O carte mare: Omul în căutarea sensului vieţii

Am in mana prima traducere in limba romana a cartii capitale a lui Viktor Frankl- Omul in cautarea sensului vietii. Imi vine sa exclam ditirambic: iat-o, in sfarsit!! O carte capitala se naste in cultura romana. Mi se pare straniu ca nu s-a ivit la o editura mare, asa cum ar fi trebuit. O carte vanduta in occident in peste 2 milioane de exemplare ar fi trebuit sa ii faca pe marii editori de pe la noi sa o puna pe lista de prioritati.

Dintr-o revista editata in plin elan postrevolutionar am aflat ca Viktor Frankl era prieten cu Parintele Galeriu. Prietenia lor nu mi se pare un accident. Frankl este un om religios care descopera in psihiatrie ceea ce Sfintii Parinti descoperisera de doua mii de ani: omul este acea fiinta care nu se hraneste doar cu paine, ci si cu Sens. Poate ca cineva va scrie odata un studiu in care sa ii puna fata in fata pe Sfantul Maxim Marturisitorul si pe Viktor Frankl.

“Omul in cautarea sensului vietii” este pe trei sferturi povestea vietii unui om caruia moartea ii sufla in ceafa si care scapa miraculos, poate pentru a ne da nadejde, pentru a ne face sa credem cu tarie in Bine, Adevar, Frumos, intr-un cuvant in valori.
Frankl dinamiteaza o prejudecata veche, aceea conform careia valorile sunt niste creatii nebuloase, care exista undeva in eterul bizar al culturii. Dimpotriva, ne arata Viktor Frankl, valorile au sau pot avea o importanta cat se poate de practica; vitala chiar.

Din prefata semnata de Gordon Allport

“ Dr. Frankl, psihiatru si scriitor isi intreaba uneori pacientii care sufera de o multime de necazuri mai mici sau mai mari: “care este motivul pentru care nu te sinucizi?” Din raspunsul pe care i-ldau acestia, adeseori el poate sa stabileasca o linie calauzitoare pentru demersul sau psihoterapeutic: in viata unuia e vorba de dragostea care il leaga de copilul sau; in viata altuia, e vorba de un talent care asteapta sa fie folosit; iar intr-a altuia, poate numai de niste amintiri sterse, dar care merita a fi pastrate . A intretese itele firave ale unei vieti distruse intr-o structura solida formata din sens si responsabilitate, acesta reprezinta obiectul si provocarea logoterapiei, care constituie versiunea moderna si personala de analiza existentiala a doctorului Frankl.

In cartea de fata, Frankl face cunoscuta experienta care l-a condus spre descoperirea logoterapiei. Detinut, vreme indelungata, in inumanele lagare de concentrare, s-a descoperit a fi redus la cea mai rudimentara forma de existenta. Tatal, mama, fratele si sotia sa au murit in lagare sau au fost trimisi catre camerele de gazare, asa ca, exceptie facand sora lui, intreaga sa familie a pierit in lagare. In aceste conditii, cum ar fi putut el- cu bunurile risipite, cu toate valorile nimicite, suferind de foame, frig si din pricina violentei, asteptand de la o ora la alta sa fie exterminat- sa considere ca viata merita a fi traita? Un prihiatru care a infruntat astfel de vitregii este, cu siguranta, unul pe care merita sa il ascultam. Daca nu el, cine altcineva ar putea privi inspre conditia umana cu intelepciune si, totodata, cu compasiune? Cuvintele doctorului Frankl au un ton de o onestitate coplesitoare, fiindca se intemeiaza pe experiente prea profunde pentru a fi inselatoare.

(…) In lagarul de concentrare, toate imprejurarile conspira pentru a-l face pe detinut sa isi piarda taria. Toate rosturile cotidiene ale vietii ii sunt rapite. Singurul lucru care ii mai ramane detinutului este “ultima dintre libertatile umane”-capacitatea de “ a-si alege atitudinea intr-un anumit set de imprejurari". Aceasta ultima libertate, recunoscuta de vechii stoici, dar si de existentialistii moderni, capata o o semnificatie intensa in istorisirea lui Frankl. Detinutii erau oameni de rand, dar cel putin unii dintre acestia, alegand sa se arate “vrednici de suferintele lor”, au dat dovada de capacitatea umana de a se ridica deasupra sortii potrivnice.

