„Important este ce aşteaptă viaţa de la noi, nu noi de la ea“

 [Articol apărut în Ziarul Lumina ]

„Arăţi de parcă ţi s-au scufundat toate corăbiile.“ De câte ori nu aţi auzit spusă în preajma dumneavoastră această remarcă? E un fel de a spune, mai pe ocolite, că arătăm ca nişte oameni deprimaţi. Cum recunoaştem depresia? Simptomele majore ale bolii sunt oboseala, astenia şi aprecierea descurajant-pesimistă a evenimentelor pe care le trăim. Depresia se manifestă adesea în viaţa noastră ca vid existenţial, ca o stare de plictiseală. Boală specifică secolelor XX şi XXI, 125.000.000 de oameni de pe întreg mapamondul suferă de depresie. Industrializarea şi tehnologizarea au creat un timp liber pe care omul zilelor noastre nu mai ştie cu ce să îl umple.

Omul deprimat are o dispoziţie generală proastă, arată abătut, gândeşte lent, se mişcă alene, suferă de tulburări ale somnului, are o capacitate redusă de concentrare şi atenţie, nu are poftă de mâncare, nu mai reacţionează emoţional, nu îl mai interesează ce se întâmplă în jurul său, nu poate lua decizii, are o părere proastă despre sine şi adesea este chinuit de gânduri de sinucidere.

Dar ce este depresia în sine? Cea mai simplă, dar şi cea mai adevărată definiţie care i-a fost dată îi aparţine lui Viktor Frankl, psihiatru vienez, întemeietorul logoterapiei: depresia este boala sensului. Când suntem deprimaţi, avem sentimentul că viaţa noastră nu mai are nici un rost. Este absurdă. Sentinţa lui Frankl la adresa depresiei este o definiţie adevărată pentru că îşi are rădăcinile adânc înfipte în însăşi viaţa dramatică a autorului ei.

Viitorul personal şi tăria sufletului

Închis ani de zile în lagărul de exterminare de la Auschwitz, permanent fiind pândit de apropierea rece a morţii, psihiatrul şi-a transgresat continuu suferinţa aducându-şi în faţa ochilor minţii chipul luminos al soţiei sale. A rezistat clipelor interminabile de durere acută - care aveau să se condenseze în ani - imaginându-şi cum va decurge momentul reîntâlnirii cu cea pe care o iubea mai mult decât îşi iubea propria viaţă. A înţeles acum, în mijlocul iadului nazist, adevărul din „Cântarea Cântărilor“ despre dragostea veşnică: „Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare…“ (Cântarea Cântărilor, 8, 6).

Şi-a păstrat, de asemenea, integritatea sufletească privind natura, bucurându-se de un asfinţit sau de un apus de soare în faţa cărora nu s-a putut abţine să nu exclame: „Cât de frumoasă poate fi lumea!“

Frankl a constatat în mediul inuman al lagărelor naziste cât de importantă este credinţa pentru viitorul vieţii noastre. Credinţa în viitor, speranţa, curajul de a trăi. „Deţinutul care şi-a pierdut încrederea în viitorul lui - observă el în cartea autobiografică «Omul în căutarea sensului vieţii» - e condamnat. Odată cu pierderea credinţei în viitorul său, el îşi pierdea şi tăria sa spirituală; se lăsa să decadă şi ajungea pradă degradării fizice şi sufleteşti.“ Devenea apatic, indiferent la tot ceea ce i se întâmpla, degradându-se până acolo încât refuza să fie ridicat din propria mizerie sufletească şi trupească.

Chiar în situaţia în care mediul ostil nu îţi mai oferă nici o speranţă, tu ai libertatea de a alege între a rămâne coerent cu sinele tău spiritual şi moral sau, pierzând contactul cu propriul tău suflet, să devii o victimă, să decazi din condiţia ta umană. Un om aflat pe moarte, deşi aparent este un învins absolut, îşi păstrează libertatea de a alege cum să moară. Poate muri demn. Ba mai mult: poate da un sens martiric morţii sale. Poate muri pentru o cauză. Poate muri în locul semenului său.

