Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice

(Text preluat de la rostonline.ro) De curând a văzut lumina tiparului, la Editura Rost, o carte necesară și binevenită: Corectitudinea politică – „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale. Volumul este coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău și Irina Bazon, fiind prefațat de editorul său, Claudiu Târziu. Cartea este structurată în două părți. În prima, putem citi câteva texte fundamentale, semnate de o serie de gânditori conservatori – William S. Lind, Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb, Jr.; Jamie McDonald; Gerald L. Atkinson; Roger Kimball, texte privind esența noii ideologii a corectitudinii politice (Ce este ea? Care sunt rădăcinile ei intelectuale și istoricul ei cultural? Ce metode aplică adepții ideologiei corectitudinii politice în domeniile lor de interes? Cum recunoști discursul corect politic? Cum poți lupta împotriva corectitudinii politice?), dar și manifestarea ei în învățământul superior, în istoria de dată recentă, în literatura postmodernă, în mass-media. /Corectitudinea politică – în ce constă; înțelesurile ei vechi și noi/ Gânditorul american de orientare conservatoare William S. Lind consideră că noua ideologie, a corectitudinii politice, este o boală „mortal de serioasă” fiindcă „încearcă să altereze virtualmente toate regulile, oficiale şi neoficiale, care guvernează relaţiile dintre oameni şi instituţii. Ea vrea să schimbe comportamentul, gândirea, chiar şi cuvintele pe care le folosim. Într-o măsură semnificativă, deja a reuşit s-o facă. Iar cine controlează limbajul, controlează, de asemenea, şi gândirea”. Potrivit lui Lind, dacă pentru marxiștii clasici această sintagmă – „corectitudine politică”- desemna „Linia Generală a Partidului”, pentru adepții ei contemporani nouă, adică pentru marxiștii culturali, ea semnifică „Linia Generală a Sistemului în America, astăzi”. Avem de a face cu o nouă ideologie totalitară (care a cucerit Statele Unite ale Americii în ultimii patruzeci de ani, prin înlocuirea culturii clasice americane cu una ideologică și ideologizantă) și care nu suportă concurență ideatică sau concretă: „Cu toate că au existat şi există unii americani care au crezut sau cred în ideologii, America însăşi nu a avut niciodată o ideologie oficială, de stat – până acum. Dar ce se întâmplă azi americanilor care sugerează că există diferenţe între grupurile etnice, ori că rolurile sociale tradiţionale ale bărbaţilor şi femeilor reflectă firile lor diferite, ori că homosexualitatea este greşită din punct de vedere moral? Dacă sunt figuri publice, ei trebuie să se târască în noroi şi să se înjosească cerându-şi nesfârşite scuze ipocrite. Dacă sunt studenţi la universitate, ei riscă judecăţi arbitrare… Dacă sunt angajaţi ai unor corporaţii private, riscă să-şi piardă locul de muncă. Şi care a fost crima lor? Că au contrazis noua ideologie de stat a Americii – „Corectitudinea Politică”, scrie în continuare William Lind. Pentru cel care îndrăznește să gândească într-o manieră incorectă politic și mai ales să rostească ceea ce este interzis să rostești, „rezultatul este în mod inevitabil lagărul de concentrare, gulagul și mormântul” (Lind).

