Separarea Episcopului Dimitrie de Gdov şi a credincioşilor din Petrograd

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982). Delegaţia istorică din Petrograd din 1927. Întâlnirea cu Mitropolitul Serghie Infama Declaraţie a Mitropolitului Serghie, prezentată la 16/29 iulie 1927, a dat o lovitură puternică întregii lumi ortodoxe ruse. Din toate colţurile pământului rusesc au răsunat voci de protest ale clerului şi mirenilor. O mulţime de „epistole” au fost trimise Mitropolitului Serghie şi copii ale lor au fost trimise prin ţară. Autorii acestor „epistole” îl implorau pe Mitropolitul Serghie să renunţe la calea pierzătoare pe care o alesese. După un întreg val de astfel de „epistole” de protest, un şuvoi nesfârşit de delegaţii a început să curgă către Mitropolitul Serghie în Moscova. Una dintre aceste delegaţii fără număr a fost Delegaţia istorică a Eparhiei Petrograd, care a venit la Moscova la 27 noiembrie 1927, fiind compusă din următorii membri: preasfinţitul Dimitrie Liubimov, episcop de Gdov (vicar al eparhiei din Petrograd), protopop Victorin Dobronravov, profesorul I.M. Andreev (eu însumi) şi C.A. Alexeev. Episcopul Dimitrie l‑a reprezentat pe Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi avea cu el o lungă scrisoare care fusese semnată de către şapte episcopi care erau în Petrograd (printre ei, pe lângă Mitropolitul Iosif şi episcopul Dimitrie, mai erau şi episcopul Gabriel, episcopul Ştefan şi episcopul Serghie de Narva). Protopopul Dobronravov reprezenta un grup numeros din clerul Petrogradului, având şi o scrisoare de la ei, semnată de către protopopul profesor F.K. Andreev. Eu reprezentam cercurile academice şi am adus o scrisoare de la un grup de academicieni şi profesori de la Academia de Ştiinţe, de la Universitate şi de la alte instituţii de învăţământ superior; scrisoarea fusese compusă de către profesorul S.S. Avramovici ‑ Baranovski (fost profesor al Academiei Militare de Jurisprudenţă) şi de către profesorul M.A. Novoselov (bine cunoscutul publicist şi editor al „Bibliotecii de religie şi morală”, care a locuit apoi în secret în Petrograd şi în Moscova). C.A. Alexeev reprezenta masele largi ale populaţiei. În ciuda faptului că delegaţia de la Petrograd a ajuns la Moscova mai târziu decât multe alte delegaţii care veniseră cu acelaşi scop, a fost primită peste rând. Întrevederea delegaţiei cu Mitropolitul Serghie a durat două ore. După ce au intrat la Mitropolitul Serghie, toţi membrii delegaţiei s‑au ridicat şi s‑au îndreptat spre el pentru a‑i primi binecuvântarea, s‑au prezentat şi au justificat faptul că veneau ca fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe. Când Mitropolitul Serghie a terminat de citit scrisorile care fuseseră aduse la el (de la episcopat, de la cler şi de la laici), episcopul Dimitrie – care avea 70 de ani – a căzut în genunchi înaintea lui şi a exclamat în lacrimi: „Vlădica! Ascultă‑ne, în numele lui Hristos!” Mitropolitul Serghie l‑a ridicat imediat din genunchi, l‑a aşezat într‑un fotoliu şi a spus cu o voce fermă şi întrucâtva iritată: „Ce este de ascultat? Tot ceea ce aţi scris voi a fost scris de alţii mai înainte şi la toate acestea am răspuns deja de multe ori în mod clar şi categoric. Ce vă rămâne vouă neclar?!” „Vlădica – a început episcopul Dimitrie cu voce tremurândă şi cu lacrimi îmbelşugate –, la vremea hirotoniei mele mi‑aţi spus că trebuie să fiu credincios Bisericii Ortodoxe şi, în caz de necesitate, ar trebui să fiu pregătit să‑mi pun şi propria viaţă pentru Hristos. Iar acum a venit un astfel de timp al mărturisirii şi vreau să sufăr pentru Hristos; dar Înaltpreasfinţia Voastră, prin Declaraţia dumneavoastră, în locul unui drum către Golgota ne propuneţi să păşim pe calea colaborării cu regimul luptător împotriva lui Dumnezeu, care Îl persecută şi Îl blasfemiază pe Hristos; ne propuneţi să ne bucurăm de bucuriile acestui regim şi să ne întristăm pentru mâhnirile lui... Conducătorii noştri se luptă să anihileze religia şi Biserica şi se bucură de distrugerea bisericilor, se bucură de succesul