Curajul de a suferi

Când sunteţi deprimaţi trebuie să descoperiţi în interiorul vostru un scop precis pe care să vi-l proiectaţi în viitor şi pe care să încercaţi să îl atingeţi. „Nu mai am nimic de aşteptat de la viaţă“ este remarca arhicunoscută a omului deprimat. Doar că - ne învaţă Frankl - în realitate, important este ceea ce aşteaptă viaţa de la noi, nu noi de la viaţă.

Fiecare om este liber să îşi aleagă propriile scopuri, în conformitate cu înzestrările sale native, cu talanţii sădiţi în noi de Dumnezeu. Poţi să creezi ceva, poţi să contempli natura - creaţia lui Dumnezeu -, te poţi bucura de frumosul natural sau artistic. Dacă treci printr-o suferinţă, poţi să ţi-o asumi, să te gândeşti că numai tu poţi să duci cu demnitate povara ei. Curajul de a suferi - ne spune Frankl - este cel mai mare curaj omenesc.

Una dintre formele tipice de depresie este „nevroza de duminică“. După cinci, şase zile în care omul este angrenat în mecanismul vieţii sociale, se trezeşte dintr-o dată cu un timp pe care nu ştie cum să-l folosească, în care simte cum creşte în sufletul său vidul existenţial. Sentimentul de vid existenţial generează, la rândul său, agresivitate, depresie, dar şi dependenţă de alcool, tutun sau droguri. De curând, lumea cinefililor a fost terifiată de vestea morţii mult-îndrăgitului actor Robin Williams. Robin a ales să-şi pună capăt zilelor după ani îndelungaţi de suferinţă provocată de depresie. Depresia ca deznădejde este ultima treaptă a păcatului şi trebuie să luptăm cu ea încă de la primele ei semnale.

Din fericire, noi, creştinii, avem un întreg arsenal cu care putem lupta împotriva depresiei. În primul rând, Sfinţii Părinţi ne ajută să îi punem depresiei eticheta corectă. Depresia este o patimă sufletească ce se manifestă, în principal, ca trândăvie şi întristare. Şi, ca orice patimă, este instrumentată de demoni. Când eşti deprimat - susţine psihiatrul Dmitri Avdeev - demonii îţi şoptesc: „Totul stă prost, n-ai ce să nădăjduieşti…“

Sfinţii Părinţi ne învaţă că, de cele mai multe ori, întristarea cuprinde sufletul omului pentru că nu i-au fost satisfăcute alte porniri pătimaşe ca lăcomia, desfrânarea, avariţia, slava deşartă. Dar depresia, sub forma plictiselii, se face simţită şi imediat ce ne-am lăsat duşi până la capăt în voia unei patimi. „Plictiseala ce urmează oricărei plăceri este ca un gol prevestitor de moarte. Mai mult, Dumnezeu a legat chiar de plăcere totdeauna o durere, ca omul, experiind aceasta, să nu mai caute plăcerea“, scrie părintele Dumitru Stăniloae în „Ascetica şi mistica“.

Soluţii duhovniceşti împotriva depresiei

Dacă Viktor Frankl are dreptate când spune că în om există pe lângă voinţa de putere şi voinţa de plăcere una mai presus de ele, voinţa de a da un sens vieţii, creştinul este un privilegiat printre semenii săi, fiindcă e în posesia unui sens absolut: el tinde să fie în comuniune veşnică cu Dumnezeu. „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“, ne îndeamnă Biserica.