/Corectitudine politică, adică marxism cultural/ Miza autorilor volumului este să arate că în spatele sintagmei „corectitudine politică” se ascunde, de fapt și de drept, o nouă formă de marxism: marxismul cultural. Când spui „corectitudine politică”, eventual când iei atitudine în numele ei, efectul ei la nivel discursiv sau practic este mult mai mare – fiindcă se presupune că tu aperi un principiu moral, etic–mult mai mare decât dacă ai vorbi sau- și mai grav- ai acționa în numele unei ideologii totalitare, care a făcut milioane de victime numai în Rusia. Coordonatorii cărții pun în lumină faptul că ideologia marxistă a supraviețuit, în timp, prin efortul unor intelectuali de a traduce marxismul din limbajul economiei în cel al culturii. Primul dintre aceștia a fost comunistul Antonio Gramsci, care a activat în acest sens încă din anii 20. Ca o paranteză: Gramsci – fost angajat al Internaționalei Comuniste între 1923 și 1924- elaborase celebra teorie despre hegemonia culturală prin care marxiștii trebuie să își exercite dominația culturală asupra celorlalte comunități umane, cu concursul instituțiilor sociale, ceea ce ar fi dus, în final, la crearea omului nou… comunist. Gramsci constatase, printre altele, că muncitorii nu vor rezona la chemările lor revoluționare atâta vreme cât își vor păstra un suflet creștin. Mai târziu, în 1923, un număr de intelectuali marxiști, în frunte cu Georg Lukacs, a înființat Institutul pentru Studii Sociale, al cărui scop final era această traducere a marxismului, din sfera economiei în cea a culturii, și care avea să rămână în istoria culturală a Europei interbelice și postbelice ca Școala de la Frankfurt – din care fac parte și Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse, Theodor Adorno. În opinia lui Lind, „Şcoala de la Frankfurt l-a combinat pe Marx cu Freud, iar mai târziu (a suferit) alte influenţe, au adăugat lingvistica pentru a crea „Teoria critică” şi „deconstructivismul”. Acestea, la rândul lor, au influenţat puternic teoria educaţiei, iar prin intermediul instituţiilor de învăţământ superior au dat naştere la ceea ce azi numim corectitudine politică. Descendenţa e clară şi linia se poate reconstitui mergând înapoi drept până la Karl Marx”. Traducând ideologia marxistă din economie (unde teoriile lui Marx și ale ciracilor săi s-au dovedit falimentare) în cultură, artizanii ei au reușit să salveze marxismul: este dezolant să vezi cum America, mai întâi, apoi principalele state europene au fost cucerite de ultima variantă de marxism, marxismul cultural. Americani și europeni care gândesc, în plin secol XXI, în categorii marxiste și care exercită presiune asupra persoanelor și comunităților care refuză acest tip de gândire! /Micile mari amănunte din biografiile reprezentanților Școlii de la Frankfurt/ Cu atât mai important mi se pare, în acest context, să citim capitolul: „Rădăcinile istorice ale corectitudinii politice”, în care Raymond Raehn întocmește fișe bio-bibliografice principalilor reprezentanți ai Școlii de la Frankfurt. Din ele aflăm multe amănunte interesante și semnificative. Astfel, despre Georg Lukacs aflăm că după publicarea volumului Istorie și conștiință de clasă, el a fost recunoscut ca al doilea teoretician marxist, ca importanță, după Karl Marx. În anul 1919,Lukacs este ales vicecomisar pentru cultură; în timpul dictaturii lui Bela Kuhn inițiază „terorismul cultural”, dar și un curs de educație sexuală prin care copiii erau stimulați să învețe și să practice „iubirea liberă”, să desconsidere monogamia și valorile familiei tradiționale și să refuze autoritatea Bisericii. Raehn citează câteva afirmații ale lui Lukacs, din care reiese, încă o dată, caracterul nihilist, antihristic al ideologiei marxiste (despre care a scris magistral Părintele Serafim/Eugen Rose în „Împărăția Omului și Împărăția lui Dumnezeu”): „Orice mișcare politică menită să aducă bolșevismul în Occident va trebui să fie demonică”. „Am văzut distrugerea revoluționară a societății ca reprezentând singura și unica soluție pentru contradicțiile culturale ale epocii”. „Odată abandonată unicitatea sufletului, nimic nu se mai poate împotrivi dezlănțuirii forțelor diabolice ce stau ascunse în toate actele violente necesare instaurării revoluției”. Psihanalistul Wilhelm Reich, un alt reprezentant al Școlii de la Frankfurt, a elaborat teoria „sex-economiei”, combinând freudismul cu marxismul economic. În lucrarea sa, Psihologia de masă a fascismului, apărută în 1933, scria: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esență, din sedimentarea inhibițiilor sexuale și a fricii în substanța vie a impulsurilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialismul național… Familia autoritară (…) constituie o fabrică unde iau ființă ideologia și structurile reacționare”. Herbert Marcuse, reprezentant de marcă al Școlii de la Frankfurt,a emigrat în America în anii 30. Cartea sa, Eros și civilizație, apărută în 1955, este considerată drept documentul fondator al curentului contracultural din America. În această carte, îl traduce pe Marx în limbajul psihanalitic al lui Freud, sugerând că acea societate egalitară visată de Marx poate fi realizată în fapt prin eliberare sexuală totală. Potrivit lui Raehn, Marcuse „a introdus ideologia Școlii de la Frankfurt în colegiile și universitățile americane”, a afirmat că „singura modalitate prin care putem evada din unidimensionalitatea societății industriale moderne este eliberarea componentei erotice din om, a instinctelor senzuale, ca revoltă împotriva raționalității tehnologice”, el fiind și cel care „a furnizat legitimitatea intelectuală necesară pentru realizarea revoltei sexuale adolescentine, inventând și sloganul „Faceți dragoste, nu război!” (Make love, not war!) Theodor Adorno, poate cel mai cunoscut reprezentant al Școlii de la Frankfurt, emigrat și el în America în anii 30, a scris mai multe cărți devenite de referință în domeniul științelor socio-umane, printre care Personalitatea autoritară (1950). Aici, în acest text, opune caracterul autoritar, modelului revoluționar dezirabil, susținând că primul ar fi „produsul capitalismului, al creștinismului, al conservatorismului, al familiei patriarhale și al represiunii sexuale”. Toți acești factori la un loc au produs, după Adorno, fascismul și antisemitismul în Germania. Toți reprezentanții Școlii de la Frankfurt, prin cercetările lor sociale, desfășurate în mare parte în Germania, înainte de emigrarea lor în Statele Unite, au avut ca scop dinamitarea tradiției și a valorilor tradiționale: ideea de ierarhie, de continuitate, creștinismul și fundamentul creștin al culturii occidentale, ideea de autoritate ș.a.m.d. În a doua parte a cărții Corectitudinea politică – „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale sunt incluse un text despre aplicarea ideologiei corectitudinii politice în domeniul istoriei (Roger Kimball- Desființarea istoriei: de ce relativismul este greșit?), un text cu caracter general semnat de Theodor Codreanu (De la marxism la „corectitudinea politică”), două texte consistente de Irina Bazon (unul despre relația dintre ideologia corectitudinii politice și curentele sub- sau contraculturale, Corectitudinea politică și erodarea valorilor maturității, iar celălalt despre agresiunea simbolică și mediatică exercitată de minoritățile sexuale, grupate sub marca LGBT, asupra Muzeului Țăranului, cu prilejul difuzării filmului Copiii sunt bine-mersi, pe data de 21 februarie 2013, în sala Horia Bernea, în cadrul campaniei „Luna istoriei LGBT”). Tot în a doua parte a volumului veți găsi câteva texte ample, consistente, scrise cu nerv polemic de Andrei Dîrlău, grupate sub două titluri cuprinzătoare: Freudo-marxismul ca nouă utopie și despre Corectitudinea politică, noul avatar al marxismului cultural. Prin amabilitatea lui Andrei Dîrlău, am contribuit și eu la acest volum, printr-un text redus ca dimensiuni, în care am simțit nevoia să prezint un personaj mai puțin cunoscut în România, dar care a avut un rol decisiv în popularizarea psihanalizei freudiene în Statele Unite și mai ales în ceea ce am numit freudizarea maselor: Edward Bernays, nepotul după mamă al lui Sigmund Freud; „părintele” relațiilor publice și al tehnicilor de propagandă în masă, inventator al tehnicilor de manipulare uzitate de la el încoace atât în reclamele cotidiene, cât și- mai ales!- în campaniile electorale din America sau Europa. Cartea ale cărei linii generale am încercat să le trasez aici merită citită mai ales de cei care vor să cunoască această nouă ideologie totalitară, care încet, dar sigur cuprinde și România. În această categorie de fapte intră: campania agresivă de promovare a homosexualității în instituții de prestigiu ale statului (în curând și în învățământul secundar), cu largul concurs al unor ambasade din România; presiunea fără precedent exercitată de reprezentanți ai minorităților sexuale din România, pentru redefinirea conceputului de căsătorie (se vrea, cu orice preț, căsătorie = parteneriat civil, ceea ce reprezintă un real pericol pentru reprezentanții și apărătorii familiei tradiționale); încercarea de excludere a lui Dumnezeu din spațiul public, prin transformarea orei de religie, în programa școlară a învățământului de stat, în disciplină opțională. Ideologia corectitudinii politice pătrunde și prin sistemul universitar din România, afectându-l