„Important este ce aşteaptă viaţa de la noi, nu noi de la ea“

 [Articol apărut în Ziarul Lumina ]

„Arăţi de parcă ţi s-au scufundat toate corăbiile.“ De câte ori nu aţi auzit spusă în preajma dumneavoastră această remarcă? E un fel de a spune, mai pe ocolite, că arătăm ca nişte oameni deprimaţi. Cum recunoaştem depresia? Simptomele majore ale bolii sunt oboseala, astenia şi aprecierea descurajant-pesimistă a evenimentelor pe care le trăim. Depresia se manifestă adesea în viaţa noastră ca vid existenţial, ca o stare de plictiseală. Boală specifică secolelor XX şi XXI, 125.000.000 de oameni de pe întreg mapamondul suferă de depresie. Industrializarea şi tehnologizarea au creat un timp liber pe care omul zilelor noastre nu mai ştie cu ce să îl umple.

Omul deprimat are o dispoziţie generală proastă, arată abătut, gândeşte lent, se mişcă alene, suferă de tulburări ale somnului, are o capacitate redusă de concentrare şi atenţie, nu are poftă de mâncare, nu mai reacţionează emoţional, nu îl mai interesează ce se întâmplă în jurul său, nu poate lua decizii, are o părere proastă despre sine şi adesea este chinuit de gânduri de sinucidere.

Dar ce este depresia în sine? Cea mai simplă, dar şi cea mai adevărată definiţie care i-a fost dată îi aparţine lui Viktor Frankl, psihiatru vienez, întemeietorul logoterapiei: depresia este boala sensului. Când suntem deprimaţi, avem sentimentul că viaţa noastră nu mai are nici un rost. Este absurdă. Sentinţa lui Frankl la adresa depresiei este o definiţie adevărată pentru că îşi are rădăcinile adânc înfipte în însăşi viaţa dramatică a autorului ei.

Viitorul personal şi tăria sufletului

Închis ani de zile în lagărul de exterminare de la Auschwitz, permanent fiind pândit de apropierea rece a morţii, psihiatrul şi-a transgresat continuu suferinţa aducându-şi în faţa ochilor minţii chipul luminos al soţiei sale. A rezistat clipelor interminabile de durere acută - care aveau să se condenseze în ani - imaginându-şi cum va decurge momentul reîntâlnirii cu cea pe care o iubea mai mult decât îşi iubea propria viaţă. A înţeles acum, în mijlocul iadului nazist, adevărul din „Cântarea Cântărilor“ despre dragostea veşnică: „Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare…“ (Cântarea Cântărilor, 8, 6).

Şi-a păstrat, de asemenea, integritatea sufletească privind natura, bucurându-se de un asfinţit sau de un apus de soare în faţa cărora nu s-a putut abţine să nu exclame: „Cât de frumoasă poate fi lumea!“

Frankl a constatat în mediul inuman al lagărelor naziste cât de importantă este credinţa pentru viitorul vieţii noastre. Credinţa în viitor, speranţa, curajul de a trăi. „Deţinutul care şi-a pierdut încrederea în viitorul lui - observă el în cartea autobiografică «Omul în căutarea sensului vieţii» - e condamnat. Odată cu pierderea credinţei în viitorul său, el îşi pierdea şi tăria sa spirituală; se lăsa să decadă şi ajungea pradă degradării fizice şi sufleteşti.“ Devenea apatic, indiferent la tot ceea ce i se întâmpla, degradându-se până acolo încât refuza să fie ridicat din propria mizerie sufletească şi trupească.

Chiar în situaţia în care mediul ostil nu îţi mai oferă nici o speranţă, tu ai libertatea de a alege între a rămâne coerent cu sinele tău spiritual şi moral sau, pierzând contactul cu propriul tău suflet, să devii o victimă, să decazi din condiţia ta umană. Un om aflat pe moarte, deşi aparent este un învins absolut, îşi păstrează libertatea de a alege cum să moară. Poate muri demn. Ba mai mult: poate da un sens martiric morţii sale. Poate muri pentru o cauză. Poate muri în locul semenului său.

Curajul de a suferi

Când sunteţi deprimaţi trebuie să descoperiţi în interiorul vostru un scop precis pe care să vi-l proiectaţi în viitor şi pe care să încercaţi să îl atingeţi. „Nu mai am nimic de aşteptat de la viaţă“ este remarca arhicunoscută a omului deprimat. Doar că - ne învaţă Frankl - în realitate, important este ceea ce aşteaptă viaţa de la noi, nu noi de la viaţă.