propagandei lor anti‑religioase. Această bucurie a lor este sursa mâhnirii noastre. Înaltpreasfinţia Voastră ne propuneţi să mulţumim guvernului sovietic pentru atenţia sa faţă de nevoile populaţiei ortodoxe. Dar cum se exprimă această atenţie? Prin uciderea a sute de episcopi, a mii de preoţi, a milioane de credincioşi. Prin profanarea lucrurilor sfinte, prin batjocorirea sfintelor moaşte, prin distrugerea unui număr imens de biserici şi prin închiderea tuturor mănăstirilor. Cu siguranţă ar fi fost mai bine dacă nu ne‑ar fi acordat o astfel de «atenţie»!” „Guvernul nostru” – l‑a întrerupt brusc Mitropolitul Serghie pe episcopul Dimitrie – „a persecutat clerul doar pentru crime politice”. „Aceasta este o calomnie!” – a strigat înfierbântat episcopul Dimitrie. „Noi dorim să obţinem o reconciliere a Bisericii Ortodoxe cu regimul de guvernare”, a continuat cu iritare Mitropolitul Serghie, „în timp ce voi luptaţi să evidenţiaţi caracterul contra‑revoluţionar al Bisericii... Prin urmare, voi sunteţi contra‑revoluţionari, în timp ce noi suntem cu totul loiali regimului sovietic!” „Acest lucru nu este adevărat!” – a exclamat înfierbântat episcopul Dimitrie. „Aceasta este o altă calomnie împotriva mărturisitorilor, a mucenicilor, a celor care au fost împuşcaţi şi a celor care pier în lagărele de concentrare şi în exil... Ce faptă contra‑revoluţionară a făcut Mitropolitul Veniamin, care a fost executat? În ce constă «contra‑revoluţia» Mitropolitului Petru de Krutiţa!?” „Şi, în opinia ta, nici soborul de la Karloviţ nu a avut un caracter politic?” – l‑a întrerupt din nou Mitropolitul Serghie. „Nu a fost niciun sobor la Karloviţ în Rusia”, a răspuns liniştit episcopul Dimitrie, „şi mulţi mucenici în lagărele de concentrare nici nu au ştiut nimic despre acest sobor.” „Eu personal”, a continuat episcopul Dimitrie, „sunt un om complet apolitic şi, dacă ar trebui să mă acuz la GPU pe mine însumi, nu aş putea să‑mi imaginez nimic de care să fiu vinovat în faţa regimului sovietic. Doar mă mâhnesc şi mă întristez văzând persecuţia împotriva religiei şi a Bisericii. Nouă, păstorilor, ne este interzis să vorbim despre aceasta şi păstrăm tăcerea. Dar la întrebarea dacă este vreo persecuţie împotriva religiei şi a Bisericii în URSS, nu aş putea răspunde altfel decât afirmativ. Vlădica, atunci când v‑au propus să scrieţi Declaraţia, de ce nu aţi răspuns ca Mitropolitul Petru, că puteţi păstra tăcerea, dar nu puteţi spune ceea ce nu este adevărat?” „Şi unde este neadevărul?”, a exclamat Mitropolitul Serghie. „În faptul că persecuţia împotriva religiei – «opiumul poporului», conform dogmei marxiste – nu doar că există printre noi, ci a depăşit orice limită în cruzime, cinism şi blasfemie!” „Ei bine, ne luptăm cu aceasta, a remarcat Mitropolitul Serghie, dar ne luptăm legal, şi nu ca cei care sunt contra‑revoluţionari... Şi atunci când ne vom fi demonstrat poziţia noastră complet faţă de regimul sovietic, rezultatele vor fi încă şi mai vizibile. Probabil că vom fi în stare să publicăm, ca o contrapondere la Ateul, mica noastră revistă religioasă...” „Aţi uitat, vlădica, a remarcat protopopul Dobronravov, că Biserica este Trupul lui Hristos, iar nu un consistoriu, o «mică revistă» sub cenzura regimului ateist!” „Nu conştiinţa noastră politică, ci cea religioasă este cea care nu ne permite să ne alăturăm Declaraţiei dumneavoastră”, am observat eu. „Eu vreau să pătimesc pentru Hristos, iar Înaltpreasfinţia Voastră ne propuneţi să renunţăm la El”, a spus C.A. Alexeev cu amărăciune. „Aşadar, voi vreţi o schismă?!” – a întrebat ameninţător Mitropolitul Serghie. „Nu uitaţi că păcatul schismei nu este spălat nici măcar de sângele muceniciei! Majoritatea este de acord cu mine”, a adăugat el autoritar. „Vocile trebuiesc cântărite, nu numărate, vlădica, am obiectat eu. Până la urmă, Mitropolitul Petru, locţiitorul legitim al tronului patriarhal, nu este de acord cu Înaltpreasfinţia Voastră; nici Mitropoliţii Agatanghel, Chiril şi Iosif; nici alţi luminători, precum Mitropolitul Arsenie, arhiepiscopul Serafim de