Vatra focului

Importanta pe care o avea odinioara vatra casei este într-o strânsa legatura cu importanta pe care o avea focul în cadrul universului mental al taranului român. Cu ocazia marilor sarbatori, primavara (de Mucinici, Sfântul Gheorghe, Lasata Secului, în Joia Mare, în noaptea de Înviere), vara ( de Sânziene), toamna (focul lui Sânmedru), iarna (focurile dintre Craciun si Boboteaza) taranii faceau în ograda, pe câmp, la rascruci, în curtea bisericilor câte un foc ritual.
Specialistii au încercat sa dea câte o explicatie acestui obicei. Unii vad în focul ritual o ceremonie magica menita sa asigure caldura soarelui pentru oameni, animale si plante, altii considera ca focul are o functie purificatoare care tine la distanta demonii, vrajitoarele, puterile malefice mai mult sau mai putin personificate. De multe ori copiii si tinerii sar peste foc pentru a fi iuti ca focul sau ca sa se casatoreasca mai repede.
În interiorul casei traditionale vatra este un punct central în jurul caruia se organizeaza spatiul domestic. Pentru stramosii nostri de la sat focul era divin. De aici obiceiul de a mentine continuu focul în vatra. Pe vatra se nastea sau, în cazul în care nasterea avea loc pe pamânt, copilul era pus pe vatra. În unele cazuri era tinut acolo timp de trei zile pâna la sosirea Ursitoarelor. Deasupra vetrei se punea o icoana. Vatra fiind sacra, era maturata cu o matura speciala.
Vatra era obiectul unor tabuuri. În focul din vatra nu se aruncau icoanele, prescura, cartile sfinte, pâinea sau firimiturile de pâine (“pâinea este fatza lui Hristos”), lumânarile, tamâia, mamaliga, grâul ( pentru ca “grâul este binecuvântat”), parul, unghiile de om (pentru ca nu trebuie sa arunci norocul pe foc sau pentru ca un asemena gest provoca ulterior dureri de cap sau caderea parului), porumbul pentru semanat, cojile de ceapa si de usturoi. Laptele nu trebuia sa dea în foc fiindca vacilor li se vatama ugerul. Daca dadea laptele în foc, imediat gospodina arunca pe plita niste sare. De asemenea, nu se aruncau în foc cojile de oua pentru ca altfel nu mai ouau gainile, nu mai faceau pasarile pui sau vacile din gospodarie faceau albeata. Se credea ca daca arunci în foc fulgi de pasare, nu mai ai noroc la pasari sau ca faci bube la degete. În relatia directa dintre om si focul sacru din vatra oamenii trebuiau sa îl trateze cu respectul cuvenit. În foc nu se scuipa, focul nu se lua în derâdere, pe foc nu se jura.
De acelasi regim se bucura o serie întreaga de obiecte utilitare din gospodaria taranului. Jugul boilor nu se punea pe foc pentru ca era pacat sa o faci, pentru ca le mergea rau animalelor sau pentru ca se credea ca cine o face “la moarte o sa traga ca boul la jug”. Nu se arunca în foc albia, fusul, lingura, vârtelinita (cine arunca vârtelnita “se învârtea ca vârtelnita”), lemnul de maces sau de nuc pentru ca “sau moare pomul sau face taciune”, stânjenul de masurat.
Daca focul din vatra scotea anumite sunete, taranii credeau ca se schimba vremea sau ca te vorbeste cineva de rau. În cazul în care într-o familie se nastea un copil lipsit de putere, acesta era îmbaiat pe vatra, într-o copaie în care se puneau diferite ierburi de leac. Focul revigorant îi reda copilului puterile.
De Anul Nou fetele care doreau sa se casatoreasca îsi aflau ursita aruncând pe vatra bobi si interpretând felul în care sfârâiau sau sareau bobii.
La români nu exista o divinitate protectoare a vetrei. Grecii credeau ca Hestia, fiica lui Kronos si sora lui Zeus, este protectoarea vetrei familiale si a focului. Romanii aveau ca mare protectoare a vetrelor casnice si a focurilor publice care ardeau în centrul fiecarui sat pe Vesta, fiica lui Saturn. De la numele acestei zeite provine denumirea de vestala. În timpul împaratului Numa Pompilius focul sacru era aprins direct de la soare si era pazit continuu de vestale. O vestala era aleasa pe o perioada de 30 de ani din rândul familiilor patriciene.
Divinitatile protectoare ale vetrei sacre si ale caminului erau la romani si Larii, doi zei de origine etrusca, fiii zeului Mercurius si ai nimfei Lara. Larii protejau atât vatra familiei cât si întregul neam, mosiile acestuia,, câmpiile, rascrucile, drumurile, satele.
Industrializarea impusa de comunism, migratia populatiei de la sat la oras si, mai nou, consumerismul au facut ca foarte multe dintre credintele si practicile societatilor traditionale sa se piarda. În ciuda acestei constatari triste ne ramâne credinta ca fiecare dintre noi le poate reînvia în locul în care se afla.

