„A trăi clipa” versus „a pune început bun”

 

 [Publicat în Ziarul Lumina ]

Cu fiecare an care trece, nădăjduim ca acela care ne stă înainte să fie unul mai bun: toți ne dorim sănătate, prosperitate, toți vrem ca acțiunile importante pe care le întreprindem să „meargă șnur”, fără pic de piedică. 2020 a fost un an dificil. Ne-a pus la încercare rezistența psihică și fizică. Ne-a aruncat, pur și simplu, în situații inedite: cei mici au trebuit să se adapteze la teleșcoală, cei mari la telemuncă. Am învățat să ne trăim viața sub imperiul unui pericol nevăzut, dar atotprezent: pandemia de COVID. Un dușman invizibil care a alungat acel sentiment al certitudinii ­zilei de mâine. Micile amănunte ale unei vieți așezate - siguranța unui salariu și a unui loc de muncă, libertățile individuale, încrederea socială, sentimentul integrității fizice și psihice, impulsul de a socializa - au fost puse sub semnul întrebării.

Toți nădăjduim ca 2021 să ne redea măcar ceva din normalitatea lumii de ieri. Pe de altă parte, psihologii și filosofii antici au observat o constantă a spiritului uman: sentimentele noastre toxice, care ne alungă pacea sufletului și ne schimonosesc viața (remușcarea, frustrarea, angoasa, furia, anxietatea), au, de obicei, ca sursă fie trecutul, fie viitorul. Oare dacă am putea să ne concentrăm pe ceea ce trăim în prezent, viața noastră ar ­deveni mai bună, mai fericită? Răspunsul la această întrebare presupune să ne întoarcem în timp, în Antichitatea greco-romană, și să investigăm câteva idei interconectate: înțelept-înțelep­ciune-viață fericită-exerciții ­spirituale.

„Prezentul doar ne este fericire”

Filosofii antici au privit înțe­lep­ciunea ca pe un ideal care îți putea orienta întreaga-ți exis­tență. Dar ce era, în realitate, această înțelepciune? Reputatul istoric al filosofiei, Pierre Hadot, ne lămurește: „Toate școlile elenistice par să o definească, de fapt, aproape în aceiași termeni și, în primul rând, ca pe o stare de perfectă liniște a sufletului”.

Pentru a atinge această liniște aparte, iubitorul de înțelepciune trebuia fie să își dezrădăcineze patimile cuibărite în suflet, fie cel puțin să le tempereze. În toate școlile filosofice antice, ne spune Hadot - dacă ne referim la cele mai cunoscute, întemeiate de ­Socrate, Platon, Aristotel, Zenon din Citium, Epicur sau Pyrrhon - se practicau exerciții spirituale. Foarte variate prin natura și ­finalitatea lor: dialogul, comentariul de text filosofic, rememorarea faptelor săvârșite de-a lungul zilei, concentrarea pe clipa prezentă, analiza viselor, medi­ta­ția asupra morții și a caracterului efemer al existenței umane. Dintre ele, ultimele două practici spirituale ne vor reține aici atenția.

Focusarea atenției pe clipă este un exercițiu comun, pe care îl întâlnim în două școli filosofice, de altfel, rivale: la epicurieni și stoici. Epicurianul Horațiu recomanda într-o Epistolă de-a sa: „Convinge-te că fiecare nouă zi va fi pentru tine ultima. Atunci vei primi cu recunoștință fiecare oră nesperată. Primește fiecare clipă ce vine, recunoscându-i întreaga sa valoare, ca și cum ar sosi printr-un ­noroc extraordinar”. Prin urmare, trăirea plenară a clipei era asociată, paradoxal, cu gândul la moarte, la finitudinea propriei ființe. Același exercițiu spiritual era recomandat în școala stoică. Un adept al ei, împăratul Marcus Aurelius, scria în Cugetările sale: „Fiecare acțiune a vieții trebuie săvârșită ca și cum ar fi ultima. (...) Nu trăim decât prezentul, acest mic infinit, restul este ori deja trăit, ori este nesigur. (...) Acționează, vorbește, gândește întotdeauna ca unul care oricând poate părăsi viața. Îndeplinește fiecare acțiune ca și cum ar fi cea din urmă, ținându-te la distanță de orice este facil. Ceea ce desăvârșește maniera de a trăi este să ți se treacă fiece zi din viață ca și cum ar fi cea din urmă. Moartea s-o ai în fața ochilor în fiecare zi, și nu vei mai avea nici un gând josnic, nici o dorință exagerată”. La rândul său, Seneca sfătuia într-una din scrisorile sale: „Grăbește-te să trăiești și consideră fiecare zi ca o viață. Cine se deprinde așa, pentru cine viața e în fiecare zi trăită, acela are ­sufletul senin”.

Cum? Gândul la propria moarte nu doar că nu mă aruncă iremediabil în cea mai neagră depresie, dar are puterea să îmi modifice perspectiva asupra vieții, îmbogățind-o, împlinind-o?! Într-un interviu, Hadot remarca în acest sens: „Întotdeauna m-a uimit faptul că gândul morții ne ajută să trăim mai bine”.