Uglich, arhiepiscopul Pahomie, episcopii Victor, Damaschin, Averchie şi mulţi alţii; nici stareţii de la Optina, nici deţinuţii de la Solovki...” „Adevărul nu este întotdeauna acolo unde este majoritatea, a remarcat protopopul Dobronravov; altfel Mântuitorul nu ar fi vorbit despre «mica turmă». Şi conducătorul Bisericii nu s‑a dovedit întotdeauna a fi de partea Adevărului. Este suficient să ne amintim de vremea lui Maxim Mărturisitorul.” „Prin noua mea politică bisericească, eu salvez Biserica”, a răspuns intenţionat Mitropolitul Serghie. „Ce spuneţi, vlădica?” – au exclamat cu o singură voce toţi membrii delegaţiei. „Biserica nu are nevoie de salvare, a adăugat protopopul Dobronravov; porţile iadului nu o vor birui pe ea. Înaltpreasfinţia Voastră aveţi nevoie de salvare prin Biserică.” „Am spus aceasta într‑un sens diferit”, a răspuns Mitropolitul Serghie, oarecum tulburat. „Şi de ce, vlădica, aţi poruncit să fie introdusă în Liturghie o rugăciune pentru regim, în timp ce aţi interzis rugăciunea pentru cei din închisori şi din exil?” – am întrebat eu. „Chiar trebuie să vă reamintesc de bine cunoscutul text de la Apostolul Pavel privind autorităţile?” – a întrebat Mitropolitul Serghie cu ironie. „Cât despre rugăciunea pentru «cei aflaţi în exil», mulţi diaconi fac o demonstraţie din asta”. „Şi când, vlădica, veţi schimba Fericirile de la Liturghie?” – am obiectat eu din nou; „până la urmă, se poate face şi din acestea obiect de demonstraţie”. „Eu nu alterez Liturghia”, a spus Mitropolitul Serghie, ironic. „Şi cine are nevoie de rugăciunea pentru regim? Cu siguranţă regimul sovietic ateist nu are nevoie de ea. Şi credincioşii ar putea să se roage doar în sensul unei cereri «pentru îmblânzirea inimilor împietrite ale conducătorilor» sau «pentru luminarea celor care se află în eroare». Dar să te rogi pentru un regim anti‑creştin este imposibil.” „Chiar aşa! Ce fel de Antihrist găsiţi aici?”, a răspuns Mitropolitul Serghie, cu un gest dispreţuitor al mâinii. „Dar duhul este exact cel al lui Antihrist”, am insistat eu. „Şi ce anume a dat naştere acestei rugăciuni? V‑au forţat să introduceţi această cerere?” „Ei bine, eu însumi am găsit că este necesară.” „Nu, vlădica, răspundeţi ca înaintea lui Dumnezeu, din adâncul conştiinţei voastre pastorale: v‑au forţat să faceţi aceasta, precum şi celelalte din «noua politică bisericească», sau nu?” Această întrebare a trebuit să fie repetată cu încăpăţânare şi persistenţă de numeroase ori, înainte ca Mitropolitul Serghie să răspundă în cele din urmă: „Ei bine, ei fac astfel de presiuni asupra unora şi îi forţează, dar şi eu gândesc în acest fel”, a conchis grăbit şi înfricoşat. „Şi de ce, vlădica, aţi poruncit ca imediat după numele Mitropolitului Petru să fie pomenit numele Înaltpreasfinţiei Voastre? Am auzit că şi acest lucru a fost poruncit de sus, cu intenţia de a omite curând numele Mitropolitul Petru”. Mitropolitul Serghie nu a răspuns la aceasta. (În 1936, pomenirea Mitropolitul Petru, care a murit în 1937 sau 1938, a fost interzisă.) „Şi cine v‑a aprobat «sinodul patriarhal temporar»? Şi cine s‑a ocupat cu numirea şi transferarea episcopilor? De ce a fost mutat împotriva dorinţei sale Mitropolitul Iosif (al Petrogradului) de la turma sa? Vlădica, noi ştim că toate acestea sunt făcute de «procurorul superior» neoficial al sinodului vostru, agentul secret de poliţie, comunistul Tuchkov, împotriva voinţei voastre.” „De unde aţi scos toate astea?” – a întrebat Mitropolitul Serghie, oarecum tulburat. „Toată lumea ştie acestea, vlădica.” „Şi de către cine v‑aţi înconjurat, vlădica?” a adăugat protopopul Dobronravov. „Singur numele episcopului Alexei Simanski (care ulterior a ajuns patriarh) este suficient pentru a vă discredita întregul sinod.” Mitropolitul Serghie s‑a ridicat în picioare şi a spus că se va gândi la tot ceea ce spuseserăm şi că va da un scurt răspuns în trei zile. Audienţa era terminată. În trei zile, Mitropolitul Serghie a dat un răspuns scris, repetând în expresii generale şi obscure tezele Declaraţiei sale. Delegaţia s‑a