marți, 31 august 2010
O recenzie la cartea "Ortodoxia si problema banilor" editata de Sophia
Va marturisesc faptul ca de multa vreme saracia ma intriga sub aspectul ei cotidian, manifestat prin aparitia spontanee a cersetorilor care si-au elaborat incredibil de mult discursul, indreptatindu-ne sa spunem ca pentru fiecare potential donator ei au pregatit cate unul.
Pe mine ma omoara, pur si simplu, cu taxa pe intalnire, cum ii spun eu. Adica imi cer bani fix de un lapte pentru copil, de un bilet pentru ultimul tren pe care trebuie musai sa il prinda sau, mai grav, pentru o operatie.
Ba intr-o zi, unul din vamesii mei fideli, trecand cu grupul lui de prieteni, m-a apostrofat: de ce mananc shaorma de post, iar lui nu am vrut sa ii dau de un lapte pentru copil?!
Pentru ca nu imi place sa mi se puna taxa. Imi place sa am libertatea de a da cat vreau si cui vreau. Altfel, nu cred ca mai e vorba de milostenie, ci de un act automat prin care as putea sa ii fac o acerba concurenta cainelui lui Pavlov: de cate ori as vedea un cersetor, mana mi s-ar indrepta militaros spre buzunar si i-ar da neconditionat suma ceruta.
Socot, prin urmare, ca este binevenita cartea “Ortodoxia si problema banilor”-, aparuta saptamanile trecute la editura Sophia si structurata pe urmatoarele subteme: saracia si bogatia, despre bogatia nedreapta, ce este iubirea de castig, cum sa devenim desavarsiti, filosofia proprietatii- si din care extrag cateva opinii despre saracie, bogatie si problema banilor.
Viata de acum este menita muncii intru sudoarea fetzei, nu filosofarii.- Sfantul Teofan Zavoratul
Sa cautam saracia intotdeauna: ea este un mare bun. O sa-mi zici ca ea il face pe om umil si jalnic? De asta si avem nevoie, fiindca asta ne aduce mare folos.- Sfantul Ioan Gura de Aur
A indura cu rabdare pierderea comorilor tale este la fel de mare lucru inaintea lui Dumnezeu cu a imparti milostenii de bunavoie.- Cuviosul Areta din Lavra Pesterilor
Din bogatie se nasc luxul, placerile nelalocul lor si o multime mare de rautati. Sfantul Ioan Gura de Aur.
Toate pacatele imbatranesc odata cu omul, numai iubirea de castig intinereste pe zi ce trece. Sfantul Ambrozie al Milanului
A te multumi cu putin, iata ce inseamna bogatie; dorinta de a avea tot mai mult- iata semnul saraciei. Cuviosul Isidor Pilusiotul
Mare deosebire este intre a da mirenilor saraci si a face din banii aceia o manastire, unde pana la venirea lui Hristos se vor mantui multi, intre binele care se face numai o data si cel care aduce castig statornic. Staretul Ambrozie de la Optina.
Nu bogatia este un rau, ci iubirea de castig si iubirea de arginti. Sfantul Ioan Gura de Aur
Vă recomand revista "Atitudini" nr. 12
Sumar
Viaţa şi nevoinţele Cuviosului
Paisie Aghioritul - Portret
Scrisoarea Părintelui Paisie Aghioritul referitoare la Semnele vremurilor, 666
Despre antihrist şi pecetluire – Interviu cu Părintele Paisie Aghioritul
Interviu cu Părintele Justin Pârvu – de Monahia Fotini
Un posibil răspuns dat creştinilor care au acceptat acte de identitate biometrice de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică
Prorocii despre România ale Pustnicilor cu vieţuire îngerească din
Munţii Rarău şi Giumalău
Despre erezia papistăşească
Dialogul ecumenist: un joc incorect – de Mitropolitul Ierotheos Vlachos
Întrebări şi răspunsuri despre ecumenism de Ioan Vlăducă
Despre regele Edward al Angliei, făcătorul de minuni
O profeţie despre apostazia Angliei ortodoxe
Programul HaarP şi războiul climatic
Să vindecăm cancerul dinspre interior spre exterior
Interviu cu Mitropolitul Seraphim de Ottawa şi Canada
Cum înving creştinii sărăcia şi foamea – Din viaţa Sfntei Iuliana din Lazarevo
luni, 30 august 2010
Cum l-am descoperit pe Dumnezeu?
Va propun un text, dar nu ca sa va smintiti ci ca sa va intariti. Mi-ar placea ca macar o persoana care a trecut prin ceea ce descriu eu sa afle ca izbavirea din iadul nostru personal este posibila.
L-am scris acum vreo 6 ani, cand inca mai credeam in imortalitatea conferita de literatura. Ceea ce reiese si din stilul emfatic si exhibitionist. Daca l-as rescrie astazi, nu i-as mai face atatea concesii literaturii.
Am început să-l simt pe Dumnezeu când am descoperit alcoolul. Zecile de beţii trase cu Şcâlcă, Baldâru’, Ciuli, Hagiu şi alţii ca ei m-au lăsat mai mult mort decât viu. Sticle draculine, săniuţe transparente m-au făcut să mă dau de-a dura de pe diferite dealuri, au stârnit compasiuni în cercul prietenilor echilibra(n)ţi, au frânt iubiri nefinalizate sexual şi mi-au umplut creierii cu bile de rulment.
