locuite şi nu au fost oameni care să se arunce în moarte de la înălţime, ca în acele scene cumplite de la WTC. Din păcate, în epocă am pedalat un pic cam mult pe această idee a „terorismului”. Am privit acei morţi cu o răceală de „anarhist”, considerând că „imperialiştii americani au primit ce au căutat în Quweit”. O opinie nedemnă de un creştin, pe care astăzi o regret. Atunci am scris, în „Ursul din containăr”: „Mama mea o să bage versurile mele / în manualele luptătorilor Al-Qaeda”. La foarte puţină vreme după ce am intrat în NATO aveam să trag roadele acestor vorbe şi ale „Manifestului Anarhist”. Vreme de aproape un an am fost terorizat prin urmărire. Mi se scotocea aproape în fiecare dimineaţă în maşină... Se poate spune că şi eu am primit ce am căutat. Acele versuri „teroriste” sunt mai mult decât regreatabile. Dumnezeu să mă ierte şi să aibă milă de sufletele celor care au murit în acea tragedie.]
Am făcut Fracturismul şi el a avut succes. Un succes care se repercutează până azi. Din păcate, nu am ştiut atunci în ce direcţie să caut. I-am pus curentului literar acest nume pentru că trăiam într-o „fractură” istorică. (Mai există, totuşi, şi un motiv secundar, personal: eu am avut o fractură de femur cu ceva complicaţii, care mi-a marcat copilăria.) Îmi doream o literatură care să vorbească despre această lume, despre omul aflat în această lume. Am pornit la drum, deci, dintr-o perspectivă stângistă. „Omul e foarte important prin sine şi poate schimba ceva în lumea care, nu ştim exact de ce, e strâmbă.” Cam aşa gândeam.
Eu nu mi-am dat seama atunci că trebuie să Îl punem pe Dumnezeu pe primul plan al vieţii noastre şi că trebuie să ne raportăm, înainte de toate, la El. Aşa totul se simplifică. Dumnezeu stăpâneşte lumea şi el ştie de ce are nevoie fiecare pentru mântuirea sufletului său. Dacă îl punem pe Dumnezeu pe primul loc al vieţii noastre, Îl lăsăm să lucreze în viaţa noastră. Şi înţelegem că omul, care e atât de expus diavolului, reuşeşte să facă şi el ceva bun doar cu ajutor de la Cel de sus.
Eu trăiam într-o lume „intelectuală”. O lume a analogiei, a comparaţiei. O lume în care mintea ta produce tot felul de sisteme care sunt închipuite „alternative” sau „explicaţii” la sistemul realităţii. Dar prin aceste sisteme ale minţii nu ajungi la nimic. Îmi dădeam seama de asta de pe atunci, dar nu ştiam ce să pun în loc. Acum am descoperit drumul pe care poţi depăşi acest labirint al vorbelor goale şi poţi urca. El este drumul Rugăciunii.
Diavolul ne-a smuls din grădina Raiului, dându-ne să muşcăm din fructul cunoaşterii binelui şi răului. Acest fruct ne-a „deschis” mintea, făcând-o un adevărat depozit de material radioactiv pentru diavol. Câţi nu se lasă prinşi de uneltirile celui rău! Câţi intelectuali! Câţi nu îşi umflă capul cu concepte şi idei pretins înţelepte, până ajung să nu mai fie în stare să spună un „Tatăl nostru”?!
Câţi nu ajung atât de plini de vorbe goale şi de mândrie deşartă încât le e ruşine să mai calce într-o biserică!