întors la Petrograd. Şi, la scurtă vreme, a avut loc o schismă. Pentru cei care rupeau comuniunea cu Mitropolitul Serghie, scrisoarea răspundea cu interdicţii; organele poliţiei secrete îl ajutau cu cinism. Membrii delegaţiei de la Petrograd au fost curând arestaţi şi au suferit cumplit. Bătrânul episcop Dimitrie a fost pus în secţia de izolare politică de la Yaroslavl pentru zece ani şi apoi a fost împuşcat. Protopopul Dobronravov a fost trimis la un lagăr de concentrare pentru zece ani şi a apoi a fost condamnat la încă zece ani fără drept de corespondenţă. Eu am fost trimis la lagărul de concentrare de la Solovki. C.A. Alexeev, după ce a devenit preot, a fost împuşcat. Adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a mers în catacombe, unde a rămas până astăzi ca o cetate nevăzută a Kitejului, păstrându‑se ca Mireasă nepătată a lui Hristos. Separarea Episcopului Dimitrie de Gdov şi a credincioşilor din Petrograd/ Document din 14 decembrie (27) 1927. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceasta este mărturia conştiinţei noastre (II Cor. 1: 12): nu ne mai este îngăduit, fără a păcătui împotriva canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe, să rămânem în comuniune eclezială cu substituitorul locţiitorului tronului patriarhal, Serghie, Mitropolit de Nijegorod, şi cu sinodul său şi cu toţi cei care gândesc ca el. Nu din mândrie – să nu fie aceasta niciodată! –, ci de dragul păcii conştiinţei, noi ne dezicem de persoana şi de faptele fostului nostru conducător, care în mod nelegiuit şi necumpătat şi‑a depăşit drepturile şi a introdus mare tulburare şi „trufia lumii” în Biserica lui Hristos, a cărei datorie este să aducă lumina simplităţii şi prinosul înţelepciunii în smerenie celor care doresc să‑L vadă pe Dumnezeu (din Epistola sinodului african către papa Celestin). Şi am decis asupra acestui lucru numai după am primit mărturie din mâinile Mitropolitului Serghie însuşi cum că noua direcţie şi orientare a vieţii bisericeşti ruse pe care el şi‑a asumat‑o nu este pasibilă de nicio schimbare. Prin urmare, rămânând prin mila lui Dumnezeu întru toate fii ascultători ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi menţinând succesiunea apostolică prin locţiitorul tronului patriarhal Petru, Mitropolitul de Krutiţa, noi rupem comuniunea canonică cu Mitropolitul Serghie şi cu cei aflaţi în subordinea sa; până la judecata unui „Sinod local complet”, anume cu participarea tuturor episcopilor ortodocşi, sau până la pocăinţa deschisă şi desăvârşită a mitropolitului însuşi înaintea Sfintei Biserici, noi păstrăm comuniunea în rugăciune doar cu cei care păzesc să nu fie încălcate canoanele Părinţilor... şi ca să nu pierdem în mod imperceptibil, încetul cu încetul, libertatea pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor, ne‑a dat‑o nouă ca un dar liber prin propriul Lui Sânge (Canonul al 8‑lea al celui de‑al Treilea Sinod Ecumenic). Amin. Dimitrie, episcop de Gdov. Scrisoare a episcopului Dimitrie de Gdov, conducătorul temporar al Eparhiei Petrograd, către preoţii Eparhiei/ Document din 4 (17) ianuarie 1928. Dragi părinţi în Domnul, Ca răspuns la petiţia dumneavoastră din 30 decembrie (pe vechiul calendar), care a fost adresată smereniei mele, răspund că vă accept cu iubire în comuniune de rugăciune cu mine şi sub conducerea mea arhipăstorească şi vă cer cu dinadinsul sfintele rugăciuni pentru mine, cel păcătos, pentru ca Domnul Dumnezeu, după mulţimea harului Său, să ne învrednicească să rămânem credincioşi Bisericii cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, acceptând în calitate de conducător al nostru în ordinea ierarhiei ecleziale pe locţiitorul patriarhal, Petru, Mitropolitul de Krutiţa, până la vremea întrunirii unui Sinod local complet al Bisericii ruse, la care va fi prezent întregul episcopat activ – adică mărturisitorii exilaţi în prezent –, care va justifica prin autoritatea sa sinodală modul nostru de a acţiona, sau până când Mitropolitul Serghie îşi va veni în sine şi se va pocăi de păcatele sale nu doar împotriva