A doua zi îmi venea să-mi las capul pe pernă să-şi ţeasă tâmpeniile şi oboseala, să-mi iau zborul şi să nu-l mai revăd niciodată. Începuse să mă plictisească. Treaz fiind se îndrăgostea de fetiţe de doisprezece ani care nu-l băgau în seamă pentru că era complicat şi urât. De necaz şi din laşitate se întorcea în haita capetelor neînţelese şi reîncepea greva: refuza să mai bea apă. Turna în el alcoolul până la uitarea suicidă. Din păcate a doua zi revenea în aceeaşi realitate. Ceva-ul-cineva nu îl lăsa să treacă peste graniţă. Tot timpul era prins cu acte false. Ca să o treacă fraudulos era mult prea laş.
Nu am stat ca Sfântul Serafim de Sarov o mie de nopţi pe o piatră ca să recapăt Harul lui Dumnezeu. În schimb, când mă întorceam rangă-crăci-muci-cui-blană din vreo discotecă mă puneam pe bătut mătănii. La fiecare metanie îmi pocneam capul de duşumea. Mă mir că maică-mea, care dormea alături, m-a suportat atâta timp. De vreo două ori m-a întrebat: fiule, de ce se aud buşituri pe la trei noaptea în cameră la tine? Ştiu că i-am dat de înţeles că am o relaţie mult mai profundă cu Dumnezeu decât ea şi tatăl meu vitreg. O relaţie în care dragostea mea se manifestă prin pocnetul creştetului de scândurile dispuse în formă de V. Mărturisesc după zece ani: am minţit-o. Nu era dragoste. Era frică: frică de întunericul cel mai din afară, frica de scrâşnitul dinţilor, frica de viermele neadormit. Da, mai ales viermele neadormit. Viermele care în zilele de după beţie nu mă lasă să dorm, se amestecă în palpitaţiile şi în răsuflarea mea de bodegă nemăturată, îmi ciuruie trupul ca pe o brânză şi deodată dispare. Lasă scena goală. În urmă se mai aude târâitul său deja familiar.
Pe scenă urcă neanunţate, în aceeaşi minunată a doua zi a judecăţii mele, un număr impresionant de starlete de film porno, de femei căzute de prin ziare- ohoho, şi ce cultură avem în domeniu, măi domnule cap! Ia să rememorăm: Oblio, Pisicuţe, Bordel, Sex Total, Occident, Salut, Melos, Ecran Magazin. Nu exista una măcar în care să nu văd o promisiune de plăcere micuţă, firavă, solitară şi cât de ruşinoasă ! Urmau zile de căinţă, Doamne iartă-mă că nu mai fac! şi iar viermele şi iar Doamne nu mai fac… Oricum, virginitatea mi se păstra intactă, doar nu mă puteam dezvirgina singur nici cu două degete, nici cu buretele de la baie, nici cu duşul… Zile şi zile de înălţări şi de căderi. Decapitări.
Am început să mă rog cu disperare reală tot după o beţie, când capul ameninţa să mă facă de rîs. Eram în parcul de lîngă liceu şi beam ţuică îndulcită cu miere de la Dobre Ana Maria.
Ce s-a întâmplat între timp? M-am plimbat de câteva ori pe Calea Victoriei după ce golisem cîteva beri singur şi capul a început să-mi boscorodească: “Uită-te la clădirea aia. Nu ţi se pare interesantă? Este din perioada interbelică. Are suficiente etaje. Ce zici, n-ar scrie frumos în ziare: tînăr boem, neînţeles, neînţelegător a hotărât să boemizeze?; ştirile de la Pro TV: cap găsit într-o baltă de citate. Se fac investigaţii pentru a se identifica autorul acestora, adică autorul moral al sinuciderii. Deocamdată este greu pentru că experţii nu mai înţeleg nimic. Se pare că era un cap foarte needucat. Nu avea sertăraşe cu discipline bine fixate în şcoală. Redăm un citat: “ca pecete pe sînul tău mă poartă, poartă-mă pe mîna ta ca pe-o brăţară, că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia” “… femeie, nulitate simpatică.” “Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea de teamă să nu-mi striveşti…” “… imperativul categoric, care îţi cere să tratezi omul totdeauna şi ca scop şi niciodată numai ca mijloc?”
Şi din această vălmăşie mă salvează doar Dumnezeu, singurul alcool pe care, dacă îl înghit, nu mai am nevoie de un altul. Dacă aş putea, aş da gratis sticle cu Dumnezeu, aş înlocui Festivalul Berii cu Festivalul lui Dumnezeu, în care fiecare ar putea să uite de sine oricând şi în orice loc.
joi, 26 august 2010
Temele lui Vlad pentru oameni mari
Nu credeam ca un matur ar putea invata de la un copil cum sa-l marturiseasca pe Hristos. Dar se pare ca viata nu bate doar filmul, ci si prejudecatile.
Temele lui Vlad sunt subiecte de meditatie pentru adulti. Despre Vlad Diaconescu aflam din prefata semnata de monahul Filotheu de la Petru Voda ca este “un copil obisnuit al acestor zile”. Diferenta specifica dintre el si alti copii provine din faptul ca “are doar o inima mare, pe care multi de varsta lui nu au dobandit-o”.
O inima in care incape o lume: lumea noastra cu bune, dar mai ales cu rele. Cand lumea te invata ca tu provii din maimuta, Vlad iti reaminteste ca tu esti creatia lui Dumnezeu. Cand trend-ul te poarta in vertijul Halloween-ului, Vlad iti arata prin exemplul personal ca un copil se poate opune sistemului daca I se cere musai sa scrie ceva despre o sarbatoare pagana si neromanesca. De ce? Pentru ca asa a aflat de la mama lui ca trebuie sa reactioneze un crestin veritabil Sa ia atitudine cand identitatea lui de copil crestin este amenintata.