Din această perspectivă - fixată în prezent, dar şi în viitor, temporală, dar şi veşnică - apar soluţiile duhovniceşti împotriva depresiei. Prin Taina Spovedaniei ne eliberăm în faţa duhovnicului de stările de apăsare existenţială, întristare şi trândăvie. Făcând canonul de rugăciune primit de la duhovnic, marcăm momentele importante ale fiecărei zile prin rugăciunile pe care le înălţăm spre Dumnezeu. Prin post şi rugăciune, prin Taina Sfintei Împărtăşanii, intrăm în rânduiala, în rostul pe care ni-l propune Biserica, un sens care este personal - pentru fiecare dintre noi -, dar care este mai presus de noi prin universalitatea lui.

În acelaşi timp, Rugăciunea lui Iisus rostită des ne apără mintea de gândurile negative cu care caută să ne înrobească vrăjmaşul. Cultivând acea stare de prezenţă continuă a minţii la Dumnezeu - despre care ne-a învăţat atât de frumos părintele Arsenie Papacioc - suntem feriţi de acel vid existenţial care ameninţă să se instaleze adesea în interiorul nostru. În acelaşi duh cu părintele Arsenie, stareţul Tadei de la Vitovniţa remarca: „Dacă sufletul iubeşte sincer rugăciunea, nu se mai poate despărţi de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezenţa Sa - fie că vorbeşte cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El şi se mişcă în prezenţa Sa, precum îngerii şi sfinţii. Iată, aceasta este arvuna Împărăţiei cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s-a obişnuit cu viaţa cerească, şi trece din această viaţă, a multelor chinuri şi osteneli, la bucuria cea veşnică a fericirilor, ca unul ce este curăţit încă de aici“. Ciprian Voicilă

În curs de apariţie la editura Predania. Stareţul Tadei- "Pace şi bucurie în Duhul Sfânt"

PUTEREA GÂNDURILOR BUNE


Cum ne sânt gândurile, aşa ne este şi viaţa

Din gânduri izvorăşte totul, şi binele şi răul.
Gândurile noastre se înfăptuiesc.
Vedem cum tot ceea ce este zidit, şi pe faţa pământului, şi în univers, a fost zidit de Gândul lui Dumnezeu în timp şi spaţiu.
Cum ne sânt gândurile, aşa ne este şi viaţa. Oamenii dau puţină atenţie faptului acesta, dar Dumnezeu ne descoperă că gândul este o putere uriaşă. Duhul se manifestă prin trup, trup cugetător. Aceasta putere a gândului pune în mişcare materia. Trupul este, în sine, doar mort, fără duh.

Plantele ne întorc iubirea cu iubire

Vedeţi că există o energie de viaţă şi în plante... Şi plantele cugetă, omule! Ne „citesc” gândurile. Aşa cum ne purtăm noi cu ele, aşa se poartă şi ele cu noi. Ne întorc aceeaşi iubire cu iubire. Poporul spune: „Seceri ce-ai semănat.”

Domnul nu va părăsi poporul nostru

O, dacă s’ar schimba-la-faţă poporul nostru, cât de bine ar fi! Ar înceta relele, ar înceta aceste necazuri, această tulburare de acum – nimeni în pace, nimeni mulţumit! Slavă lui Dumnezeu, nădăjduiesc că Domnul nu va lăsa poporul nostru, căci mulţi sânt cei ce se roagă înaintea Scaunului lui Dumnezeu – Maica Preasfântă, îngerii, sfinţii. Şi avem mângâiere de la Domnul şi prin Sfinţii Părinţi.

Înseamnă că sântem iubiţi de Dumnezeu, de s’a ridicat lumea întreagă împotriva noastră