ordinii canonice a Bisericii, ci şi împotriva fiinţei ei (blasfemiind sfinţenia eroismului mărturisitorilor ei, aruncând îndoiala asupra convingerilor lor creştine, ca şi când ar fi amestecate cu politica), împotriva sinodalităţii sale (prin actele sale de coerciţie), împotriva apostolicităţii sale (supunând Biserica regulilor lumeşti) şi prin ruptura sa interioară – pentru a menţine o falsă unitate – de Mitropolitul Petru, care nu i‑a dat Mitropolitului Serghie consimţământul pentru ultimele sale acte, începând cu epistola (Declaraţia) din 16/29 iulie 1927. Prin urmare, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile (II Tes. 2: 15).

Arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului ŞI PREOTUL SĂU, NICOLAE PROZORON. Pomeniţi la 6 august (†1938)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. (Ioan 8: 32) Fiu al lui Gabriel Liubimov, viitorul ierarh mucenic Dimitrie era originar din Petersburg. A absolvit Academia Teologică din Petersburg în 1883 şi a fost numit psalt la biserica rusă din Stuttgart. În următorul an preda la Şcoala Teologică din Rostov. În 1886 a fost hirotonit preot şi a fost numit la Biserica Sfântul Mihail din Oranienbaum. Doi ani mai târziu, a fost transferat în Petersburg, la biserica mare de parohie a Maicii Domnului, unde a slujit timp de 30 de ani. Această biserică susţinea o mare varietate de servicii caritabile: conducea un orfelinat, aziluri de bătrâni, şcoli etc. Se afla lângă piaţa Senniy, într‑un cartier care a fost făcut celebru de scrierile lui Dostoievski, unde se găseau săracii şi proscrişii societăţii. Părintele Dimitrie avea mare dragoste faţă de oamenii săraci şi nenorociţi din această parohie, iar această dragoste şi lucrările sale altruiste pentru ei au justificat din belşug numele său Liubimov – „cel iubit”. După Revoluţie, părintele Dimitrie a rămas văduv, dar timpurile de încercare ale Golgotei ruseşti nu au făcut să se clatine credinţa sa. Ci, dimpotrivă, el a devenit un apărător înflăcărat al adevărului lui Hristos, acum ca episcop. Execuţia şocantă a Mitropolitului de Petersburg, Veniamin, în august 1922, a fost urmată de arestul tuturor celor patru episcopi vicari ai săi, iar vechea capitală a rămas timp de patru ani fără ierarh conducător. În 1926, Mitropolitul Petru de Krutiţa, el însuşi deja arestat, a numit ca succesor al Mitropolitului mucenic Veniamin pe arhiepiscopul Iosif Petrovici, ridicându‑l la rangul de mitropolit. Alţi doi episcopi au fost eliberaţi din închisoare şi câteva hirotonii întru episcop au urmat imediat, una dintre acestea fiind şi hirotonia părintelui Dimitrie. El a fost tuns monah, purtând acelaşi nume, Dimitrie, dar cu un nou sfânt protector, şi a fost făcut vicar al eparhiei Petersburg. Spre bucuria credincioşilor, în august 1926, noul Mitropolit Iosif trebuia să ajungă în eparhie şi să slujească împreună cu vicarii săi slujba de priveghere pentru sărbătoarea patronului capitalei, Sfântul Alexandru Nevski. „Nu voi uita niciodată” – scrie Alexei Rostov, un martor ocular al evenimentelor din această perioadă şi un membru al Bisericii din catacombe timp de mulţi ani, care a oferit toate informaţiile ce urmează: – „slujba privegherii din 29 august în catedrala lavrei Sfântul Alexandru Nevski, când şapte episcopi vicari au slujit cu Mitropolitul Iosif. Acatistul a fost cântat de către toţi episcopii şi de către oameni cu o singură inimă şi un singur suflet înaintea icoanei Sfântului Alexandru, care conţinea o părticică din sfintele lui moaşte. Nu mai avuseserăm o astfel de slujbă solemnă în Petrograd din 1917. Dar, curând, mari încercări aveau să se abată asupra noastră, cauzate de Declaraţia Mitropolitului Serghie.” Mitropolitul Iosif nu a recunoscut Declaraţia şi a fost urmat de către episcopul Dimitrie şi de către un grup de episcopi, de cler şi de mireni. Unul din preoţii din acest grup, un viitor împreună‑mucenic cu episcopul Dimitrie, a fost înflăcăratul părinte Nicolae Prozorov. După istorica Declaraţie de la Petrograd, Mitropolitul Iosif, atunci deja exilat, l‑a ridicat pe