Prietenia. Ce ne invata textele?

În predicile sale, Mitropolitul Antonie de Suroj evocă adesea următoarea întâmplare petrecută în secolul al XIX-lea în Rusia. Într-un orăşel, o soţie de ofiţer cu doi copii a fost nevoită să se ascundă la periferie, într-o căsuţă părăsită. Cele două tabere beligerante ocupaseră pe rând oraşul. Singura scăpare a femeii era fuga. Ea aştepta momentul oportun ca să părăsească incognito orăşelul. Într-o noapte, cineva i-a bătut la uşă. Cu frica în sân, văduva ofiţerului a deschis. A văzut în faţa ei o tânără care i-a spus că trebuie să fugă chiar în noaptea aceea pentru că cineva a trădat-o şi duşmanii ei vor veni neîntârziat să o ia. Îngrozită de perspectiva care i se deschidea, femeia i-a mărturisit Nataliei – aşa o chema pe vestitoarea nocturnă – că şansele ei de a părăsi oraşul sunt nule. Cu copiii după ea, nu ar ajunge prea departe şi ar putea fi uşor recunoscută. În acel moment, se petrecu o minune pe care Mitropolitul Antonie o comentează cam aşa: „Şi atunci, tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s-a preschimbat dintr-o dată în acea fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evanghelic aproape: „Nu! Nu o să vă caute, căci în locul dumneavoastră o să rămân eu”. „Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: „Da! Dar eu n-am copii”. Şi mama a plecat, iar tânăra a rămas. Au venit noaptea târziu, au prins-o pe tânără şi au împuşcat-o” (Mitropolitul Antonie – Taina iubirii, editura Sophia, 2009, p.45).

Natalia atinsese starea ultimă de apropiere, de prietenie cu un om despre care ne vorbeşte Hristos: nu este dragoste mai mare decât să îţi pui viaţa pentru prietenul tău. Din afară, văduva ofiţerului şi Natalia întreţineau relaţii de banală vecinătate. Pe dinăuntru, Natalia îl cunoscuse pe Hristos prezent în văduvă şi în copiii ei.

Acesta este idealul de prietenie pe care noi, muritorii, îl întâlnim arareori. Din experienţa noastră de zi cu zi înţelegem că, omeneşte vorbind, prietenia este o relaţie de reciprocitate. Tu nu îi faci prietenului tău ceea ce nu ţi-ai dori ca el să îţi facă ţie. De aici reiese că prietenie adevărată nu poate fi decât între doi egali. Aceasta este şi concluzia pe care o trage Socrate în dialogul platonician Lysis. Nu poţi fi prieten adevărat cu şeful tău sau cu subordonaţii tăi. Prietenia cere egalitate. Prinţul nu poate fi prieten cu cerşetorul decât dacă îşi leapădă statutul, hainele sale scumpe şi îmbracă haina stigmatizată a cerşetorului. Înaintea lui Socrate, urmaşii lui Pitagora intuiseră acest adevăr etern: „prietenia este o egalitate făcută din armonie”. În apropierea prietenului tău, nu te laşi supus de duhul stăpânirii care adesea domneşte în tine (în timpul Postului Mare ne rugăm împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „…duhul stăpânirii nu mi-l da mie!”), nu cauţi să îi anulezi libertatea, să îl priveşti ca pe o non-persoană. Analizând dialectica sacră a prieteniei adevărate, Simone Weil punctează magistral contemplaţia pioasă pe care o avem în chip natural faţă de prietenul nostru: „Prietenia este miracolul prin care o fiinţă umană acceptă să privească de la distanţă şi fără a se apropia tocmai fiinţa care îi este necesară asemenea hranei” (Simone Weil – Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, editura Humanitas, 2005, 98). Îmi este foame de prietenul meu, dar nu îl mănânc.

Când spunem „prietenie”, ne închipuim că prietenia este doar de un anumit fel. În realitate, întâlnim forme de reciprocitate, de prietenie, foarte variate. Există o prietenie fundamentată pe nevoi comune. Clientela crâşmelor, microbiştii, clienţii Mc Donald’s, cititorii împătimiţi ş.a.m.d. sunt legaţi între ei prin nevoi mai mult sau mai puţin superioare pe care şi le satisfac împreună. Plăcerea, fericirea chiar – ar zice Orwell – este cu atât mai intensă cu cât este împărtăşită.