profund. Este suficient să amintesc aici că o serie de gânditori „canonici” ai ei sunt predați într-o manieră necritică în toate facultățile de științe socio-umaniste: Michel Foucault („A supraveghea și a pedepsi”, „Istoria sexualității”, „Anormalii”), Jacques Derrida („părintele” deconstructivismului, despre care veți găsi un capitol consistent în volumul prezentat aici), Simone de Beauvoir ( cartea sa „Al doilea sex” este cartea de referință pentru tot ceea ce înseamnă studii de gen, feminism etc.), Edward Bernays (cărțile sale despre relațiile de P.R., cristalizarea opiniei publice, propagandă etc. sunt folosite ca manuale în facultățile de jurnalism, științele comunicării, sociologie, politologie). /Ce arme avem împotriva corectitudinii politice?/ În fața acestei realități sumbre, putem, fiecare în parte, și toți laolaltă, când va fi cazul, să facem ceva: mai întâi să o demascăm, apoi să ne opunem ei. „Dacă putem da în vileag adevăratele origini și natura corectitudinii politice, scrie William Lind, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei”. Tot el ne oferă și armele prin care putem lupta împotriva corectitudinii politice: „Mai curând, cei care doresc să învingă marxismul cultural trebuie să-l combată frontal. Trebuie să utilizeze cuvinte pe care el le interzice și să refuze să folosească acele cuvinte pe care el vrea să le impună; de reținut, de pildă, că a spune sex (masculin/feminin) e mai bine decât gen. Ei trebuie să proclame de pe acoperișuri realitățile pe care el încearcă să le suprime. Mai ales, cei ce vor să combată corectitudinea politică trebuie să se comporte potrivit regulilor tradiționale ale culturii noastre, nu conform noilor reguli confecționate de marxiștii culturali. Doamnele să fie soții și mame, înainte de a fi polițai sau soldați, iar bărbații să deschidă în continuare ușa doamnelor. Copiii nu trebuie să fie avortați, nici să se nască în afara căsătoriei părinților”. În finalul acestui articol îmi permit să vă sugerez să citiți această carte în paralel cu altele. În acest fel veți avea o perspectivă mai largă asupra ideologiei corectitudinii politice, ca formă de nihilism. Pentru înțelegerea dictaturii pe care o poate exercita această nouă ideologie, vă recomand să citiți Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, în care veți găsi o mulțime de fapte culese mai ales din campusurile universitare americane. Filosoful marginal și marginalizat Alexandru Dragomir o recomanda tinerilor spre lectură, socotind-o „o carte teribilă”. Este, într-adevăr, teribilă, când te gândești că ideologia nou-apărută și susținută masiv de stat poate face victime similare în România. De asemenea, vă recomand, ca o completare, Criza spiritului american, scrisă de conservatorul Allan Bloom care, investigând gândirea noilor generații de studenți, a descris multiplele fațete ale fenomenului pe care îl etichetează ca fiind nihilism educațional, universitar, în variantă… americană. Bloom dovedește, cu argumente greu de respins, că așa-zisa valoare a toleranței (valoarea capitală a ideologiei politice) este o non-valoare pentru că este goală de sens, nu are niciun conținut. Pe student îl învață să fie tolerant… și atât. Nu îl învață să urmeze un model cultural și comportamental, așa cum a făcut-o de două mii de ani cultura creștină. În fine, vă recomand, încă o dată, cartea Părintelui Serafim Rose, citată mai sus, pentru înțelegerea corectitudinii politice ca produs de dată relativ recentă al procesului de apostazie care a început odată cu Renașterea, s-a manifestat virulent în timpul Revoluției Franceze (1789) și a cunoscut o amploare fără precedent în timpul revoluției bolșevice din Rusia. Dar despre rădăcinile nihiliste ale bolșevismului vom mai avea ocazia, să vorbim, într-un număr viitor. (Ciprian Voicilă)

Astăzi, de la ora 19.00, lansăm antidotul pentru „corectitudinea politică”

Astăzi, marţi, 23 Iunie a.c., ora 19.00, Editura ROST lansează cea mai recentă publicaţie a sa, volumul colectiv „Corectitudinea politică: „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”, coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău şi Irina Bazon. Despre importanţa temei, structura şi ţinta cărţii şi contextul în care apare vor vorbi: scriitorul Sorin Lavric, sociologul Ciprian Voicilă şi directorul Editurii Rost, Claudiu Târziu. Prezentarea va fi urmată de o sesiune de întrebări şi răspunsuri. Participanţii vor putea cumpăra cartea la un preţ promoţional. Evenimentul va avea loc la Casa Cu Rost (Calea Victoriei 155, bl. D1, tronson 8 – intrarea prin str. Buzeşti, vizavi de agenţia Tarom, între farmacia Sensiblu şi banca Credit Agricole). Intrarea este liberă.