episcopul Dimitrie la rangul de arhiepiscop şi conducător temporar al eparhiei Petrograd. În consecinţă, Mitropolitul Serghie l‑a pus sub interdicţie pe arhiepiscopul Dimitrie prin ukazul său din 17 ianuarie 1928, arătându‑şi lipsa de milă faţă de mărturisitorii adevăratei ortodoxii, afirmând că, pentru neascultare, „…Biserica noastră ameninţă cu excomunicare directă şi cu anatema, privându‑i pe cei vinovaţi chiar şi de dreptul de a apela la o judecată sinodală”, spunând mai departe că „nicio taină nu poate fi primită de la ei şi nici alte slujbe private, căci oricine intră în comuniune eclezială cu cei excomunicaţi şi demişi şi se roagă cu ei, chiar numai şi acasă, este, de asemenea, declarat excomunicat”. Arhiepiscopul Dimitrie, urmând fără teamă paşii Mitropolitului Iosif, a refuzat să accepte acest decret sau oricare altele care veneau de la Mitropolitul Serghie, considerând că, prin „adoptarea ateismului”, acela se poziţionase în schismă faţă de Biserica rusă. GPU (poliţia secretă), încercând să mărească dezbinarea în cadrul Bisericii, la început nu a luat nicio atitudine faţă de „iozefiţi”; dar, curând, prima lovitură a venit, în 1928, cu arestul tânărului şi talentatului teolog, părintele profesor Teodor Andreev, care, după ce a suferit în închisoare, a murit în aprilie 1929. Arhiepiscopul Dimitrie, care îl numise „un om făcut pentru ortodoxie”, din cauza criticii drepte pe care a făcut‑o lui Bulgakov, lui Berdiaev şi altor gânditori pseudo‑ortodocşi, a oficiat o slujbă de înmormântare solemnă. În noiembrie 1929, el însuşi a fost arestat împreună cu părintele Nicolae Prozorov şi cu alţi clerici şi mireni, din cauză că a refuzat recunoaşterea Declaraţiei. Eu însumi am fost membru al acestui grup şi am fost ţinut în celula nr. 9, în „Casa de detenţie preliminară”, pe strada Voinova (Şpalernaia), în Leningrad. La 10 aprilie 1930, patru dintre noi am fost mutaţi la o altă închisoare, nr. 21, unde erau 20 de paturi şi 100 de deţinuţi care le împărţeau, în timp ce în celula anterioară fuseseră 14 paturi şi 35 sau 45 de bărbaţi. Aici l‑am cunoscut pe tânărul preot, părintele Nicolae Prozorov. Mai era şi un alt preot, părintele Ioan, precum şi părintele Nicolae Zagorovski, un bărbat sfânt de 75 de ani, care fusese adus de la Harkov tot în legătură cu Declaraţia Mitropolitului Serghie. În acea perioadă, arhiepiscopul Dimitrie se afla şi el în această închisoare, în detenţie solitară, şi am avut şansa să‑l văd o dată în timp ce noi scoteam o cutie foarte mare, plină cu gunoi. Un soldat ne însoţea. Ieşind afară, în curtea închisorii, Vlădica Dimitrie se întorcea de la plimbarea sa de zece minute, de asemenea însoţit de un soldat. Era o seară caldă de iulie, şi am putut să‑l văd clar. Era un bărbat în vârstă, înalt şi solid, în rasă, cu o barbă albă şi deasă, cu obrajii puţin roz şi cu ochi albaştri. El nu purta engolpion în închisoare. Aici era un adevărat mărturisitor al mult suferindei noastre Biserici din catacombe. Preoţii care petrecuseră cea mai lungă perioadă în această celulă ocupau colţul de lângă bare, separaţi de un perete de carton de restul celulei; acesta era numit „colţul sfânt”, şi aici dormeau unul lângă altul; dimineaţa făceau slujba, iar seara slujeau vecernia sau, înainte de o sărbătoare, privegherea de toată noaptea. Ei stăteau în rând pe taburete, şi li se alăturau doi sau trei mireni, şi îl ascultau pe cel care slujea, reproducând cuvintele din memorie cu voce joasă. Ceilalţi deţinuţi se prefăceau că nu observă nimic. Aici mi‑am petrecut primul Paşte în închisoare. Deşi am fost avertizat de un bun prieten de‑al meu să nu mă duc la „colţul sfânt”, fapt pentru care puteam primi cu uşurinţă câţiva ani în plus la sentinţa mea, totuşi nu am putut să rezist şi am mers acolo când părintele Nicolae a început să cânte imnul pascal de început: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pe noi pe pământ ne învredniceşte, cu inimă curată, să Te slăvim”. Alţi preoţi îl susţineau şi, astfel, am avut întreaga slujbă plină de bucurie. Întorcându‑mă la patul meu, am