Se afișează postările cu eticheta pasca. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pasca. Afișați toate postările
marți, 21 aprilie 2020
Masa de Paști – expresie a comuniunii plenare
Masa pascală
este o prelungire a comuniunii credincioșilor strânși, în noaptea învierii
Domnului, în jurul sfântului potir. În trecutul nu foarte îndepărtat, țăranul
român, înveșmântat în straie noi, punea în desagă pasca, ouăle înroșite în Joia
Mare și pornea însoțit de întreaga familie, cu mic, cu mare, pe drumul spre
biserică. În sfântul lăcaș trăia, împreună cu prietenii, vecinii și cunoscuții
bucuria neasemuită a învierii lui Hristos, apoi se întorcea luminos acasă. Sfințite de preot, bucatele din
desagă se preschimbaseră, cu adevărat, în bucate alese.
Bucuriile
simple
Când spunem
„masă”, ne închipuim spontan o masă întru totul asemănătoare aceleia din bucătăria sau sufrageria
noastră. În realitate, în vechime, țăranii mâncau strânși în jurul unor mese
mici, modeste, smerite. Citadinul, pentru care fericirea a devenit sinonimă cu
prosperitatea și confortul, are tendința să privească plin de superioritate
această fotografie de familie. Oamenii din trecut, însă, știau să se bucure de
lucrurile simple, se mulțumeau cu puțin și simțeau nevoia să împartă acel puțin
cu ceilalți. Puținul meu devenea puținul nostru. Chiar dimensiunile și forma
mesei la care mâncau străbunii noștri dovedește valoarea pe care o acordau
comuniunii: masa fiind mică, gradul de apropiere dintre oamenii așezați în
jurul ei era mult mai mare, în comparație cu cel pe care ni-l oferă mesele noastre.
Mă întorc la
masa de Paști. Mai întâi toți membrii familiei mâncau „paștile”, pâinea
sfințită, zicând: „Pe sănătate, că am ajuns”. Apoi capul familiei ciocnea un ou
roșu cu soția sa. Puțin mai târziu, părinții ciocneau cu feciorii și fiicele.
În multe regiuni locuite de români, tatăl împărțea familiei o fărâmă de ou.
Toți îl mâncau cu credința că, în acest fel, ei vor rămâne uniți prin fire
trainice, nevăzute, de-a pururi, în timp și dincolo de el, în veșnicie.
La masa
pascală, primele alimente consumate erau cele sfințite la biserică. În funcție
de cât de înstăriți erau țăranii, pe masă puteau fi văzute slănina, carnea de
miel, porc, vițel sau, în cel mai rău caz, de găină. Pasca, hreanul, usturoiul erau
și ele acolo. După un post destul de lung, mulți preferau să guste câte puțin
din mâncărurile grase și să-și potolească foamea cu o supă ușoară.
Cum s-au
ivit din pască florile și grânele?
Am pomenit
de pască, alt aliment ritual pascal. În vechime, țăranii numeau pasca
„anafură”. Ea era, cum am spus, sfințită la biserică, chiar în prima zi de
Paști. O legendă autohtonă spune că în sâmbăta care a precedat Sfintele Paști,
Dumnezeu a frământat pasca, a mărunțit-o și a răspândit-o în cele patru puncte
cardinale. Din ea au răsărit pe pământ florile, grânele și semințele. Poate de
aceea, mulți români în sâmbăta Paștilor seamănă flori, cu credința că acestea
vor străluci prin frumusețea lor.
Mielul este
alimentul pascal prin excelență. La nivel simbolic, mielul care se aduce pe
sine jertfă spre ispășirea păcatului adamic este chiar Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, potrivit cuvântului Sfântului Ioan Botezătorul: Hristos este „Mielul
lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. (Ioan 1,29)
Prin multe
colțuri ale României, masa de Paști stătea întinsă în toate cele trei zile ale
praznicului, casnicii invitându-i pe toți cei ce le treceau pragul să se bucure
de ele. Și în acest obicei putem citi însemnătatea pe care românul de odinioară
o acorda ospitalității.
Învierea
Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, de ea se
bucura întregul neam românesc – atât cei vii, de aici, cât și cei plecați
dincolo, în împărăția nestricăcioasă a lui Dumnezeu. În timpul sărbătoresc,
pascal, multe gesturi și gânduri le sunt dedicate acestora. Cei vii ciocneau
ouă în numele celor adormiți, având credința că cei de dincolo vor afla că pe
pământ a sosit iar clipa bucuriei prilejuite de învierea Domnului. De aceea,
din negura vremurilor până în prezent, în prima zi de Paști, de obicei, femeile
merg la cimitir și împart peste mormânt ouă, iar vecinilor le dau colaci, carne
de miel și o ulcică de apă, spre pomenirea celor adormiți întru Domnul.