In rest, Vladut Diaconescu, viseaza, ca toti copiii, se intalneste prin parc cu Toamna in persoana, recita Ruga lui Eminescu (ceea ce nu-l impiedica sa traga un semnal de alarma in privinta pericolelelor care ne pandesc: organismele modificate genetic, jocurile cronofage si neurofage de pe calculator etc.)il invata pe Luci “Inger ingerasul meu”, se urca pentru prima data in viata pe o camila, in Tara Sfanta, joaca sah si, mai ales, ne reinvata pe noi, oamenii mari, importanta Sfintei Liturghii.
Temele lui Vlad- Lumea vazuta prin ochii unui copil crestin, aparuta de curand la Fundatia Iustin Parvu este un excelent catehism ortodox viu pentru copii si adolescenti. Draga Vlad Mihai, inceputul a fost greu. Asteptam nerabdatori continuarea.
luni, 23 august 2010
Impresiile mele de la dezbaterea de vineri, de la Ministerul de Interne, privind cartile biometrice de identitate
Presupunand ca faptul nu s-a consumat in trei zile, incerc sa emit si eu niste opinii in legatura cu dezbaterea de vineri.
Mai intai, nu mi-a placut excesul de forta de care au dat dovada organele ministeriale. Ne-au trecut prin doua filtre, mi-au controlat la microunde bagajul- in care nu aveam decat cartea scoasa de editura Predania- Identitatea si libertatea omului in Ortodoxie despre problema care ne doare. Ne-au pus sa asteptam intr-o sala, dupa care am urcat- ca la scoala generala,doi cate doi, spre sala de conferinte a ministerului.
Cand am intrat, ne-am gasit locuri pe de laturi. La masa centrala stateau purtatorii de cuvant ai ministerului, semn ca, de fapt, nu era loc de dezbatere ci de informare. Am fost chemati ca sa fim imformati despre ce se va intampla cu noi de la anul.
M-am dus la ofiterul de presa ca sa ii spun ca am niste exemplare dintr-o carte care trateaza despre aceasta problema. Mi-a luat numele, prenumele si a trebuit sa astept sfarsitul dezbaterii ca sa primesc acordul sa impart cartea la cei prezenti.
Dezbaterea a fost bine tinuta in frau de actorii ei: s-a discutat problema cartilor biometrice de identitate doar din punct de vedere tehnologic si juridic. Inclusiv Parintele Ioan Sismanian a lansat intrebari si nedumeriri in aceiasi parametri, tehnici si juridici- cu exceptia unei interventii de final cand i-a scandalizat, spunandu-le ca un cip poate contine suficiente informatii personale cat sa poata fi folosit intr-un scop vrajitoresc.
Mi-a placut faptul ca organele ministerului au fost asaltate cu intrebari precise, formulate de juristi care, se vede treaba ca stiu mai bine cum stau lucrurile cu viitoarele carti de identitate- si din punct de vedere juridic si din punct de vedere tehnic. M-a mirat chiar ca organele au recurs la o reactie standard: " daca mai aveti nelamuriri, lasati-ne un contact si o sa va dam noi raspunsul". In concluzie, organele mi s-au parut covarsite de numarul si varietatea contraargumentelor.
Desi nu sunt un om cu morga si nu imi place sa ma exprim ritos, atrag atentia asupra faptului ca interesul statului, prin reprezentantii sai, va fi acela de a eluda nivelul spiritual al problemei si, implicit, al discutiei. Pe ei ii intereseaza doar discutia juridica si tehnica, dar si aici nu cumva sa se ajunga la articolele constitutionale care vizeaza libertatea de constiinta.
In acest context, mi s-a parut binevenita interventia lui Remus (cel care vorbeste nu sunt eu, cum am citit intr-un comentariu de pe blogul lui Saccsiv, eu sunt mai la dreapta, langa tipul brunet- avocat, pe nume Georgescu, fata de care am o mare admiratie, castigata acolo)care, bazandu-se pe cateva documente sinodale a repus discutia in adevaratii ei parametri. Sa nu uitam ca in sala, din 50 de persoane, cam cati erau prezenti, jumatate erau crestini care aflasera despre intalnirea asta de pe blogurile ortodoxe.
Cand Remus a pronuntat cifra 666, domnul mai in varsta, cu facies de proletcultist( sta chiar langa avocatul Georgescu), a tasnit in sus racnind: "problema aceasta nu tine de contextul discutiei; daca vreti, organizati o alta dezbatere cu subiectul asta". Reactia sa a fost un apogeu al unei atitudini de tinereasca incredere in viitorul tehnologic al omenirii la care noi, romanii, daca nu vrem sa ramanem trogloditi, trebuie musai sa ne raliem.
O alta afirmatie- periculoasa- a organelor m-a pus pe ganduri de-a binelea: singura alternativa pentru cetateanul care nu vrea sa accepte actul biometric de identitate este sa il accepte. Daca nu... va fi un om mort din punct de vedere social. Onoratele organe ne-au reamintit, cu alte cuvinte, ca libertatea e necesitatea inteleasa, desi ele nu au aflat asta de la Spinoza.
Inchei cu opinia strict personala ca, daca in viitor, cei ce lupta impotriva acceptarii actelor biometrice de identitate nu vor face efortul sa puna accent pe ceea ce ii uneste, nu pe ceea ce ii desparte, batalia va fi pierduta. Daca va fi vreodata data.