Putem vorbi despre prietenie adevărată şi prietenie falsă, despre prietenie superioară şi prietenie inferioară. Pentru mine, o prietenie este înaltă dacă pe cei doi îi uneşte şi animă dorinţa ardentă de a atinge un scop comun. Tom Sawyer îl întâlneşte pe Huckleberry Finn, pornesc pe Mississippi şi cot la cot înfruntă groaza pe care le-o provoacă Joe Indianul. Ghilgameş şi Enkidu pleacă să îl înfrunte pe Humbaba, monstrul din Pădurea Cedrilor. Iar când Enkidu moare, Ghilgameş compune cel mai grandios necrolog pe care cineva l-a spus vreodată despre prietenul său. Îl plânge pe Enkidu şi se plânge, mai ales, pe sine pentru că, fără Enkidu, Ghilgameş a rămas om doar pe jumătate: „Ascultaţi-mă, oamenilor (şi plecaţi-vă urechea) către mine!/ Pentru Enkidu, (prietenul) meu, plâng eu,/ Gemând cu amar, ca o femeie bocitoare./ El era securea de la umărul meu, siguranţa mâinii mele,/ Cuţitul de la cingătoarea mea, (scutul) din faţa mea,/ Haina mea de sărbătoare, podoaba mea de preţ/– Un (demon) rău s-a sculat şi mi l-a răpit!” (Gândirea asiro-babiloniană în texte, editura Ştiinţifică, 1975, p.150).

V-am scris câteva gânduri despre prietenie pentru că în adolescenţă prietenii ajung în prim-plan, devin fiinţe esenţiale pentru devenirea noastră. Părinţii se retrag în fundal şi ne veghează de acolo parcursul. O experienţă dureroasă pentru un părinte, dar inevitabilă pentru viaţă.

Arşavir Acterian- Jurnal

"Caz rar in cetatea literelor. Trei frati si tustrei cu darul scrisului!...", remarca Florin Faifer in textul sau introductiv la acest volum. E vorba despre cei trei Acterieni, Jeni, Arsavir si Haig. In plus, la fel ca sora lui, "fata greu de multumit", Arsavir Acterian a tinut toata viata un jurnal. Sau, mai precis, doua, separate de inaugurarea regimului comunist si de intervalul primei lui detentii politice si evocand doua epoci: Jurnalul unui lenes. 1929-1945 si Jurnalul lui Nastratin. 1958-1990. Anii nu sunt acoperiti decat in parte. Probabil ca autorul insusi a cenzurat orice notatie amintind de trecutul sau legionar, iar perioada de inchisoare ca membru al "lotului Noica-Pillat" este, fireste, absenta.

Dupa 1990, Arsavir Acterian si-a publicat fragmentar jurnalul in diverse volume si chiar in presa. Editura Humanitas reuneste majoritatea acestor fragmente, reconstituind in buna parte intregul. Cititorul are astfel la dispozitie cea mai completa editie a jurnalului lui Arsavir Acterian din cate s-au publicat pana acum. Si, poate, cea mai buna: cu necesare note de subsol, cu "personajele" in masura posibilului indentificate si cu un util indice de nume.

Jurnalul lui Arsavir Acterian este marturia unui intelectual onest, sensibil, generos, care si-a ratat probabil un destin cultural asemanator cu al colegilor sai de generatie, prezenti, de altfel, in carte: Eugen Ionescu, de care era aproape nedespartit in tinerete, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Tutea -- ca sa-i numim doar pe cei mai cunoscuti. Cititorul de azi va descoperi, inainte de orice, in aceste pagini doua lumi culturale, din doua epoci. Arsavir Acterian a facut parte din amandoua si le-a evocat cu talentul unui portretist.
cuvant de intampinare de Bedros Horasangian si Florin Faifer