După ce vom cunoaşte că sântem iubiţi de Dumnezeu?
Iată după ce: dacă Domnul ne poartă prin multe necazuri, prin multe pătimiri, multe suferinţe şi multe dureri de inimă, înseamnă că sântem dragi Domnului. Şi El ne ocroteşte.
Dacă lumea întreagă s’a ridicat împotriva noastră, înseamnă că-i sântem dragi lui Dumnezeu. Nu s’a mai întâmplat ca lumea întreagă să se ridice împotriva unui popor mic. Înseamnă că-I sântem dragi lui Dumnezeu şi că ne păzeşte, altminteri ne-ar fi înghiţit, nu am mai fi existat.
Deşi ca ortodocşi ne-am răcit mult, sânt printre ortodocşi multe suflete smerite şi blânde care se roagă Domnului să stăvilească răul. Pentru aceşti smeriţi şi blânzi nu se poate înfăptui noul plan (instaurarea noii ordini mondiale). Pentru că globaliştii slujesc cu credincioşie satanei, i se plâng că nu pot să-şi înfăptuiască planul din pricina ortodocşilor. De aceea pătimesc ortodocşii. Dar ei (globaliştii) nu ştiu din ce pricină nu pot să-şi înfăptuiască planul. Din pricina acestor suflete smerite şi blânde, care se roagă lui Dumnezeu, nu pot ei să-şi înfăptuiască planul...

Ne sântem nouă înşine cei mai mari vrăjmaşi, din pricina gândurilor şi dorinţelor rele

Dumnezeu este pretutindenea; bineînţeles că este şi când ne rugăm Lui din inimă în fiecare zi. Atunci să înmulţim rugăciunile, să ne rugăm Domnului din inimă ca poporul nostru să se pocăiască, să se întoarcă către bine, pentru binele său. Atunci vom vedea cum se schimbă situaţia! Se schimbă cu totul situaţia în jurul nostru. Treptat încetează vrăjmăşiile. Căci noi singuri ne sântem cei mai mari vrăjmaşi, din pricina gândurilor şi dorinţelor rele. Acestea ne năruiesc din lăuntru şi din afară; au o înrâurire negativă pretutindeni, şi asupra celor dimprejur, şi asupra vecinilor noştri. Gândurile pătrund, omule! Pătrund în veşnicie, nu numai aici, pe faţa pământului.

Din pricina căderii omului, totul suferă

Sântem o fiinţă ciudată. Cu multe sântem răsplătiţi de Domnul, iar noi nu pricepem asta. Am căzut şi, din pricina căderii omului, totul pătimeşte – natura toată, căci omul a fost zidit cel din urmă, ca să fie stăpânul întregii lumi materiale. Strămoşii noştri trăiau ca îngerii, ca duhurile, materia era plină de duh, şi nu aşa grosolană ca astăzi.
După călcarea poruncii lui Dumnezeu, de îndată s’a ivit grosolănia. De aceea Apostolul Pavel spune: „Toată zidirea împreună suspină şi împreună are durere până acum.” /Rom. 8:22/ Natura aşteaptă să fim izbăviţi ca să fie şi ea slobozită de stricăciune, căci acum este stricăcioasă şi schimbătoare. Iar în noi, în organismul nostru, sânt toate mineralele cu putinţă care există în cosmos. Am fost stăpâni, iar acum totul s’a ridicat împotriva noastră, căci sântem vinovaţi pentru căderea tuturor. Trebuie să ne îndreptăm, ca totul în jurul nostru să se înnoiască.

Totul se întâmplă fie după pronia, fie după îngăduinţa lui Dumnezeu

Nimic nu se întâmplă pe faţa pământului, nici în univers, fără pronia sau fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Tot ce este nobil şi înalt e purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar tot ce este negativ e îngăduinţă de la Domnul; El ştie de ce a îngăduit lucrul acela şi până când va dura. Dacă puterile cugetătoare netrupeşti şi puterile gândurilor ar avea trup, iar noi, oamenii, am putea face ce vrem, ar fi un haos îngrozitor nu numai pe faţa pământului, ci şi în cosmos. Dumnezeu este pretutindenea şi este Lumină de neatins, energie care cuprinde totul.
La Dumnezeu nu este trecut, viitor sau prezent. Pentru El este întotdeauna astăzi, veşnicie. Totul prin El se ţine. El ştie de ce a îngăduit să se întâmple ceva. Iar noi, oamenii, prin gândurile şi dorinţele noastre adeseori numai complicăm lucrurile. Numai noi, oamenii, putem să ne împotrivim voii lui Dumnezeu, în timp ce îngerii şi sfinţii se supun întru totul voii lui Dumnezeu. Iar noi, copiii lui Adam şi ai Evei, ne împotrivim. Domnul are mai multe probleme cu noi, cei credincioşi, decât cu aceia care sânt întru totul înstrăinaţi de Dumnezeu.