Care ar fi consecințele practice ale acestei atitudini spirituale, potrivit lui Pierre Hadot? A face efortul voluntar de a-ți focaliza atenția pe momentul prezent, a trăi aici și acum înseamnă să nu ne mai proiectăm continuu în viitor, să nu ne mai lăsăm mintea asediată de incertitudinile angoasante ale viitorului. Astfel, ­„devenim conștienți de valoarea infinită a momentului prezent, de valoarea infinită a momentelor zilei de azi, dar și de valoarea ­infinită a momentelor de mâine, pe care o vom întâmpina cu recu­noștință ca pe o nesperată oportunitate”. Concentrându-ne pe prezent, viața noastră va căpăta un plus de conștiență: vom deveni conștienți de gravitatea și im­portanța fiecărei clipe. În plus, toate acțiunile noastre cotidiene pe care până mai ieri le făceam mecanic, robotic, vor căpăta greutate prin atenția sporită cu care le vom săvârși. Pierre Hadot ­subliniază: „Ceea ce contează nu este ce facem, ci cum facem. (...) Să facem ceea ce facem de obicei, dar nu așa cum facem de obicei, ci dimpotrivă, ca și cum am face respectivul lucru pentru prima dată, descoperind tot ce implică respectiva acțiune ca să fie bine făcută”. Prin efortul constant de a fi prezenți în tot ceea ce întreprindem, viața noastră va deveni mai intensă, dăruindu-ne sentimentul deplinătății ei: a-l asculta cu toată ființa pe partenerul tău de dialog, a te juca cu fiul tău fără ca gândurile să îți zboare la grijile sau interesele proprii, a te ruga fără ca mintea să îți fie asediată de necontenitele griji, a te bucura, pur și simplu, de razele soarelui înseamnă să folosești la maxim viața și să mulțumești, plin de gratitudine, pentru acest dar ­miraculos.

Valorizarea clipei prezente străbate ca un fir roșu istoria culturii. Goethe scrie într-un poem: „Vrei tu, drăguță viață, să te rânduiești?/ Grija pentru trecut trebuie să părăsești,/ Supărări cât mai puține să crești,/ De prezent neîncetat bucurie să ai,/ De dușmani nicicând să nu dai,/ Iar viitorul în mâna lui Dumnezeu să-l tocmești”. Iar în partea a II-a din Faust geniul de la Weimar spune: „N-arunci ‘napoi, ‘nainte vreo privire; prezentul doar ne este fericire”.

Prezentul - timp prețios spre mântuire

Din perspectivă creștină, clipa ne oferă șansa de a ne împăca sau de a ne apropia și mai mult de Dumnezeu. Citim în Patericul egiptean că Avva Pimen mărturisea despre Avva Pior că în fiecare zi punea început bun. Tot în acea minunată colecție de ziceri și de fapte edificatoare întâlnim următoarea întâmplare: „Povesteau părinții despre Avva Dioscor, Episcopul Nahiastiei, că pâinea lui era de orz și de linte și în tot anul punea început de viață, zicând: «În anul acesta să nu mă întâlnesc cu cineva sau să nu vorbesc, sau să nu mănânc fiertură, sau să nu mănânc poame, sau verdețuri». Și la toată lucrarea așa făcea și, după ce săvârșea una, lua alta și aceasta făcea în toți anii”. Cu fiecare an scurs, ­Avva Pior se strâmtora pe sine, eliberându-se de patimi. Cât de prețioasă poate fi o singură zi pentru mântuirea noastră reiese și dintr-o zicere a Avvei Alonie: „De va voi omul, de dimineață până seara ajunge la măsură dumnezeiască”.

În 2021 să urmăm, așadar, pilda Avvei Pior, încredințați fiind că întreaga noastră existență este o luptă, plină de înfrângeri, dar și de reușite, la sfârșitul căreia ne așteaptă viața nestricăcioasă, veșnică, trăită în lumina lină a Domnului nostru Iisus Hristos. Ciprian Voicilă

The Dragobete Meets Valentine's Day / Geographies of Tradition: EP.1/7

Sfântul Haralambie oglindit în credințe, obiceiuri, legende românești

 

[Din volumul „Sfântul Mucenic Haralambie, ocrotitorul împotriva bolilor”, Editura Meteor Press, 2016]

Românii i-au dat Sfântului Haralambie felurite nume: i se mai spune și Haralam, Aralam, Aralampie, Aralambie. Creștinii ortodocși de pe întregul teritoriu al țării noastre îl serbează, an de an, la aceeași dată, pe 10 februarie.                                   

În paginile următoare vom consemna cele mai importante credințe și practici rituale prilejuite de sărbătoarea Sfântului Mucenic Haralambie.

*În vechime, străbunii noștri credeau că Sfântul Haralambie are o putere și o înrâurire deosebite asupra Morții, a Holerei, Lungoarei  (Lungoare sau lingoare – febră tifoidă) și mai cu seamă asupra Ciumei.

*Erau încredințați, deopotrivă, că Sfântul Haralambie este stăpânul și purtătorul tuturor bolilor.

*De aceea, ziua sa de prăznuire era ținută de majoritatea românilor. În această sfântă zi – la fel de sfântă ca duminica – țăranii nu lucrau nimic și posteau pentru sănătatea lor, a familiei și a animalelor din gospodărie.

*Acela care îi serbează ziua este păzit de Sfântul Haralambie de toate bolile, în tot cursul anului.

*Omul care nu ține ziua Sfântului Haralambie, care muncește și mănâncă de frupt (de dulce), se va îmbolnăvi peste an.

*Sfântul Haralambie trimite ciuma asupra oamenilor haini, care l-au supărat prin purtarea lor rea, lipsită de bună cuviință.

*În Moldova, țăranii îi serbau ziua pentru a fi ocrotiți de Sfântul Haralambie în mod expres împotriva ciumei.

*În Moldova, Muntenia și Bucovina mulți români duc de ziua sfântului, la biserică, mere, colaci, colivă pentru sufletele celor adormiți. Alții dau câte un pomelnic la Sfânta Liturghie pentru ca preotul să se roage să fie sănătoși pe parcursul întregului an, iar Sfântul Haralambie să îi ocrotească de mulțimea bolilor.