Despre Nae Ionescu
„Vine Costică Fântâneru la mine. E furios că nu se scrie despre el. Mă amuză. Îl iau în balon pe chestia asta. Mergem la Nae Ionescu. Îşi începe cursul. Îşi bate joc de sisteme şi filozofii. Filozofia concretului. Fiecare începe cu el filozofia. Posibilă doar o comuniune, nu o colaborare. Nu facem de plăcere şi nici ca meserie filozofie, ci de groază, ca să ne ne situăm în univers, să ne răfuim cu existenţa, cu noi înşine. Chiar şi întrebarea noastră intră în întrebare (ca şi ridicolul). Filozofii au aflat puncte de vedere, nu de ajungere. Soluţii nu sunt. Toată filozofia nu serveşte la nimic, nu ne înaintează şi nu ne ajută cu nimic. Noi, în noi, proces de creaţie. Filozoful ştiinţific- băcan care vinde brânza altuia. Unul care continuă filozofia lui Descartes n-a adus nimic nou. Trebie o pornire de la tine, nu de la altul. Nae emoţionat, trist, vioi totuşi, de-o sinceritate şi de-o ironie necruţătoare, gânditor afirmând ineficienţa dialecticii. Dacă ar fi să cred într-un om, aş crede în el. Constat că mestecă exact ce mestec şi eu. Şi apoi, cine mai e în această Românie, în afară de Nae, în care poţi crede? Era Pârvan. E Iorga (în care au crezut şi cred unii, dar eu nu pot crede). Altul nu găsesc".


Despre Petre Ţuţea

11 ianuarie 1971. Îl întâlnesc pe Ţuţea Petre, posedat, mistuit de idei, care cu frenezie şi vehemenţă uneori, cu uluitoare memorie a citatelor invocate nespus de nimerit în focul unei demonstraţii, are întotdeauna ceva de spus. Când intervii, nu reţine parcă decât ceea ce foloseşte demonstraţiei sale, trecând peste rest ca şi cum nici n-ai fi spus ceva şi continuând cu nepotolită potopire monolgul său interior, căruia îi dă glas exploziv. Aşa să fi fost oare şi Socrate? Păcat că P. nu şi-a găsit încă un Platon sau poate l-a găsit şi nu-l ştiu eu. A depus la o editură un volum de Fragmente (titlul- după cum precizează el însuşi- inspirat din Holderlin). Scrisul lui de departe nu îl reprezinta îndeobşte. Un redactor de la România literară i-a imputat că face abuz de citate. P. îşi face din asta un titlu de glorie şi o dovadă de probitate intelectuală. Şi totuşi e ceva care stă în picioare în această obiecţie. Şi scrisul lui e prea împănat cu citate, iar toată strălucirea şi magia verbului său nu se transmit decât parţial în scris. Cu toate acestea, eseul său despre Filozofia nuanţelor reflectă parcă mai fidel scăpărarea sa verbală. Asta a fost impresia mea când mi-a citit eseul. Aş fi curios să văd dacă aceste pagini rezistă şi la o lectură a mea. Filozofia nuanţelor e inspirată întru câtva de la francezi, dar şi de la Simmel (după cum P. însuşi ne spune), făcând admirabile aplicaţii la geniul neamului românesc, reflectând nemăsurata dragoste de ţară a acestui geniu al elocuţiei.
Notez aici câteva mărturisiri făcute de P. în treacăt. A recitit Demonii lui Dostoievski şi părerea lui este că Proust, Gide, James Joyce, Malraux, Faulkner etc., toate culmile romanului modern, sunt epigoni ai lui Dostoievski, care, cu intuiţia lui departe şi adânc pătrunzătoare, vede mai limpede decât alţii".


Despre Mircea Vulcănescu

"1983 (fără data exactă).(...) Înclin să cred că, mai presus de orice efort de a închega o „operă”, Mircea Vulcănescu era preocupat de împlinirea sa spirituală, pentru ca, printr-o atare împlinire, să poată servi mai rodnic decât prin „cultură” şi printr-o „operă” pe semenii săi şi colectivitatea în mijlocul căreia- împreună cu care- să caute şi să găsească drumul desăvârşirii în duh şi în faptă, calea unei mântuiri de toate păcatele şi erorile care pândesc şi zbuciumă umanitatea în Istorie”.

Despre Eliade şi Noica
"7.I.1988. Eliade, ca şi Noica au avut cultul sacru al „Operei” şi în efortul lor tentacular de a realiza „opera magna” au fost nevoiţi (împinşi) să investigheze labirintul, în ale cărui ascunzişuri inabordabile s-au rătăcit. Ca să nu-şi piardă uzul raţiunii, ei au adoptat în ultimă instanţă jocul de-a încifrarea, de-a fantasticul. Eliade a speriat lumea cu credinţa sa şi o putere de muncă uriaşă (de uriaş supus morţii), iar filozoful-cu criptice formule sau formule lingvistice.
Amândoi au lăsat opere ce pot impresiona lumea, măreţe opere ce- din păcate- nu pot eluda moartea, acest inabordabil mister al existenţei".