(…) Spre deosebire de multi alti existentialisti, Frankl nu este nici pesimist, nici antireligios. Dimpotriva, pentru un scriitor care a avut de-a face din plin cu omniprezenta suferintei si a fortelor raului, el imbratiseaza o viziune surprinzator de plina de speranta in ceea ce priveste capacitatea omului de a transforma situatiile critice si de a descoperi un adevar calauzitor potrivit…” .

Viktor Frankl: Sensul suferintei

“Modul in care omul isi accepta soarta si toata suferinta pe care aceasta i-o cauzeaza, modul in care isi duce crucea ii ofera oportunitati ample- chiar si in cele mai teribile imprejurari-sa adauge un sens si mai profound vietii sale. El poate ramane curajos, demn, altruist. Sau, in lupta aspra pentru supravietuire, poate uita de demnitatea sa umana, ajungand nimic mai mult decat un animal. Aici zace sansa omului fie de a folosi, fie de a renunta la ocaziile de a atinge valorile morale pe care o situatie dificila i le prilejuieste. Si tocmai acest fapt hotaraste daca el este sau nu vrednic de suferintele sale.
Sa nu credeti ca aceste consideratii sunt rupte de viata reala si prea indepartate de ea. Este adevarat ca putini la numar sunt oamenii capabili sa atinga astfel de standarde morale. Numai putini detinuti si-au pastrat intreaga libertatea lor interioara si au ajuns la valorile morale generate de suferinta lor, dar chiar si numai un singur astfel de exemplu constituie o dovada suficienta ca taria interioara a omului il poate totusi ridica deasupra destinului sau exterior. Astfel de oameni sunt de gasit nu doar in lagarele de concentrare. Peste tot, omul se confrunta cu soarta, cu sansa de a realiza ceva prin propria-i suferinta.
Sa luam de pilda soarta bolnavilor- mai ales a celor incurabili.. Am citit odata scrisoarea unui tanar invalid, in care acesta ii spunea prietenului sau ca tocmai aflase ca nu mai are mult de trait si ca nici macar operatia nu-l mai putea ajuta. Scria mai apoi ca isi amintea de un film pe care il vazuse si care contura portretul unui om care isi astepta moartea cu demnitate si curaj. La vremea aceea, baiatul se gandise ca e o mare realizare sa iti intampini moartea in acest mod. Acum- scria el-, destinul ii oferea o sansa asemanatoare.

(…) Detinutul care si-a pierdut increderea in viitor- in viitorul lui- e condamnat. Odata cu pierderea credintei in viitorul sau, el isi pierdea si taria sa spirituala; se lasa sa decada si ajungea prada degradarii fizice si sufletesti.

“ Lucrul de care aveam cu adevarat nevoie era o schimbare fundamentala a atitudinii noastre fata de viata. A trebuit sa invatam noi insine, ba inca a trebuit sa-l invatam si pe semenul nostru disperat ca ceea ce conteaza cu adevarat este nu ceea ce asteptam noi de la viata, ci mai degraba ceea ce viata astepta de la noi. Trebuia sa incetam a ne mai intreba care este sensul vietii si, in schimb, sa ne gandim ca noi insine eram intrebati asta de catre viata- zi de zi si ceas de ceas. Raspunsul nostru trebuia sa constea nu in palavrageala si meditatie, ci in actiune justa. La urma urmei, viata inseamna sa iti asumi responsabilitatea de a gasi raspunsul just la problemele acesteia si de a face fata sarcinilor pe care ea i le traseaza fiecaruia dintre noi.
Aceste sarcini, si de aceea si sensul vietii, difera de la om la om si de la o clipa la alta. Asadar, este cu neputinta sa definesti sensul vietii la modul general. Intrebarilor despre sensul vietii nu li se poate raspunde niciodata prin declaratii exhaustive. “Viata" nu este ceva vag, ci ceva foarte real si concret, tot asa cum si sarcinile vietii sunt la fel de reale si de concrete. Ele alcatuiesc destinul omului, care este diferit si unic pentru fiecare individ in parte. Nici un om si nici un destin nu pot fi comparate cu un alt om si cu un alt destin. Nici o imprejurare nu se repeta, si fiecare situatie cere un alt raspuns. Cateodata, situatiile in care omul se gaseste ii pot cere sa-si modeleze propria soarta prin actiune. Alteori, e mai avantajos pentru el sa faca uz de sansa de a contempla si de a realiza in acest fel valori launtrice. Alteori, omului i se poate cere sa isi accepte pur si simplu soarta si sa-si duca crucea. Fiecare situatie se distinge prin unicitatea ei si intotdeauna exista doar un singur raspuns corect la problema pe care o ridica situatia repectiva.
Cand omul descopera ca destinul lui este sa sufere, va trebui sa-si accepte suferinta ca fiind propria misiune; singura si unica lui misiune. Va trebui sa realizeze faptul ca pana si in aceasta suferinta a sa, el este unic si singur in intregul univers. Nimeni nu-l poate scuti de suferinta lui sau nu poate sa sufere in locul sau. Singura lui sansa tine de modul cum isi poarta povara”.


