Vor vorbi:
Laurențiu Gheorghe - asistent universitar doctor la Facultatea de Filosofie Bucureşti:
Ciprian Voicilă- sociolog la Muzeul Țăranului Român:
De câte ori aţi avut ocazia să pătrundeţi, fie şi doar cu gândul, în intimitatea vieţii unui pustnic? Prin această carte rarisimă, în felul ei, vi s-a deschis această posibilitate nebănuită. Genul confesiv a fost inaugurat de Fericitul Augustin. Dar, să o recunoaştem, literatura confesivă scrisă de monahi este destul de rară. Îmi vin în minte, pe loc, la întâmplare, jurnalul părintelui Ioan de Kronstadt, jurnalul Stareţului Nicon (ultimul stareţ de la Optina), memoriile teologice şi mistice ale părintelui Sofronie Saharov (
Vom vedea pe Dumnezeu precum este), jurnalul părintelui Paulin Lecca, marele practicant al Rugăciunii lui Iisus, şi romanele inspirate din viaţa monahală,
„De la moarte la viaţă”, al aceluiaşi Paulin Lecca, şi
„Kalist Monahul”. Cartea ce ne stă în faţă este o mică bijuterie livrescă, al cărui public ţintă îl constituie, în opinia mea, în primul rând tinerii. Este o carte pe măsura lor: sinceră, non-conformistă, refractară la sistem şi la viaţa mic-burgheză; o carte care persiflează comoditatea şi standardizarea vieţii de consum în care vrând-nevrând vieţuim. Simt nevoia să accentuez principala ei calitate: sinceritatea. Într-o lume suprasaturată de obsesia pentru propria imagine, pentru brand, pentru poză, cartea este o invitaţie pentru a ne reveni în fire, pentru a ne lepăda măştile sociale şi psihologice, pentru a regăsi în adâncul nostru chipul neîntinat al Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Sunetul secund al cărţii este, prin urmare, apelul la sinceritate. Să fim sinceri cu noi înşine, dar mai ales cu Dumnezeu. Să nu ne credem vrednici în faţa Lui. Pentru că, de fapt, nici nu suntem şi, de drept, nici măcar nu putem fi. Cred că una din învăţăturile majore ale acestei cărţi este aceea că Hristos nu îl lasă în părăsire pe omul însetat de adevăr, care tânjeşte sincer după plinătatea vieţii reale, veşnice. Autorul acestei confesiuni mărturiseşte că dacă nu s-ar fi călugărit şi-ar fi diversificat patimile. Nevoia de real a omului îl poate face să se afunde pe veci în mrejele acestei lumi. Sufletul care ni se deschide prin aceste rânduri manifestă un dor neostoit faţă de plinătatea vieţii – deplinătate pe care a descoperit-o în cele din urmă în calea monahală, pe care a înţeles să şi-o asume, un drum pe care îl consideră diferit de cel al „creştinismului cuminţel”, „de seră”, pe care îl trăim majoritatea dintre noi. Fiind veşnic, sufletul omului nu se poate mulţumi cu puţin. „Sufletul omului, spune undeva Dostoievski, este larg, mult prea larg. Ar trebui îngustat”. Am recunoscut în autorul acestei spovedanii scrise, în setea lui de Viaţă şi în foamea sa de Realitate şi Adevăr pe o rudă spirituală apropiată a Părintelui Serafim Rose. Pentru autor, drumul cunoaşterii de sine se dovedeşte a fi lung, sinuos şi periculos ca un dans pe sârmă deasupra unei prăpastii. Cititorul retrăieşte cu nostalgie, prin intermediul lecturii trepidante, atmosfera, hai să o numim spirituală (în sensul de „spirit al vremii”) pe care o cultivau tinerii în România anilor ’80-’90. Filmele cu arte marţiale în care evoluau Bruce Lee şi Chuck Norris, peliculele „de acţiune” cu Arnold Schwarzenegger, Rambo sau Rocky, filmele cu Steven Seagal au marcat imaginarul miilor sau poate al zecilor de mii de adolescenţi din România. Idealul masculin, arhetipul virilităţii era întruchipat de aceşti minizei ai ecranului. Peripeţiile lor animau seară de seară întâlnirile şi convorbirile copiilor sau tinerilor din cartier. Deşi mă despart zece ani de autorul acestor rânduri, mărturisesc faptul că şi eu am fost impregnat de moda filmelor văzute „pe şestache” la