Fiecare om este liber să îşi aleagă propriile scopuri, în conformitate cu înzestrările sale native, cu talanţii sădiţi în noi de Dumnezeu. Poţi să creezi ceva, poţi să contempli natura - creaţia lui Dumnezeu -, te poţi bucura de frumosul natural sau artistic. Dacă treci printr-o suferinţă, poţi să ţi-o asumi, să te gândeşti că numai tu poţi să duci cu demnitate povara ei. Curajul de a suferi - ne spune Frankl - este cel mai mare curaj omenesc.

Una dintre formele tipice de depresie este „nevroza de duminică“. După cinci, şase zile în care omul este angrenat în mecanismul vieţii sociale, se trezeşte dintr-o dată cu un timp pe care nu ştie cum să-l folosească, în care simte cum creşte în sufletul său vidul existenţial. Sentimentul de vid existenţial generează, la rândul său, agresivitate, depresie, dar şi dependenţă de alcool, tutun sau droguri. De curând, lumea cinefililor a fost terifiată de vestea morţii mult-îndrăgitului actor Robin Williams. Robin a ales să-şi pună capăt zilelor după ani îndelungaţi de suferinţă provocată de depresie. Depresia ca deznădejde este ultima treaptă a păcatului şi trebuie să luptăm cu ea încă de la primele ei semnale.

Din fericire, noi, creştinii, avem un întreg arsenal cu care putem lupta împotriva depresiei. În primul rând, Sfinţii Părinţi ne ajută să îi punem depresiei eticheta corectă. Depresia este o patimă sufletească ce se manifestă, în principal, ca trândăvie şi întristare. Şi, ca orice patimă, este instrumentată de demoni. Când eşti deprimat - susţine psihiatrul Dmitri Avdeev - demonii îţi şoptesc: „Totul stă prost, n-ai ce să nădăjduieşti…“

Sfinţii Părinţi ne învaţă că, de cele mai multe ori, întristarea cuprinde sufletul omului pentru că nu i-au fost satisfăcute alte porniri pătimaşe ca lăcomia, desfrânarea, avariţia, slava deşartă. Dar depresia, sub forma plictiselii, se face simţită şi imediat ce ne-am lăsat duşi până la capăt în voia unei patimi. „Plictiseala ce urmează oricărei plăceri este ca un gol prevestitor de moarte. Mai mult, Dumnezeu a legat chiar de plăcere totdeauna o durere, ca omul, experiind aceasta, să nu mai caute plăcerea“, scrie părintele Dumitru Stăniloae în „Ascetica şi mistica“.

Soluţii duhovniceşti împotriva depresiei

Dacă Viktor Frankl are dreptate când spune că în om există pe lângă voinţa de putere şi voinţa de plăcere una mai presus de ele, voinţa de a da un sens vieţii, creştinul este un privilegiat printre semenii săi, fiindcă e în posesia unui sens absolut: el tinde să fie în comuniune veşnică cu Dumnezeu. „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“, ne îndeamnă Biserica.

Din această perspectivă - fixată în prezent, dar şi în viitor, temporală, dar şi veşnică - apar soluţiile duhovniceşti împotriva depresiei. Prin Taina Spovedaniei ne eliberăm în faţa duhovnicului de stările de apăsare existenţială, întristare şi trândăvie. Făcând canonul de rugăciune primit de la duhovnic, marcăm momentele importante ale fiecărei zile prin rugăciunile pe care le înălţăm spre Dumnezeu. Prin post şi rugăciune, prin Taina Sfintei Împărtăşanii, intrăm în rânduiala, în rostul pe care ni-l propune Biserica, un sens care este personal - pentru fiecare dintre noi -, dar care este mai presus de noi prin universalitatea lui.

În acelaşi timp, Rugăciunea lui Iisus rostită des ne apără mintea de gândurile negative cu care caută să ne înrobească vrăjmaşul. Cultivând acea stare de prezenţă continuă a minţii la Dumnezeu - despre care ne-a învăţat atât de frumos părintele Arsenie Papacioc - suntem feriţi de acel vid existenţial care ameninţă să se instaleze adesea în interiorul nostru. În acelaşi duh cu părintele Arsenie, stareţul Tadei de la Vitovniţa remarca: „Dacă sufletul iubeşte sincer rugăciunea, nu se mai poate despărţi de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezenţa Sa - fie că vorbeşte cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El şi se mişcă în prezenţa Sa, precum îngerii şi sfinţii. Iată, aceasta este arvuna Împărăţiei cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s-a obişnuit cu viaţa cerească, şi trece din această viaţă, a multelor chinuri şi osteneli, la bucuria cea veşnică a fericirilor, ca unul ce este curăţit încă de aici“. Ciprian Voicilă

O carte mare: Omul în căutarea sensului vieţii

Am in mana prima traducere in limba romana a cartii capitale a lui Viktor Frankl- Omul in cautarea sensului vietii. Imi vine sa exclam ditirambic: iat-o, in sfarsit!! O carte capitala se naste in cultura romana. Mi se pare straniu ca nu s-a ivit la o editura mare, asa cum ar fi trebuit. O carte vanduta in occident in peste 2 milioane de exemplare ar fi trebuit sa ii faca pe marii editori de pe la noi sa o puna pe lista de prioritati.