Lansăm antidotul pentru „corectitudinea politică”

(Anunț preluat de aici) Marţi, 23 Iunie a.c., ora 19.00, Editura ROST lansează cea mai recentă publicaţie a sa, volumul colectiv „Corectitudinea politică: „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”, coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău şi Irina Bazon. Despre importanţa temei, structura şi ţinta cărţii şi contextul în care apare vor vorbi: scriitorul Sorin Lavric, sociologul Ciprian Voicilă şi directorul Editurii Rost, Claudiu Târziu. Prezentarea va fi urmată de o sesiune de întrebări şi răspunsuri. Participanţii vor putea cumpăra cartea la un preţ promoţional. Evenimentul va avea loc la Casa Cu Rost (Calea Victoriei 155, bl. D1, tronson 8 – intrarea prin str. Buzeşti, vizavi de agenţia Tarom, între farmacia Sensiblu şi banca Credit Agricole). Intrarea este liberă.

O carte necesară și binevenită despre o maladie recentă care a cuprins România: „Corectitudinea politică- „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale” (Editura Rost, 2015)

Volumul recent apărut la Editura Rost- „Corectitudinea politică- „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale (în care am și eu un text: Freudizarea maselor și „eliberarea” prin consum) este coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău și Irina Bazon. Prefața este semnată de Claudiu Târziu. Cartea conține texte academice - în care se relevă rădăcinile intelectuale ale noii dogme -corectitudinea politică-, precum și pericolele reale care îl pândesc pe cel care se abate de la ea sau ia atitudine împotriva ei, dar și texte polemice, care au ca domeniu empiric de selectare a faptelor România recentă, asediată de minoritățile ideologice, avide să instaureze o paradigmă nouă și totuși stră-veche și care nu suportă concurență ideatică sau diferend. O paradigmă totalitară în care Marx+Freud+consumerism+gândire/cultură postmodernă (postmodernistă)= (în existența cotidiană) redefinirea conceptului de familie; inversarea raporturilor naturale, firești, de gen (masculin-feminin); excluderea prezenței lui Dumnezeu din sfera publică și din viața privată. Nu ne putem vindeca fără ca, în prealabil, să conștientizăm, adică să acceptăm că suntem bolnavi. Despre raportul acceptare- vindecare, în acest context, William S. Lind scrie: „Dacă putem da în vileag adevăratele origini și natura corectitudinii politice, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei”. Andrei Dîrlău detaliază și amplifică scopul acestui demers colectiv: „Vrem să trezim o rezistență calmă, lucidă, inteligentă; un protest de ordin intelectual și moral”. Cartea poate fi achiziționată la un preţ special de la Casa cu Rost (Calea Victoriei 155, bl D1, tronson 8, mezanin, interfon 3, intrarea prin Buzeşti, vizavi de Agenţia Tarom) sau comandată la Editura ROST (editurarost@gmail.com, tel. 0740.103.621). Librăriile o pot achiziţiona şi de la depozitul de carte Supergraph (editura@sophia.ro, tel 021.32061.19).