PS: Nu sunt de acord ca orice referire la 666 trebuie evitata intr-o dezbatere doar pentru ca mass-media ar putea selecta doar ce o intereseaza pe ea, deturnand sensul si gravitatea dezbaterii.
luni, 16 august 2010
Ilf şi Petrov pe criza goală (1)
Astăzi inaugurez o nouă rubrică: Ilf şi Petrov pe criza goală! După o lună şi jumătate de angoasă galopantă, m-a izbit ideea că situaţia mea şi poate- sper că nu sau sper că da, adică nu ştiu- a noastră este atât de tragică, încât sau alegem să ne plângem sau alegem să ne râdem.
Cum gâdilatul de unul singur nu funcţionează întotdeauna, i-am acceptat ca maeştri în arta bunei-dispoziţii pe cei doi prieteni de demult, Ilf şi Petrov.
De curând a mai ieşit o traducere din opera lor- America fără etaje. Dar costă in jur de 37 de Roni, ceea ce îmi cam deprimă buzunarul. Interzis accesul săracilor la umor! Umorul e o chestiune elitistă.
Aştept răbdător ca într-o lună, două marile edituri să se prăbuşească.
Cade piaţa, cad preţurile, cad cărţile. Aşa poate îmi pică şi mie în braţe cartea lui Ilf şi Petrov despre America.
Revin la proiect.
16 august 2010
I. Ilf... ...despre idei, despre pietoni, despre caraghioşi, primăvară şi şedinţomani din Carnetele de însemnări:
1. “Sunteţi rugaţi să nu vă ştergeţi mâinile cu faţa de masă”.
2. Deasupra oraşului s-a auzit scârţâitul roţii norocului.
3. Fură bananele de la gura maimuţelor şi aprovizionează Moscova.
4. Am rupt cu tagma bărbaţilor şi rog să fiu socotit femeie.
5. Era un om bun şi plăcut; semăna însă atât de mult cu frate-său, încât în orice moment te-aşteptai să comită o porcărie.
6. S-a ordonat să fim curajoşi.
7. Vulcanul Acum-Acum.
8. Bebeluş în curs de încărunţire.
9. Avea o mână artificială şi mâna asta nu ştia ce e mila.
10. Pe geamul magazinului un anunţ într-o ramă metalică îngustă: “Nădragi nu este”.
11. Nu loviţi parchetul cu chelia.
12. “Nu suport cataclismele!”
13. Au servit la masă o gâscă cumplită împănată cu bârfe.
14. Actorilor nu le place când sunt omorâţi în actul doi al unei piese în patru acte.
15. Fabricii de paturi militare pliante i s-a dat numele tovarăşului Procust.
O carte unică: Temele lui Vlad – Lumea văzută prin ochii unui copil creştin
Adresată cu precădere celor mici, dar nu-i excludem nici pe părinți, cartea Temele lui Vlad este o noutate pentru editura Fundației Justin Pârvu și credem că reprezintă un ghid pentru copiii zilelor noastre în ceea ce privește raportarea la problemele cu adevărat importante cu care se confruntă la vârsta lor. Cât despre autor, îl lăsăm pe el să se prezinte:
Dragi prieteni,
Numele meu este Vlad şi am 11 ani. Locuiesc în Bucureşti, într-un cartier numit Drumul Taberei. Aici este o biserică foarte frumoasă – Sfânta Vineri. La această biserică merg eu. Părintele Nicolae şi Părintele Iustin fac nişte slujbe minunate. Aici am învăţat să bat toaca. Uneori mai citesc câte o rugăciune la strană. Tot aici l-am întâlnit pe cel mai bun prieten al meu, Teodor. Nu ne plictisim niciodată când suntem împreună, chiar dacă el este mai mic decât mine cu trei ani. Teodor este foarte inteligent şi credincios. Pe lângă cel mai bun prieten, la biserică mi-am găsit şi o nouă pereche de bunici: Adriana şi Mihai, care au multă grijă de mine, mai ales când mama are de muncă la serviciu până mai târziu.
Eu sunt un copil la fel cu toţi copiii. Mă trezesc greu dimineaţa, aş vrea să fie vacanţă tot timpul şi prefer să citesc ce îmi place sau să mă joc decât să fac teme. Şi totuşi le fac. Are mama grijă de asta! Cred că înţelegeţi ce vreau să spun.
În clasele a I-a şi a II-a, mama mă mai ajuta. Apoi mi-a spus că am crescut destul şi trebuie să îmi fac temele singur. Mi-a mai spus că serviciul meu este să merg la şcoală şi să învăţ. Mama are o gândire un pic stranie în această privinţă. Este profesoară! Dar nu am avut argumente şi a trebuit să mă ocup singur de teme. Astfel am descoperit chiar că îmi place să scriu compuneri la limba română.
Şi totuşi au mai fost nişte teme la care mama a hotărât să îmi dea nişte idei. Pe acestea le veţi găsi adunate aici. Fiecare în parte are istorioara ei. Nu vi le voi povesti pe toate. Vă spun doar motivul: sunt teme prin care mama mi-a spus că îmi pot mărturisi credinţa. Unele se referă la subiecte pe care ea le consideră necreştineşti şi nu este de acord să le învăţ la şcoală. Mama m-a ajutat să înţeleg că, deşi şcoala este bună şi trebuie să fiu silitor la carte, totuşi unele lucruri aflate aici sunt dăunătoare sufletului pentru că nu spun Adevărul lui Dumnezeu. De exemplu, la şcoală am învăţat că omul se trage din maimuţă. Charles Darwin a venit cu ideea asta, ştiţi şi voi. Poate aţi vizitat Muzeul Antipa. Nu-i aşa că este un muzeu interesant, cu toate păsările, animalele şi tot ce se mai găseşte acolo? Dar aţi observat că muzeul acesta este organizat după „teoria evoluţiei”? Mama m-a ajutat să înţeleg acestea.