*Prin Bucovina și Moldova, după încheierea Sfintei Liturghii, românii fac praznice acasă sau la biserică pentru pomenirea sufletelor celor adormiți, în special pentru aceia care poartă numele Haralambie sau Haralampie. Dau de pomană și pentru aceia care au avut un sfârșit năpraznic. În biserică, credincioșii îl roagă pe Sfântul Haralambie să mijlocească la Dumnezeu pentru ei și să-i ferească de toate primejdiile.

*În unele ținuturi din România, creștinii roagă preotul să le facă agheasmă, să le sfințească apa pe care în zilele următoare o vor bea și se vor spăla cu ea, având credința că, prin harul dumnezeiesc, se vor vindeca de boli. Țăranii le dădeau și vitelor din ogradă să bea din sfânta agheasmă și stropeau cu ea grajdurile și pivnițele caselor, iar ceea ce rămânea aruncau în fântâni, sfințindu-le.

*Prin Bucovina, cu agheasma care se face la sfânta biserică în ziua Sfântului Haralambie se stropesc și pomii din grădină și curechiul (varza) pentru a fi ocrotite de omizi și viermi.

*În Muntenia, odinioară, țăranii credeau că praznicul Sfântului Haralambie este cea mai mare sărbătoare a pomilor, așa că în această zi ungeau toți pomii din grădină cu colivă sfințită, proaspăt adusă de la sfânta biserică.

*Tot în Muntenia, gospodarii fac o colivă în ziua Sfântului Haralambie, pe care preotul o sfințește la biserică și din care le vor da să mănânce păsărilor din ogradă, când se vor îmbolnăvi, pentru a le feri de moarte. Alții duc la biserică grăunțe de grâu nefiert, pe care preotul le slujește. Când se întorc acasă, le dau vitelor și păsărilor din curte pentru a nu se îmbolnăvi de vărsat (bubat, cum era cunoscută această boală în popor).

*În trecut, în Bucovina româncele făceau un colăcel, îl coceau înainte să răsară soarele, singur în cuptor. Când era gata copt, îl scoteau și îl rupeau în patru bucăți, apoi aruncau câte o bucată în cele patru puncte cardinale – la răsărit, la apus, la miazăzi, la miazănoapte  – având credința că în acest fel hrănesc toate gujuliile  (insectele) din lume.

*Se zice că dacă plouă în ziua de Sfântul Haralambie, va ploua negreșit patruzeci de zile încontinuu.

*Țăranii din Moldova și Muntenia cred că Sfântul Haralambie este ocrotitorul vitelor și ajută turmele să sporească, păzindu-le, în același timp, de boli.

*În Bucovina, românii cred că Sfântul Haralambie a fost încă de la începutul vieții sale păstor și de aceea a trebuit să se îngrijească să le sporească turmelor numărul.

*În ziua în care este sărbătorit Sfântul Haralambie nu este bine să înjugi boii.

*Când Moartea nu ascultă de Sfântul Haralambie, el o pedepsește călcând-o în picioare. Această credință stă la baza reprezentării sale iconografice în care sfântul ține ciuma în lanț și o calcă sub picioare.

*În Moldova se crede că Sfântul Haralambie ține toate bolile legate în lanț, iar pe Ciumă o ține sub picioarele sale. El sloboade Ciuma pe pământ numai atunci când vede că sufletele oamenilor s-au înrăit și s-au înmulțit fărădelegile.

*Este bine să ții ziua Sfântului Haralambie, postind și nelucrând, ca să nu suferi de durere de măsele în tot cursul anului.

*Odinioară se credea că omul care a murit de praznicul Sfântului Haralambie și-a dat duhul pentru că l-a mâniat pe sfântul prin purtarea sa nesăbuită, nu a cinstit ziua sfântului sau nu a păzit poruncile lui Dumnezeu. (Ciprian Voicilă)

„Important este ce aşteaptă viaţa de la noi, nu noi de la ea“

 [Articol apărut în Ziarul Lumina ]

„Arăţi de parcă ţi s-au scufundat toate corăbiile.“ De câte ori nu aţi auzit spusă în preajma dumneavoastră această remarcă? E un fel de a spune, mai pe ocolite, că arătăm ca nişte oameni deprimaţi. Cum recunoaştem depresia? Simptomele majore ale bolii sunt oboseala, astenia şi aprecierea descurajant-pesimistă a evenimentelor pe care le trăim. Depresia se manifestă adesea în viaţa noastră ca vid existenţial, ca o stare de plictiseală. Boală specifică secolelor XX şi XXI, 125.000.000 de oameni de pe întreg mapamondul suferă de depresie. Industrializarea şi tehnologizarea au creat un timp liber pe care omul zilelor noastre nu mai ştie cu ce să îl umple.

Omul deprimat are o dispoziţie generală proastă, arată abătut, gândeşte lent, se mişcă alene, suferă de tulburări ale somnului, are o capacitate redusă de concentrare şi atenţie, nu are poftă de mâncare, nu mai reacţionează emoţional, nu îl mai interesează ce se întâmplă în jurul său, nu poate lua decizii, are o părere proastă despre sine şi adesea este chinuit de gânduri de sinucidere.

Dar ce este depresia în sine? Cea mai simplă, dar şi cea mai adevărată definiţie care i-a fost dată îi aparţine lui Viktor Frankl, psihiatru vienez, întemeietorul logoterapiei: depresia este boala sensului. Când suntem deprimaţi, avem sentimentul că viaţa noastră nu mai are nici un rost. Este absurdă. Sentinţa lui Frankl la adresa depresiei este o definiţie adevărată pentru că îşi are rădăcinile adânc înfipte în însăşi viaţa dramatică a autorului ei.