Andrei Dîrlău: Nu, copiii nu sunt bine-mersi [1]

Ce legătură ar putea fi între un film sovietic alb-negru realizat în 1938, despre Lenin şi Revoluţia bolşevică din 1917, şi un film hollywoodian din 2010 despre viaţa de zi cu zi şi problemele emoţionale ale unei familii americane moderne? Aparent nici una. Omul cu arma (Chelovek s ruzhyom), al regizorului Serghei Iutkevici, este „un poem epico-eroic despre triumful revoluţiei asupra vechii orânduiri ţariste şi rolul marelui conducător şi vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus spre victoria asupra duşmanului de clasă şi instaurarea noului regim sovietic”. Vizibil fascinat de mitologia ideologică a „realismului socialist”, criticul de film şi slavistul Giovanni Buttafava scria în 1973 în Filmlexicon, pe un ton exaltat: „Omul cu arma îmbină figura lui Lenin şi energiile populare descătuşate de revoluţie într-o povestire cu tonalităţi de cor bărbătesc, de o savoare ce atinge pragul legendei.” Desigur, stând comod pe ţărmul Mediteranei italiene, cu un gin în faţă, e uşor să idealizezi marxismul, departe de zecile de milioane de morţi în gulagul sovietic. La prima vedere pelicula sovietică nu poate avea nimic în comun cu The Kids are Allright (Copiii sunt bine-mersi), filmul Lisei Cholodenko, după scenariul realizat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg, premiat cu Globul de Aur pentru cel mai bun film – comedie sau muzical. Este – cum scrie Peter Bradshaw, nu mai puţin exaltat decât Buttafava, în The Guardian – „un studiu plin de căldură şi umor al familiei postmoderne: o comedie inteligentă despre un cuplu lesbian, copiii lor şi donatorul de spermă care le este tată”. Şi totuşi, la nivel simbolic, ambele îndeplinesc aceeaşi funcţie: propaganda ideologică. Desigur, ideologia s-a schimbat din anii ’30. În locul comunismului avem acum postmodernismul. Corectitudinea politică marxist-leninistă, în lectură sovietică, a fost înlocuită cu corectitudinea politică a drepturilor minorităţilor, în lectură californiană; Kremlinul cu Casa Albă, Mosfilm cu Hollywood, „exploatarea” cu „discriminarea”, „subjugarea economică” cu „intoleranţa religioasă”. „Buldozerele [demolatoare de biserici], vorba maestrului Sorin Dumitrescu, cu gay-ii”.[2] Dacă s-ar face o paralelă riguroasă între cele două ideologii, izomorfismul s-ar susţine la toate nivelurile. Lupta nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale profitului, azi legitime, ci contra principiilor morale tradiţionale, creştine. Nu mai trebuie înlăturată „dominaţia nemiloasă a unei oligarhii capitaliste lipsite de scrupule asupra unui proletariat exploatat la sânge”, ci „dominaţia nemiloasă a unei majorităţi intolerante şi bigote asupra unor minorităţi rasiale sau sexuale lipsite de apărare şi drepturi”. În numele acestor drepturi „călcate în picioare” se cere, ca şi atunci, o revoluţie. Nu una violentă ca cea din 1917, ci una discretă, subtilă, la nivelul mentalităţilor: revoluţia sexuală. În acest scop, însă, vechile metode propagandistice rămân adecvate, cu condiţia rafinării lor prin noile tehnici de manipulare în masă. Întotdeauna, cel mai eficace mod de a minţi este să amesteci minciuna cu adevărul. O minciuna 100% e uşor depistabilă şi nu convinge pe nimeni. O minciună 50% e infinit mai credibilă, ascunsă inteligent în spatele celorlalte 50 de procente de adevăr. Exploatarea maselor proletare era o realitate demonstrabilă economic. Discriminarea rasială a existat şi uneori mai există. Însuşi conceptul de drepturi ale omului derivă din principii creştine şi este legitim. Problema este deturnarea lor în sensul legitimării unor extreme aberante, cum ar fi „familia” homosexuală. Există un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, eroismul inconştient al unor simpli ostaşi din Armata Roşie. Minciuna constă în camuflarea scopului totalitar al Revoluţiei din 1917, manifestat abia prin