(Cf. Viktor E. Frankl- Omul in cautarea sensului vietii, editura Meteor Press, 2009, traducere din limba engleza de Silvian Guranda)

Învăţătura Stareţului Tadei pentru omul zilelor noastre

De câţiva ani pe piaţa de carte duhovnicească apar publicaţii de “psihoterapie ortodoxă”. Printre ele lucrarea Mitropolitului Hierotheos Vlahos, intitulată simplu “Psihoterapie ortodoxă”, a devenit un reper pentru acest tip de abordare a bolilor sufletului. Pentru că despre asta este vorba: călugări, psihiatri, psihologi se întâlnesc într-un elan interdisciplinar ca să demonstreze că bolile psihice nu au întotdeauna cauze neuro-fiziologice, ci au la bază păcatele personale sau moştenite ereditar. Concluzia se impune de la sine: dacă ne vom lepăda de păcate, ne vom însănătoşi sufleteşte şi trupeşte.
Această direcţie terapeutică este în concordanţă perfectă cu Tradiţia Bisericii şi cu Sfânta Evanghelie. Minunile şi vindecările pe care le face Iisus sunt însoţite de îndemnul “du-te şi să nu mai păcătuieşti ca să nu îţi fie ţie mai rău”.
Cartea despre care o să vă vorbesc intră profund în tainele relaţiei dintre mintea şi sufletul nostru. Apărută la editura Predania în anul 2006, volumul propriu-zis este o antologie de interviuri, predici, “capete de învăţătură” ale Stareţului Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa din Serbia. Părintele Tadei s-a născut în 1914 într-o familie evlavioasă de ţărani. Pentru că se naşte prematur, la şase luni, va fi un copil bolnăvicios. Mama îi moare la scurt timp după naştere şi va fi crescut de mai multe mame vitrege care manifestau plăcerea sadică de a-l snopi adesea în bătaie. Această perioadă grea Părintele Tadei o rezumă în câteva cuvinte: “Când eram mic, eram slab şi neputincios. Adesea îmi spuneau acasă: Nu eşti bun de nimic. Uită-te la Miladin (un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine zadarnic.” Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac, şi adesea mă duceam acolo şi mă rugam la Dumnezeu să facă astfel încât să fiu şi eu de folos cu ceva”.
După ce termină şcoala primară şi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ se îmbolnăveşte pe la 15-16 ani de pneumonie. Starea i se agravează pe zi ce trece. Medicii îi mai dau de trăit cinci ani. În faţa sfârşitului său inexorabil tânărul Toma ia decizia să îi slujească lui Dumnezeu în tot acest timp care i-a mai rămas. Mai întâi ajunge la Mănăstirea Gorniak. Un călugăr rus îl îndrumă spre mănăstirea Milkovo pentru că, îi spune el, călugăria “aşa cum o înţelegi tu, nu o vei găsi nicăieri în mănăstirile noastre. O astfel de rânduială există numai la ruşi, la mănăstirea Milkovo”. Prima ascultare pe care o primeşte la mănăstirea Milkovo este la baia cu aburi. “Am îndurat cu greu aburul acela, căci aveam plămâni slabi. A trebuit să mă plec la podea, unde nu era abur.” După moartea Staretului Ambrozie obştea se destramă. Iar cel care avea să devină Stareţul Tadei urmează un drum plin de încercări. La mănăstirea Gorniak este hirotonit, urmează şcoala de iconografie la mănăstirea Milkovo. După ce este arestat de două ori în timpul celui de-al doilea război mondial de nemţii care ocupaseră Serbia, Părintele Tadei este numit stareţ la Mănăstirea Vitovniţa, unde îi va înfrunta pe comuniştii care începuseră să controleze zona.
Acestea sunt doar câteva amănunte din viaţa exterioară a Stareţului. Importantă, extraordinară aş putea spune, pentru vremurile pe care le trăim este învăţăruta sa duhovnicească. De obicei, în cărţile duhovniceşti întâlnim ideea că pacea sufletească este roada rugăciunii. Mai întâi trebuie să te rogi, iar pacea va veni de la sine. Dimpotrivă, Părintele Tadei aşază ca piatră de temelie a rugăciunii pacea inimii. “Cel mai însemnat lucru este, cred, pacea inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea. Vălmăşagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, aşadar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui Dumnezeu Cel Unul. Dacă simţim o dispoziţie prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Isus”. Pe lângă pacea inimii şi rugăciune, Stareţul accentuează pe felul în care stăm în faţa lui Dumnezeu: “Alături de paza liniştii inimii, deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ai neîncetat în minte faptul că Domnul ne priveşte. Pe El trebuie să-l avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindenea şi în toate”.