Dintr-o revista editata in plin elan postrevolutionar am aflat ca Viktor Frankl era prieten cu Parintele Galeriu. Prietenia lor nu mi se pare un accident. Frankl este un om religios care descopera in psihiatrie ceea ce Sfintii Parinti descoperisera de doua mii de ani: omul este acea fiinta care nu se hraneste doar cu paine, ci si cu Sens. Poate ca cineva va scrie odata un studiu in care sa ii puna fata in fata pe Sfantul Maxim Marturisitorul si pe Viktor Frankl.

“Omul in cautarea sensului vietii” este pe trei sferturi povestea vietii unui om caruia moartea ii sufla in ceafa si care scapa miraculos, poate pentru a ne da nadejde, pentru a ne face sa credem cu tarie in Bine, Adevar, Frumos, intr-un cuvant in valori.
Frankl dinamiteaza o prejudecata veche, aceea conform careia valorile sunt niste creatii nebuloase, care exista undeva in eterul bizar al culturii. Dimpotriva, ne arata Viktor Frankl, valorile au sau pot avea o importanta cat se poate de practica; vitala chiar.

Din prefata semnata de Gordon Allport

“ Dr. Frankl, psihiatru si scriitor isi intreaba uneori pacientii care sufera de o multime de necazuri mai mici sau mai mari: “care este motivul pentru care nu te sinucizi?” Din raspunsul pe care i-ldau acestia, adeseori el poate sa stabileasca o linie calauzitoare pentru demersul sau psihoterapeutic: in viata unuia e vorba de dragostea care il leaga de copilul sau; in viata altuia, e vorba de un talent care asteapta sa fie folosit; iar intr-a altuia, poate numai de niste amintiri sterse, dar care merita a fi pastrate . A intretese itele firave ale unei vieti distruse intr-o structura solida formata din sens si responsabilitate, acesta reprezinta obiectul si provocarea logoterapiei, care constituie versiunea moderna si personala de analiza existentiala a doctorului Frankl.

In cartea de fata, Frankl face cunoscuta experienta care l-a condus spre descoperirea logoterapiei. Detinut, vreme indelungata, in inumanele lagare de concentrare, s-a descoperit a fi redus la cea mai rudimentara forma de existenta. Tatal, mama, fratele si sotia sa au murit in lagare sau au fost trimisi catre camerele de gazare, asa ca, exceptie facand sora lui, intreaga sa familie a pierit in lagare. In aceste conditii, cum ar fi putut el- cu bunurile risipite, cu toate valorile nimicite, suferind de foame, frig si din pricina violentei, asteptand de la o ora la alta sa fie exterminat- sa considere ca viata merita a fi traita? Un prihiatru care a infruntat astfel de vitregii este, cu siguranta, unul pe care merita sa il ascultam. Daca nu el, cine altcineva ar putea privi inspre conditia umana cu intelepciune si, totodata, cu compasiune? Cuvintele doctorului Frankl au un ton de o onestitate coplesitoare, fiindca se intemeiaza pe experiente prea profunde pentru a fi inselatoare.

(…) In lagarul de concentrare, toate imprejurarile conspira pentru a-l face pe detinut sa isi piarda taria. Toate rosturile cotidiene ale vietii ii sunt rapite. Singurul lucru care ii mai ramane detinutului este “ultima dintre libertatile umane”-capacitatea de “ a-si alege atitudinea intr-un anumit set de imprejurari". Aceasta ultima libertate, recunoscuta de vechii stoici, dar si de existentialistii moderni, capata o o semnificatie intensa in istorisirea lui Frankl. Detinutii erau oameni de rand, dar cel putin unii dintre acestia, alegand sa se arate “vrednici de suferintele lor”, au dat dovada de capacitatea umana de a se ridica deasupra sortii potrivnice.

(…) Spre deosebire de multi alti existentialisti, Frankl nu este nici pesimist, nici antireligios. Dimpotriva, pentru un scriitor care a avut de-a face din plin cu omniprezenta suferintei si a fortelor raului, el imbratiseaza o viziune surprinzator de plina de speranta in ceea ce priveste capacitatea omului de a transforma situatiile critice si de a descoperi un adevar calauzitor potrivit…” .