Viitorul personal şi tăria sufletului

Închis ani de zile în lagărul de exterminare de la Auschwitz, permanent fiind pândit de apropierea rece a morţii, psihiatrul şi-a transgresat continuu suferinţa aducându-şi în faţa ochilor minţii chipul luminos al soţiei sale. A rezistat clipelor interminabile de durere acută - care aveau să se condenseze în ani - imaginându-şi cum va decurge momentul reîntâlnirii cu cea pe care o iubea mai mult decât îşi iubea propria viaţă. A înţeles acum, în mijlocul iadului nazist, adevărul din „Cântarea Cântărilor“ despre dragostea veşnică: „Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare…“ (Cântarea Cântărilor, 8, 6).

Şi-a păstrat, de asemenea, integritatea sufletească privind natura, bucurându-se de un asfinţit sau de un apus de soare în faţa cărora nu s-a putut abţine să nu exclame: „Cât de frumoasă poate fi lumea!“

Frankl a constatat în mediul inuman al lagărelor naziste cât de importantă este credinţa pentru viitorul vieţii noastre. Credinţa în viitor, speranţa, curajul de a trăi. „Deţinutul care şi-a pierdut încrederea în viitorul lui - observă el în cartea autobiografică «Omul în căutarea sensului vieţii» - e condamnat. Odată cu pierderea credinţei în viitorul său, el îşi pierdea şi tăria sa spirituală; se lăsa să decadă şi ajungea pradă degradării fizice şi sufleteşti.“ Devenea apatic, indiferent la tot ceea ce i se întâmpla, degradându-se până acolo încât refuza să fie ridicat din propria mizerie sufletească şi trupească.

Chiar în situaţia în care mediul ostil nu îţi mai oferă nici o speranţă, tu ai libertatea de a alege între a rămâne coerent cu sinele tău spiritual şi moral sau, pierzând contactul cu propriul tău suflet, să devii o victimă, să decazi din condiţia ta umană. Un om aflat pe moarte, deşi aparent este un învins absolut, îşi păstrează libertatea de a alege cum să moară. Poate muri demn. Ba mai mult: poate da un sens martiric morţii sale. Poate muri pentru o cauză. Poate muri în locul semenului său.

Curajul de a suferi

Când sunteţi deprimaţi trebuie să descoperiţi în interiorul vostru un scop precis pe care să vi-l proiectaţi în viitor şi pe care să încercaţi să îl atingeţi. „Nu mai am nimic de aşteptat de la viaţă“ este remarca arhicunoscută a omului deprimat. Doar că - ne învaţă Frankl - în realitate, important este ceea ce aşteaptă viaţa de la noi, nu noi de la viaţă.

Fiecare om este liber să îşi aleagă propriile scopuri, în conformitate cu înzestrările sale native, cu talanţii sădiţi în noi de Dumnezeu. Poţi să creezi ceva, poţi să contempli natura - creaţia lui Dumnezeu -, te poţi bucura de frumosul natural sau artistic. Dacă treci printr-o suferinţă, poţi să ţi-o asumi, să te gândeşti că numai tu poţi să duci cu demnitate povara ei. Curajul de a suferi - ne spune Frankl - este cel mai mare curaj omenesc.

Una dintre formele tipice de depresie este „nevroza de duminică“. După cinci, şase zile în care omul este angrenat în mecanismul vieţii sociale, se trezeşte dintr-o dată cu un timp pe care nu ştie cum să-l folosească, în care simte cum creşte în sufletul său vidul existenţial. Sentimentul de vid existenţial generează, la rândul său, agresivitate, depresie, dar şi dependenţă de alcool, tutun sau droguri. De curând, lumea cinefililor a fost terifiată de vestea morţii mult-îndrăgitului actor Robin Williams. Robin a ales să-şi pună capăt zilelor după ani îndelungaţi de suferinţă provocată de depresie. Depresia ca deznădejde este ultima treaptă a păcatului şi trebuie să luptăm cu ea încă de la primele ei semnale.

Din fericire, noi, creştinii, avem un întreg arsenal cu care putem lupta împotriva depresiei. În primul rând, Sfinţii Părinţi ne ajută să îi punem depresiei eticheta corectă. Depresia este o patimă sufletească ce se manifestă, în principal, ca trândăvie şi întristare. Şi, ca orice patimă, este instrumentată de demoni. Când eşti deprimat - susţine psihiatrul Dmitri Avdeev - demonii îţi şoptesc: „Totul stă prost, n-ai ce să nădăjduieşti…“

Sfinţii Părinţi ne învaţă că, de cele mai multe ori, întristarea cuprinde sufletul omului pentru că nu i-au fost satisfăcute alte porniri pătimaşe ca lăcomia, desfrânarea, avariţia, slava deşartă. Dar depresia, sub forma plictiselii, se face simţită şi imediat ce ne-am lăsat duşi până la capăt în voia unei patimi. „Plictiseala ce urmează oricărei plăceri este ca un gol prevestitor de moarte. Mai mult, Dumnezeu a legat chiar de plăcere totdeauna o durere, ca omul, experiind aceasta, să nu mai caute plăcerea“, scrie părintele Dumitru Stăniloae în „Ascetica şi mistica“.

Soluţii duhovniceşti împotriva depresiei

Dacă Viktor Frankl are dreptate când spune că în om există pe lângă voinţa de putere şi voinţa de plăcere una mai presus de ele, voinţa de a da un sens vieţii, creştinul este un privilegiat printre semenii săi, fiindcă e în posesia unui sens absolut: el tinde să fie în comuniune veşnică cu Dumnezeu. „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“, ne îndeamnă Biserica.

Din această perspectivă - fixată în prezent, dar şi în viitor, temporală, dar şi veşnică - apar soluţiile duhovniceşti împotriva depresiei. Prin Taina Spovedaniei ne eliberăm în faţa duhovnicului de stările de apăsare existenţială, întristare şi trândăvie. Făcând canonul de rugăciune primit de la duhovnic, marcăm momentele importante ale fiecărei zile prin rugăciunile pe care le înălţăm spre Dumnezeu. Prin post şi rugăciune, prin Taina Sfintei Împărtăşanii, intrăm în rânduiala, în rostul pe care ni-l propune Biserica, un sens care este personal - pentru fiecare dintre noi -, dar care este mai presus de noi prin universalitatea lui.