Tot ea m-a mai ajutat la o temă despre Halloween. Atunci chiar mi-a spus să nu scriu nimic. Vă puteţi imagina cât de mirat am fost! Mama mea să îmi spună să nu îmi fac o temă! Ea mi-a explicat că un copil creştin nu poate scrie o compunere despre o „sărbătoare” închinată morţii şi care nici nu aparţine poporului român. Eu aş fi scris-o pentru că trebuia. La început, mama mi-a spus că dacă nu îmi fac acea temă, eu mărturisesc credinţa ortodoxă cu puterile mele. Dar văzând că sunt cam temător să merg cu compunerea nescrisă, m-a salvat tot ea. Mi-a dat ideea povestirii aşa încât să nu îmi trădez credinţa. Veţi găsi aici şi această povestioară. Cu ea începe cartea.
Recunosc că tot mama mi-a mai dat idei când mi s-a părut că o temă este prea grea pentru mine. Anul trecut am avut de scris o poveste despre importanţa legumelor şi fructelor în viaţa noastră. Aş fi ştiut să fac un portofoliu, cum ni se cere acum la şcoală, dar o poveste? Să vedeţi ce a ieşit…
Nu vreau să vă mai reţin. Vă las să citiţi şi, dacă vă plac temele mele, să îmi scrieţi . Sunt şi câteva teme care au fost scrise special pentru voi. Sunt temele de bunăvoie.
Vă mai spun un secret: ideea să vă trimit şi vouă temele mele tot mama mi-a dat-o. Asta, ca să nu mă plictisesc în vacanţă. Desenele sunt făcute de unchiul meu.
Cu prietenie,
Vlad
(Am preluat prezentarea de pe site-ul revistei Atitudini)
Cum putem sta împotriva curentului?
Mai există oameni care pot întruchipa valori? Da, din fericire. Doar că ei sunt din ce in ce mai greu de găsit. Danion Vasile a mai descoperit un om aparte, pe Benedict Ciubotaru, şi a simţit imboldul lăuntric a-l prezenta cititorilor români. A ieşit o carte de interviuri care, puse cap la cap, construiesc un adevărat Bildungsroman, o poveste despre configurarea unei identităţi şi, mai ales, a unui destin.
Cine citeşte volumul recent apărut la editura Egumeniţa, “Împotriva curentului- Botezul unui intelectual in Rusia sovietică” se simte asaltat de multiple întrebări. Ce înseamnă cultura, în adevăratul ei sens? Probabil, cultura îşi atinge plenitudinea sensului ei când îşi fixează ca scop formarea unei identităţi individuale şi comunitare. Cultura adevărată, în vremuri de prigoană, ca acelea prin care au trecut românii din Basarabia, devine cultură de rezistenţă, elaborată şi întreţinută în cadrul privat al familiei. Adică o cultură rezistentă la “cultura” oficială şi oficioasă, promovată de sistemul care manipulează, dictează, construieşte cadrele sociale ale gândirii, reprezentative pentru o epocă istorică şi impuse fără drept de apel persoanei, căreia sistemul îi rezervă un viitor de piesă exemplară şi credincioasă a sa.
Dar ce înseamnă să vorbeşti cu adevărat limba română? Probabil, să conştientizezi şi să respecţi specificitatea limbii în care te-ai născut, gândesti şi vieţuieşti, ba chiar să le trasmiţi urmaşilor ceva-ul ei inefabil. După revoluţia din decembrie, în anumite grupuri din Biserica s-a repus în discuţie relaţia dintre intelectuali şi biserica. Referentul inegalat era şi este grupul Rugului Aprins, focalizat în jurul lui Daniil-Sandu Tudor. Dar nimeni sau aproape nimeni nu a impus în spatiul public românesc ca temă de reflecţie întrebarea: ce înseamnă să fii, cu adevărat, intelectual creştin-ortodox? Cunoscând “personajul” Benedict Ciubotaru şi confruntându-te, din postura lectorului, cu el, simţi cum în adâncul fiinţei se naşte răspunsul cu alură de certitudine: a fi intelectual în Biserică echivalează cu a trăi conştient, adică să cunoşti în amănunt, învăţătura Sfinţilor Părinţi în asa fel încât ea să îţi devină deprindere cotidiană şi dreptar al tău sau al aproapelui tău.
Benedict Ciubotaru, în realitatea lui ontică şi discursivă, are ca ax central responsabilitatea. Să învăţăm să redevenim responsabili, asumându-ne rolurile noastre constitutive: de creştini, de actori sociali morali , de părinţi sau educatori, în sens larg.