genocidele de mai târziu, şi în ipocrita mitologizare a lui Lenin, despre cruzimea şi imoralitatea căruia s-au scris cărţi bine documentate (inclusiv despre relaţia lui homosexuală cu Zinoviev). Aparent, Omul cu arma este un emoţionant epos eroic modern; în esenţă, însă, este o excelent construită ficţiune. Un mit. The Kids Are Allright e, la rândul lui, emoţionant şi credibil. Psihologia personajelor e atent construită, reacţiile afective sunt nuanţate şi convingătoare. Şi totuşi, şi el e o ficţiune asamblată cu talent (şi cu un buget de 4 milioane dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj secundar din film afirmă, auzind că relaţia cu donatorul de spermă – „tatăl biologic” al copiilor – merge bine: „Mă mir, de obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri”. Cum spune alt critic: „Cu subtilitate şi stil, [scenariştii] Cholodenko şi Blumberg au făcut ceva mult mai subversiv (far more subversive): au creat un tată-donator aproape bizar de perfect (almost eerily perfect) pentru familia lui Nic şi Jules” (cele două lesbiene „căsătorite”). Pe cât de unanimă este critica în a lăuda filmul, pe atât este în a recunoaşte că este unul „extrem de neobişnuit” (highly unusual). „E greu să ne gândim la multe alte exemple de familie homosexuală fericită, obişnuită, esenţialmente bine adaptată (a happy, ordinary, essentially well-adjusted gay family) zugrăvită pe ecran – poveştile homosexuale pe care le vedem tind adesea să fie pline de tristeţe, dacă nu de tragedie.” Ha, ha! Bineînţeles că e neobişnuit. Fiindcă filmul este doar un artefact reuşit, atent confecţionat, un construct mental inteligent asamblat, menit să ilustreze nu un adevăr, ci o teză, o premisă ideologică, o axiomă corectă politic: că se poate. Un postulat totalitar, nedemonstrat, dar pe care e interzis să îl conteşti, că o familie homosexuală ar putea exista şi că ar fi ceva normal. Ba chiar că ar putea avea şi copii şi că nu ar exista nici un pericol: copiii ar fi bine-mersi. Teza filmului este, desigur, chiar titlul. La sfârşit există un subînţeles QED (quod erat demonstrandum): „Vedeţi că e OK? Sigur, există probleme – dar oare în familiile heterosexuale nu există? Copiii, ca şi adulţii, au nişte probleme emoţionale – dar în celelalte familii, normale, oare nu au? Şi în final vedeţi că problemele se rezolvă şi toată lumea zâmbeşte. Da, zâmbetul celor două femei lesbiene e un pic amar, respectiv forţat, iar al băiatului un pic sarcastic; dar ele rămân totuşi împreună. Chiar băiatul e pus să le spună că n-ar trebui să se despartă. E o performanţă, în condiţiile în care atâtea familii tradiţionale divorţează (rata divorţului în SUA este de 50%). Nu trăim într-o lume perfectă, ne spun ideologii corecţi politic, dar soluţia familiei gay – vor ei să ne convingă – e la fel de bună ca şi cealaltă, sau poate, în anumite cazuri, chiar mai bună. Şi până la urmă le priveşte, nu-i aşa? În fond par a fi nişte femei de treabă, care par să nu facă nici un rău nimănui, şi mai ales nici un rău copiilor. Nici unul nu dă semne că ar deveni homosexual la rândul lui, dimpotrivă, îşi exprimă limpede preferinţele hetero. Şi dacă trec prin nişte crize emoţionale, ele nu sunt mai grave decât ale altor copii de 15-18 ani, iar în final le depăşesc şi viaţa merge înainte. Vedeţi: nu se droghează, nu se sinucid, sunt nişte copii normali, fata are chiar excelente rezultate şcolare, reuşeşte la un college prestigios, şi dragostea celor două mame (în film sintagma „mamele”, care o înlocuieşte pe cea de „părinţi”, e făcută să pară nefiresc de firească) îi ajută să treacă peste crize. În fond toată lumea are probleme în adolescenţă, în cazul lor problemele iau această formă, poate diferită de a altora. Dar nu sunt probleme pe care o relaţie sinceră şi o afecţiune inteligentă din partea celor două adulte lesbiene să nu-i poată ajuta să le depăşească. Da, sună perfect. Chiar