Anul acesta
pandemia de coronavirus a întunecat bucuria învierii Domnului. Nu am putut
participa, trup și suflet, la liturghia săvârșită în noaptea sfântă. Nu am
putut să ne revedem cu cei dragi. Nu am putut pătrunde în cimitir, să aprindem
o lumânare și să împărțim bucate pentru odihna sufletelor celor dragi, trecuți
la Domnul. Un singur lucru ne-a rămas: amintirea. Cu gândul la ființele dragi
nouă, am aprins în casele noastre o lumânare, ne-am rugat îngenuncheați
înaintea icoanelor pentru iertarea și odihna lor, am gustat din bucatele
pregătite... Și nu ne-a cuprins mirarea când gustul dulce al mâncărurilor s-a
împletit cu gustul amar al singurătății pustiitoare.
Ciprian
Voicilă
Sociolog
la Muzeul Țăranului Român
joi, 16 aprilie 2020
Praznicul Învierii Domnului, în credințe, legende, obiceiuri (1). Oul pascal. Pasca
Sărbătoarea este un timp de o calitate diferită de durata cotidiană. Când spui „timp cotidian”, gândul te poartă la nesfârșita serie de acte pe care le săvârșești încă de la răsăritul soarelui. În fiecare zi, conștiința se desprinde din mrejele nopții, ale somnului și uitării. În lumina acestui soare lăuntric a cărui putere crește, de la o clipă la alta, ajungi să repeți, iar și iar, lucrurile pe care le-ai mai făcut și ieri, și alaltăieri... Mersul spre job, orele tracasante sau monotone de la serviciu, discuțiile anoste sau impersonale cu semenii tăi, sarabanda cumpărăturilor, revenirea istovitoare acasă, orele petrecute în fața televizorului, din dorința de a te destinde, deconecta... Timpul cotidian este fundalul obișnuit al vieții noastre – un tablou pe care mâna destinului pare să-l zugrăvească predominant în culori terne și să-l puncteze cu fel de fel de sarcini, datorii, imperative.
Sărbătoarea – timp sacru, înnoitor
Țăranul român era înzestrat cu un adevărat simț al sărbătorii. Pentru el, sărbătoarea era o irumpere a sacrului în profan, a veșniciei în timp. Sărbătoarea, opusă timpului cotidian, avea putere revigorantă, restauratoare, și era încărcată de semnificații. De aceea, trăirea sărbătorii presupunea o pregătire prealabilă. O primenire plenară, trupească și sufletească. Omul trebuia să se primenească, dar și mediul său ambiental – gospodăria, casa... Codul acestei înnoiri de proporții cosmice era înscris în tradiția a cărei întruchipare exemplară era însuși țăranul român.
Învierea Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, în Săptămâna Mare țăranul căuta să se apropie cât mai mult de patimile Domnului, plin de credința că dacă va respecta rânduiala moștenită din moși-strămoși – dacă se va spovedi, dacă se va împărtăși cu sfintele și preacuratele lui Hristos Taine, dacă va ajuna în Vinerea Mare – va avea parte și de Învierea Sa.
Parcurgând calendarul țărănesc, înțelegem cât de puternică era, în mentalul colectiv arhaic, asocierea între sărbătoare și tabuul abținerii de la muncă. Așa cum duminica nu trebuia să lucrezi – altfel te expuneai unor primejdii greu de cuprins în cuvinte –, fiecare praznic fiind o mică duminică, timpul sacru al sărbătorilor pretindea să îți manifești evlavia față de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinții Săi impunându-ți să renunți la corvoada robotelii la câmp, prin casă sau gospodărie. În subtext, putem citi, evident, porunca a 4-a din Decalog: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează 6 zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a 7-a este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi niciun lucru...” Dar și cuvintele Mântuitorului: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei, 6, 25-34)
Oul pascal în legendele românești. Tipologie
De aceea, activitățile îngăduite în Săptămâna Mare erau restrânse. În Joia Mare, gospodarul și gospodina se abțineau să lucreze ceva. Excepție făcea obiceiul străvechi al vopsitului ouălor. Lenevia era puternic sancționată în această zi. Se credea că cine va dormi în Joia Mare, va fi lenevos tot anul. Femeile care nu terminaseră lâna și cânepa de tors, de țesut pânza, de curățat casa înaintea sfintei sărbători a Învierii, de spălat hainele se găseau în mare primejdie: înveșmântată în negru, o făptură hidoasă pe nume Joimărița, mergea din sat în sat, din casă-n casă, și le pedepsea pe cele leneșe, arzându-le degetele într-o găleată cu jăratec, nu înainte de a le întreba: „Câții, câții, tors-ai câlții? Câlții dacă n-ai torcat, mâinile ți le-am tocat!”