În acelaşi timp, Rugăciunea lui Iisus rostită des ne apără mintea de gândurile negative cu care caută să ne înrobească vrăjmaşul. Cultivând acea stare de prezenţă continuă a minţii la Dumnezeu - despre care ne-a învăţat atât de frumos părintele Arsenie Papacioc - suntem feriţi de acel vid existenţial care ameninţă să se instaleze adesea în interiorul nostru. În acelaşi duh cu părintele Arsenie, stareţul Tadei de la Vitovniţa remarca: „Dacă sufletul iubeşte sincer rugăciunea, nu se mai poate despărţi de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezenţa Sa - fie că vorbeşte cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El şi se mişcă în prezenţa Sa, precum îngerii şi sfinţii. Iată, aceasta este arvuna Împărăţiei cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s-a obişnuit cu viaţa cerească, şi trece din această viaţă, a multelor chinuri şi osteneli, la bucuria cea veşnică a fericirilor, ca unul ce este curăţit încă de aici“. Ciprian Voicilă

Întâmplări minunate din viața noului mucenic Valeriu Gafencu

 

– discurs ţinut la Casa de Cultură Târgu-Ocna, 16 februarie 2017

Toţi cei care l-au cunoscut pe Valeriu Gafencu au mărturisit despre el că a întruchipat desăvârşit sfinţenia. De altfel, Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, a fost primul care - în Jurnalul fericirii- l-a denumit „sfânt al închisorilor”.

Pentru cercetătorul creştin care se apleacă, plin de interes, asupra vieţii şi lucrării lui Valeriu Gafencu, semnele sfinţeniei sale reies din 3 surse majore: din mărturiile consemnate în scris de cei care au vieţuit un timp îndelungat sau mai scurt în vecinătatea sa; din întâmplările deosebite pe care le-a trăit în scurta şi dramatica sa existenţă terestră, dar şi din textele şi învăţăturile duhovniceşti care ne-au rămas moştenire de la el.

Pentru a fi cât mai concis, voi selecta doar câteva întâmplări revelatoare culese din mai multe scrieri reprezentative pentru fiecare categorie narativă descrisă mai sus.

Poate că cea mai impresionantă mărturie despre înălţimile duhovniceşti pe care le atinsese Valeriu Gafencu, în amurgul vieţii sale, ne-o oferă Ioan Ianolide, prietenul şi ucenicul său. În cartea sa Întoarcerea la Hristos, Ianolide scrie: „Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit, întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu. (…) Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort întru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu”.

Pe 18 februarie 1983, Ioan Ianolide nota: „Azi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. Am fost la biserică şi m-am spovedit. Duminică mă voi împărtăşi.

Găsesc zidită în fiinţa mea ziua aceea de sfinţenie, încât nimic nu mă poate despărţi de ea. E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate lăuntrică ce mă însoţeşte şi azi. Cred că am fost în ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă Hristos era prezent în Valeriu. Credinţa lui mi-a dat putere. Dragostea lui Valeriu m-a supus deplin dragostei lui Hristos”.

Un alt mărturisitor, Marin Naidim, într-o evocare scrisă în 1992 la un moment dat a simţit nevoia să precizeze: „Toţi îl vorbesc numai de bine, fie că l-au cunoscut personal, fie din auzite. Eu l-am cunoscut personal şi mărturisesc şi eu că cele spuse sunt adevărate; aşa era, aşa a fost, fără nicio discuţie şi fără îndoială. Pe el nu l-a făcut erou un simplu act de curaj de o clipă, ci o întreagă serie de eroisme de fiecare zi; el a murit puţin câte puţin în fiecare zi şi menţinându-se tot timpul pe poziţie creştină”.

Scurta sa viaţă a fost punctată de multe întâmplări care ne relevă diverse faţete ale personalităţii sale duhovniceşti şi pun în lumină multitudinea de virtuţi pe care Valeriu Gafencu le-a dobândit în anii grei de temniţă.

Când se vorbeşte despre noul mucenic Valeriu, cea mai evocată întâmplare biografică este episodul în care acesta - animat de dragostea pentru aproapele său şi de spiritul jertfirii de sine - renunţă la streptomicina care i-ar fi putut prelungi zilele, în favoarea pastorului Wurmbrand. Dar în biografia sa descoperim şi alte întâmplări parabolice- unele s-ar zice de o mai mică importanţă. Însă măreţia modelelor umane se reflectă, de multe ori, în întâmplările mici, cotidiene, cum se reflectă lumina incandescentă a soarelui în boabele plăpânde de rouă.

Mulţi dintre cei care au pătimit alături de Valeriu în temniţele antonesciene, iar mai târziu în cele comuniste, mărturisesc puterea blândă, dar totodată fermă, a harului dumnezeiesc ce sălăşluia în fiinţa sa, putere care anihila intenţiile diabolice ale prigonitorilor şi răufăcătorilor. Spre exemplu, în colonia de la Galda, un hoţ care evadase din Aiud a vrut să îi fure puţinele-i bunuri. Trezit din somn, Valeriu mai întâi l-a întrebat ce doreşte, apoi l-a condus, ţinându-l de mână, la şeful coloniei. Hoţul a mers spăşit, deşi avea asupra lui un cuţit pe care îl luase special pentru situaţia în care va fi descoperit sau prins.

Tot în colonia de la Galda, pronia dumnezeiască l-a acoperit pe Valeriu, ocrotindu-l de gloanţele unor hoţi care doreau să prade via. Deşi aceştia trăseseră de la mică distanţă, gloanţele, pur şi simplu nu şi-au atins ţinta.