Când ajungem pe drumul către Dumnezeu, scăpăm de toate aceste deşertăciuni. Totul se limpezeşte. Nu am nevoie de nicio elucubraţie intelectuală ca să ştiu care e sensul vieţii. L-am aflat de la Sfântul Serafim din Sarov şi îl mărturiseşte propria mea experienţă: sensul vieţii noastre e să dobândim Duh Sfânt. Acesta se dobândeşte prin rugăciune şi post, prin participare la slujbele bisericii şi prin fapte bune. Dacă participi la o liturghie sau la un maslu de la început („Binecuvântată este Împărăţia”) până la sfârşit (când se miruieşte ultima dată) e imposibil să nu primeşti Darul Duhului Sfânt. O picătură de Duh Sfânt pe care o simţi aşezându-se în sufletul tău. La fel în rugăciune sau în post. Dacă le ţii mereu, creşti continuu. Sunt nenumărate trepte în rugăciune. Cei care practică Rugăciunea Inimii, de pildă, ajung la stări de bucurie nepământească şi la darul înainte-vederii. Sunt şi multe trepte în post, iar fiecare dintre ele aduce întărirea puterii duhovniceşti. Putem renunţa la carne, apoi la brânză, lapte şi ouă, apoi la ulei şi tot aşa. Sunt creştini care au ajuns să se hrănească doar de două-trei ori pe săptămână, cu Sfintele Taine, primite la liturghie. Părintele Ioanichie Bălan ne povesteşte despre un sihastru care trăia prin munţii noştri şi care ajunsese la această măsură. Sihastrul acesta era, potrivit mărturiilor strânse de Părintele Ioanichie Bălan, invizibil. Dacă se întâmpla să îl întâlnească oamenii, călugării de la Sihla sau Sihăstria se întreba cu ce a greşit de a fost descoperit de Dumnezeu oamenilor. Fusese, în anii de de după primul război mondial, episcop-vicar al Episcopiei Kievului şi fugise de persecuţia comunistă în România. Ivan/Ioan. Dar şi despre Sfântul Serafim din Sarov se spune că a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi pe o piatră, în rugăciune, fiind hrănit în tot acest timp de două vrăbiuţe. Prin post şi rugăciune putem dobândi mari puteri sufleteşti. Şi mai ales Duh Sfânt, uleiul din candelele celor cinci fecioare înţelepte.
Trebuie să ne rezolvăm problema mântuirii în acastă viaţă. În pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ajuns în Iad, bogatul nemilostiv îi cere Lui Dumnezeu să i-l trimită pe Lazăr, pe care îl vede în Rai, ca să-şi umezească degetul şi să-l atingă de buzele lui, ca să-i mai potolească durerea. Dar Domnul îi spune: „Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.” (Luca 16, 26) Această parabolă ne-a fost lăsată de Domnul Hristos. Între Iad şi Rai e o prăpastie cu neputinţă de trecut. Catolicii spun că ar mai exista un loc intermediar, Purgatoriul, unde s-ar chinui o vreme cei cu păcate mai mici, dar această teorie nu poate fi argumentată prin Sfânta Evanghelie. De fiecare dată când vorbeşte despre Iad, Domnul Hristos vorbeşte despre acel loc ca despre ceva ireversibil.
Aşa că să avem grijă. Trebuie să ne dobândim mântuirea cât suntem încă în viaţă. „Că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).
Cea mai mare tristeţe a mea e că nu îmi încep viaţa cu mintea de acum. M-am întors spre Dumnezeu şi încolţit de necazurile care m-au potopit din pricina păcatelor mele. Dacă aş avea optisprezece ani şi mintea de acum! Dar viaţa nu poate fi întoarsă din drum…
Părinţii mei nu m-au dus la biserică. Ei fac parte dintr-o generaţie dinaintea celei optzeciste. Oameni profund debusolaţi şi profund marcaţi de comunism. Noi mergeam la biserică doar o dată pe an, de Paşte, ca să luăm lumină. Nici atunci nu intram în biserică. Ca mulţi alţii din generaţia mea, m-am întors spre Dumnezeu ajutat mai degrabă de rugăciunile bunicilor, de dincolo de mormânt.
Dar, ca să nu o obosim prea tare pe domnişoara, care trebuie că are de făcut lecţii pentru mâine, vă invit să citiţi mai multe despre descoperirile mele duhovniceşti în volumul O noapte și o dimineață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu