Banalizarea binelui şi moartea memoriei colective anticomuniste

Irina Nicolau, omul care a făcut prima carte despre revoluţia din ’89 şi care a conceput singurul volum cu mărturii orale despre fenomenul Piaţa Universităţii, a editat în 1999 o broşurică în care figurau graffiti‑uri pe care le puteai citi pe faţada Universităţii, pe pereţii Hotelului Intercontinental, pe blocurile Dunărea şi Pescarul, pe bulevardul Magheru sau pe soclul statuii lui Spiru Haret. În mica ei introducere, Irina preciza: „În ziua de 10 ianuarie 1990 existau deja patru generaţii de graffiti. Cele din 21 decembrie ’89 au fost peste noapte şterse cu păcură şi vopsea. O parte dintre ele au fost, ulterior, «rescrise»”. Şi, ulterior, o mână PSD‑istă le‑a acoperit cu vopsea albă la lumina lămpii lui Ilici. Poate că albul este culoarea uitării mult mai mult decât negrul. Merg zilnic pe bulevardul Magheru. Mi‑ar fi plăcut să recitesc uneori de pe ziduri: „De Crăciun ne‑am luat raţia de liberate”; „Deşteaptă‑te, Române”; „Să nu uităm Timişoara”; „Glorie eroilor din Timişoara”; „Nu ne temem”; „Auzi‑ne, Doamne, şi ne miluieşte, comunismul pedepseşte”; „Jos demagogii şi oportuniştii”; „Nu vom uita sângele vărsat”; „Vrem libertate”; „Nu plecăm”; „Niciodată nu vom uita/ Sufletele noastre veşnic tinere/ Pururea etern veţi exista/ Şi frumoşi, viteji vă vom păstra”; „Libertatea, patria şi adevărul mai presus decât tinereţea, florile şi propriile zâmbete”; „Jos cenzura”; „Fără violenţă”; „Trecătorule liber, stai şi te reculege. Aici au murit zdrobiţi de camioane blindate tinere şi tineri în după‑amiaza zilei de joi, 21 decembrie 1989”; „Pace vouă, morţii noştri”; „Trăiască spiritualitatea română”. Din toate aceste mărturii ale entuziasmului colectiv n‑a rămas mare lucru. Aproape de librăria „Noi” trecătorii pot vedea o cruce pe care pot citi: „În memoria tinerilor căzuţi în Revoluţie”. În stânga ei, sus, este o placă de marmură. Pe ea vezi o fotografie a unui copilandru şi un text explicativ: „În acest loc, în ziua de 26 –XII 1989, la ora 17.30, a fost ucis Gâtlan Mihai, în vârstă de 19 ani, prima victimă a revoluţiei anticomuniste din Bucureşti. Alături de el au fost ucişi încă 12 tineri atunci când, îngenuncheaţi, se rugau pentru sufletele celor omorâţi la Timişoara. Dumnezeu să‑i odihnească veşnic!”. Peste placa de marmură a apărut mai târziu, în perioada în care eroii se scindaseră în adevăraţi şi falşi, cu certificat şi fără, o placă neagră cu o cruce pe ea, pe care stă scris: „Aici au murit eroi adevăraţi”. În imediata proximitate a acestui loc funcţionează un club: Club THA*F*, despre care gura orăşeanului zice că ar fi patronat de Adrian Mutu. În faţa unei vecinătăţi ca aceasta, trecătorii pot să reacţioneze foarte diferit. Pot spune – parafrazând‑o pe antropologa Mary Douglas – că aici au de‑a face cu o poluare simbolică. Un loc sacralizat prin jertfa unui erou este pângărit prin relaţiile de vecinătate cu un loc murdar, al dezmăţului – clubul de noapte. Prin murdărie înţelegem, în termenii lui Mary Douglas, „o categorie reziduală, respinsă de sistemul nostru obişnuit de clasificare”. Dar pot interpreta şi altfel: la rădăcina acelui loc în care tinerii vin şi se distrează noaptea, manifestându‑şi, în felul lor libertatea, stă jertfa lui Gâtlan Mihai. În Piaţa Universităţii, pe faţada Facultăţii de Arhitectură, găsim o placă din marmură pe care scrie: „Aici s‑a murit pentru libertate”. Tot aici, pe peretele alb sub care dorm inscripţiile acoperite prin ordin de la partid, vedem o mică efigie de inspiraţie catolică: o Madonă cu Pruncul. Graffiti‑urile scrise în timpul revoluţiei din decembrie, prin simpla lor prezenţă, creau un adevărat traseu al memoriei anticomuniste. Ele au fost scrise, apoi şterse de pe soclul statuii lui Spiru Haret, de pe faţada Universităţii, de pe faţada Facultăţii de Arhitectură, de pe pereţii Hotelului Intercontinental, de pe blocurile Dunărea şi Pescarul, de la intrarea blocului Dalles, de pe bulevardul Magheru, de pe soclul – care a dispărut între timp – din centrul Pieţei Romane. Cu vreo treisprezece ani în urmă, intrând întâmplător în Biserica Colţea, m‑a izbit o mică vitrină sub care erau expuse binecunoscutele bancnote comuniste de o sută de lei, de cincizeci, de zece, pe care am văzut sângele celor care au murit la Revoluţie. Au dispărut cu desăvârşire. Nu doar răul poate fi banalizat, prin amnezie involuntară sau dictată, ci şi binele. Locurile memoriei anticomuniste erau, la nivel potenţial, extrem de periculoase pentru puterea politică postdecembristă. Un motiv uşor identificabil ar fi acela că ea – puterea politică – provenea din vechea nomenclatură comunistă. Acţiuni de obnubilare a conştiinţei colective (care aveau la origine puterea politică) aveau să se petreacă şi între anii 2000 – 2013. Dezonorarea cu orice preţ a lui Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor (la insistenţele jenante ale unui institut public aflat sub oblăduirea guvernului României), nepedepsirea juridică a foştilor torţionari – dintre care Alexandru Vişinescu este un exemplar oarecare, nu cel mai important – , iniţiativa lui Crin Antonescu prin care se vrea atât scoaterea în afara legii a asociaţiilor şi partidelor legionare, cât şi etichetarea oricărui gest public naţionalist ca fiind legionar, deci ilegal, se înscriu în aceeaşi logică, extrem de coerentă cu sine, a puterii politice actuale. Concluzia este simplă: puterea aşa‑zis democratică din România gândeşte şi acţionează similar cu puterea comunistă. Sistemul politic s‑a menţinut prin replicare, s‑a perpetuat, fiind interesat de propria sa conservare. Cum să înţelegem altfel lucrurile, când lui Ion Gavrilă Ogoranu şi soţiei sale, Ana, le este refuzată calitatea/titlul de luptători în rezistenţa anticomunistă? Ultima cerere a fost înaintată, fără sorţi de izbândă, ministrului justiţiei Monica Macovei. Mass‑media concurează la acelaşi nivel al dezonoarei cu guvernanţii noştri postrevoluţionari. Ani la rând au promovat memoria soţilor Ceauşescu. Sumedenie de cărţi promiteau dezvăluirea secretelor de familie a dictatorilor. Seria a debutat cu Orizonturi roşii scrisă de generalul Pacepa şi a culminat cu La curtea lui Ceauşescu de Suzana Andreiaş, carte care „dezvăluie o altă faţă a dictatorului: cea de acasă. Cum se comporta în familie «eroul» de la Scorniceşti? Ce mâncăruri prefera? Cum se îmbrăca şi cum se purta cu soţia lui, Elena? Cum ne vedea pe noi, poporul de rând?”, volumul fiind „cronica unei familii. Cu părţile ei vizibile, dar şi ascunse. Cu tabieturile ei. Cu un amalgam de fapte şi gesturi mărunte, care dau măsura personalităţii şi caracterului unui om. Un mozaic multicolor şi viu, format din clipe minunate, zile şi ani. Ca în orice familie, de fapt” (am citat din textul de prezentare a cărţii). În timp ce manifestăm un viu interes pentru „comunismul domestic”, nostalgic suprapus peste amintirile noastre din copilărie sau peste tinereţea noastră frenetică, memoriile supravieţuitorilor temniţelor comuniste sunt nevoite să apară într‑o semiclandestinitate. Dacă văd lumina tiparului, ele nu constituie subiect de dezbatere publică. Nu apar în presă articole despre viaţa eroilor anticomunişti şi despre idealurile lor de tinereţe, decât arareori, de obicei în momentul în care au trecut deja dincolo. Dispariţia orchestrată a însemnelor spaţiale specifice luptei anticomuniste vizează direct neantizarea memoriei colective anticomuniste. Într‑o carte esenţială despre memoria colectivă, Maurice Halbwachs demonstrează că „nu există memorie colectivă care să nu se deruleze într‑un cadru spaţial. Or, spaţiul este o realitate durabilă: impresiile noastre se alungă una pe alta, nu ne rămâne nimic în minte şi n‑am înţelege că putem recupera trecutul dacă acesta nu s‑ar conserva în mediul material care ne înconjoară. Către spaţiu, către spaţiul nostru – cel pe care‑l ocupăm, pe unde trecem adesea, unde avem întotdeauna acces şi pe care, în orice caz, memoria noastră este oricând capabilă să‑l reconstituie – trebuie să ne îndreptăm atenţia; acolo trebuie să se fixeze gândirea noastră ca să reînvie o categorie sau alta de amintiri”. Concluziile sunt dureroase pentru simţul nostru moral: torţionarii comunişti trebuie aprioric iertaţi, luptătorii anticomunişti trebuie uitaţi, identitatea noastră de români trebuie declarată suspectă şi artificială. Neavenită. (Ciprian Voicilă)

Lansarea cărții „Sfinții de lângă noi” la Biserica Sf. Cuv. Antonie cel Mare. Luni, 30. 06. 2014, ora 19.00

Parohia "Sf. Cuv. Antonie cel Mare" din cartierul bucurestean Titan, Str. Jean Steriadi nr. 19/A, sector 3, Bucuresti, va invita sa luati parte la Seara Duhovniceasca, in care va avea loc prezentarea cartii cu tema: Sfintii de langa noi. Intamplari. Portrete. Reflectii. Intalnirea va avea loc in ziua de luni - 30.06.2014, orele 19.00, la biserica mai sus mentionata. Invitatul din cadrul acestei manifestari este domnul Ciprian Voicila - Sociolog la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti. Dupa cum puteti observa seria intalnirilor duhovnicesti organizate de Parohia noastra continua, cu alti invitati si alte subiecte, mult folositoare noua, tuturor participantilor, care avem ocazia supunerii acestor teme spirituale, unei vii si eficiente dezbateri, prin realizarea si articularea unui dialog sincer, consistent si pertinent... Prin urmare, va asteptam pe toti, cu multa bucurie, la aceste manifestari, organizate, din suflet si cu mult suflet, caci prezenta dumneavoastra ne confera indiciul si ne da raspunsul ca ceea ce organizam este bine venit sau nu... Acest mesaj poate fi transmis mai departe, spre a fi informate si pentru a participa si alte persoane interesate... Doamne ajuta! Cu aleasa pretuire, in numele Comitetului Organizatoric, Stelian Gombos.

În curs de apariție la Meteor Press: ediția a doua a cărții „Sfinții de lângă noi”

„O carte ca o sezatoare de suflet, cu intamplari din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mantuirii noastre. Scrisa intr-un stil cald, familiar, lipsita de metafore fara rost si zorzoane lingvistice, cartea se asaza intr-un firesc al vesniciei de zi cu zi. In deruta generalizata a lumii de astazi, Ciprian ne impartaseste ce a auzit, a vazut si a simtit...” (Laurentiu Dumitru) Coperta a fost realizata de Dan Munteanu.

Marius Drăjan: O cruce asupra României – partea a patra

Urmare de aici. 12. CRUCEA TREBUIE ȚINUTĂ ÎN BISERICĂ?/ Luni dimineață plec spre Predeal. După ziua de pauză, urc cum nu se poate mai bine. Duminică am fost la liturghie la Săcele, la primul meu duhovnic. M-am bucurat să văd expus la pangar numărul din ”Lumea Monahilor” în care e interviul meu cu Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului. Văzându-mi barba, Părintele Laurențiu m-a întrebat dacă m-am pustnicit. Da… suntem în Ardeal, iar pe aici e ciudat ca un mirean să-și lase barba să crească în pace. Ajung la Predeal destul de repede și realizez iar că urcușurile nu sunt neapărat mi dificile decât drumul drept. Cele abrupte poate că sunt, dar cele line, pe serpentine, nu. Vreau să înnoptez la Mănăstirea Predeal, așa că mă opresc aici, deși aș mai putea merge, nefiind încă târziu. Vreau să mă opresc la Mănăstirea ”Sfântul Nicolae” din Predeal și pentru că aici am fost botezat. Ai mei erau cabanieri pe Cioplea sau pe Clăbucet (au fost la amândouă cabanele). Dar aici nu sunt deloc primit bine. Mi se spune mai întâi că nu au locuri de cazare – să mă duc la Mănăstirea Caraiman, de la Bușteni. Apoi, când vreau să las niște pliante în biserica nouă, o călugăriță le smulge de pe masa pe care le pusesem, plină de mânie, și izbucnește: - Pleci acum! Îți iei astea și pleci! De ce ne bagi crucea aia în nas?! Crezi că n-am mai văzut cruce?! Încerc să-i explic, calm, ce fac, dar o ține pe-a ei: - Crezi că noi nu știm că Hristos e Fiul Lui Dumnezeu?! Trebuie să ne spui tu?! Crucea trebuie să stea în biserică! Ai văzut tu vreun călugăr mergând ca tine, cu crucea-n spate? - Nu, dar ar trebui să meargă!, îi răspund, ferm. Aici pare să aibă o poticnire, o sticlire de luciditate: - Nu că nu ne-ar plăcea crucea, dar… Plec. Dezamăgit spre foarte dezamăgit. Și îmi aduc aminte de bucuria cumplit de prostească a duhovnicului de aici, Părintele Teofil, când îmi spunea că Părintele Gherontie, care ”scrie singur despre el”, nu mai e stareț la Mănăstirea Caraiman. O bucurie stranie, diavolească, care adăugată ochelarilor ”de fițe” pe care îi purta ar fi trebuit să mă facă să îl taxez în reportajul pe care l-am făcut pentru ”Lumina”. Nu am făcut-o, pentru că am zis să nu judec pe nimeni, mai ales de aici, unde am fost botezat. Dar acum, când văd roadele lucrării lui, îmi pare rău că am ascuns adevărul. Le trimit câtorva prieteni un SMS în care le povestesc întâmplarea și dezamăgirea mea față de acești călugări care ”vor să mergă cu jeep-ul, iar nu cu crucea”. Ajung la Mănăstirea Caraiman și nu sunt primit nici acolo. ”Nu au locuri de cazare pentru noaptea asta” îmi spune un om pe care a trebuit să-l sun pe mobil. Dar tare mi-e teamă că, dacă ar fi fost vreo comisie de la Patriarhie, sigur aveau. Plec mai departe. Voi dormi la Pensiunea Mihail de la Poiana Țapului. De parc-aș fi într-un loc fără mănăstiri. Și poate așa și e. Dar poate sunt eu neînțelegător… 13. LA FAMILIA ȘANDRU La Breaza mă așteaptă doamna Diana Șandru și familia ei. De fapt, doamna Șandru se informează din vreme asupra locului unde sunt și vine cu o mașină după mine, la Comarnic. Așa nu mai sunt nevoit să fac ocolul pe varianta care urcă în Breaza. Cei din familia care mă găzduiește mă vor lua din și mă vor aduce înapoi în același loc, la Comarnic. Casa familiei Șandru e la doi pași de poarta liceului pe care l-am absolvit – liceul militar ”Dimitrie Cantemir”. Tot la doi pași de poarta liceului locuiește și profesorul meu de română din liceu, Constantin Giurgincă. Îl vizitez și primesc un caiet de versuri pe care le scrisesem în liceu. Versuri rimate, dar cam moderniste pentru gusturile mele de acum. Totuși, foarte tradiționaliste în raport cu versurile care m-au făcut cunoscut. Către seară doamna Șandru îmi vorbește foarte frumos despre Părintele Adrian de la Mănăstirea Cornu. Discut câteva ceasuri cu ea și soțul ei. Sunt singurii mireni pe care nu-i cunoșteam dinainte care m-au invitat în casa lor în cursul pelerinajului meu… 14. COSTEL/ Dis-de-dimineață, vecinul familiei Șandru care m-a adus la Comarnic mă depune în locul de unde m-a luat. Vine cu noi și doamna Șandru, căreia îi mulțumesc pentru găzduire. Plec mai departe. Va fi o zi dificilă, pentruă că în ziua anterioară nu mi-am făcut ”baremul” și trebuie să ajung vineri la lansarea cărților mele, la Librăria Predania din București. Aș putea, poate, să ajung la zece-douăzeci de kilometri de București și de acolo să iau o ocazie, îmi zic. Oricum, până atunci mai sunt trei zile… În vreme ce mă frământ cu aceste gânduri, îndreptându-mă spre Halta Nistorești, de pe dealurile din partea stângă a șoselei coboară un om. Un om slăbuț, puțin de statură, cu chelie și cu o barbă tunsă scurt. E îmbrăcat cu o geacă relativ subțire, de culoare deschisă, și cu blugi, și poartă un rucsac de plastic în spate. Pare un muncitor oarecare, un tăietor de lemne care se îndreaptă spre Gara Nistorești ca să ia un tren către joagărul la care lucrează. Dar omul nu e îndreaptă către Gara Nistorești, ci către mine. Pe măsură ce îmi povestește ce e cu el sunt tot mai șocat. Îl cheamă Costel și e de prin părțile Bacăului. A lucrat în Anglia, ca instalator. Soția și copiii săi sunt acolo. Într-o zi, poate în urma unor necazuri pe care nu mi le povestește?, simte chemarea către Dumnezeu și își părăsește familia. De atunci trăiește pe unde apucă. Încerc să-l conving că nu trebuie să-și părăsească familia, ci să caute să-i aducă și pe soție și copii către Dumnezeu. Cel puțin așa mă raportez eu la ce mi s-a întâmplat mie. Caută să mă convingă de contrariul, cu argumente din Biblie. Dar pasajul pe care mi-l servește el trebuie citit altfel: ”Cine nu e gata să lase părinți, soție, copii pentru Mine, nu e vrednic de mine.” Așa cred că ar fi trebuit tradus și înțeles acel cuvânt al Domnului. ”A fi gata să lași pentru Dumnezeu”, nu înseamnă ”a lăsa pentru Dumnezeu”. Încercarea la care e supus patriarhul căruia i se cere să îl jertfească pe fiul său, dar care apoi nu e lăsat să facă asta, ne e cunoscută tuturor. Dar el o ține pe a lui. Acum trăiește într-o peșteră dde lângă Brașov. De fapt, acolo trăiește iernile. De primăvara până toamna merge prin țară, numai pe jos, vorbește cu oricine stă să-l asculte și predică în adunările sectarilor. Îl întreb dacă e sectant și îmi spune că nu. E botezat ortodox. Când trecem pe lângă o biserică îi cer să-și facă semnul crucii, iar el îl face, chiar foarte corect. Interesant… Îi spun că am stat și eu o noapte în pădure și îi povestesc peripeția mea de la Bilbor și neliniștea pricinuită de răgetul acelui urs. - Numai o noapte?!, îmi răspunde. Am dormit și în zăpadă. Dădeam zăpada la o parte, mă puneam acolo, mă înveleam în pătură și dormeam. A trecut ursul pe lângă mine! Are mereu la el o pătură, în rucsac. Și noaptea asta dormise în pădure, acolo, pe costișele Nistoreștilor. - În pădure e mai cald…, îmi spune. Dacă la prima vedere nu observ nimic ieșit din comun la el, ba chiar am tendința să nu îl cred, din pricina curăției hainelor sale, la o privire mai atentă observ că e foarte bronzat și că are o strânsură a dinților, dată probabil de frig, care certifică cele spuse de el. - Dar vă faceți foc în pădure?, îl întreb. - Nu. - Păi… v-ar prinde bine. De fapt, tot trupul lui, atins de răbufnirea înghețată a dimineții, despre care am mai vorbit, pare înțepenit, înfrigurat. Observ asta când se îndepărtează de mine, în tufișurile de pe malul Prahovei, probabil ca să-și facă nevoile. Când îmi iese în cale ne continuăm drumul și discuția. Suntem deja în dreptul Brezei. Îi spun tot ce am de spus despre sectari: cum interpretează Biblia după capul lor, rațional, dar acolo sunt taine, pilde, lucruri ascunse, care nu pot fi înțelese în acest fel. Cum au renunțat la descoperirile duhovnicești ale atâtor călugări care au fondat Tradiția Bisericii. (Așa au ajuns să renunțe la Cruce, despre care Sfântul Apostol Pavel spune, foarte clar, că pentru cei care se mântuiesc ea e simbol de biruință.) Și cum nu fac ascultare, deci se lasă pradă diavoleștii mândrii, autosuficienței. De fapt, cam astea par să fie și slăbiciunile lui Costel. Încerc să-i strecor și lui în minte ideea de a face ascultare. - Eu le demonstrez oamenilor cu care vorbesc prin propria mea viață ce înseamnă să lași totul pentru Hristos, îmi spune el la un moment dat. - Lucrarea dumneavoastră o să fie și mai puternică dacă luați binecuvântare, îi spun. Eu am binecuvântare pentru ce fac de la Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului și am mai primit câteva binecuvântări pe drum. Dumneavoastră puteți intra la Mănăstirea Cornu și puteți cere binecuvântare de la Părintele Adrian, starețul de acolo. Gazda mea din Breaza mi-a spus că e un Părinte foarte bun. Nu spune nici ”Da” nici ”Nu”, iar asta îmi dă curaj. Ar fi o mare victorie să-l întorc pe acest pe jumătate sectar în Biserică: - V-ați spovedit vreodată? Îmi dă de înțeles că nu. - Eu, când m-am spovedit prima dată, acum vreo patru ani, am simțit o crustă de mizerie desfăcându-se de pe mine, de pe sufletul meu. Nu imediat, ci la vreo jumătate de oră după spovedanie. - Și eu m-am întors la Dumnezeu tot acum patru ani, îmi răspunde. - Da, îi răspund. Dar aveți nevoie de confirmare că sunteți pe drumul cel bun. Vedeți, până și Apostolii au fost trimiși de cineva, de Domnul Hristos, la lucrarea lor. Avem nevoie de această confirmare, mai ales pentru o lucrare așa de importantă cum e propovăduirea. Pe căi mai ocolite, îmi dă de înțeles că l-a trimis Însuși Domnul Hristos. - Vi s-a arătat Domnul Hristos?, îl întreb. - Nu. Dar am simțit asta. Chemarea asta. Dar chemarea e una, iar binecuvântarea e alta. Caut să-l conving că nu are dreptate și că trebuie neapărat să se spovedească și să capete binecuvântare pentru ce face. - Nu putem să ne considerăm egalii Apostolilor, îi spun. Avem nevoie de niște supervizori. Asta sunt călugării bătrâni, care au stat mulți ani în mănăstire. Nici măcar Apostolii nu au umblat de capul lor. Dumneavoastră cum vă rugați? - Spun ”Tatăl nostru”. - Atât? - Da. - De câte ori pe zi? - O dată. Răspunsul lui mă pune pe gânduri serios. ”Pustnicul meu” spune ”Tatăl nostru” o singură dată pe zi… Ceva îmi spune că n-o să-mi asculte sfatul și n-o să se ducă la Părintele Adrian, iar acest gând mă necăjește. Nu-mi prea vine să îl am coleg de drum până la București, căci acolo merge și el, dar nici nu aș vrea să încalc porunca Iubirii Aproapelui, a doua ca importanță între poruncile Domnului. Într-un final mă hotărăsc: dacă nu vrea să meargă la Părintele Adrian, îl voi ruga să o apuce înainte, ca să pot să mă rog. Când apăruse el, tocmai îmi începusem rugăciunea. Așa că îmi încarc vorbele cu mai multe istorii personale care dovedesc binefacerile binecuvântării și, când ne apropiem de Cornu, îi zic: - Ei, îndată o să ne despărțim. Un pic mai încolo e drumul către Mănăstirea Cornu. - Eu nu mă duc acolo, îmi răspunde. Merg spre București. - Nu vreți să ascultați?!, îl întreb, destul de supărat. Puteați intra la Părintele să primiți o binecuvântare, iar apoi să mă ajungeți din urmă pe drum… Dacă nu vreți să mă ascultați și să lucrați cu binecuvântare, atunci o să vă rog să mergeți înainte, ca să pot să mă rog. - Acum?, mă întreabă el. - Da. Ne despărțim strângându-ne mâinile. Acum, privind înapoi, îmi pare rău că nu m-am gândit să mă duc împreună cu el la acea mănăstire. Poate așa ar fi venit. Totuși, nu cred că ar fi făcut-o. Era prea convins de importanța misiunii sale și oarecum reticent față de Ortodoxie. Când mă plângeam că la mănăstirile Predeal și Caraiman nu m-au primit, mi-a povestit că, imediat după întoarcerea în țară, a dormit o noapte la Mănăstirea Caraiman și a plătit bani pentru asta. Nu cred că îi plac mănăstirile noastre. Cel puțin, nu le cercetează. Rămăsese foarte surprins când i-am spus că multe mănăstiri te primesc să înnoptezi fără bani. De fapt, majoritatea ar trebui să facă asta. Dar or mai fi o majoritate? Nicio mănăstire din jurul Humorului nu primește! Nici Voronețul, nici Mănăstirea Humorului, nici Schitul Daniil Sihastrul. Chiar dacă au spații de locuit berechet… Știu, pentru că a trebuit să găzduiesc pe cineva, îndată după acest pelerinaj. Ce mănăstiri or mai fi și acelea?! Lipsa de iubire creștinească a multora dintre cei din mănăstirile ortodoxe le dă apă la moară sectarilor. Cumva, sectarii sunt expresia necredinței noastre… Mă stabilisem la Humor pentru aceste mănăstiri, dar dacă ele nu mai sunt mănăstiri nu știu dacă voi mai sta acolo… Bine că mai sunt în România și mănăstiri care își respectă menirea, locuri minunate în care simți prezența Duhului Sfânt și puterea rugăciunii călugărilor și locuri creștinești în care simți mângâierea iubirii aproapelui, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu, Cel oglindit în aproapele nostru. Discuția cu Costel mi-a rămas în minte multă vreme. A durat doar vreo două ore, dar a fost deosebit de vie, foarte intensă. Îmi pare rău că nu l-am ajutat mai mult. Dar cum să o fi făcut, dacă el se considera trimis de Dumnezeu și nu se lăsa ajutat? Totuși, Costel avea o căldură a sentimentelor, o omenie pe care puțini așa-ziși călugări o au. Când ne-am despărțit, m-a privit du mult drag, deși îl cam repezisem, iar asta m-a determinat chiar să îi cer să se mai roage și pentru mine. Poate așa se va ruga și el un pic mai mult. 14. PLOIEȘTI – ȚIGĂNEȘTI/ Când mă despart de Costel, acesta mă întreabă dacă voi ajunge ”astăzi” până la Ploiești. Îi spun ”Da”, deși mă îndoiesc. Am senzația că mă voi opri la vreo zece kilometri de Ploiești, la vreo pensiune. Costel dispare repede din raza mea vizuală. Cu mâinile în buzunare și rucsăcelul lui ușor, nici nu-i de mirare. După ce îmi termin rugăciunile mă gândesc din nou la el. Săracul! Poate ar fi fost mai bine să mergem împreună, ca să doarmă și el în locuri încălzite. Încep să mă simt vinovat că i-am spus să meargă înainte, chiar dacă știu că pentru el să trăiască așa, pustnicește, e o alegere. O alegere venită, poate, dintr-o înțelegere trunchiată a Adevărului expus în Biblie. (Și îmi aduc aminte că m-a întrebat dacă am de gând să continui stilul acesta de viață și după ce îmi termin pelerinajul. Bineînțeles că nu…) Totuși, lucrarea lui Costel nu cred că poate fi ignorată. Cu totate îndoielile mele legate de puterea de a ajunge până la Ploiești, cum nu găsesc nicio pensiune înaintea orașului, sunt nevoit să merg până la motelul de la intrarea în Ploiești. Deși în fața recepției stau tolănite în fotolii niște țigănci cu alură de prostituate, și deși prețurile sunt pipărate (o sută de lei camera), mă hotărăsc să rămân. Am făcut iar patruzeci de kilometri… VA URMA.

Sub semnul întâlnirii - din volumul „Sfinții de lângă noi”

Tema cărţii/ Stăteam deja de trei ore în chilia părintelui Arsenie Papacioc şi discuţia nu părea să se apropie de sfârşit. Prietenii mei din ASCOR lansau spre părintele tot felul de întrebări. Îmi amintesc, după atâţia ani – întâlnirea aceasta se petrecuse prin 2001, pe 20 februarie –, două: „Ce este smerenia?” şi: „Ce este mai bine să alegi în viaţă: călugăria sau căsătoria?” Deveniseră nişte întrebări laitmotiv, care se reiterau de fiecare dată când vreun părinte vestit ţinea o conferinţă în Bucureşti. Am redeschis Jurnalul – martorul mut, dar fidel, al întâmplărilor mele semnificative – şi am redescoperit câteva din sfaturile părintelui Arsenie, un rezumat, o esenţă a întâlnirii dintre el – versantul luminos al Ortodoxiei, şi noi – tinerii avizi şi nerăbdători să batem, cu degetele noastre firave, la poarta vieţii. Vi le împărtăşesc şi vouă, aşa cum au fost păstrate în memoria jurnalului. „Să nu laşi tristeţea să‑ţi intre în inimă.” „În fiecare dimineaţă trebuie să te ridici fericit din pat pentru că ai un Dumnezeu.” „Creştinul trebuie să fie un erou al lui Hristos.” „Lupta pentru mântuire trebuie dusă până la capăt, cu orice preţ.” „Nu respectarea canonului sau ţinerea postului ne duc sigur la mântuire, ci intensitatea simţirii, starea de prezenţă continuă a inimii la Dumnezeu, o tresărire permanentă a sufletului pentru Hristos.” Fiecare dintre aceste sfaturi poate deveni, oricând, obiectul unei cărţi sau valoarea în jurul căreia se cristalizează o viaţă. Dar nu sfaturile în sine mi‑au impregnat sufletul, ci starea duhovnicească cu care am plecat din chilia părintelui de la Techirghiol. Sufletul meu era îmbălsămat într‑o stare complexă, greu de descris: bucurie inexplicabilă, pace, credinţă neclintită că lumea, în firea ei, este bună şi că viaţa este cel mai frumos dar pe care omul l‑a primit din mâinile lui Dumnezeu. Fiinţa mea plutea luminos peste întâmplări şi oameni, pe deasupra îndeletnicirilor care formează, toate la un loc, viaţa noastră cotidiană. Am trăit câteva zile sentimentul că sunt imponderabil. În tot acest timp, rugăciunea izvora fără pic de efort din inima mea, urcând lin spre Dumnezeu. Aceasta ar fi ceea ce înţeleg eu printr‑o întâlnire. Aceeaşi stare am trăit‑o, cu intensităţi diferite, când i‑am cunoscut pe fiecare dintre eroii acestei cărţi. Adevărata minune se întâmplă când doi oameni se întâlnesc şi, dintr‑o dată, simt cum acolo, lângă ei, cu ei, prin ei este şi Hristos de faţă. L‑am simţit pe El – prin intermediul personajelor centrale în jurul cărora s‑a configurat această textură – ca smerenie covârşitoare, credinţă de granit, dragoste jucăuşă, autenticitate, preaplin de viaţă, bucurie de a fi, dragoste jertfelnică, putere de a te pune stavilă în faţa răului acaparator din lume. În Patericul românesc un părinte spune că sfârşitul lumii va fi când o să dispară poteca de la un om la celălalt. Ceva din starea aceasta demonică, de dezbinare fiinţială şi ireconciliabilă, a pătruns în vieţile noastre. Nu mai vedem în cel de lângă noi pe semenul nostru, pe fratele care are acelaşi Tată Ceresc. Dimpotrivă, el ne este nefratele, Nefârtatul din mitologia noastră românească. Atunci când, vrând‑nevrând, îi recunoaştem celuilalt existenţa de sine, îl depersonificăm, transformându‑l în obiect – reificându‑l, cum spun filosofii. Pentru noi, el nu mai este chip al lui Dumnezeu, ci unealtă cu care ne satisfacem propriile scopuri mercantile. Am scris această carte pentru că am simţit nevoia stringentă de a le reaminti semenilor mei cât de important, de vital, ne este aproapele pentru propria noastră salvare. Un adevăr fundamental, din păcate uitat sau cu totul ignorat, despre om şi despre corabia mântuirii noastre, Biserica: ne mântuim doar ca mădulare ale Trupului lui Hristos, numai împreună. Noi toţi, cei botezaţi, în comuniune unii cu ceilalţi, suntem Biserica. Criteriul ultim după care ne recunoaştem între noi şi suntem recunoscuţi de cei din afara Bisericii este dragostea. Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v‑am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 34‑35). Tema întâlnirii cu celălalt a frământat minţile filosofilor, artiştilor, psihologilor, sociologilor. Aproape că nu există domeniu al spiritului uman care să nu fi atins, fie şi în treacăt, problema raportului eu‑tu‑el. Unii îl consideră pe Martin Heidegger cel mai mare filosof al secolului XX. Filosoful existenţialist german consideră că una dintre trăsăturile caracteristice, fundamentale, ale omului (el îl numeşte Dasein) este deschiderea structurală a sa spre ceilalţi. „Lumea Dasein‑ului este lumea comuniunii”. Fiecare dintre noi e angajat într‑o relaţie de coexistenţă cu celălalt. În acelaşi orizont existenţialist‑fenomenologic, Martin Buber (1878‑1965) vorbeşte despre anumite cuvinte fundamentale – care sunt totdeauna cuvinte perechi – şi care, o dată rostite de către fiinţă, întemeiază o permanenţă. Unul dintre cuvintele fundamentale este perechea verbală Eu‑Tu (das Wortpaar Ich‑Du). „Când este rostit Tu, este rostit în acelaşi timp Eu din perechea verbală Eu‑Tu”. Buber exprimă în aceste cuvinte acelaşi adevăr: omul nu există prin sine însuşi, ci printr‑o relaţie fundamentală, nemijlocită, cu semenul său. De aceea, atitudinea individualistă, specifică societăţii în care trăim, este profund eronată. Părintele Dumitru Stăniloae (cel mai mare teolog român, a cărui teologie a fost influenţată de gândirea personalistă a lui Heidegger şi Buber), într‑un dialog cu Costa de Beauregard – purtat la Mănăstirea Cernica – atacă frontal această temă a vremii noastre: „Nu poţi exista la modul individual în faţa Tatălui. Hristos spune că ne va încredinţa Tatălui pe toţi împreună; atunci va lua sfârşit slujirea Sa. Dacă vrea cineva să iasă în evidenţă, acela nu va putea ajunge în faţa Tatălui: nu poate face aceasta fără Biserică, fără slujirea mijlocitoare a ierarhiei, fără slujirea mijlocitoare a lui Hristos, însă a unei ierarhii spiritualizate prin abnegaţie, prin lepădarea de sine sau printr‑o iubire frăţească asemănătoare celei a lui Hristos”. Ne desăvârşim ca persoane numai în relaţie cu aproapele nostru şi cu Cel după al Cărui chip am fost creaţi: „Persoana nu poate fi izolată. Ea nu există decât în comuniune. Se realizează pe măsura interesului ei pentru celălalt şi a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. Hristos arată valoarea veşnică a persoanei umane făcându‑Se omul personal, cum spune Sfântul Teodor Studitul. În Hristos avem adevărata umanitate, o umanitate cât se poate de personală; şi avem, de asemenea, revelaţia Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întru Care e botezat orice creştin. Dumnezeu este numit; şi omul este numit. Numele aparţine relaţiei bipersonale. Dumnezeu Îşi descoperă Numele Său şi invocă numele persoanei umane, dăruindu‑Se.” Trăim, pe cât posibil, cât mai aproape de biserică. Ne spovedim des, regulat, participăm fervent la slujbele bisericii, ţinem post, ne rugăm cât mai mult posibil, încercăm să fim cu mintea cât mai atentă la prezenţa continuă a lui Dumnezeu, dar am devenit, deopotrivă, glaciali, indiferenţi, distanţi cu cel de lângă noi. Durerea lui nu ne mai doare. Dacă îşi deschide sufletul în faţa noastră, îl potopim cu sfaturi peste sfaturi, pe care el le ştie prea bine, poate mai bine decât noi. Nici nu avem răbdarea să îl ascultăm până la capăt. El simte nevoia să fie ascultat, vrea să îi oferim un umăr pe care să‑şi plece capul, noi simţim imboldul să îi livrăm, cu forţa, o soluţie. Pentru noi, acest semen îngenuncheat de viaţă nu este decât un om pe care, dacă îl ajutăm, ne mai trecem în contul faptelor bune încă una, ca să ne asigurăm, astfel, mântuirea. Îl folosim spiritual, duhovniceşte. Situaţia este bizară de‑a dreptul, pe orice faţetă am întoarce‑o. Citim continuu cărţi duhovniceşti şi în toate cărţile ni se spune, iară şi iară, că omul cu adevărat duhovnicesc este acel om a cărui inimă sângerează pentru ceilalţi. În acelaşi dialog purtat la Cernica, părintele Stăniloae aminteşte la un moment dat: „Omul duhovnicesc suferă toate suferinţele pe care le vede pe pământ, la toţi oamenii. El doreşte să sufere pentru toţi şi să‑i ridice pe toţi oamenii la un alt nivel spiritual, natural, mai înalt din toate punctele de vedere. Realizarea unei frăţietăţi sincere, faptul de a fi fraţi este cu putinţă. Preotul însuşi trebuie să fie un frate pentru ceilalţi. El a primit responsabilitatea de a stimula frăţietatea, rugăciunea, pentru a ajuta la intensificarea acestei frăţietăţi, a acestei uniri prin rugăciune, prin întrajutorare. Preotul are o mare responsabilitate socială: ea constă din a întări comuniunea dintre oameni prin rugăciune şi întrajutorare, stimulând viaţa creştină şi prezentându‑şi, astfel, iniţiativa nu numai la Liturghie, când propune o astfel de rugăciune, ci şi în tot ce priveşte apropierea oamenilor de Dumnezeu şi între ei.” Deschiderea spre aproapele nostru, efortul de a ieşi din limitele egoului propriu ne vindecă de patima noastră funciară, iubirea de sine. „Dumnezeu cere de la noi acte care ne curăţă de egoismul nostru şi care ne arată iubirea faţă de El şi faţă de oameni, ca să ne ajute să ne dezvoltăm, prin aceste acte, ca persoane pline de o iubire activă faţă de ceilalţi.” Acelaşi adevăr îl întâlnim în scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale părinţilor contemporani. Într‑o bună zi, Sfântul Porfirie Bairaktaris (care a fost canonizat de curând) i‑a spus unui ucenic: „N‑ai citit niciodată că, atunci când pătimeşte un mădular al trupului, împreună cu el pătimesc toate mădularele şi, când se slăveşte un mădular, se bucură toate celelalte? Nu ai înţeles că dacă rămâi un creştin izolat, dacă nu simţi profund că eşti mădular unit viu cu celelalte mădulare ale Trupului mistic al lui Hristos, adică al Bisericii Sale, printr‑o legătură continuă de iubire, atunci nu eşti un creştin adevărat?” Cuviosul Porfirie credea cu atâta tărie în ideea că noi toţi formăm Biserica, Trupul mistic al lui Hristos, încât atunci când cineva îi cerea să se roage pentru un suflet bolnav sau aflat în încercări el se ruga aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!” Întrebat fiind de ce spune „miluieşte‑mă” şi nu „miluieşte‑l”, sfântul a dat un răspuns deconcertant: „Bine, dar tu nu ştii că, dacă Dumnezeu nu mă miluieşte pe mine, nu te miluieşte nici pe tine? Nu ştii că tu şi eu suntem unul?” Tu şi eu suntem unul. Un adevăr pe care îl ocolim cu obstinaţie. Patericul Egiptean conţine multe întâmplări din care putem învăţa importanţa decisivă a relaţiei cu aproapele nostru. Nu putem evolua în apropierea noastră personală, dinamică, de Dumnezeu dacă îl tratăm cu mefienţă pe semenul nostru sau dacă ne punem stavilă între el şi Dumnezeu. Iată o mostră. „Un frate a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: «Oare pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustii şi prin mănăstiri nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu precum câştigau părinţii cei de demult?» Răspuns‑a lui bătrânul, zicând: «Atunci, fiule, la părinţii cei de demult era la toţi dragostea frăţească cea desăvârşită; şi fiecare ridica în sus spre cer pe fratele său. Iar acum, fiindcă s‑a stins dragostea dintre fraţi şi fiecare trage în jos pe fratele său, de aceea acum nu câştigă fraţii noştri Darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult»”. O relaţie deficitară cu aproapele nostru are întotdeauna cauze de natură spirituală. Renumitul patrolog şi specialist în psihoterapie ortodoxă Jean‑Claude Larchet identifică două surse principale ale ei: „prea marea preţuire de sine şi înjosirea de sine strică, amândouă, relaţia cu aproapele”. Cele două percepţii greşite au ca origine iubirea de sine. Cultivând smerenia şi iubindu‑ne pe noi înşine ca făpturi ale lui Dumnezeu, vom scăpa de cele două forme de înşelare (Jean‑Claude Larchet). Mândria, slava deşartă, frica, mânia, desfrânarea ne fac şi ele să vedem în aproapele nostru un adversar. Relaţia eu‑tu este similară relaţiei dintre două oglinzi care stau faţă în faţă. În afara oglindirii negative, eronate în celălalt, mai există una fertilă, pozitivă. Simţim nevoia permanentă ca celălalt să ne confirme deciziile, sistemul propriu de valori, să ne arate că suntem fiinţe valoroase în sine. Nevoia de a te oglindi pozitiv în celălalt, de a fi confirmat de el, a fost surprinsă admirabil şi în scrierile marilor maeştri ai literaturii. Cesare Pavese nota în Jurnalul său, pe care l‑a ţinut între anii 1935‑1950: „Suntem astfel făcuţi că până şi mişcările noastre cele mai intime îşi caută sprijin într‑o încuviinţare din partea celorlalţi.” Cartea pe care o ţineţi în mână este un exerciţiu de admiraţie faţă de oamenii remarcabili pe care i‑am întâlnit în ultimii ani. Nu sunt nişte exerciţii de admiraţie cioraniene, deşi au fost inspirate şi de acestea. De ce nu ar exista pe lume şi ipostaze în care inima creştinului se aşază mai prejos decât a celorlalţi, se lasă modelată de exemplul lor de viaţă şi înţelege să le întoarcă mirificul dar pe care l‑a primit, povestindu‑le altora despre ei şi despre miracolul întâlnirii? (Ciprian Voicilă)

Volumul „Sfinții de lângă noi” semnalat în ultimul număr al revistei „Lumea monahilor”

Apariția cărții Sfinții de lângă noi este semnalată în ultimul număr al revistei „Lumea monahilor”, dedicat Avvei Justin Pârvu. Cristian Curte mi-a luat un interviu despre carte și condițiile (metaliterare) care au făcut-o posibilă. Vă recomand și interviul cu monahul Paulin Clapon, fost deținut politic.

Marius Drăjan: O cruce asupra României – partea a treia

Urmare de aici. Dar vă voi povesti despre Maica Stareță Ecaterina și Părintele Onisim și mai încolo, pentru că la ei aveam să mai petrec câteva nopți. Și cum aș putea scrie despre îngerii și binecuvântările sau afuriseniile locurilor? Amân și acest subiect pentru mai încolo. 6. JOSENI/ Am două zile avans, dar știu că pe una din ele o voi pierde chiar azi. Până la Mănăstirea Izvoru Mureșului sunt peste patruzeci și cinci de kilometri. Iar eu mi-am dat deja seama că e greu să fac mai mult de treizeci și cinci de kilometri pe zi. Dat fiind caracterul naționalist al pelerinajului meu, îmi făcusem socoteala să trec mai repede printre secui. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Mă decid să mă opresc la Biserica Ortodoxă din Joseni, să îmi las acolo Crucea, dacă îl voi găsi pe Părintele și el va accepta, și să mă duc să înnoptez la Mănăstirea Izvoru Mureșului, cu vreo ocazie, urmând ca a doua zi, sâmbătă, să mă întorc și să-mi duc și cruccea până la mănăstire. O femeie care se oprește să stea de vorbă cu mine caută să mă convingă să merg prin Gheorgheni, dar eu fac tot cum simt eu că trebuie. Nu voi intra în Gheorgheni și Brașov, două orașe în care am copilărit (mai mult în ultimul) pentru că ”nimeni nu e profet în țara lui” și pentru că aceste orașe nu m-au primit. În fine, ar fi multe de spus pe tema asta… În satul dinaintea Gheorghenilor o apuc către Joseni. Pe drum mă întâlnesc cu un biciclist pe care l-am tot văzut în drumul meu. A făcut și el vreo douăzeci de kilometri. Părintele de la Joseni, deși preot de mir, are nume de călugăr. Îl cheamă Pimen. Aflu a doua zi, de la soția lui, că așa face IPS Ioan cu preoții de mir din episcopia lui: la hirotonire le pune nume. Părintele Pimen îmi primește crucea cu drag. Apoi mă sfătuiește, ca să ajung mai repede, să caut o ocazie spre Gheorgheni. Găsesc această ocazie și aajung cu ea până la o benzinărie aflată în zona gării. Aștept în dreptul acestei benzinării o altă ocazie, care să mă scoată în drumul mare. Mai e un om care face autostopul. Suntem pe o stradă industrială pustie. Omul de la Joseni m-a dus până unde avea treabă. La un moment dat, mai sus de noi se oprește un microbuz Mercedes. Întorc capul în direcția opusă, de unde aștept să vină vreo ocazie. Deodată, tot din sus, apare lângă noi, ca din senin, pe strada pustie, o țigancă. Țiganca vine la noi și ne cere bani. Îi dau un leu. Aapoi o văd mergând în josul străzii. După alte câteva momente văd că microbuzul mai oprește o dată, în josul străzii. După care observ că țiganca a dispărut. Și atunci mă dumiresc! Țiganca cu pricina era plimbată cu microbuzul la cerșit! Dusă anume în zonele în care erau oameni. Probabil că mai erau și alții în microbuz, femei și copii, dar nu au considerat că e cazul să coboare toți pentru noi. Și îmi aduc aminte că nu o dată văzusem la Humor microbuze înțesate cu țigănci și țigănuși, oprite în fața magazinelor, la cumpărături. Cine știe câte orașe ”făcuseră” aceia… Din păcate, există și țigani foarte săraci, cumplit de săraci, care ar trebui ajutați. Dar cum să mai știi care au într-adevăr nevoie și care și-au făcut o meserie, iată cât de profesionistă!, din cerșit?… În cele din urmă, colegul meu de autostop cheamă un taxi și, cu acest taxi, ajung și eu la Gheorgheni, în locul unde se face autostopul pentru Miercurea Ciuc. Nu stau mult și apare o dacie bătrânică a unui român credincios. Anume pentru mine. 7. MĂNĂSTIREA IZVORU MUREȘULUI/ Șoferul cel credincios nu mi-a luat, firește, niciun ban. A intrat și el în mănăstire, ca să se închine, și a așteptat până mi-a adus o măicuță niște cărți pe care i le-am dăruit. Vi se pare puțin lucru? În lumea nebună de azi, cu goana ei furibundă, răbdarea lui mi se pare un gest deosebit… Măicuțele m-au găzduit cu mare drag. În urma unui schimb de scrisori pe care l-aam făcut cu Maica Stareță, erau la curent cu pelerinajul meu și erau încântate să mă primească. M-am împrietenit de îndată cu Maica Timoteea și Maica Ieroteea. Dar și Maica Stareță Miriam, deși bolnavă, mi-a arătat prețuirea ei, reproșându-mi totuși ceva din ce am spus în pliant despre arhierei. Trebuie spus totuși că este vorba de atitudinea mea față de anumiți arhierei, într-un context dat: tăcerea lor în fața amenințării actelor biometrice. Am scris în pliantul pe care îl împart pe drum că se pare că nu ne putem pune nădejdea în ei, pentru că se află sub influența masonilor. Și așa e… Oamenii sunt pe cale să-și piardă libertatea, cel mai mare dar făcut lor de Dumnezeu, iar ei nu scot un pâs! Nu degeaba îi decorează președinții, ca pe securiști… În pofida obiecției Maicii Miriam, care crede că și dacă ar fi în Biserică ceva rău nu ar trebui să vorbim despre asta, rămân pe aceeași poziție. Ce ar fi fost dacă cei din Biserica din vechime nu ar fi vorbit despre nicolaiți, arieni sau iconoclaști? Nu cumva li s-ar fi dat acelora voie să pună mâna pe Biserică? Dar disputa noastră nu o împiedică pe Maica Stareță să își manifeste din plin ospitalitatea. Voi fi găzduit aici pentru cinci nopți, astfel încât să plec după Bunavestire. Drumul pe care îl fac a doua zi, de doar douăzeci de kilometri, mi se pare o jucărie. Înainte de prânz sunt la mănăstire, cu tot cu crucea. Împreună ccu Maica Timoteea găsim un loc pentru cruce chiar în clădirea în care sunt găzduit – turnul de deasupra porții. Aș face și luni o bucată de drum către Miercurea Ciuc, dacă aș ști că găsesc o mașină care să mă aducă, cu tot cu cruce, înapoi la mănăstire, iar miercuri dimineață să mă ducă înapoi de unde m-a luat, dar nu găsesc așa ceva. Zilele de odihnă de la Izvoru Mureșului îmi prind cum nu se poate mai bine. Marți, de Bunavestire, e hramul bisericii ortodoxe din sat. Particip și eu la acest hram. Din păcate, mă cam smintesc de protopopul locului, venit și el, de la Gheorgheni, la hram. Mi se pare destul de evident că are o credință formală, din gură, fățarnică. Din păcate, citind editorialul Episcopului Ioan, autointitulat ”Episcopul Munților”, din publicația pe care o editează, mă încearcă același sentiment. O compunere școlărească de douăzeci-treizeci de pagini, brodată pe o metaforă frumoasă, dar insuficientă pentru a susține aceste douăzeci de pagini de calofilie. ”Omul este o floare a cerului”, spune, frumos, Episcopul Ioan. Și, în anumite condiții, care trebuiesc specificate, chiar așa e. Dar restul compunerii sale rămâne la nivelul literar al clasei a zecea. Dacă ar avea Duh Sfânt nu cred că ar scrie așa. Dar miercuri aveam să mă confrunt din plin cu duhul acestui arhiereu, pe cât de poet prefăcut, pe atât de lumesc. Sau, cel puțin, cu reflexia acestui duh în oamenii săi. Ceea ce e același lucru. Dar și pe protopopul cel sărac în Credință și mândru de la Gheorgheni îl văd tot ca pe o prelungire a unui episcop făcut din același material. 8. PRAFUL DE PE BOCANCI/ Miercuri dimineața, pe 26 Martie, plec spre Miercurea Ciuc, cu gândul că voi fi găzduit la Episcopie. Pe drum tot încerc să vorbesc cu cei e acolo. La început fără succes, apoi, după ce reușesc să prind Episcopia la telefon, zadarnic. Cel care răspunde la telefon îmi dă senzația nu doar că ”face ascultare” militărește, prostește, ci și că nu ar ajuta pe nimeni, nici cu un capăt de ață. Îl rog să îl sune pe Episcop, care e plecat, sau pe cineva din suita sa, și să-i spună povestea mea. Dar el nu vrea. Dar poate că nu am dreptate oprindu-mă atât asupra lipsei de Credință a celor de la Episcopie. Poate așa a vrut Dumnezeu să fie: să trec de Miercurea Ciuc și să ajung la Jigodin, unde am simțit, pe stradă, rugăciunea puternică sau binecuvântarea cuiva. Dar, în această zi de miercuri, înaintând către Miercurea Ciuc, nu îmi pot împiedica dezamăgirile legate de Episcopia de aici. Cel cu care am vorbit mi-a spus că Episcopul e la Covasna, unde are o echipă de muncitori. De la taică-miu aflu, peste câteva zile, că Episcopia Harghitei și a Covasnei a cumpărat, cu câteva milioane de euro, Hotelul Covasna. Probabil că se lucra la amenajarea lui. Sper că nu au de gând, totuși, să facă afaceri cu el. Deși… la cât de primitori sunt, se prea poate să fie chiar asta… După terminarea călătoriei, la Săcele, aveam să întâlnesc un preot de pe la Măgurele, care se ducea la tratament la Covasna, așa că mă gândesc că povestea cu hotelul poate fi, de fapt, o afacere a Patriarhiei, în sprijinul ”sărmanelor” fețe bisericești. Pe drum observ mașini cu țigani care îmi tot dau târcoale. Unele încetinesc, iar șoferii lor îmi aruncă întrebări pe ungurește. Alt șofer mă întreabă ”care-i treaba?” răsucindu-și mâna deschisă în jurul propriului ax. Dar nu-i răspund nici lui, deși înțeleg foarte bine nedumerirea acestora. ”Ce șmecherie a mai inventat și ăsta?”, se întreabă ei. Li se pare, deci, că am inventat o nouă metodă de cerșit, una superioară metodelor lor dezvoltate de-a lungul veacurilor. Sau cel puțin una la care ei nu se gândiseră. Cum sunt și oleacă bronzat, de la soarele zilelor de pelerinaj, se prea poate ca, de la distanță, să mă ia drept unul de-al lor. De asta câțiva dintre ei mi s-or fi adresat pe țigănește… Pe măsură ce mă apropiu de Miercurea Ciucului, drumul e tot mai greu. Știind că mă așteaptă treizeci și opt de kilometri de drum, am plecat cu noaptea în cap, la cinci dimineața. Aveam să fac, de fapt, vreo patruzeci și doi. La intrarea în Miercurea Ciuc, după câteva clipe rătăcitoare, găsesc o pensiune, dar femeia de acolo, văzându-mă poate oarecum nehotărât, îmi spune că mai găsesc o pensiune și dincolo de oraș, la Jigodin, la vreo patru kilometri depărtare. Mă decid să plec într-acolo. Involuntar, leg în mintea mea sfatul femeii de porunca dată de Mântuitorul nostru apostolilor – aceea de a ieși din orașele în care nu sunt primiți și de a-și scutura sandalele de nisip la ieșirea din acestea. Sigur că eu nu sunt un apostol, dar poate că are și pelerinajul meu rostul său. De binecuvântare și îndemn la rugăciune, dar și de încercare a inimilor unora și altora. Poate că și cine primește un pelerin în numele Domnului capătă răsplată de pelerin. Îmi propun, așadar, să mă duc la catedrala ortodoxă din centrul orașului și să încerc să obțin cazare la Episcopie prin cei de acolo, iar dacă nu obțin să mă duc la Jigodin, unde să-mi scutur praful de pe bocanci. Miercurea Ciuc e singurul oraș pe care l-am străbătut cum se cuvine, de la un capăt la celălalt, în plină zi, la o oră de vârf. Totuși, nu am stârnit reacții de felul celor din Vatra Dornei, deși liceenii se uitau tare curioși după mine. La catedrală îngrijitoarea nu mă ajută. Probabil că au primit ordin să nu dea mobilul episcopului nimănui. (Sau ”binecuvântare” cum zic ei, dar asta numai binecuvântare nu e…) Ce să le fac?… Praful de pe bocanci… Cum spuneam, ajuns la Jigodin simt o rugăciune puternică sau o mare binecuvântare poposindu-mi în inimă. Să fie încuviințarea acțiunii sau gândurilor mele? Sau trezirea inimii vânzătoarei de la care mă duc să cumpăr de-ale gurii și care mă văzuse trecând cu crucea? Nu găsesc pensiunea despre care mi se vorbise deschisă, dar aproape de ea, la șosea, e un motel destul de ieftin. Poposesc aici. 9. DE-A LUNGUL OLTULUI/ A doua zi pornesc spre Tușnad. Pe-aici nu mai e nicio mănăstire românească, dar la Tușnad-Băi voi găsi cu siguranță stațiuni. În pădurile de pe partea apuseană a Carpaților Orientali nu au intrat drujbele ca în părțile Moldovei. Brazii se înalță semeț în veșmintele lor de un verde închis, cu sclipiri argintii, foarte diferiți de molizii de dată recentă de pe cealaltă coastă a arcului nostru de piatră. La ieșirea din Tușnad-Sat, unde începe urcușul către Băile Tușnad, la câțiva pași de drum, stau trei țigani trântiți în iarbă. Unul dintre ei mă interpelează, ridicându-se într-o rână: - Unde o duci? - La Sfântu Gheorghe!, îi răspund. Ca să nu mă poticnesc în vreo bătălie inutilă, am decis să le spun celor de pe aici doar care e următoarea mea țintă de pe traseu, ca să nu fiu nevoit să le descriu proiectul întreg, care are un evident caracter naționalist. Altul, neștiind dacă să râdă de mine sau nu, strigă tare: - Da” în spate?! Nu răspund nimic. Asta cu ”Da” în spate?!” e din categoria ”Ce e aceea?!” – întrebare pusă de oameni care au impresia că eu sunt prost sau nebun și nu știu ce fac, așa că trebuie să-mi explice ei, care sunt deosebit de inteligenți. - Da” în spate?!, strigă țiganul și mai tare, de parcă n-aș fi auzit de prima dată. Ce să-i răspunzi? La Tușnad-Băi mă opresc la Hotelul Ana, unde primesc camera cu exact același număr ca la motelul de la Jigodin: 110. 10. SFÂNTU GHEORGHE/ Mi-am aranjat din vreme următoarea oprire. Ea va fi la Sfântu Gheorghe, la pensiunea la care stă regizoarea Ana Mărgineanu, fiica domnului regizor Nicolae Mărgineanu și a minunatei actrițe Maria Ploae. Îmi voi lăsa crucea la tânăra regizoare, venită din America să monteze un spectacol, iar apoi voi lua un microbuz până la Brașov, ca să înnoptez la casa părinților mei, la Tărlungeni. M-am învățat cu mersul. Știu când să mă odihnesc și în ce ritm să pășesc ca să nu obosesc prea tare. Totuși, când mă apropiu de Sfântu Gheorghe, de fapt, înainte de satul Olteni, se pornește un vânt puternic care mă învârte în toate direcțiile și mă obosește foarte tare. Însoțit de vântul ăsta, trec prin Olteni, cel mai dezolant sat pe care l-am întâlnit în drumul meu. Un sat de unguri reformați, fără nicio cruce. Nu mă miră că oamenii pe care îi întâlnesc aici se uită la mine cu ochi orbi. Biserici fără cruci, pietre de mormânt fără cruci… ”Doamne ferește!”, îmi spun când ies din satul acesta blestemat. Doamne ferește! Doamne ferește! Și pun chiar și vântul hain care se oprește când ies din sat pe seama acestui loc, poate încă bântuit, neîncreștinat… Cu vreo cinci kilometri înainte de Sfântu Gheorghe mă așteaptă un reporter. Singurul pe care aveam să-l întâlnesc în drumul meu. Deși lucrează pentru presa de limba maghiară, cum aveam să aflu pe parcursul discuției, mă decid să-i spun tot adevărul. Până la urmă, sunt ca și ieșit dintre satele de secui. Omul devine repede captivat de povestea mea. Îi place ”nebunia” ei și mă pune chiar să-i repet câteva fraze, ca să le înregistreze. - Inițial, crucea mea ar fi trebuit să aibă aproape o mie de kilometri, cinci sute șaizeci pe patru sute cincizeci, dar mă gândesc să mai scurtez din al doilea braț și să o fac de cinci sute pe două sute, îi repet reporterului, căruia îi place la teribil această dezvăluire matematică. Dar e adevărat. Sunt pe cale să pierd o zi, adică să intru în criză de timp, așa că mă gândesc să merg în jos doar până la București, iar nu până la Giurgiu, cum plănuisem inițial, iar al doilea braț să îl scurtez chiar mai mult de atât, în locul distanței de la Cluj la Iași, să parcurg distanța dintre Târgu Mureș și Târgu Neamț. Când îmi făcusem planul inițial mă gândeam că voi face patruzeci și cinci de kilometri pe zi, adică vreo patru kilometri și jumătate pe oră, mai ales pe al doilea braț, când, cel puțin teoretic, voi fi dobândit experiență. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Pot să fac peste patruzeci de kilometri pe zi, dar e absolut epuizant. Așa, trebuie să merg de dimineața până seara, pentru că nu fac decât trei kilometri și jumătate pe oră, iar după treizeci și cinci de kilometri sunt foarte obosit. Și, cum m-au mai descurajat și unii oameni, poate bine intenționați… Ideea de a mai tăia din cruce prinde puteri tot mai mari în mintea mea. Când ne despărțim, reporterul îmi spune că jurnalistele de la presa de limba română din Sfântu Gheorghe sunt la o conferință de presă, dar, dacă vreau, le trimite la mine. Nu îi răspund nimic. Să fie cum vrea Dumnezeu. Iar apoi mă rog să îmi mai iasă jurnaliști în cale doar dacă pot scrie ceva bun, folositor oamenilor. Îi spusesem și acestui jurnalist, care a mers alături de mine vreun kilometru: - Puteți să participați la lucrarea mea, să lucrați alături de mine. Dar el mi-a răspuns că nu e prea bisericos. Poate îl ajută Domnul să se trezească. Dacă m-ar căuta jurnaliști care să participe la lucrarea mea, ar fi o plăcere să-i întâlnesc. Dacă nu… mai bine lipsă. Mă întâlnesc cu Ana chiar în fața teatrului Andrei Mureșanu, unde se joacă piesa ei ”Sfântul din Sfântu Gheorghe”. Cred că, dincolo de ce ar putea conține, titlul piesei vădește chemarea spre Biserică și rugăciune atât a ei, cât și a autorului, Ștefan Peca. Ana Mărgineanu a venit tocmai din Statele Unite ca să monteze această piesă, prilej pentru o discuție asupra Ortodoxiei. Fetița ei mă privește cu curiozitate. Ajunși la pensiunea la care stau, îi cerem voie patroanei să lăsăm crucea acolo, apoi mă joc două minute cu fetița, apoi plec spre Tărlungeni. 11. ACASĂ/ Părinții mei vor pleca în dimineața zilei următoare, sâmbătă, la București, ca să o viziteze pe fetița mea, Zvera-Maria. Totuși, dis-de-dimineață, taică-miu mă repede până la Sfântu Gheorghe. El nu știe pentru ce. Voi ajunge acasă înainte de a se întoarce ei și voi ascunde crucea în podul garajului. M-am rugat ca Dumnezeu să facă în așa fel încât să nu mai fiu nevoit să le dau explicații – sau să mă poticnesc în percepția și ideile lor – și iată că Domnul a ascultat rugăciunea mea. După ce intru în Județul Brașov sunt tot mai mulți oameni care mă întreabă ”Cine a murit?”. Aceeași întrebare poate fi citită și în ochii unora care nu zic nimic. Probabil că pe-aici nu e ceva neobișnuit să ducă cineva o cruce în spate… Trec pe la Prejmer, iar apoi, destul de căznit, mă îndrept spre Cărpiniș. Tocmai când apuc drumul spre Cărpiniș mă întâlnesc cu doi tineri pe biciclete. Unul dintre ei zice: ”Uite-L și pe Gizăs!” Săracii copii! E o presiune așa de mare a mass-mediei înstrăinate și a lumii în care trăim încât adolescenții nu mai folosesc cuvântul românesc nici măcar pentru Mântuitorul nostru… La Cărpiniș am marea șansă că locuințele sunt atât de departe de șosea încât nu mă remarcă nimeni în mod deosebit. (Dar m-am și rugat să trec neobservat pe aici.) Apuc drumul spre Săcele, iar apoi intru pe drumeagul pe care e casa noastră. Sunt salvat! Urc crucea în podul garajului și mă întind oleacă în pat. Luni voi pleca dis-de-dimineață, așa că părinții mei nu vor observa nimic. Iar după noi mai sunt doar două case. VA URMA.

Lansarea cărții „Sfinții de lângă noi” la Biserica Sf. Cuv. Antonie cel Mare (București). Luni, 30. 06. 2014, ora 19.00

Parohia "Sf. Cuv. Antonie cel Mare" din cartierul bucurestean Titan, Str. Jean Steriadi nr. 19/A, sector 3, Bucuresti, va invita sa luati parte la Seara Duhovniceasca, in care va avea loc prezentarea cartii cu tema: Sfintii de langa noi. Intamplari. Portrete. Reflectii. Intalnirea va avea loc in ziua de luni - 30.06.2014, orele 19.00, la biserica mai sus mentionata. Invitatul din cadrul acestei manifestari este domnul Ciprian Voicila - Sociolog la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti. Dupa cum puteti observa seria intalnirilor duhovnicesti organizate de Parohia noastra continua, cu alti invitati si alte subiecte, mult folositoare noua, tuturor participantilor, care avem ocazia supunerii acestor teme spirituale, unei vii si eficiente dezbateri, prin realizarea si articularea unui dialog sincer, consistent si pertinent... Prin urmare, va asteptam pe toti, cu multa bucurie, la aceste manifestari, organizate, din suflet si cu mult suflet, caci prezenta dumneavoastra ne confera indiciul si ne da raspunsul ca ceea ce organizam este bine venit sau nu... Acest mesaj poate fi transmis mai departe, spre a fi informate si pentru a participa si alte persoane interesate... Doamne ajuta! Cu aleasa pretuire, in numele Comitetului Organizatoric, Stelian Gombos.

Cultura manipulării - din volumul „Sfinții de lângă noi”

(Cartea poate fi achiziționată de la librăriile Sophia și Evanghelismos). România a involuat pe tăcute de la o cultură a cenzurii spre o cultură a manipulării. Ne vine greu să credem că în anii ’50 o carte despre Hegel a constituit probă de acuzaţie în procesul intentat lui Constantin Noica. Cititorul pasionat încă mai poate descoperi prin anticariatele Bucureştiului cărţi editate în plin comunism, cenzurate grosolan: când şi când privirea îţi cade pe cuvinte acoperite cu o linie neagră, ca o ştampilă pusă apăsat. Nu am fost niciodată un nostalgic al comunismului, chiar dacă ultimii ani ai ceauşismului se suprapun peste anii copilăriei mele. Ceea ce nu mă împiedică să constat că în plină dictatură comunist-ceauşistă, chiar dacă proletcultismul era nota predominantă a culturii române de atunci, indivizii, persoanele mai exact – ca să păstrăm distincţia teologică dintre individ şi persoană - beneficiau de un avantaj enorm: în opoziţie cu cultura dominantă, condusă de la centru, în mediile lor private interacţionau, cultivând între ei o stare de emulaţie spirituală în care îşi găseau locul numele mari ale culturii europene: Dostoievki, Goethe, Tolstoi, Goncearov, Gogol, Turgheniev, Thomas Mann, Kafka. Scriitori clasici ruşi erau traduşi abundent. În anii ’70-’80 au început să apară în limba română operele sud-americanilor Borges, Neruda, Augusto Roa Bastos, Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marquez. Aşa cenzurată cum era, cultura română îşi păstrase – e adevărat că parţial – menirea de „joc cu mărgele de sticlă” (Herman Hesse), pe care oamenii îl jucau între ei, conştienţi că miza jocului este chiar fiinţa lor spirituală. Odată redeveniţi oameni liberi, în România cultura - în înţelesul ei tare - s-a disipat. Semnificaţia ei a rămas să fie stabilită de fiecare, pentru el, şi pentru grupul său de apartenenţă. Este bine, deci: temeiul culturii actuale este libertatea. Nu mai avem o cultură impusă de la centru de un aparat politic opresiv. Este specific postmodernităţii să decidă fiecare pentru el care sunt acele bunuri simbolice, care sunt acele modele tutelare cu care ar vrea să întreţină un comerţ intelectual sau spiritual. Însă, în actualitate, românii se arată mai curând preocupaţi de cultura motivaţională. Cultura clasică europeană a pierdut terenul în faţa unui epifenomen recent: cultura pragmatică a lui „cum să...” Românii sunt preocupaţi să descopere cheia misterioasă care să le deschidă tainiţele tuturor sferelor de acţiune. Vor să ştie cum să devină lideri, cum să li se realizeze toate visele, cum să obţină un maxim de beneficii cu un minim de efort, cum să arate tineri până la adânci bătrâneţi, cum să stea departe de socrii toxici, cum să spună nu unora care îi agasează. Premisa fundamentală a întregii culturi motivaţionale este că fiinţa umană poate să atragă spre ea oameni, bunuri, norocul, cornul abundenţei, fericirea prin punerea în mişcare a propriei voinţe. Printr-un efort de voinţă obţii totul. Important este să vrei cu adevărat. O perspectivă magică întru totul. Printre cărţile de tipul Cum să...?, un loc aparte îl deţin cele despre limbajul trupului şi programarea neuro-lingvistică. În mediul universitar românesc se ţin cursuri de programare neuro-lingvistică şi prelegeri despre tehnicile persuasiunii. Politicianul trebuie să fie persuasiv - este noua sarcină de partid. Realizatorul şi moderatorul emisiunii TV trebuie să fie persuasiv (apropo, dacă veţi urmări cu atenţie comportamentul moderatorilor de la televiziuni, veţi constata că în ultimii ani aceştia sunt mai persuasivi chiar decât invitaţii lor). Profesorul trebuie să fie persuasiv. În orice instituţie angajaţii de la PR trebuie să fie persuasivi. Angajaţii de la reţelele de telefonie mobilă sunt persuasivi. Elevii de şcoală primară au învăţat în familie să fie de mici persuasivi, mai ales în raport cu învăţătorul. Persuasiunea - cheia succesului. Viaţa socială e guvernată de legile persuasiunii şi ale manipulării. Fiecare încearcă să citească un amănunt exploatabil în gesturile, în postura, în direcţia privirii celui care îi stă în faţă. Dacă interlocutorul nostru priveşte în jos, spre stânga, înseamnă că şi-a amintit ceva. Dacă priveşte spre dreapta, în jos, înseamnă că mintea sa schiţează un plan de viitor. Întâlnirea cu semenul nostru şi‑a pierdut inocenţa. Dar şi profunzimea. Suntem interesaţi de cum spune cineva ceva, nicidecum de ce spune. Conţinutul unui mesaj a devenit secundar, iar forma s-a făcut tutelară. Pândim cea mai mică fisură în fiinţa celuilalt prin care facem să pătrundă gândul nostru meschin, interesat, ambalat în sugestia aferentă. A vedea în celălalt doar un mijloc utilizabil pentru satisfacerea propriilor noastre interese înseamnă – la un alt nivel - nu doar să priveşti lumea printr-o lentilă dezvrăjită, atee, ci înseamnă să îţi pierzi şi ultima urmă de moralitate din tine. În secolul XVIII, Kant întemeiase o morală – ale cărei resorturi erau profund creştine – argumentând, o dată pentru totdeauna, că orice fiinţă umană este prin însăşi natura sa un scop în sine şi trebuie tratată întotdeauna şi ca scop, nu doar ca mijloc. Cultura predominantă nu mai are nimic în comun cu divinul, cu transcendentul, cu arta cultivării puterilor sufleteşti, cu sfera valorilor, cu actul gratuit, dezinteresat. În centrul vieţii noastre tronează puterea. Dorinţa de putere ne locuieşte pe toţi, obturându-ne raţiunea şi bunul-simţ elementar. O cultură a persuasiunii şi a manipulării este una profund magică. Trăim într‑o lume manipulată prin diverse strategii şi operaţiuni magice. Orice viziune asupra omului şi a lumii care are ca unic temei voinţa este de sorginte magică. A demonstrat-o magistral în perioada interbelică logicianul şi metafizicianul ortodox Nae Ionescu. În postmodernitate, a arătat-o în mod convingător şi plenar Ioan Petru Culianu, geniul rătăcit în arcanele ocultismului. Nu ai cum să nu tresari când descoperi în debutul cărţii Eros şi magie în Renaştere. 1484 (o carte fundamentală pentru înţelegerea lumii răsturnate în care trăim) următoarea frază: „Trăim în continuare într-o lume unde magia are încă un rol de jucat şi chiar un loc de onoare”. Culianu expune concepţia lui Giordano Bruno despre magie, relevând consecinţele ei ultime, implicaţiile sale empirice recognoscibile în realitatea noastră politico-socială. Savantul român consideră că „fără s-o ştie, trusturile de inteligenţă care domină lumea s-au inspirat din ea, au pus în practică chiar ideile lui Bruno”. Magicianul lui Bruno a fost înlocuit de sistemele mass-media şi de brain-trusturile care controlează masele umane. Funcţia lui a fost preluată de specialiştii în relaţii publice, de maeştrii anchetelor sociologice, de agenţii de spionaj şi contraspionaj, de specialiştii în tehnicile de dezinformare. Atât manipulatorul lui Giordano, cât şi conducătorii oculţi ai lumii folosesc drept mijloc de manipulare erosul, puterea de a iubi, în sensul cel mai larg al termenului. Erosul este forţa motrice atotstăpânitoare care leagă prin noduri invizibile elementele lumii. Operaţia de manipulare ocultă se foloseşte în special de simţuri, de auz şi mai ales de văz. Prin sunete şi imagini se activează fantezia, o facultate a sufletului pe care Giordano Bruno o socotea „singura poartă a tuturor acţiunilor interne”, poarta prin care fantasmele pătrund în sufletele noastre. Prin intermediul fanteziei masele umane sunt sugestionate de Marele Manipulator. Cele mai la îndemână şi mai eficiente fantasme sunt cele sexuale. Acum putem înţelege mai bine scopul inflaţiei de imagini erotice prezente în orice mediu de informare: în mass-media, pe internet, în reclamele din oraşe sau de la periferia lor. Înţelegem, deopotrivă, cât de periculoasă este pentru artizanii Statelor Unite ale Europei (un stat al statelor, Marele Manipulator din spatele Marilor Manipulatori) învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a cuvioşilor despre paza celor cinci simţuri şi despre importanţa luptei cu imaginaţia. Sfinţii Părinţi ne învaţă că imaginaţia este puntea dracilor. Cine se luptă cu fantasmele, închizându-şi mintea în cuvintele rugăciunii, este un om nesugestionabil. Nu poate fi manipulat prin operaţiuni oculte, dirijate de la centru. Marele Manipulator este - în viziunea lui Culianu - statul. Statul-magician. Atât manipulatorul lui Bruno cât şi statul modern urmăreau/urmăresc să obţină controlul total asupra indivizilor şi vor să creeze şi să întreţină o societate perfect standardizată. „Controlul şi selecţia sunt stâlpii ordinii. Nu e necesar să ai imaginaţie ca să înţelegi că funcţia manipulatorului a fost preluată de Stat şi că acest nou «magician integral» are în sarcină să producă instrumentele ideologice necesare în vederea obţinerii unei societăţi uniforme”, scria în 1984 Ioan Petru Culianu. Avertismentul lui Ioan Petru Culianu este clar şi deja învechit: Statul-poliţist - obişnuit să conducă prin forţă, prin constrângere - va fi înlocuit în timp de Statul-magician, versat în tehnici oculte. Sufletele noastre constituie materia primă a statului care acum, pe tăcute, capătă formă. (Ciprian Voicilă)

Marius Ianuș a murit

Voi renunța la pseudonimul Marius Ianuș. L-am ales din trei motive – a fost numele de fată al bunicii mele dinspre mamă, Garofina; e mai ușor de reținut decât Drăjan; are trimitere către mitologia romană. Astăzi niciunul dintre ele nu mi se mai pare suficient pentru a continua să scriu sub acest pseudonim. Voi semna de acum cu numele meu (Marius-Christian Drăjan) sau cu o parte a lui (Marius Drăjan). Dar, ca orice schimbare majoră, aș vrea ca și această schimbare de nume să fie mai mult decât pare. Într-un fel, Ianuș chiar va muri. Mai există două volume de versuri nepublicate ale lui Marius Ianuș. Nu știu dacă le voi publica vreodată. Dacă o voi face, o voi face în curând - anul acesta sau la anul – comemorativ cumva, ”post-mortem”. Doamne ajută!

Paulo Coelho – mare scriitor sau mare ocultist?

Vă place Paulo Coelho? Mie nu. Am citit câteva dintre romanele lui, editate în România după ’90. Cea mai cunoscută carte a sa, Alchimistul, este, de fapt, o repovestire a unei legende persane. Jorge Luis Borges, cel mai mare scriitor argentinian, a rescris legenda, înaintea lui Paulo Coelho, mult mai profund, incomparabil mai filosofic decât autorul brazilian. O găsiţi în volumul Istoria universală a infamiei, sub titlul Povestea celor doi care au visat. M‑am întrebat adesea dacă lipsa de relief a personajelor, inconsistenţa lor, proza scrisă pe un ton impersonal, telegrafic, sunt semne ale lipsei de talent a autorului sau sunt strategii narative prin care Paulo Coelho creează condiţiile necesare prin care cititorul pătrunde spontan, fără niciun obstacol, participativ în scenariul romanelor sale, uitând, pentru o vreme, de realitatea vieţii de zi cu zi – adesea dureroasă – evadând într‑o poveste în care între el, cititorul, şi visele sale nu se interpun obstacole majore, insurmontabile. Mai mult, cititorul ia contact prin cărţile lui Coelho cu o idee magică de‑a dreptul: este suficient să îţi doreşti cu adevărat ceva şi tot universul va conlucra cu tine ca să‑ţi realizezi aspiraţiile. Citind o carte de Paulo Coelho minţi puţin realitatea şi, înainte de toate, te minţi pe tine. Cărţile lui Coelho sunt cărţi motivaţionale ascunse sub masca beletristicii. În loc să citeşti o sumedenie de volume de psihologie practică, de autodezvoltare, citeşti un roman de Coelho, având şi satisfacţia participării la un scenariu misterios, iniţiatic, ocult. Intuiţiile mele de simplu cititor mi‑au fost confirmate când am citit biografia lui Paulo Coelho. Viaţa sa este specifică epocii noastre, este o veritabilă oglindă a ei. De aceea, Coelho îi vine secolului XXI ca o mănuşă. În adolescenţa sa turbulentă, Paulo a cochetat cu comunismul, a fost ideolog activ al mişcării hippy, a avut probleme în privinţa orientării sexuale, experimentând de vreo trei ori relaţiile homosexuale. A fost mare consumator de droguri până la o vârstă înaintată. A şi declarat‑o: „Pentru mine, drogul este ca mitraliera pentru comunişti şi luptătorii de gherilă.” După ce a citit Alchimia secretă a omenirii a lui Molinero, a devenit un practicant asiduu al ocultismului, văzând în el singurul mijloc prin care ar putea să se realizeze: „Ocultismul e singura mea speranţă, singura scăpare vizibilă”. Face cunoştinţă cu Marcelo Ramos Motta, care se autointitulase „moştenitorul Bestiei în Brazilia”, fiind principalul promotor al ideilor sataniste proferate de Aleister Crowley. Formaţia Beatles îşi manifestase ataşamentul faţă de el, punându‑i portretul pe coperta discului Sgt. Pepper’s Lonely hearts Club Band. Crowley pretindea că, în data de 12 octombrie 1875, a întâlnit la Cairo un om de la care a primit Liber Al vel Legis – „Cartea Legii Thelemei”. Ce era această lege a Thelemei? Legea Thelemei susţinea apariţia unei ere noi, în care oamenii erau liberi să facă tot ce vor. Singura normă după care se ghidau adepţii lui Crowley era: „Să faci ceea ce vrei e singura lege!” Crowley a intrat în secta Ordo Templi Orientis (OTO) în 1912, un ordin magic şi masonic, devenind mai târziu liderul ei. Şi‑a construit în Cefalul, în Sicilia, un templu. În 1923, guvernul lui Benito Mussolini îl expulzează din Italia, pentru învinuirea de a fi organizat orgii. Nu doar Beatles‑ii i‑au fost discipoli. Printre admiratorii săi se numără poetul portughez Fernando Pessoa şi scriitorul Ian Fleming, creatorul celebrului agent secret James Bond. Satanismul lui Crowley a fost promovat de diverse trupe rock – Black Sabbath, The Clash, Iron Maiden, Ozzy Osbourne (acesta a compus celebra melodie Mr. Crowley). Charles Manson, renumitul criminal american, ucigaş al actriţei Sharon Tate – soţia regizorului Roman Polanski –, era discipol declarat al lui Crowley. În perioada sa de iniţiere în satanism, Coelho înfiinţează, împreună cu prietenul său Raul Seixas, o trupă hippy. În 1973, scot LP‑ul Krig‑Ha, Bandolo!, care s‑a bucurat de un succes răsunător. Pe al doilea LP, intitulat sugestiv, Gita –, piesa Sociedade Alternativa conţinea principala deviză a lui Crowley: „Fă ceea ce vrei, va fi întreaga lege./ Trăiască! Trăiască! Trăiască Societatea Alternativă!” Paulo Coelho devenise, în 1974, promotorul lui Crowley, al OTO şi al stăpânului său, diavolul, şi făcea asta fără perdea. Versurile lor vorbeau fără echivoc: „Numărul 666 se numeşte Aleister Crowley!/ Trăiască! Trăiască!/ Trăiască Societatea Alternativă!/ Legea Thelemei/ Trăiască! Trăiască!/ Trăiască Societatea Alternativă!/ Legea celui puternic/ Aceasta e legea noastră şi bucuria lumii/ Trăiască! Trăiască! Trăiască Noul Eon!” Coelho face cu diavolul un pact prin care se angaja ca, timp de şase luni, să nu mai pronunţe niciun nume de sfânt şi să nu se mai roage. Pe 19 mai 1974, intră oficial în OTO, jurând credinţă eternă diavolului. Renunţă la numele său, Paulo Coelho, şi îl primeşte pe cel de „Lumină eternă” (Luz Eterna). Pe 25 mai, într‑o zi de sâmbătă, un miros de pucioasă şi de morgă îi inundă apartamentul. E cuprins de un vertij, de o ameţeală inexplicabilă. Are senzaţia că podeaua apartamentului se încovoaie spre el. Aude cum cineva invizibil sparge lucrurile din casă, deşi acestea, în realitate, rămâneau intacte. Conştientizează că ceea ce trăieşte acum e „refluxul de energii magice” pe care le ceruse prin invocaţii şi băi ritualice. Prietena sa de atunci, Gisa, îl descoperă ascuns sub chiuveta din bucătărie, mort de spaimă. Coelho a început să rostească rugăciunile pe care le ştia din perioada în care era elev la Colegiul Santo Inacio. Îi cere iertare lui Dumnezeu, pentru că s‑a îndoit de existenţa Lui şi pentru că încheiase pactul cu diavolul. Pe 6 iulie 1974, redactează o cerere prin care iese oficial din OTO (Ordo Templi Orientis). În 1986 publică prima sa carte, Manual practic de vampirism. Pe copertă apar doi coautori: Paulo Coelho şi Nelson Liano Jr. Prima carte a lui Coelho constituie un act de impostură: capitolele din carte care ar fi, chipurile, scrise de el au fost scrise de un prieten de‑al său: Toninho Buda. După cum a recunoscut ulterior singur, Coelho nu scrisese niciun rând din această carte. După ieşirea sa din OTO, Paulo Coelho avea să îl întâlnească, la Amsterdam, pe misteriosul maestru Jean, reprezentant al RAM – Regnum Agnus Mundi, „Mielul Împărăţiei Lumii” (în limba portugheză, „Rigor, Amor e Misericordia” – „Austeritate, Dragoste şi Milă”), un ordin religios, ocult, de origine catolică. La această primă întâlnire, maestrul Jean îi spune lui Coelho: „Ai crescut în Tradiţia Şarpelui. Şi poate că nici nu ştii ce e Tradiţia Porumbiţei”. Autorul biografiei lui Paulo Coelho, Fernando Morais, ne explică nouă, cititorilor, cam care ar fi diferenţa dintre cele două „tradiţii”: „Tradiţia Porumbiţei (numită şi Tradiţia Soarelui) e sistemul de învăţare treptată şi continuă, pe parcursul mai multor etape, opţiune prin care fiecare discipol sau neofit va depinde mereu de un Maestru – aşa, cu M mare.” Iar Tradiţia Şarpelui (Tradiţia Lunii), potrivit lui Morais, ar fi „calea aleasă de persoanele intuitive şi, cum spun, iniţiaţii, de cele care aduc din existenţele anterioare o legătură sau un angajament faţă de magie”. Cititorul inocent ar fi putut crede că „Tradiţia Şarpelui” ar putea corespunde magiei negre, iar „Tradiţia Porumbiţei” ar putea fi echivalentul magiei albe. Creştinul ştie că nu există, în fapt, o diferenţă reală între magia neagră şi magia albă, amândouă apelând la serviciile diavolului. Acelaşi lucru îl susţine, implicit, şi biograful lui Coelho: cele două „tradiţii” magice nu se exclud, putând fi chiar complementare: „Pe lângă faptul că nu se exclud, cele două curente pot fi succesive, din moment ce se recomandă candidaţilor aşa‑numita «pregătire magică» prin care să respecte şi Tradiţia Porumbiţei, după ce o urmează pe cea a Şarpelui”. Am fi putut crede că Paulo a încheiat socotelile cu diavolul şi cu magia neagră, angajându‑se într‑un ordin care cultivă magia albă. Viitorul lui Coelho avea să confirme identitatea dintre ele, mai bine zis, complementaritatea lor şi legitimitatea întrebării: a rupt, în realitate, orice legătură Paulo Coelho cu diavolul? În 1988, Coelho organizează peste tot conferinţe în care le vorbeşte oamenilor despre cele 8 teme fundamentale pentru el şi organizaţia sa ocultă, RAM: despre „Drumurile sacre ale Antichităţii”, „Trezirea magilor”, „Practicile RAM”, „Filosofia şi practica tradiţiei oculte”, „Tradiţia esoterică şi practicile RAM”, „Revenirea esoterismului”, „Magie şi putere”, „Modalităţi de a învăţa şi a preda”. La sfârşitul conferinţelor acordă autografe pe cele mai cunoscute volume ale sale: Alchimistul şi Jurnalul unui mag. La începutul secolului XXI, Alchimistul atinsese recordul de 35 de milioane de exemplare vândute în toată lumea. Ea a fost inclusă în bibliografia şcolară din peste 30 de ţări. La ora actuală, de pe site‑urile oficiale, întreţinute de principalii săi promotori, aflăm că volumele sale au apărut în 200 de ţări, fiind traduse în 80 de limbi, şi înregistrând vânzări care au depăşit 150 de milioane de exemplare pe mapamond. Numai în România cărţile lui au depăşit un milion de exemplare vândute. Astfel, întreaga omenire a fost conectată la ideologia ocultă a RAM: mujahedinii lui Bin Laden, soldaţii din marina americană, Jacques Chirac, Vladimir Putin, regina Elisabeta. Mi se pare interesant să citez aici ce îşi nota Paulo Coelho în jurnalul său personal atunci când începuse să scrie Jurnalul unui mag: „Nu pot să scriu această carte ca şi cum ar fi o carte oarecare. Nu pot scrie această carte pentru a‑mi trece timpul sau pentru a‑mi justifica viaţa şi/sau lenevia. Trebuie să scriu această carte ca şi cum ar fi lucrul cel mai important din viaţa mea. Fiindcă această carte este începutul unui lucru foarte important. Este începutul muncii mele de cateheză în RAM şi ei trebuie să mă dedic de acum încolo” (sublinierea îmi aparţine). Coelho avea să onoreze noul angajament existenţial. Jurnalul unui mag (1987) spune povestea iniţierii sale în RAM. Pe site‑urile care îl promovează, cartea este prezentată ca fiind „expresia completă a umanismului filozofiei lui Paulo Coelho”, de unde putem înţelege că umanism şi ocultism sunt sinonime în vremurile de acum. Brida o prezintă cititorilor pe Brida O Fern, maestră a RAM, „care, la douăzeci şi unu de ani, se hotărăşte să intre în universul magiei”. Vrăjitoarea din Portobello este o carte despre o tânără vrăjitoare născută în România, în ţinutul exotic al Transilvaniei. Obedienţa lui Coelho faţă de RAM şi maestrul Jean e atât de mare, încât în data de 21 aprilie 1992 îi trimite editorului său care tocmai se pregătea să trimită la tipar noul său roman, Valkiriile, următoarea scrisoare: „Stimate Rocco, Am primit acum o jumătate de oră un telefon de la J. (Maestrul), care mi‑a cerut să elimin (sau să modific) două pagini din carte. Aceste pagini se află la jumătatea cărţii şi se referă la o scenă numită «Ritualul care răstoarnă ritualurile». El spune că în această scenă nu trebuie deloc să relatez lucrurile aşa cum s‑au întâmplat – ci trebuie să folosesc un limbaj alegoric sau să întrerup nararea ritualului înainte de a ajunge la partea interzisă. M‑am hotărât să optez pentru cea de‑a doua variantă, dar va fi nevoie de nişte ajustări de ordin literar. Voi face modificarea în această zi de sărbătoare, dar am fost nerăbdător să vă comunic imediat. În aceste condiţii, poţi aranja să ridici miercuri: modificarea cerută de Maestrul meu; noua «Notă a autorului». Dacă nu voi reuşi să scriu, trimit din nou fax, dar, cum Maestrul meu mi‑a spus că trebuie să intru imediat în contact cu editura, fac asta (deşi ştiu că azi e sărbătoare). Paulo Coelho” Pe site‑ul său oficial, HYPERLINK "http://paulocoelho.com/" http://paulocoelho.com/, există şi varianta de accesare în limba română. Odată intrat acolo, constaţi că, undeva în stânga sus, deasupra numelui său, apare un simbol ocult, desenat cu alb pe fundalul cenuşiu: o sabie înscrisă într‑un cerc, cu vârful îndreptat în sus. Am descoperit chiar o pagină în care acest simbol a fost reprodus în serie şi vândut ca pandantiv sau ca imprimeu pe diverse materiale textile, la magazinul Warrior of light shop. Cititorii lui Coelho – entuziasmaţi de Manualul războinicului luminii – pot deveni, iată, războinici şi adepţi, contracost. În 1998, Paulo Coelho a fost numit consilier special al ONU pentru programul de Convergenţe spirituale şi Dialog Intercultural. O victorie personală a lui Coelho şi, presupun, un motiv în plus de jubilaţie pentru membrii RAM. (Ciprian Voicilă)P.S. Toate informațiile folosite în acest text se regăsesc în biografia sa, apărută la editura Humanitas. Vă atașez coperta.