Învăţătura Stareţului vine dintr-o îndelungată experienţă. Părintele Tadei era un om ca noi toţi, măcinat de nelinişte, frică şi întristare. Mărturiseşte despre sine că la începuturile vieţii călugăreşti întristarea îi sfâşia sufletul. “Frica pe care o aveam încă din copilărie mă chinuia iarăşi. Îmi era teamă că atunci când voi îmbătrâni nu voi fi mulţumit de mine, şi nu am putut avea tihnă niciodată”. Ca “remedii” folosea cântatul la armonică şi introspecţia. “Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate şi cântam. Am iubit dintotdeauna muzica, iar ea mi-a adus mereu mângaiere. Uneori mă întrebam în cuget: “Ce vrei? Ţi-e foame? Ti-e sete? Eşti gol, desculţ, bolnav? Dumnezeu ne-a dat totul, ce mai vrei?” Şi totusi, sufletul meu era mâhnit şi căuta ceva care să-l mângaie, dar nu era nimeni care să-i aducă alinare”.
Fiecare dintre noi experimentează continuu neliniştea individuală şi colectivă. Mass-media trăieşte din aceste surse de angoasă pe care ni le induce permanent. Buletinele de ştiri, ziarele, programele TV speculează nevoia de anxietate (creată artificial) pe care fiecare o avem în noi dar pe care nu o conştientizăm. Adevărul acestor rânduri îl trăim toţi şi fiecare dintre noi contribuim mai mult sau mai puţin la el: “Vedeţi voi înşivă cum în familie făurim înţelegere sau facem dezbinare după cum ne sunt gandurile şi dorinţele. Dacă stăpânul casei este copleşit de griji, gânduri sau de vreo greutate, prin aceasta el pricinuieşte tulburare nu numai lui, ci şi întregii sale familii. Toţi cei ai casei sunt mâhniţi, nu au pace, nici mângâiere.”. Soluţia este simplă: “El (bărbatul) ca stăpân al casei, trebuie să răspândească bunătate şi să o împărtăşească tuturor celorlalţi din casă.”
Despre binele sau răul pe care ni-l facem nouă şi apropiaţilor noştri vorbeşte întreaga învăţătură a Avei Tadei. Suntem responsabili de gândurile pe care le întreţinem, iată un adevăr foarte greu de crezut pentru omul postmodern, obişnuit să relativizeze orice. Poate de aceea ne şochează relatarea acestei întâmplări. “Odată m-am mirat de cum doi părinţi credincioşi şi-au ucis fiul prin cugetele lor. Acest singur fiu al lor, copil credincios, din tinereţe crescut în acest duh, era de-a dreptul ca un înger, era de o bunătate neînchipuită. Odată a venit la el o fată din ţinutul lui să-i ceară ajutorul. Ea era însărcinată cu un bărbat oarecare, iar acum îl ruga pe acest tânăr s-o ia în căsătorie, căci părinţii şi fraţii ei sunt aspri şi dacă afla că e însărcinată, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se omoare. El a încuviinţat să iscălească un astfel de contract de căsătorie, iar după ce se naşte copilul şi va începe să meargă, îndată băiatul va merge pe calea lui, iar fata pe a ei. Cum asta se întâmpla într-un sat mic, totul s-a aflat de îndată, iar mama lui nu a putut sa îndure cele întâmplate, deşi tatăl spunea că este vorba de viaţa fiului lor şi nu a ei, dar aceasta nici nu voia să audă. “Nu vreau să-l mai văd viu”, obişnuia să spună. Aşa s-a şi întâmplat. În timp ce conducea o motocicletă, fiul lor a avut un accident, împreună cu un prieten. După ce s-a întâmplat aceasta, mama a venit la mine tristă şi mâhnită, iar eu i-am spus: “Tu ţi-ai omorât singurul fiu. Vezi cât de puternice sunt gândurile tale? Ai zis că nu mai vrei să-l vezi viu, şi asta s-a şi întâmplat.” “