Valeriu era un practicant asiduu şi sporit al Rugăciunii lui Iisus. Dobândise Rugăciunea inimii. Se dedicase rugăciunii numelui lui Iisus încă din anul 1943, când fiind izolat în Zarca Aiudului, în condiţii de exterminare [fusese supus unui regim de înfometare şi i se interzisese contactul cu familia] începe să rostească permanent stihul, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”Octavian Anastasescu - fost deţinut politic- ne-a mărturisit odată că Valeriu Gafencu, în închisoarea sanatoriu de la Târgu-Ocna, l-a iniţiat în practica Rugăciunii lui Iisus. Tot el ne-a încredinţat de darul înainte-vederii, de care se învrednicise Valeriu. Acesta îi prorocise că va fi eliberat din închisoarea de la Târgu-Ocna, dar şi că, după o vreme, va dobândi darul dumnezeiesc al rugăciunii neîncetate: - Fii atent, i-a spus Valeriu, va veni un moment în viaţa ta când fără să provoci inima, ea va cânta singură rugăciunea şi tu o vei auzi”.

Aceste cuvinte se vor adeveri după ieşirea lui Octavian Anastasescu din închisoare. În timpul unei anchete conduse de 5-6 securişti, dintr-odată Octavian Anastasescu conştientizează că este martorul unui fenomen care depăşea graniţele experienţelor obişnuite, comune: „Parcă am fost învăluit într-un fel de sferă luminoasă, va mărturisi el mai târziu. Am simţit un parfum ceresc, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. În timpul acesta, îmi auzeam inima cântând rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Mă simţeam foarte uşor, ca şi cum legile gravitaţiei fuseseră suspendate”.

Pentru cititorul comun, unul dintre cele mai importante episoade din viaţa mucenicului Valeriu Gafencu este momentul în care i s-a arătat Maica Domnului. Era în noaptea Naşterii Domnului, ultimul Crăciun pe care Valeriu avea să îl petreacă pe pământ. „Am ridicat privirea- îi va mărturisi el prietenului său, Ioan Ianolide- şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus: - Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!

De la Valeriu ne-au rămas texte foarte variate ca formă şi conţinut: scrisori trimise familiei, din temniţă, poeme, dialoguri purtate cu Ioan Ianolide, pe care acesta le-a încredinţat, după mulţi ani, hârtiei. Dintre cele din urmă o să vă citez aici un mic fragment, care şi-a păstrat prospeţimea, în ciuda trecerii inexorabile a timpului.

Învinuit de un camarad că ar acorda o importanţă prea mare, ba chiar exclusivă, vieţii sale interioare şi problemelor sufleteşti în defavoarea aspectului social al creştinismului, Valeriu Gafencu îi răspunde: „Soluţia pe care o dau omenirii creştinii este spiritualitatea creştină, şi ea este o concepţie integrală de viaţă. Nu e îngăduit a ne rezuma la o viaţă lăuntrică neglijându-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lume fără a avea o viaţă duhovnicească. Spiritualitatea creştină înseamnă guvernarea Duhului Sfânt. Strădaniile noastre duhovniceşti lăuntrice sunt o pregătire pentru o vieţuire duhovnicească în societate. A sări peste ele înseamnă a merge spre dezastru, căci Îl părăsim pe Hristos. Dacă creştinismul n-ar fi şi viaţă lăuntrică, el n-ar respecta omul şi n-ar cunoaşte libertatea lui. Trăirea lăuntrică se îngemănează cu orânduirea socială”.

Merită să reflectăm asupra acestor cuvinte care ne învaţă dreapta măsură, atitudinea corectă pe care trebuie să o adopte creştinul de astăzi, situat faţă în faţă cu problemele stringente ale vremii: să ne ferim de egoismul spiritualizat (concentrat asupra eului propriu, indiferent la cele ce se petrec în lume), dar şi de activismul social al cărui fundament şi ţintă finală nu este Hristos şi mântuirea omului.

Cine va avea curiozitatea să citească „Dialogurile cu Valeriu” va descoperi în ele multe elemente de teologie socială şi o viziune creştină organică menită să răspundă la multe dileme care neliniştesc în prezent conştiinţa creştinilor.

Ciprian Voicilă

Cum ne primejduieşte grăirea de rău viața duhovnicească

 

[Articol publicat în Ziarul Lumina ]

Dacă vom privi, cu sinceritate, înlăuntrul și în afara noastră ar trebui să recunoaștem că tentația de a surprinde, plini de curiozitate, carențele spirituale ale aproapelui, bârfa, impulsul de a exacerba malițios micile lui căderi au devenit ingrediente aproape indispensabile ale vieții. Ele ne par a fi consubstanțiale.

Cu atât mai mult cu cât această tendință general-umană în vremurile noastre este speculată mediatic și financiar în asemenea grad, încât orice sferă a vieții sociale a devenit subiect de cancan.

Din punct de vedere psihologic, se poate spune că raportarea extrem de critică la cel de lângă noi, însoțită de defăimarea și osândirea lui, reprezintă expresia personalităților narcisiste, centrate asupra egoului. În acest mod, ele își întrețin nealterate imaginea și stima de sine.

Studierea cărților în care sunt consemnate viețuirea, lucrările și cuvintele părinților îndumne­zeiți din vechime ne poate ajuta să înțelegem cât de insidioasă și de nocivă este patima vorbirii de rău și în ce fel ne periclitează însuși sensul vieții noastre - comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, citim că Avva Arsenie a spus: „De multe ori m-am căit că am vorbit, iar că am tăcut, niciodată”. Iar despre Avva Ammoi aflăm că atunci când era nevoit să meargă la biserică, nu îi îngăduia ucenicului său să parcurgă drumul alături de el, ci la distanță. Iar când ucenicul venea să-și mărturisească gândurile, după ce îl asculta îl îndepărta degrabă, grăind: „Nu cumva vorbind noi pentru folos, să spunem vreo vorbă străină. Pentru aceasta nu te las aproape de mine”.