Domnul ne-a poruncit să ne iubim vrăjmaşii nu pentru ei, ci pentru noi

Dumnezeu poate să ne izbăvească de tot răul, dar noi singuri ne ţinem cu tărie de rău. De ce a poruncit Domnul să ne iubim vrăjmaşii? Nu pentru ei, ci pentru noi. Căci atâta timp cât ţinem în noi gândul despre vătămarea pe care ne-au adus-o vrăjmaşii, prietenii sau cei de un neam cu noi, nu avem pace şi nici linişte. Trebuie să ne lepădăm de asta. Cum? Trebuie să iertăm din inimă. Dacă se iartă din inimă, e ca şi cum nu a fost nimic. Apoi nu mai avem aceste munci lăuntrice, care nu ne dau pace şi linişte. Iertat este – atun i pacea a pus stăpânire.

Nu trebuie să ne gândim la rău sub nici un chip

Omul bun şi desăvârşit nu ştie să-şi urască vrăjmaşul, ci îi doreşte binele. Această bunătate îl scapă de neorânduială şi pe el şi pe vrăjmaş. Duşmanul nu mai are putere să atace. Iar dacă cugetăm răul, adăugăm un rău uriaş, dăm putere răului. Nu trebuie să ne gândim la rău deloc.

Bunătatea – putere uriaşă

Dacă toţi ar dori să se unească în bunătate, ar vedea ce putere uriaşă şi nemaiîntâlnită este. Armonia ar fi pretutindeni şi în tot locul!

Încetează să te războieşti cu gândurile

În anii 1980, când eram la Mănăstirea Tuman, a venit la mine o femeie care lucra la „Galenic,” care mi s’a plâns că trebuie să-şi părăsească locul de muncă, fiindcă nu mai poate să lucreze acolo din pricina marilor jigniri pe care le rabdă. I-am spus: „Să nu-ţi părăseşti locul de muncă, locurile de muncă sânt ocupate, este greu să găseşti să te angajezi, şi încetează să te mai războieşti.” „Dar nu mă războiesc cu nimeni,” mi-a spus ea. „Fizic nu,” îi spun eu, „dar te războieşti în cuget. Nu eşti mulţumită cu situaţia în care te afli, cu locul de muncă, cu cei din comunitatea de la serviciu.” „Dar asta nu se poate niciodată” spuse ea. „Nu se poate, dar cu ajutorul lui Dumnezeu o să se poată. Roagă-te lui Dumnezeu să dea înger bun tuturor, şi pe tine să nu te uite. Şi vei vedea, cu timpul, cum cercul gândurilor de la locul de muncă se schimbă.”
Apoi, cam prin 1984, a venit la mine la mănăstire, la Vitovniţa; a ieşit dintr’un grup şi mi-a spus: „Blagosloviţi, părinte! Eu, părinte, n’am ştiut că toţi oamenii sânt buni, acolo, la locul de muncă. Aşa este! Este o minune că toţi oamenii s’au schimbat, nu mă mai jignesc. Numai cu o persoană n’am putut să mă împac multă vreme. Mă jignea foarte mult.” „Dar ai restabilit înţelegerea cu ea?” „Da.” „Cum?” „Citesc în Sfânta Scriptură şi văd că Domnul a poruncit să-i iubim şi pe vrăjmaşii noştri. Îmi spun mie însămi: «Să o iubeşti cum ştii, căci aşa a poruncit Domnul!» Acum sântem cele mai bune prietene.” Dacă am avea astfel de oameni pretutindeni, iată armonia în ţară, omule!