Multe evenimente existenţiale, biografice pentru Benedict Ciubotaru, sunt inedite, dacă nu revoltătoare, pentru cititorul român. Întâlnirea secretă, din anul 1988, cu tovarăşul Harcev, preşedinte al Comitetului pentru Religie pe lângă Consiliul de Miniştri al Uniunii Sovietice rămâne o întâmplare greu de uitat. Mai pe scurt, tovarăşul Harcev se plânge că “după 70 de ani de luptă a puterii sovietice împotriva Bisericii ortodoxe, noi trebuie să recunoaştem că puterea sovietică a pierdut această luptă” pentru că feţele bisericeşti, episcopii, clericii racolaţi de poliţia politică sovietică trădau angajamentul cu securitatea sau informau “organele” tendenţios sau pe jumătate. Tovarăşul Harcev- şi suntem siguri că nu doar el, ci multi alţii, inclusiv de pe plaiurile noastre mioritice- a găsit soluţia pentru această situaţie incalificabilă: “ne-am hotărât să hirotonim ofiţeri gata pregătiţi. N-o sa trimitem tinerei încolo, să înveţe, dar gata pregătiţi: maior, colonel-episcop. Maior- episcop.Colonel- să fie arhiepiscop. General- mitropolit să fie. ÎI hirotonim de-a gata aşa”. Ceea ce am citit ca în ghicitură în “Audienţă la un demon mut”, admirabila carte a Părintelui Savatie Baştovoi, acum citim ca faţă către faţă.
Cartea te captează şi prin miza ei existenţială: ateul Viorel Ciubotaru devine fratele nostru, Benedict Ciubotaru: iată povestea unei convertiri puctată cu episoade patericale şi vegheată de drept-credinciosul Părinte Ambrozie Iurasov.
Întrucât Benedict Ciubotaru a cunoscut direct de la sursă paradisurile artificiale pe care ni le-a comandat Noua Ordine Mondială, voi releva nişte judecăţi de valoare, făcute de domnia sa, referitoare la câteva probleme extrem de actuale pentru România.
Banca Mondială
“Banca Mondială nu este o bancă, este un fel de minister al economiei. Banca, ca bancă, este Fondul Monetar Internaţional. Banca Mondială nu este instituţie bancară! Banca Mondială este echivalentul ministerului economiei mondiale, sau ministerul mondial al economiilor statelor subjugate. De fapt, cea mai mare parte a lucrării ei e negativă. (…) Eu admit doar anumite efecte pozitive laterale, de scurtă durată şi doar ca efect lateral. Eu nu consider că Banca Mondială are scopul să însănătoşească, să dezvolte, să amplifice economiile naţionale. Ci invers, scopul Băncii Mondiale este subjugarea economiei naţionale- a tuturor economiilor naţionale!- unor interese corporative, intereselor corporaţiilor aşa-numite multinaţionale, transnaţionale,. Banca Mondială nu este nimic altceva decât un instrument oficializat al acestei oculte globale, care reprezintă o nouă formă de colonialism”.
Globalizarea
“Globalizarea este, în viziunea mea, ultima fază a existenţei omenirii. Este tentativa- care va eşua, şi aceasta- de construire a turnului Babel, cu aceeaşi semnificaţie pe care a avut-o şi turnul Babel: o sfidare a lui Dumnezeu; încercarea de a face o lume fericită, dar mincinos fericită, aici, pe pamânt, fără Dumnezeu. Ceea ce este imposibil!”
Toleranţa
“Toleranta nu este nimic altceva decât apostazie, este unul dintre idolii religiei lui antihrist. Dacă vorbesc despre toleranţă, vorbesc despre aceasta nu în sensul limbajului comun, nu în sensul a ceea ce scriu dicţionarele de limbă comune, fie ca sunt româneşti, ruseşti, franţuzeşti sau englezeşti; vorbesc despre toleranţă în sensul de standard al democraţiei, toleranţa asa cum este ea definită în declaraţia UNESCO, cu privire la principiile toleranţei, din 16 decembrie 1995. (…) Toleranţa… înseamnă acceptarea, respectarea, aprecierea oricăror diversităţi, oricăror varietăţi de a fi om- şi normal că pentru noi, creştinii, aceasta nu este acceptabil! Nu putem să evaluăm pozitiv felul de a fi om al unui puşcăriaş, al unui curvar, hoţ, homosexual, mai ştiu eu ce forme de patimi se afişează drept normale!”
Mărturisirea credinţei în Hristos
“Mărturisirea lui Hristos, mai ales în aceste vremuri de secularizare, de apostazie generală, devine o condiţie necesară mântuirii. Astăzi nu mai este suficient să stai în chilie, să posteşti, să frecventezi regulat biserica, să te spovedeşti săptămânal, să te împărtăşeşti săptămânal,, nu este suficient, dacă nu îl mărturiseşti pe Hristos în faţa lumii. Şi aceste forme de mărturisire pot să fie foarte diverse- de la o simplă semnătură pe o cerere de respectare a unor norme morale creştineşti, până la ieşirea la protest, cu preţul întemniţării-ceea ce se şi întâmpla în mai multe locuri din lume, în particular în Moldova”.
vineri, 13 august 2010
Bunicul de jos
Mâinile lui îmi făcuseră prima baie. Într-un lighean care, cu timpul, şi-a găsit locul în universul meu de obiecte domestice, şi căruia i-a sărit smalţul între timp. Ceilalţi - mama, bunica şi străbunica asistau speriate la întreaga procesiune. Aveam numai două kile opt sute şi se temeau să nu mă destram. Eram „cât o lingură", după cum avea să-mi repete, ani de-a rândul, Creţica, bunica mea, care îşi căpătase acest patronim datorită podoabei capilare.