„Întinăciune a inimii”

Sfântul Ioan Scărarul - „dascălul prin excelență al celor care se nevoiesc în muntele Sinaiului”, cum ni-l prezită Patericul sinaitic - dedică treapta a zecea a scării sale patimii vorbirii de rău a aproapelui și virtuții care i se opune - dragostea. Sfinții Părinți ne învață că patimile se condiționează una pe cealaltă, se înlănțuie, anihilând libertatea omului, robindu-l cu totul, întunecându-i mintea, care este ochiul sufletului. În cazul de față, afirmă Sfântul Ioan Scărarul, „vorbirea de rău (se) naște din ură și din ținerea de minte a răului”. El portretizează în culori vii, memorabile această patimă atât de prezentă în viața noastră, urmărind să descrie în primul rând efectele nocive pe care le are asupra sufletului: grăirea de rău este „o lipitoare grasă, ascunsă și uitată care suge și prăpădește sângele iubirii, este fățărnicia dragostei, întinăciunea inimii, sarcină care împovărează conștiința, pierdere a curăției”.

Patima vorbirii de rău este perfidă și pentru că ea își ascunde chipul hidos în spatele unei măști care mimează dragostea. Sfântul Ioan mărturisește: „Am auzit pe unii care cleveteau și am rămas uimit, căci acești lucrători ai răutății se apărau răspunzând că fac aceasta din dragoste și din purtare de grijă față de cel pe care-l cleveteau”. El ne învață că nu în acest mod eronat trebuie să se manifeste dragostea față de semenul nostru, ci doar în acord cu voința lui Dumnezeu: „Dacă spui că îl iubești, roagă-te în taină pentru dânsul, nu-l lua însă în bătaie de joc. Făcând așa, vei bineplăcea Domnului”.

Remedii duhovnicești

Pentru a ne feri de păcatul greu al judecării aproapelui trebuie să facem efortul de a vedea corect, de a discerne între cel ispitit și ispititor: „Cel ce voiește a birui duhul grăirii de rău să nu ocărască pe cel ce a căzut, ci pe demonul care l-a ispitit (îndemnat)”.

Una dintre căile prin care ne putem păzi de tentația de a ne bârfi semenii este să evităm să interacționăm cu acele persoane care găsesc o plăcere deosebită în obiceiul de a-i cleveti pe alții. Fiindcă „precum focul este potrivnic apei, tot astfel de potrivnic este cel care judecă celui care voiește să se pocăiască”.

În esență, judecarea și osândirea au două efecte majore asupra vieții noastre duhovnicești: riscăm să cădem în aceleași păcate pentru care îi sancționăm pe ceilalți și ne abatem atenția de la păcatele proprii la acelea săvârșite de cei de lângă noi, ceea ce ne primejduiește starea de pocăință, atât de necesară mântuirii. Despre prima primejdie duhovnicească, Sfântul Ioan Sinaitul scrie: „Dacă este adevărat, precum și este, că «judecata cu care veți judeca veți fi judecați» (Matei 7, 2), apoi fără îndoială că vom cădea și noi în acelea (păcate) cu care osândim pe aproapele, indiferent că sunt ele trupești sau sufletești”.

În ceea ce privește risipirea duhului de pocăință prin devierea atenției de la lumea lăuntrică spre cele săvârșite de semenii noștri, Sfântul Ioan subliniază că în spatele acestei necunoașteri de sine se ascunde patima iubirii de sine: „(...) dacă ar fi privit mai cu grijă la păcatele pe care li le-a ascuns iubirea de sine, nu s-ar fi îngrijit de nici unul din cei din lume, socotind că viața întreagă nu le-ar fi ajuns spre a-și plânge păcatele proprii, chiar de ar trăi o sută de ani și chiar dacă ar vedea lacrimile ce le curg din ochi devenind un adevărat Iordan”. Egumenul de pe muntele sfânt al Sinaiului încheie memorabil și edificator, pentru noi, acest paragraf: „Am cercetat cu grijă plânsul și n-am găsit în el urmă de clevetire sau osândire”.

Cum alungă judecarea aproapelui duhul pocăinței și al vederii păcatelor proprii aflăm și dintr-un episod din viața Avvei Moise Arapul. Într-o bună zi, s-a făcut adunare în schit fiindcă un frate săvârșise un păcat. L-au chemat la judecată și pe Avva Moise, însă acesta nu voia să vină. Trimițându-i vorbă preotul schitului, bătrânul li s-a înfățișat purtând în spate o coșniță găurită, plină cu nisip. Venind în întâmpinarea sa, l-au întrebat: „Ce este aceasta, părinte?” Le-a răspuns bătrânul: „Păcatele mele sunt înapoia mea, curgând jos, dar eu nu le văd. Astăzi am venit să judec păcatele străine”. Auzind aceste cuvinte, nu l-au mai învinuit pe fratele și l-au iertat.

Sfântul Ioan Scărarul ne învață care sunt trăsăturile psihologice ale acelora care au prostul obicei de a-și bârfi semenii - plăcerea deosebită cu care fac aceasta și graba cu care se lansează în depistarea greșelilor: „Află că semnul după care poți recunoaște pe clevetitori și pizmași este acela că ei defaimă cu plăcere și cu ușurință învăță­turile, faptele sau virtuțile aproapelui, fiind cu totul cufundați în duhul urii (dușmăniei)”.