Dar în această zi se vopseau sau se încondeiau, cum am spus, ouăle. Ouăle căpătau fie înfățișarea „merișoarelor” (cele roșii), fie pe aceea a împistritelor (denumite felurit, în funcție de zona etnografică: scrise, muncite, chinuite sau încondeiate).
Cea mai cunoscută legendă pascală, din folclorul românesc, ne spune că ajungând, în cele din urmă, pe Golgota, Maica Domnului sau Maria Magdalena așază la poalele crucii un coș cu ouă, care, cu vremea, sunt înroșite de sângele Mântuitorului. Cele două Marii ar fi vrut să înmoaie inima împietrită a soldaților romani care Îl păzeau, dăruindu-le lor. Altă legendă românească ne descrie o altă situație: prigonitorii lui Iisus au urmărit-o și pe Maica Sa, cu gândul să îi facă rău. Au pus mâna pe pietre și au început să arunce spre Ea, dar, prin minune, pietrele s-au preschimbat toate, în zbor, în ouă roșii.
Există o varietate luxuriantă a ouălor pascale. În trecut se vopseau în roșu, galben, albastru, verde, dar și în negru. Ouăle negre se împărțeau sau se ciocneau pentru sufletele celor plecați la Domnul. Se credea că dacă cei de aici vor ciocni ouă în numele lor, vor simți și ei acolo, în lumea de dincolo că pe pământ a sosit, din nou, Sfintele Paști și se vor bucura. Negrul simboliza patimile Mântuitorului.
Desenele sau motivele – cum mai sunt ele numite – zugrăvite pe ouă sunt pe cât de frumoase și de creative, pe atât de diverse: crucea românească, crucea Paștelui, grebla, suveica, hârlețul, roata carului, vârtelnița, brăduțul, calea rătăcită, floarea Paștelui, ghiocelul, fluturul, ciuboțica-cucului, păianjenul, laba broaștei, urechile iepurelui, creasta-cocoșului, cornul berbecelui, fluierul ciobanului, cercelul doamnei, steaua, cârja... Etnografii împart aceste simboluri pe care le regăsim pe oul pascal în mai multe categorii: fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe...
În ziua Învierii Domnului, după revenirea familiei de la biserică, la masa bogată și frumos rânduită ouăle se ciocneau, dar nu care cum, alandala. În vechime exista un întreg ritual: se ciocnea „capul” cu „capul” și „dosul” cu „dosul”. Cel care era mai mic de vârstă sau care ocupa o poziție socială inferioară, pe scara ierarhică, ținea oul, iar celălalt „dădea cioc”, rostind cuvintele „Hristos a înviat!”. Primul îi răspundea: „Adevărat a înviat!” Ouăle se ciocneau „pe luate”.
O legendă autohtonă ne spune că diavolul, țintuit, după prăbușirea sa din înaltul cerului, în adâncul pământului, tot mai întreabă dacă româncele mai scriu (încondeiază) ouă de Paști și dacă românii mai colindă de Crăciun. Se zice că atunci când vor pieri colindatul și obiceiul încondeierii ouălor, Ucigă-l Crucea va dobândi puteri noi și va ieși din adâncul pământului. Deocamdată, stăm liniștiți. Românii nu și-au uitat obiceiurile strămoșești.
Dacă am vorbit despre ouăle înroșite sau scrise, trebuie să nu uităm un alt aliment ritual: pasca. Țărăncile o plămădeau și o coceau în Vinerea Mare sau seacă (fiindcă majoritatea românilor și astăzi țin post negru, în vechime crezându-se că acest obicei întărește sănătatea omului, tămăduindu-i mai ales pe cei care sufereau de dureri de cap). În rest, gospodinele nu aveau voie să spele, să toarcă, să țeasă sau să meargă la muncile câmpului. Îi dădeau pascăi o formă rotundă fiindcă o credință veche spune că scutecele Mântuitorului au fost rotunde. Pasca putea fi făcută și în patru colțuri – simbolizând, în acest caz, piatra mormântului în care a fost așezat trupul Domnului. Copturii i se făcea la mijloc o cruce. Țărăncile înainte de a o pune la copt, făceau cu lopata din lemn semnul crucii pe pereții cuptorului, rostind în acest timp rugăciunea: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră./ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă/ Maica Precista la fereastră”. Niciun ingredient din cele folosite pentru pască nu se arunca la gunoi: dacă rămânea aluat, el intra în compoziția cozonacilor, iar cojile de la ouă erau date pe o apă curgătoare.
Dar despre bucatele care îmbogățesc masa, în ziua Învierii Domnului, vom vorbi într-un articol viitor. Astăzi este prima zi din Săptămâna Mare. Să ne încheiem, cum se cuvine, calea ce ne va duce negreșit spre bucuria Învierii, nevoindu-ne până la capăt.
Ciprian Voicilă
Sociolog la Muzeul Țăranului Român
Abonați-vă la:
Postări (Atom)