văzut cât de mulţi deţinuţi îşi mai făceau cruce încă, curgându‑le lacrimi pe obrajii nebărbieriţi. Toţi cei din celulă urmăriseră cu grijă şi în linişte slujba noastră. Aici în celulă am cunoscut „viaţa” tovarăşului meu de închisoare, părintele Nicolae. El era de statură mijlocie, cu ten închis la culoare, cu trăsături destul de aspre, cu ochii negri, la fel şi părul, şi cu o barbă mică. El era un om simplu, nu un intelectual învăţat, dar cu o credinţă profundă şi ferm în mărturisire; şi, astfel, el credea că prin acceptarea cu bucurie a muceniciei îşi deschidea pentru sine intrarea în împărăţia cerurilor. Se născuse în 1896 şi mersese la seminar, dar în 1915 renunţase şi, având doar 18 ani, a mers ca voluntar pe front. Revoluţia l‑a găsit ca sublocotenent. După ce s‑a întors de pe front în Voronejul său, a fost arestat şi acuzat împreună cu alţii de „conspiraţie” în timpul înfricoşătorilor ani de Război Civil, şi a fost condamnat la execuţie. Găsindu‑se într‑o celulă comună cu un grup de ofiţeri condamnaţi, el le‑a propus credincioşilor să citească Acatistul Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, apărătorul celor condamnaţi pe nedrept, cu voce tare. Din întâmplare, avea o copie a acatistului la el. Câţiva dintre ofiţeri au fost de acord şi s‑au dat într‑o parte şi au cântat acatistul încet. Un alt grup, evident ofiţerii care erau necredincioşi sau care nu erau evlavioşi, nu a luat parte la această rugăciune. Şi s‑a petrecut o minune extraordinară, care a tulburat sufletul tânărului ofiţer Prozorov din temelii: dimineaţa, toţi cei care citiseră acatistul au fost salvaţi de la execuţie, dându‑li‑se în schimb diferite termene de detenţie, în timp ce ceilalţi ofiţeri au fost toţi împuşcaţi. Prozorov a făgăduit să devină preot imediat ce va ieşi din închisoare şi, fiind eliberat înainte de a fi trecut prea mult timp, el şi‑a împlinit făgăduinţa. El a fost hirotonit de arhiepiscopul Ioan Pommer, care a fost mai târziu omorât cu bestialitate de către teroriştii bolşevici în Riga, la 12 octombrie 1934. Cu toate acestea, GPU i‑a interzis părintelui Nicolae să rămână în Voronej, şi el a mers în Petrograd, unde a slujit în Bisericuţa Sfântul Alexandru Nevski, la periferia oraşului, lângă gara Piskareva. Odată, unul din liderii comunişti ai Leningradului a venit la el şi i‑a cerut să‑l cunune cu o fată care refuza să trăiască împreună cu el fără cununia religioasă. „Biserica dumneavoastră este în pădure, nimeni nu va afla”, a spus el, de vreme ce în calitate de comunist ar fi fost exclus din Partid pentru cununia religioasă. Părintele Nicolae a fost de acord şi i‑a spus să se pregătească pentru Sfânta Euharistie înainte. Comunistul s‑a enervat şi a spus: „Voi satisface capriciul unei fete, dar nu voi recunoaşte nicio confesiune religioasă. Cunună‑ne chiar acum! Voi plăti oricât vei vrea, mai mult decât câştigi într‑un an. Cât timp sunt în viaţă, nimeni nu te va aresta. Până la urmă, sunt membru al Comitetului Central al Partidului!” Astfel l‑a ameninţat pe părintele Nicolae acel membru al Partidului, care era cunoscut în toată Rusia. Dar cel din urmă a refuzat şi, astfel, a rămas în nevoi cu familia sa, lipsindu‑se de oportunitatea de a obţine un puternic apărător la Kremlin. În dimineaţa de 4 august, mulţi din celula noastră au fost strigaţi, pe coridor, şi ni s‑a spus să semnăm cum că citiserăm sentinţele noastre: unii au primit cinci ani, alţii, zece. Doar părintele Nicolae nu a fost chemat ca să‑şi audă sentinţa. În dimineaţa următoare, în timpul perioadei de exerciţii, am aflat, printr‑un set complicat de semne, că arhiepiscopul Dimitrie, în vârstă de 75 de ani, primise zece ani în închisoarea de izolare. Nu l‑am mai văzut niciodată. În ziua următoare, tuturor celor care fuseseră condamnaţi li s‑a ordonat să meargă la gară şi şi‑au luat rămas bun de la noi. Părintele Nicolae nu ştia dacă să se bucure sau să se întristeze. Dacă ar fi fost achitat, cel mai probabil ar fi fost eliberat. Dar, curând, totul a devenit mai clar: era un alt motiv pentru care fusese uitat când