Judecarea și osândirea semenilor noștri ne perturbă și ne periclitează relația cu Dumnezeu, întrucât „a judeca pe aproapele înseamnă a răpi cu obrăznicie cinstea care-i aparține doar lui Dumnezeu; iară a osândi înseamnă a-ți ucide sufletul”.

O altă cale prin care putem evita să cădem în această patimă cumplită este să ne orientăm atenția asupra virtuților și faptelor bune săvârșite de aproapele nostru. Sfântul Ioan Scărarul ne povățuiește: „Tot astfel mintea înțeleaptă și pricepută, oricâte virtuți va vedea la aproapele, va lua aminte la ele cu grijă deosebită; cel neînțelept însă va cerceta cu lumânarea viciile și defectele fratelui său”.

Maica Gavrilia Papayannis, cea care a străbătut întreaga lume, din India până în Kenya, slujind oamenilor înrobiți de suferință, mărturisea: „Cel mai important act filantropic este de a-i vorbi de bine pe semenii noștri”.

Grăirea de rău a aproapelui este strâns legată cu o altă patimă, prin care se și manifestă în exterior: limbuția este „ușă prin care intră clevetirea”. Limbutul se situează la antipodul omului duhovnicesc, preocupat să-și cultive continuu starea de pocăință: „Cel care-și recunoaște păcatele își pune frâu limbii; limbutul însă încă nu s-a cunoscut pe sine cum trebuie”. Tăcerea este mediul benefic al întâlnirii cu Dumnezeu: „Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu”.

Cine va reuși să se abțină de la obiceiul nefast de a judeca și de a grăi de rău va dobândi dragostea și duhul pocăinței: „Cel care, biruind, a urcat treapta a zecea s-a făcut pe sine lucrător al dragostei și al plânsului”. Ciprian Voicilă

Valoarea entuziasmului în viața de zi cu zi

 

[Articol publicat în Ziarul Lumina .]

Norman Vincent Peale, reputatul specialist în psihologie moti­vațională, definea entuziasmul ca fiind „acea calitate nepre­țuită care poate schimba totul”. Mai concret, „entuziasmul este impulsul emo­țio­nal care ne ajută să ne urmărim scopul”. Odată dobândit, entuziasmul produce schimbări majore în întreaga sferă a existenței umane: la serviciu, în relațiile cu membrii familiei și cu ceilalți semeni ai noștri.

Următoarea afirmație a lui Peale pare surprinzătoare: „Entuziasmul poate constitui granița dintre succes și eșec”. Mulți creatori de geniu, însă, confirmă această opinie. Fizicianul Edward Appleton declara: „După mine, entuziasmul este mai important chiar decât aptitudinile profesionale”. Entuziasmul nu poate înlocui aptitudinile, însă prezența sau absența entuziasmului poate fi determinantă în profesia noastră: lucrurile făcute din pasiune sunt mai valoroase decât celelalte.

Oamenii lipsiți de entuziasm sunt, în general, dezinteresați de tot ce îi înconjoară, „le este totuna”, nu se implică emoțional în nici o decizie majoră, trăiesc o viață monotonă, sunt apatici, iar uneori se arată a fi chiar cinici cu cei din jur. Această atitudine denotă egoism, centrare asupra sinelui propriu. În consecință, trăiesc adesea un sentiment de nefericire și de eșec existențial. Prin contrast, oamenii entuziaști sunt optimiști, pasionați de viață, se bucură de fiecare clipă, sunt dornici să-și aprofundeze cu­noaște­rea despre sine și despre lume, „ard ca o flacără”.

Cum putem câștiga entuziasmul? Mai înainte de toate - susține Peale - trebuie să ne propunem în mod conștient să îl dobândim. Apoi, trebuie să între­ținem continuu în mintea noastră dorința de a-l avea. Pasul trei constă în a ne comporta efectiv ca și cum am devenit deja ființe entuziaste. Peale merge aici pe urmele psihologului William James, care făcea următoarea recomandare: „Dacă vreți să aveți o calitate, purtați-vă ca și cum ați primit-o deja”. În plus, este bine să punem suflet în tot ceea ce trebuie să facem pe parcursul unei zile.

Gândurile și sentimentele toxice care ne asediază de dimineața până seara (frustrări, resentimente, dezamăgiri) ne pot împiedica să devenim entuziaști. Peale ne propune următorul exercițiu ca antidot împotriva acestora: înainte de a adormi, e bine să facem efortul de a rememora întâmplările dezagreabile de peste zi, proiectându-le într-o imagine cât mai clară. Analizându-le, trebuie să extragem învățătura necesară, să înțelegem unde am greșit și ce putem remedia pe viitor. În ultima etapă a exercițiului trebuie să ne imaginăm cum strângem toate întâmplările negative ale zilei și le aruncăm într-un coș (coșul uitării), rostind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „...uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14).

Peale afirmă că un om credincios își păstrează mult mai ușor entuziasmul decât unul lipsit de credință: „O credință profundă în Dumnezeu este factorul fundamental în cultivarea unui entuziasm fără de sfârșit”.

Noi, creștinii, folosim un sinonim pentru cuvântul „entuziasm”, cu importante valențe duhovni­cești: râvnă. Căutăm să între­ținem în sufletul nostru râvna pentru Dumnezeu, potrivit îndemnului pe care îl auzim continuu la Sfânta Liturghie, prin gura preotului: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Râvna este acea energie care ne ajută să săvârșim faptele definitorii pentru o viață orientată spre Dumnezeu: respectarea poruncilor, rugăciunea, postul, participarea la viața liturgică. Sfântul Porfirie Bairaktaris sfătuia: „Marele medicament este ca omul să se dăruiască slujirii lui Hristos. Toate se tămăduiesc. Toate lucrează după rânduială. Iubirea lui Dumnezeu le preface pe toate, le sfințește, le îndreaptă, le schimbă”. Ciprian Voicilă