video. Generaţia mea a completat mai târziu galeria idolilor televizuali cu Jean-Claude Van Damme şi Dolph Lundgren. Colecţionam din greu fotografii cu Bruce Lee. Bruce Lee sărind în unghiul morţii. Bruce Lee în sala de oglinzi. Bruce Lee luptându-se cu Chuck Norris. Era un soi de cultură alternativă la cultura oficială, predată destul de plictisitor la şcoală. Într-o formă şuie, eronată, ne manifestam, la măsura noastră copilărească, dorinţa de a ne depăşi limitele umane şi de a deveni, într-un fel, nemuritori. Desigur că această imortalitate fundamentată pe memoria culturală a semenilor noştri şi a generaţiilor următoare, pe istorie, este una dintre cele mai cumplite forme de înşelare pe care le-a produs cultura umanistă – dar acest adevăr aveam să-l descoperim mult mai târziu. Spre deosebire de noi, chibiţii cei mulţi răspândiţi pe întregul cuprins al României, autorul cărţii de faţă a ales să devină un redutabil practicant al artelor marţiale. Spre finalul carierei sale de luptător şi-a deschis propria sală. Sufletul său însetat de libertate şi de realitate – într-un cuvânt, de Dumnezeu – l-a făcut să renunţe la acest drum care s-a arătat, în cele din urmă, pilduitor, dar zadarnic. Aşa cum l-a determinat să abandoneze căutarea de sine în lumea şpringarilor cărora li se deschiseseră noi orizonturi prin liberul acces în ţările Occidentului. Aşa cum l-a scos din atmosfera oblomoviano-boemă a cântăreţilor de stradă din Belgia sau din paradigma devoratoare a muzicii rock. Unul din mesajele pe care scriitorul ni le trasmite, într-o manieră nemoralistă, este acela că în absenţa credinţei în Dumnezeul cel adevărat, neîmpăcându-se cu golul existenţial, cu nefiinţa, sufletul omului creează simulacre de dumnezeire, idoli care la o cercetare mai atentă se dovedesc toţi perisabili, de lut. Nişte morţi care se cred vii şi care cred că pot da şi altora viaţă. Dacă nu s-ar fi călugărit şi nu s-ar fi pustnicit, autorul acestei cărţi (autor pe care l-am cunoscut şi faţă către faţă, nu doar prin intermediul acestei cărţi) ar fi ajuns cu siguranţă un scriitor apreciat. Este uimitor pentru mine cum un om crescut la şcoala violentă a artelor marţiale, a muzicii rock, a şpringarilor are o sensibilitate dostoievskiană a inimii, care îl ajută să îi portretizeze memorabil, cu har, pe „umiliţii şi obidiţii”, pe „oamenii sărmani” violentaţi de mentalitatea capitalistă şi consumeristă a Occidentului. De neuitat rămân în memoria cititorului chipul bunicii care a sădit în sufleţelul nepotului grăuntele credinţei, rămăşiţele satului tihnit de altădată, marile figuri ale duhovnicilor pe care i-a născut monahismul românesc, chipurile iconice ale sihaştrilor neştiuţi ai României. Din punct de vedere estetic, cartea întruneşte acea condiţie necesară şi suficientă despre care vorbea Roland Barthes: „plăcerea textului”. O citeşti cu plăcere, alert, ca pe un roman poliţist în prima parte, ca pe un reportaj despre viaţa nebănuită a pustnicilor, dar mai ales ca pe o carte de învăţătură duhovnicească, dobândită nu din cărţi, ci prin experienţa vie a Ortodoxiei. De la prima la ultima ei pagină este o carte animată de duhul pocăinţei necurmate. Citind-o, mi-am reamintit un lucru simplu, dar care prea des cade în uitare: a fi creştin ortodox înseamnă a lupta până la moarte cu patimile tale. Nu e suficient, ba chiar este primejdios să te conformezi unui standard exterior, să îţi contabilizezi faptele bune sau părutele tale fapte de laudă, să îţi adormi conştiinţa cu gândul că ai îndeplinit faptele credinţei, că ţi-ai îndeplinit datoria faţă de Dumnezeu. Formalismul şi legalismul pândesc viaţa fiecăruia dintre noi. Singurul reper în viaţa duhovnicească rămâne glasul conştiinţei proprii, sădite în noi de Ziditorul a toate. (
Ciprian Voicilă)