Viktor Frankl: Sensul suferintei

“Modul in care omul isi accepta soarta si toata suferinta pe care aceasta i-o cauzeaza, modul in care isi duce crucea ii ofera oportunitati ample- chiar si in cele mai teribile imprejurari-sa adauge un sens si mai profound vietii sale. El poate ramane curajos, demn, altruist. Sau, in lupta aspra pentru supravietuire, poate uita de demnitatea sa umana, ajungand nimic mai mult decat un animal. Aici zace sansa omului fie de a folosi, fie de a renunta la ocaziile de a atinge valorile morale pe care o situatie dificila i le prilejuieste. Si tocmai acest fapt hotaraste daca el este sau nu vrednic de suferintele sale.
Sa nu credeti ca aceste consideratii sunt rupte de viata reala si prea indepartate de ea. Este adevarat ca putini la numar sunt oamenii capabili sa atinga astfel de standarde morale. Numai putini detinuti si-au pastrat intreaga libertatea lor interioara si au ajuns la valorile morale generate de suferinta lor, dar chiar si numai un singur astfel de exemplu constituie o dovada suficienta ca taria interioara a omului il poate totusi ridica deasupra destinului sau exterior. Astfel de oameni sunt de gasit nu doar in lagarele de concentrare. Peste tot, omul se confrunta cu soarta, cu sansa de a realiza ceva prin propria-i suferinta.
Sa luam de pilda soarta bolnavilor- mai ales a celor incurabili.. Am citit odata scrisoarea unui tanar invalid, in care acesta ii spunea prietenului sau ca tocmai aflase ca nu mai are mult de trait si ca nici macar operatia nu-l mai putea ajuta. Scria mai apoi ca isi amintea de un film pe care il vazuse si care contura portretul unui om care isi astepta moartea cu demnitate si curaj. La vremea aceea, baiatul se gandise ca e o mare realizare sa iti intampini moartea in acest mod. Acum- scria el-, destinul ii oferea o sansa asemanatoare.

(…) Detinutul care si-a pierdut increderea in viitor- in viitorul lui- e condamnat. Odata cu pierderea credintei in viitorul sau, el isi pierdea si taria sa spirituala; se lasa sa decada si ajungea prada degradarii fizice si sufletesti.

“ Lucrul de care aveam cu adevarat nevoie era o schimbare fundamentala a atitudinii noastre fata de viata. A trebuit sa invatam noi insine, ba inca a trebuit sa-l invatam si pe semenul nostru disperat ca ceea ce conteaza cu adevarat este nu ceea ce asteptam noi de la viata, ci mai degraba ceea ce viata astepta de la noi. Trebuia sa incetam a ne mai intreba care este sensul vietii si, in schimb, sa ne gandim ca noi insine eram intrebati asta de catre viata- zi de zi si ceas de ceas. Raspunsul nostru trebuia sa constea nu in palavrageala si meditatie, ci in actiune justa. La urma urmei, viata inseamna sa iti asumi responsabilitatea de a gasi raspunsul just la problemele acesteia si de a face fata sarcinilor pe care ea i le traseaza fiecaruia dintre noi.
Aceste sarcini, si de aceea si sensul vietii, difera de la om la om si de la o clipa la alta. Asadar, este cu neputinta sa definesti sensul vietii la modul general. Intrebarilor despre sensul vietii nu li se poate raspunde niciodata prin declaratii exhaustive. “Viata" nu este ceva vag, ci ceva foarte real si concret, tot asa cum si sarcinile vietii sunt la fel de reale si de concrete. Ele alcatuiesc destinul omului, care este diferit si unic pentru fiecare individ in parte. Nici un om si nici un destin nu pot fi comparate cu un alt om si cu un alt destin. Nici o imprejurare nu se repeta, si fiecare situatie cere un alt raspuns. Cateodata, situatiile in care omul se gaseste ii pot cere sa-si modeleze propria soarta prin actiune. Alteori, e mai avantajos pentru el sa faca uz de sansa de a contempla si de a realiza in acest fel valori launtrice. Alteori, omului i se poate cere sa isi accepte pur si simplu soarta si sa-si duca crucea. Fiecare situatie se distinge prin unicitatea ei si intotdeauna exista doar un singur raspuns corect la problema pe care o ridica situatia repectiva.
Cand omul descopera ca destinul lui este sa sufere, va trebui sa-si accepte suferinta ca fiind propria misiune; singura si unica lui misiune. Va trebui sa realizeze faptul ca pana si in aceasta suferinta a sa, el este unic si singur in intregul univers. Nimeni nu-l poate scuti de suferinta lui sau nu poate sa sufere in locul sau. Singura lui sansa tine de modul cum isi poarta povara”.


(Cf. Viktor E. Frankl- Omul in cautarea sensului vietii, editura Meteor Press, 2009, traducere din limba engleza de Silvian Guranda)