La începutul articolului am spus că volumul “Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viata” este o carte de psihoterapie ortodoxă. Argumentul pe care îl invoc este următorul. Învăţătura Stareţului Tadei se întâlneşte cu tezele terapiei cognitive, un curent psihoterapeutic aflat în vogă în Occident. Pornind de la ideea că între evenimentele pe care le trăim şi emoţiile pe care le simţim se interpun propriile noastre idei despre acele evenimente, psihoterapia cognitivă dezvoltă o serie de metode prin care pacientul este învăţat să îşi conştientizeze gândurile şi să înlocuiască gândurile negative cu gânduri pozitive. În rezumat, adepţii psihoterapiei cognitiv-comportamentale susţin că “ tulburările de dispoziţie sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale raţionamentului. Învăţând să le recunoaştem, vom reuşi să ne aşezăm ideile la locul lor şi să regăsim echilibrul just al emoţiilor noastre” (Philippe Brinster- Terapia cognitivă, editura Teora, 1999, p. 17).
Terapeutul îl învaţă pe pacient cum să pornească la o adevărată “vânătoare de distorsiuni”. Deformarea reprezentării mentale a realităţii se cristalizează în câteva tipuri recognoscibile:
1. Radicalizarea- când vedem lucrurile în alb sau în negru;
2. Suprageneralizarea- când generalizăm o situaţie particulară (limbajul nostru ne trădează, de obicei, prin folosirea cuvintelor ultimative “niciodată” sau “totdeauna”;
3. Deformarea selectivă- când reţinem doar aspectele negative dintr-o întâmplare, ignorând sau minimalizând părţile ei pozitive;
4. Autodeprecierea;
5. Inferenţa- când pretindem că anticipăm gândurile altora, viitorul sau ne lansăm în aprecieri pripite;
6. Emotivitatea- când ne proiectăm stările sufleteşti asupra realităţii;
7. Prezenţa lui “ar trebui”: când îi cerem realităţii să respecte nişte cadre fixe, nişte norme bine definite;
8. Etichetarea: când etichetăm o persoană plecând de la comportamentul ei;
9. Personalizarea: când punem în cârca unei singure persoane întreaga responsabilitate pentru o problemă.
Dincolo de asemănările dintre psihoterapie şi duhovnicie, întâlnim, desigur, mult mai multe diferenţe. Prihoterapiile în genere nu fac decât să înbunătăţească mecanismul psihic al omului fără să îi propună un sens existenţial. De aceea logoterapia lui Viktor Frankl a găsit ecouri entuziaste în rândul creştinilor. În afara nevrozelor psihogene, Frankl a identificat o nouă categorie de nevroze: nevrozele noogene, determinate de sentimentul zădărniciei existenţei. De pildă, un om poate ieşi dintr-un episod depresiv major dacă descoperă în sufletul său un scop pentru care să trăiască.
Am putea concluziona că pentru un creştin îmbisericit stările sufleteşti negative sunt evitate printr-o metodă foarte folositoare: simţind continuu prezenţa lui Dumnezeu. Stareţul Tadei spune aşa: “Dacă sufletul iubeşte sincer rugăciunea, nu se mai poate despărţi de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezenţa Sa- fie că vorbeşte cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El şi se mişcă în prezenţa Sa, precum îngerii şi sfinţii. Iată, aceasta este arvuna Împărăţiei Cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s-a obişnuit cu viaţa cerească, şi trece din această viaţă, a multelor chinuri şi osteneli, la bucuria cea veşnică a fericirilor, ca unul ce este curăţit încă de aici”. O învăţătură identică găsim la Părintele Arsenie Papacioc. Omul citadin, asaltat permanent de stimuli vizuali şi auditivi, foarte greu reuşeşte să rostească pe parcursul unei zile, “Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Să te mişti permanent în prezenţa Domnului, iată o metodă pe care mi se pare că El însuşi ne-a trimis-o prin Cuviosul Tadei în timpul pe care îl trăim. Şi pentru că o terapie costă timp, bani şi nu oferă un răspuns la întrebarea “care este scopul vieţii mele?” consider că învăţătura Stareţului Tadei este o cale mai bună, care poate fi urmată de fiecare dintre noi.