Mâinile lui îl făcuseră şi pe Gigel, primul meu prieten. Gigel avea un fel de cravată-eşarfă la gât şi mă privea prin păienjenişul lacrimilor. Era un tablou pe care bunicul îl pictase cu ceva vreme în urmă. Mâncam, adică deschideam gura, ţinându-mă de şorţul străbunicii - bunicul îi zicea pestelcă, iar bunica îmi dădea ou fiert şi pâine cu o mână, iar cu cealaltă ţinea tabloul cu Gigel. Dar asta s-a întâmplat mai târziu. Între timp, mâinile bunicului mă purtau sub clanţa uşii din sufragerie şi mă măsurau. Deasupra creştetului, pe uşa albă, însemnau cu un creion chimic o linie. Aceeaşi uşă avea un prag alb peste care am făcut victorios primii paşi. Dacă ar fi să mă iau după mărturia observatorilor, uşa stătea deschisă. În prima cameră, în genunchi, stătea bunicul, care în acel moment şi-a făcut curaj, m-a eliberat din mâinile sale şi astfel am mimat primii paşi. Unu, doi, trei, patru. Şi am ajuns în braţele bunicii, care era telefonistă.
Duminica, mâinile bunicului scoteau aparatul Gloria, pitit într-o servantă. Pititul radioului se înscria în rândul actelor de rezistenţă împotriva regimului comunist, laolaltă cu introdusul monede de 25 de bani în contuarul pe care cineva de la stat venea să-1 controleze, aşa cum străbunica ne controla găinile de ouă. Duminicile, mâinile sale învârteau un buton şi ascultam etapa. Nişte voci care se recomandau ba Dan Voicilă, ba Ilie Dobre povesteau faze cu fotbalişti. Când rămâneam între patru ochi, bunicul îmi povestea alte faze cu alţi actori, mai adevăraţi decât ăştia care se mişcau prin radioul nostru: erau faze C.C.D., adică eroii erau Cacoveanu, Constantin, Dobai. Pentru că mâinile bunicului apăraseră poarta CCA-ului, un nume, Voinescu, revenea cu regularitate în discuţia noastră. Într-o fotografie văzusem o scenă cu Voinescu, care într-un moment de autoironie atinsese transversala porţii cu vârful piciorului drept.
Cuvintele lui mi-au îmblânzit lucrurile cu care intram în contact. Când trebuia să facă ceva împotriva sistemului propriu de convingeri îşi îndrepta corpul de un metru optzeci, îşi trecea degetele de la mâna dreaptă prin părul tăiat scurt, ca boxeurii, şi zicea, volens-nolens trebuie să facem treaba asta. Când m-am mai mărit, mi-a împrumutat un dicţionar de cuvinte şi expresii şi am reuşit volens-nolens să înţeleg ce îmi spunea. (...) Dimineaţa, eu şi Creţica stăteam cuminţi în pat, şi el, de la masa din camera noastră principală, ne făcea un fel de revista presei avant la lettre. Ne citea din ziarele vremii. Cum vremurile se schimbau, urechile noastre prindeau sensul istoriei după titlurile de pe masa bunicului. Mai întâi a fost ziarul Scânteia. Şi almanahul Scânteia, din care îmi amintesc mai cu seamă reclamele. Adevărul şi România liberă au apărut peste ani.
Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit ca să merg în căile Tale. De fiecare dată când citesc aceste cuvinte îmi amintesc de mâinile lui care m-au scăldat. Poate pentru că între bunicul meu de jos şi Bunicul de sus există o legătură.
(Ciprian Voicilă, Bunicul de jos, vol. Cartea cu bunici, Editura Humanitas, 2007)
0 comentarii
vineri, 6 august 2010
O carte oglindă
Editura Predania
layout/ Atelierul de grafică
dtp/ Remus Brihac
anul apariţiei/ 2010
strong>format 14,5x20,5 cm
coperta/ carton 280gmp
hârtie/ offset 70gmp
număr de pagini/ 140
ISBN/ 978-606-8195-06-3
preţ/ 9 ron
redactor/ Ciprian Voicilă
Ernest Bernea a fost un om, coerent cu sine, în a cărui viaţă gândirea şi acţiunea au făcut corp comun, lăsându-le urmaşilor un model real, adică veşnic, de gândire şi conduită. Poate că l-a ajutat şi spiritul vremii sale: a făcut parte dintr-o generaţie care se orienta în existenţă după idealuri, nu după scopuri, aşa cum facem noi, cei de astăzi. Generaţia sa a a avut destin, chiar dacă el a fost unul mutilant pentru mii şi zeci de mii de tineri. Ei au ştiut să se pregătească pentru el, să îl accepte ca venind din mâna lui Dumnezeu. Au fost conştienţi că se sacrifică în absolut, pentru neamul lor, ca se pun temelie de sânge pentru Biserica Ortodoxă si neamul românesc.
In octombrie 1975, Ernest Bernea îşi încheie Meditatiile filosofice, o carte-oglindă, în care va să se reflecte epoca ceauşist-materialistă şi, mai ales, vremurile care vor veni. Peste treizeci de ani, materialismului dialectic avea să i se substituie materialismul consumerist. Iubirea, cu întreaga ei dimensiune spirituală, avea să fie redusă la sex şi atât. Femeia avea să îşi uite- ajutată din plin de curentele ideologice vânturate prin România post-modernă, idealul şi destinul maternitătii, ajungând un mascul în fustă, cu toate anomaliile care decurg de aici. În general, a rămâne idealist, a dori sa fii cu orice preţ un om curat pe dinafară si mai ales pe dinăuntru, a dori să cunoşti lumea dezinteresat avea să devină, peste timp, sinonim cu a fi caduc, anacronic, rămas în urmă. La toate acestea avea să se adauge moda fragmentarismului, a aşa-zisei specializări. Dacă eşti filosof, nu mai poţi tinde spre o viziune unitară, organică,un Weltanschauung. Trebuie musai să te specializezi într-o “disciplină filosofică”, fie ea filosofia limbajului, etică, filosofia minţii. Statul totalitar, comunist sau cu aparenţă de democraţie (mincinoasă) îşi doreşte cetăţeni setaţi, simpli tehnicieni, buni executanţi, manipulabili tocmai pentru că învăţământul de stat descurajează programatic domeniile formative, care ar putea să îl inveţe pe adolescent să îşi cunoască şi să-şi asume o identitate socială naţională, să gândescă bazându-se pe propria minte, critic, şi sa aleagă între mai multe opţiuni ideatice sau practice şi, mai ales, să creada în Dumnezeu, ceea ce ar nemulţumi din plin statul şi lacheii săi- pentru că interesul lui este să îi ascundă orice referinţă la un “dincolo”: statul a fost si rămâne în împărăţia lumii acesteia, şi moare odată cu ea. “Noi nu suntem ai lumii”, iată un imperativ care, de două mii de ani, sună alarmant pentru orice orânduire statală.