prea perfect ca să fie adevărat. Chiar criticii spun că filmul face eroi din cine nu trebuie şi personaje negative din cine nu merită (the movie is making heroes out of the wrong characters and villains out of others that don't deserve it). Din păcate însă, subversiunea funcţionează. Oamenii cred ceea ce văd pe ecran şi spun: „Da, de ce nu, uite că poate fi OK şi aşa.” Faptul că personajele sunt fictive, create tocmai ca să-i convingă de asta, nu li se pare relevant. Asociem de obicei cuvântul „ideologie” cu un set de propoziţii teoretice, nu cu situaţii de viaţă concrete, cu impact emoţional, chiar simpatice. Discursul ideologic e asociat cu texte aride, false şi manipulatoare, scrise sau rostite de politicieni, lideri de partid sau filosofi incomprehensibili, nu cu nişte personaje drăguţe, cu care poţi empatiza, şi cu peripeţiile lor hazlii şi foarte omeneşti. Şi totuşi, The Kids Are Allright este, de la un cap la altul, un discurs pur ideologic. Construit special pentru a convinge de „adevărul” unor dogme ideologice, filmul este esenţialmente un manifest politic. Un instrument de propagandă.[3] E un lucru evident pentru oricine vrea să vadă, cu bună-credinţă, chipul hidos al noului totalitarism al „corectitudinii politice”, dincolo de înduioşătoarele drame sufleteşti ale unor personaje inventate cu migală. Care este miza? Ca homosexualitatea, pornografia, pedofilia, incestul, să fie legiferate ca norme sociale. Iar cei ce vor refuza Sodoma vor fi socotiţi – şi pedepsiţi ca – infractori. Copiii sunt binemersi este Omul cu arma al zilelor noastre. Şi nu, să nu credeţi tot ce vedeţi pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar născuţi, mai adesea adoptaţi) în „familii” homosexuale nu sunt bine-mersi. Şi nici cei care vor să ne spele pe creier, făcându-ne să credem asta. Andrei Dîrlău. http://filme-online-gratis.com/blog/2011/03/06/kids-copiii-sunt-binemersi-2010/ Note:[1] Filmul Copiii sunt bine-mersi (The Kids Are Allright) s-a difuzat pe 21 februarie 2013 la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, în cadrul campaniei Luna istoriei LGBT, declanşând o acţiune de protest a unor organizaţii ortodoxe care, pe moment, a reuşit să împiedice proiecţia filmului. Filmul a fost, din păcate, reprogramat la solicitarea expresă a Ambasadei SUA la Bucureşti. Nu a fost oferită nici o explicaţie a intruziunii reprezentanţei diplomatice a Statelor Unite într-o chestiune culturală internă a României, susţinând o acţiune considerată de mulţi cetăţeni români ca fiind ofensatoare la adresa propriilor tradiţii. Oare cum ar reacţiona Statele Unite dacă Ambasada României ar susţine o acţiune de profanare a drapelului naţional american la Washington? [2] Acad. Sorin Dumitrescu: Cine ne vrea etrusci? www.culturavietii.ro/2013/02/22/etrusci-sorin-dumitrescu-muzeul-taranului-virgil-nitulescu-luna-istoriei-lgbt/#.UbUMotgZ5Tg [3] Tocmai pentru acest motiv a fost dat la Muzeul Ţăranului Român. Proiecţia a avut însă ca scop principal testarea reacţiei societăţii româneşti la o asemenea ideologie. Îndrăznesc să afirm că evenimentul The Kids Are Allright la M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator pentru a testa, la scară mică, paşii următori făcuţi la scară naţională: introducerea în Constituţia României a amendamentului pro-gay; legalizarea „familiei homosexuale” în Codul Civil, a adopţiei de copii de către asemenea „familii”, a educaţiei pro-homosexuale în şcoli, apoi a familiei multiple (din 3 sau mai mulţi membri „căsătoriţi legal”), apoi a pedofiliei şi incestului – într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora, urâciunea pustiirii, consfinţite prin lege. Credeţi că este o exagerare? Priviţi doar cum, sub ochii dv., se va vota noua Constituţie pro-gay. Şi să nu credeţi că e nevoie de multe pagini; două cuvinte sunt suficiente: adăugarea „orientării sexuale” la criteriile de non-discriminare.