Scrisoare despre Părintele Justin Pârvu - din cartea „Sfinții de lângă noi”

Dragă cititorule, Îţi scriu cu anticipaţie pentru că marile dureri nu pot fi împărtăşite decât prin scris. Scrisul îţi oferă şansa de a‑ţi pune în ordine stările haotice pe care ţi le provoacă suferinţa, de a le organiza. Astăzi a trecut la Domnul un om care se afla în contact permanent cu noi toţi şi cu Dumnezeu, deopotrivă. Singurul om care făcea legătura între România şi Dumnezeu. Afirmaţia poate să ţi se pară prea tare şi prea emotivistă. Dar am un argument solid: acest om avea conştiinţă creştin‑ortodoxă şi, deopotrivă, conştiinţă de român, o situaţie destul de rar întâlnită astăzi, când fie întâlnim creştini cosmopoliţi, alergici la cuvinte ca „român” sau „România”, fie găsim naţionalişti neduşi la biserică. Părintele Justin a fost un paradox întrupat: în el s‑au întâlnit eroul, dar şi călugărul, românul autohton şi creştinul universal. A păşit în Lumina veşnică a lui Hristos o personalitate cu totul de neegalat: martir pentru Hristos şi pentru neamul românesc, pătimind 16 ani de temniţă grea. Cel mai căutat duhovnic, după moartea părintelui Cleopa. Omul care a readus la suprafaţa istoriei recente a României şi a conştiinţei creştinilor viaţa mucenicilor secolului XX, îngropaţi zeci de ani în uitarea comunist‑democratică. Omul care s‑a opus, suferind oprobriul multora, noului sistem concentraţionar – global, de această dată, care nu suportă refuzul, nici răsuflarea caldă a vieţii neîndosariată electronic. Omul care a îndrăznit – cum puţini mai au curajul să o facă – să se opună prin cuvânt încercărilor de dizolvare a identităţii Ortodoxiei. Murind părintele Justin, nu a murit un om, ci mai mulţi deodată. A mai murit puţin din acea Românie interbelică, care a dat peste timp modele exemplare de viaţă şi gândire. A murit românul absolut şi creştinul absolut. Ne‑a părăsit modelul, pe care îl cercetam toţi – mai des, mai rar, dar ne întâlneam cu el negreşit – pentru a ne convinge încă o dată şi încă o dată că viaţa în Hristos nu este imposibilă în secolul XXI, nu este o simplă utopie, şi nici faptul de a fi român nu este un accident, ci un fapt de a fi în lume pe care l‑am primit din mâna lui Dumnezeu. Da, părintele Justin, Cuviosul Justin a trecut la viaţa cea nestricăcioasă şi ne poate ajuta mai repede şi pe mai mulţi deodată. Dar mai aveam nevoie de el şi aici, mai exact acolo, la Petru Vodă. Am văzut odată o fotografie cu părintele Justin care privea prin lentilele unui binoclu militar. Această imagine sugerează de minune cam ce vreau eu să îţi transmit. De multe ori m‑am gândit că părintele Justin nu doar că ştie mai tot ce se petrece în ţară, dar se şi află la originea unor fapte, întreprinderi luminoase care stau ca o stavilă în faţa avalanşei de negură care ameninţă Biserica lui Hristos şi România. Părintele Justin a ctitorit biserici şi mănăstiri, a întemeiat obşti monahale, a susţinut prin rugăciune şi prin faptă nenumărate proiecte culturale, dar, mai presus de toate, şi‑a ales mucenicia slujirii aproapelui, până la ultima suflare. Primea zilnic sute de persoane care îşi deşertau la picioarele sale noianul de probleme şi nelinişti, pe care părintele Justin le făcea una cu pământul prin rugăciunea sa. Avea puterea extraordinară de a ridica din prăpastia deznădejdii sufletele năruite. Nenumăraţi oameni au aflat răspuns la problemele lor doar vorbind câteva minute cu părintele, despre subiecte care, aparent, nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu problema stringentă care îi adusese acolo. Alţii au primit dezlegarea adăstând la uşa chiliei sale. L‑am văzut cu puţin timp înainte de a fi internat la Cluj. Am ajuns noaptea, târziu, la Petru Vodă. Se făcuse ora 22 şi părintele încă mai primea oameni. Coada de la uşa chiliei sale părea că abia se formase. Era un călugăr care aştepta de la ora 10 să intre să se spovedească la părintele. Mi s‑a părut că are o răbdare de granit, pentru că avea puterea să îi lase continuu pe ceilalţi să intre, el lăsându‑se mereu la urmă. Aşteptam deja de o oră şi ceva şi mă încolţise oboseala drumului de la Bucureşti la Petru Vodă. Şi, dintr‑o dată, ca într‑o piesă de Eugen Ionescu sau ca într‑o nuvelă de Samuel Beckett, uşa pe care intrau pelerinii se deschise şi intră… un afro‑american. Persoana de culoare trece pe lângă noi, care stăteam cuminţi la rând, se apropie de părintele cel cu răbdare de oţel şi îi spuse în limba română: Doamne, ajută! Nu mi‑am revenit bine din surpriza situaţiei că tânărul călugăr îi zise: Măi, Ioane, măi… Am auzit că tu eşti legionar! Am început să râdem, uitând dintr‑o dată şi de oboseală şi de tensiunea aşteptării. Ioan a fost botezat ortodox de părintele Justin. Nu mă miră faptul că, la patruzeci de zile după adormirea părintelui Justin, din fotografia care stă pe fotoliul din care părintele îi sfătuia pe oameni, a izvorât mir. Dumnezeu a adeverit astfel nevoinţa mucenicească a părintelui, care s‑a jertfit până la capăt pentru aproapele său. „Mai mare dragoste nu este, decât să îşi pună cineva viaţa pentru prietenul său”. Nu mă surprinde nici că uleiul din candela care arde permanent la mormântul părintelui s‑a transformat în mir. Eu l‑am văzut doar de vreo cinci, şase ori, de fiecare dată întâlnirea cu părintele fiind diferită, luminând parcă alte dimensiuni ale vieţii duhovniceşti. Despre părintele ar trebui să depună mărturie ucenicii. Ei sunt îndreptăţiţi cu asupra de măsură să o facă. Dar pentru că părintele Justin este un sfânt şi în Ortodoxie sfinţii aparţin tuturor, îţi povestesc aici, pe scurt, ce am înţeles eu din întâlnirile mele sporadice şi puţine cu sfinţia sa. Mi‑am dorit mult să îl cunosc. Uneori dorinţa asta mi s‑a părut prea arzătoare, prea iraţională şi am suspectat‑o că ar fi pătimaşă. Mai întâi l‑am cunoscut prin cărţile cu şi despre el, care apăruseră în anii din urmă. Sunt câteva episoade din biografia părintelui care depăşesc imaginaţia şi creativitatea ori-cui, fie el scriitor, regizor sau pictor. Este, înainte de toate, acea scenă cutremurătoare în care părintele Justin săvârşeşte Sfânta Liturghie pe trupul unui muribund. „N‑am săvârşit niciodată o Liturghie mai fierbinte, în toate veşmintele ei, cu toate regulile ei, cum am săvârşit‑o acolo, pe acest cadavru”, avea să mărturisească părintele. Am ajuns într‑o iarnă la uşa chiliei sale. Părintele stătea pe atunci sus, în mănăstirea de călugări. Am aşteptat o vreme, mai întâi afară, pe un ger înţepător. Apoi am păşit pe un culoar mic, îngust, în faţa uşii chiliei sale. Simţeam o presiune sporită din plin de nerăbdare şi de efortul meu de a sintetiza totul într‑o frază, două, conştient fiind că în urma mea aşteptau să intre la părintele mulţi alţii, ştiind totodată că în faţa părintelui Justin oamenii stau ca nişte cărţi deschise şi că, de multe ori, cuvintele sunt de prisos. Am intrat împins, cumva, de valul creştinilor care se înmulţiseră la rând. M‑am aşezat în genunchi la picioarele sale şi i‑am spus pe scurt problema care mă frământa. Mi‑a dat soluţia la ea, m‑a miruit şi, înainte să ies pe uşă, i‑am cerut un cuvânt de folos pe care să îl urmez. Mi‑a spus aşa: Să te rogi neîncetat, să îţi creşti copiii în frica lui Dumnezeu şi să faci pace pe oriunde te vei duce. Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, privind retrospectiv întâlnirea, m‑a frapat chilia simplă, austeră, aproape sărăcăcioasă în care locuia părintele. Mi l‑am amintit stând uşor aplecat în faţă, gest prin care participa la suferinţele creştinului care şedea la picioarele sale şi care îşi deschidea în faţa sa sufletul. Nu mi s‑a părut întâmplător nici că primul sfat pe care mi l‑a dat se referea la Rugăciunea lui Iisus. În acel timp mă preocupa în mod deosebit tema, orice informaţie, fiecare sfat despre rugăciunea isihastă fiind binevenite. Povestindu‑i unui prieten monah întâmplarea, mi‑a spus că duhovnicii îmbunătăţiţi îţi dau primul sfat, primul cuvânt de folos în conformitate cu starea ta duhovnicească, cu ceea ce te frământă în acel moment. Am regăsit în jurnalul meu o însemnare din 20 martie 2011. Ţi‑o citesc. „Am intrat la părintele Justin, m‑am aşezat în genunchi în faţa sa, mi‑am adâncit privirile în ochii săi senini, şi i‑am mărturisit cu o strângere de inimă că, deşi încerc să mă rog mult, citesc acatiste peste acatiste, mă rog cu necredinţă. Ca şi cum jumătate din mine crede că Dumnezeu o să mă ajute, iar cealaltă jumătate s‑ar îndoi amarnic pentru că Dumnezeu îi ascultă doar pe cei curaţi, morali, virtuoşi. Cu o seară înainte, la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, dedicată sfinţilor închisorilor, dintr‑o coastă pe care părintele Justin i‑o dăduse lui Danion izvorâse mir. Părintele mi‑a spus, aplecându‑se în faţă spre mine, ca un bunic sfătos şi bun: Măi, dacă aseară ar fi fost la conferinţă oameni necredincioşi, ar mai fi izvorât moaştele mir? Nu. Vezi? Dumnezeu ne dă după credinţa noastră. Trebuie să ne lăsăm cu nădejde sub pronia lui Dumnezeu şi să nu anticipăm noi asupra viitorului. Într‑adevăr, când omul anticipează viitorul, Îi îngrădeşte lui Dumnezeu libertatea de a interveni în viaţa lui. Tot atunci mi‑a spus: Astăzi oamenii aleargă în Grecia, în Rusia, în Ucraina să se închine la moaştele sfinţilor, când cel mai simplu ar fi să se retragă într‑o cămară, să citească acatistul unui sfânt şi în felul acesta nu ar trebui să se mai ducă nicăieri pentru că sfântul ar veni el, negreşit, la ei”. Cu o altă ocazie, am intrat cu Danion la el şi părintele mi‑a dat binecuvântare să strâng mărturiile despre minunile părintelui Ilie Lăcătuşu şi să facem cartea despre vieţuirea sa pentru Hristos şi ajutorul necurmat pe care îl oferă credincioşilor. I‑am spus: ‑ Părinte, dacă dumneavoastră îmi daţi binecuvântare, sunt sigur că o să iasă cartea. Şi părintele m‑a binecuvântat, râzând, şi mi‑a zis: ‑ O să iasă, o să iasă. Altădată, înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, părintele Justin ne‑a citit tuturor o rugăciune şi, cum stăteam eu pitulat sub patrafirul lui, a început să miroasă a flori uscate şi a mir, exact ca în capela în care se află moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu. Mi s‑a părut straniu, de neînţeles, cum dintr‑odată am simţit acea mireasmă, care îmi era atât de familiară. Ultima oară când am intrat în chilia părintelui ne‑a dat să sărutăm o părticică de sfinte moaşte de la Aiud. Le‑am sărutat, cu noi fiind şi o maică. Moaştele au izvorât mir când maica s‑a atins cu buzele de ele, mirul rămânându‑i ca o pecete sfântă pe gură. Un amic, Ionuţ Crişan, mi‑a povestit o întâmplare din care putem înţelege de ce daruri minunate s‑a învrednicit părintele Justin încă din timpul vieţii. Prin 2007‑2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le‑a propus să intre împreună la părintele, să primească un cuvânt de folos. Aceştia nu prea ar fi vrut să stea la coadă, fiind multă lume care aştepta la uşa părintelui. Ionuţ a insistat să rămână şi ei şi au intrat, într‑un târziu. Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le‑a fost mirarea când sfinţia sa le‑a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le‑a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le‑a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându‑i – printre altele – să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l‑a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu‑se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul. Dragă cititorule, am luat ultima binecuvântare de la părintele, ca de altfel miile de credincioşi adunaţi atunci la Petru Vodă, când aparent el era mort, întins în coşciug, iar eu viu. Deşi în realitate era, dacă e să ne gândim mai bine, pe dos. M‑am mirat că mâna sa dreaptă era încă moale, deşi trecuseră trei zile de la moartea sfinţiei sale. M‑a surprins mereu la părintele Justin o anumită filosofie a faptei, pe care le‑o preda tuturor celor care erau dispuşi să o înveţe. Dacă un om venea la el cu intenţia de a crea ceva ‑ o revistă, o instituţie, o mişcare socială, părintele îl binecuvânta, spunându‑i: ‑ Fă!, ‑ în acest fel punând început bun lucrării în cauză şi învăţându‑i, mai bine‑zis reînvăţându‑i pe oameni importanţa faptelor. Românul zilelor noastre este apatic şi apatizat ba de calculator, ba de telefonul mobil, ba de televizor, ba de principiul de viaţă „dolce far niente”, ba de psihologia eternului asistat – „ăştia nu ne mai dau nimic!”–, ba de hipnoticul coş de cumpărături de la Carrefour sau Mega‑Image, pe care l‑a transformat într‑un obiect social total. Ar trebui să îl rugăm pe părintele Justin să ne dea puterea de a pune în act tot ceea ce ne‑a învăţat prin cuvântul său şi mai ales prin faptele sale. A fost un om ale cărui fapte glăsuiau chiar mai mult decât cuvintele sale. (Ciprian Voicilă)