In meditaţiile filosofice ale lui Ernest Bernea ne oglindim cu calităţile şi mai ales cu lipsurile noastre. Cartea însăşi este povestea ideatică a luptei dintre Bine şi rău, dintre Frumos şi Urât şi, mai ales, dintre Adevăr şi fals sau minciună. Dacă nu ar fi un creştin dovedit, am putea crede despre E. Bernea că este un platonician târziu, un ultim Mohican al valorilor, rămas ca să le apere într-o lume mustind de retorică, nominalism, relativism şi materialism up-datat.
luni, 2 august 2010
Dacă Sfântul Nectarie a mijlocit o minune în viaţa dumneavoastră, contactaţi-mă, vă rog!
Îi rog pe toţi vizitatorii blogului meu să difuzeze această informaţie.
Voi scoate o carte cu minunile Sfântului Nectarie de Eghina, din dorinţa de a mări evlavia faţă de el în rândul credincioşilor. În Bucureşti sunt mulţi sfinţi care mijlocesc pentru noi în faţa Domnului, dar nimeni- sau aproape nimeni- nu se ocupă de consemnarea minunilor pe care ei le fac neîncetat.
Aştept, de la voi, descrierea detaliată a modului în care l-aţi simţit prezent pe Sfântul Nectarie în viaţa voastră.
Îmi puteţi trimite istoriile trăite pe adresele:
ciprianvoicila@yahoo.com
ciprianvoicila@gmail.com
Până pe 15 octombrie cartea va fi gata, în aşa fel încât să o trimitem la tipar, iar pe 9 noiembrie, de ziua Sfântului, să o lansăm.
Cine vrea poate să pună un anunţ cu datele mele de contact la bisericile din ţară în care credincioşii sau preoţii au evlavie la Sfântul Nectarie.
Sfântul Nectarie să vă ajute şi să vă răsplătească!
P.S.De aici puteti afla cum l-am simţit prezent în viaţa noastră. La vremea cand am scris textul am considerat că este oportun să nu dau numele reale.
Ciprian Voicilă
Să îl ajutăm pe Siluan!
Eu sint Siluan :-)
M-am nascut in 8 februarie 2010. Parintii mei m-au pus sub ocrotirea Sfintului Siluan Atonitul si m-au numit Siluan. Sint cel de-al treilea baietel dintr-o familie de preot ortodox.
Problemele mele au inceput dupa ce am implinit 2 luni. Am stat internat in Spitalele din Brasov, Bucuresti, Munchen si Salzburg. La Clinica din Salzburg am fost diagnosticat cu ciroza si hipoplazie a cailor biliare. Ficatul meu mai functioneaza o luna. De aceea, am nevoie urgenta de un transplant de ficat. Donatorii vor fi parintii mei, in functie de rezultatul analizelor de compatibilitate. Operatia costa 100.000 de euro. O zi de internare in Clinica din Salzburg costa 700 de euro.
Va rog sa ma ajutati cu rugaciune si donatii in contul deschis de tatal meu la:
Unicredit Tiriac Bank
Sucursala Brasov Muresenilor
Titular: BOTA GEORGE LAURENTIU
Swift BACXROBU
Cont EURO: RO74BACX0000005005204320
Cont RON: RO81BACX0000005005204000
Va multumesc pentru dragostea in Domnul nostru Iisus Hristos si ajutorul vostru!
BebeSiluan
Mai multe puteti afla aici.
O carte extraordinară despre ce înseamnă să fii, cu adevărat, intelectual în Biserică
Impotriva curentului. Botezul unui intelectual in Rusia sovietica Autor: Ciubotaru, Benedict
Editura: Egumenita
Pret: 10.00 lei Adauga in cos
Format 13x20 cm
216 pagini
Benedict Ciubotaru a fost un ateu convins si chemarea lui pe drumul Bisericii a fost o minune. O minune care a constat in intoarcerea la credinta a unui ateu, la a carui inima a ajuns Dumnezeu. Fiind la studii in Rusia sovietica, a ajuns sa cunoasca cealalta Rusie: Rusia duhovniceasca.
O viata de jertfa. Marturisirile cuviosului Staret Samson Esper
Editura: Egumenita
Pret: 4.50 lei Adauga in cos
Format 13x20 cm
104 pagini
Traducere din rusa de Severin Alexandru
Cartea ne prezinta viata unui parinte cu viata sfanta, trecut la Domnul in Rusia in 1979. Cartea este un jurnal inceput in 1918, care prezinta intamplarile prin care a trecut parintele, ispitele, prigonirile etc. Fiind condamnat la moarte de slujitorii "fiarei rosii", a fost impuscat, dar a ramas in viata prin voia lui Dumnezeu.