prietenii săi fuseseră trimişi în altă parte. Întreaga zi de 5/18 august, în ajunul Schimbării la Faţă, am încercat să nu îl părăsesc pe părintele Nicolae, care, odată cu plecarea prietenilor săi, s‑a simţit singur. Dintre sutele de deţinuţi, cei mai mulţi nu ştiau despre ce era vorba, iar alţii credeau că acesta era un indiciu că va fi eliberat. El singur a slujit, din memorie, întreaga priveghere de toată noaptea a Schimbării la Faţă, şi eu am ascultat; alţi mireni, care ascultau de obicei, fuseseră trimişi deja în lagărele de concentrare – în celule venind alţi deţinuţi. El a scos din buzunarul reverendei o fotografie a celor trei fiice ale sale: de şase, patru şi doi ani; şi, uitându‑se cu drag la ele, mi‑a spus: „Cred că Domnul nu le va părăsi pe aceste orfane în lumea groaznică a bolşevicilor”. Pregătirile obişnuite pentru noapte au început pe la 9 p.m. Cei mai vechi în celulă stăteau întinşi pe paturi, restul, pe mesele şi pe băncile formate din taburete, iar nou‑veniţii, pe sub mese şi pe sub paturi. Patul meu era lângă fereastră, iar cel al părintelui Nicolae se afla lângă gratiile care ne separau de coridor. Când toţi se întinseseră, ofiţerul de serviciu a apărut pe coridor şi s‑a oprit la uşa gratiilor: „Prozorov e aici?” „Da, eu sunt!” – a sărit din patul său părintele Nicolae. „Nume şi prenume?”, a întrebat ofiţerul, verificându‑şi lista. „Nicolae Kiriakovici”, a răspuns părintele, îmbrăcându‑se. „Pregăteşte‑ţi lucrurile.” Părintele Nicolae a înţeles totul. De multe ori am observat împreună cum ofiţerul de serviciu îi chema pe oameni pentru execuţie. Părintele Nicolae a început să se îmbrace repede şi să împacheteze o cutie legată cu sfoară, în care se aflau „bunurile” sale din închisoare. Eu stăteam la celălalt capăt al celulei şi nu puteam ajunge la el prin camera care era blocată cu mese, bănci, paturi şi trupuri care stăteau întinse peste tot. Dar, din colţul luminat unde împacheta el, puteam vedea clar faţa sa curajoasă cu barbă neagră, care strălucea cu o bucurie nepământească. Avea 33 de ani, ca Mântuitorul când a urcat pe Golgota. În întreaga cameră s‑a făcut linişte şi toată lumea îl privea pe părintele Nicolae. De cealaltă parte a gratiilor, ofiţerul nu‑şi lua ochii de la el. Părintele Nicolae, cu un zâmbet vesel, s‑a uitat la noi toţi şi a mers repede la gratiile pe care ofiţerul le‑a deschis pentru el. Pe prag, el s‑a întors spre noi şi a spus cu voce tare: „Domnul mă cheamă la El, şi acum voi fi cu El”. În linişte, mişcaţi de mărimea de suflet a acestui păstor modest, noi toţi ne‑am uitat şi am văzut cum s‑au închis gratiile după el şi cum, cu pas repede, mergea în faţa ofiţerului, care îl urma. Toţi am început să vorbim despre părintele Nicolae în şoaptă, cu adâncă simţire. Nu doar cei credincioşi, dar şi ateii – troţkişti, menşevici, bandiţi şi simpli derbedei sovietici – au fost însufleţiţi de respect şi sentimente profunde faţă de credinţa lui fermă. În următoarea zi de vizită, deţinuţii care s‑au întors de la întâlnirea cu rudele lor ne‑au spus că soţiile preoţilor fuseseră informate despre sentinţele împotriva soţilor lor. Şi apoi am aflat că părintele Nicolae fusese împuşcat în ajunul Schimbării la Faţă, 6 august 1930. Soarta episcopului Dimitrie a fost asemănătoare, deşi nu ştim data la care a primit cununa de mucenic. După opt ani de detenţie solitară în închisoarea de izolare de la Yaroslavl, a fost împuşcat în 1938. Sfinţii mucenici care au murit pentru Hristos cu sutele şi cu miile în vremurile străvechi au fost cinstiţi de Biserică fără vreo procedură specială de canonizare. Asemenea şi astăzi, când pătimitorii fără de număr sunt încununaţi cu slava mucenicilor, nimeni nu trebuie să ezite să‑i recunoască ca sfinţi slăviţi, mijlocitori ai noştri înaintea lui Dumnezeu. Fie ca ei să ne întărească acum, când ceasul înfricoşător al încercării credincioşiei noastre faţă de Hristos se apropie. Sfinţilor mucenici Dimitrie şi Nicolae, împreună cu mulţimea nenumărată şi cerească a pătimitorilor din noile catacombe, rugaţi‑vă lui Dumnezeu pentru noi!