Separarea Episcopului Dimitrie de Gdov şi a credincioşilor din Petrograd

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982). Delegaţia istorică din Petrograd din 1927. Întâlnirea cu Mitropolitul Serghie Infama Declaraţie a Mitropolitului Serghie, prezentată la 16/29 iulie 1927, a dat o lovitură puternică întregii lumi ortodoxe ruse. Din toate colţurile pământului rusesc au răsunat voci de protest ale clerului şi mirenilor. O mulţime de „epistole” au fost trimise Mitropolitului Serghie şi copii ale lor au fost trimise prin ţară. Autorii acestor „epistole” îl implorau pe Mitropolitul Serghie să renunţe la calea pierzătoare pe care o alesese. După un întreg val de astfel de „epistole” de protest, un şuvoi nesfârşit de delegaţii a început să curgă către Mitropolitul Serghie în Moscova. Una dintre aceste delegaţii fără număr a fost Delegaţia istorică a Eparhiei Petrograd, care a venit la Moscova la 27 noiembrie 1927, fiind compusă din următorii membri: preasfinţitul Dimitrie Liubimov, episcop de Gdov (vicar al eparhiei din Petrograd), protopop Victorin Dobronravov, profesorul I.M. Andreev (eu însumi) şi C.A. Alexeev. Episcopul Dimitrie l‑a reprezentat pe Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi avea cu el o lungă scrisoare care fusese semnată de către şapte episcopi care erau în Petrograd (printre ei, pe lângă Mitropolitul Iosif şi episcopul Dimitrie, mai erau şi episcopul Gabriel, episcopul Ştefan şi episcopul Serghie de Narva). Protopopul Dobronravov reprezenta un grup numeros din clerul Petrogradului, având şi o scrisoare de la ei, semnată de către protopopul profesor F.K. Andreev. Eu reprezentam cercurile academice şi am adus o scrisoare de la un grup de academicieni şi profesori de la Academia de Ştiinţe, de la Universitate şi de la alte instituţii de învăţământ superior; scrisoarea fusese compusă de către profesorul S.S. Avramovici ‑ Baranovski (fost profesor al Academiei Militare de Jurisprudenţă) şi de către profesorul M.A. Novoselov (bine cunoscutul publicist şi editor al „Bibliotecii de religie şi morală”, care a locuit apoi în secret în Petrograd şi în Moscova). C.A. Alexeev reprezenta masele largi ale populaţiei. În ciuda faptului că delegaţia de la Petrograd a ajuns la Moscova mai târziu decât multe alte delegaţii care veniseră cu acelaşi scop, a fost primită peste rând. Întrevederea delegaţiei cu Mitropolitul Serghie a durat două ore. După ce au intrat la Mitropolitul Serghie, toţi membrii delegaţiei s‑au ridicat şi s‑au îndreptat spre el pentru a‑i primi binecuvântarea, s‑au prezentat şi au justificat faptul că veneau ca fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe. Când Mitropolitul Serghie a terminat de citit scrisorile care fuseseră aduse la el (de la episcopat, de la cler şi de la laici), episcopul Dimitrie – care avea 70 de ani – a căzut în genunchi înaintea lui şi a exclamat în lacrimi: „Vlădica! Ascultă‑ne, în numele lui Hristos!” Mitropolitul Serghie l‑a ridicat imediat din genunchi, l‑a aşezat într‑un fotoliu şi a spus cu o voce fermă şi întrucâtva iritată: „Ce este de ascultat? Tot ceea ce aţi scris voi a fost scris de alţii mai înainte şi la toate acestea am răspuns deja de multe ori în mod clar şi categoric. Ce vă rămâne vouă neclar?!” „Vlădica – a început episcopul Dimitrie cu voce tremurândă şi cu lacrimi îmbelşugate –, la vremea hirotoniei mele mi‑aţi spus că trebuie să fiu credincios Bisericii Ortodoxe şi, în caz de necesitate, ar trebui să fiu pregătit să‑mi pun şi propria viaţă pentru Hristos. Iar acum a venit un astfel de timp al mărturisirii şi vreau să sufăr pentru Hristos; dar Înaltpreasfinţia Voastră, prin Declaraţia dumneavoastră, în locul unui drum către Golgota ne propuneţi să păşim pe calea colaborării cu regimul luptător împotriva lui Dumnezeu, care Îl persecută şi Îl blasfemiază pe Hristos; ne propuneţi să ne bucurăm de bucuriile acestui regim şi să ne întristăm pentru mâhnirile lui... Conducătorii noştri se luptă să anihileze religia şi Biserica şi se bucură de distrugerea bisericilor, se bucură de succesul propagandei lor anti‑religioase. Această bucurie a lor este sursa mâhnirii noastre. Înaltpreasfinţia Voastră ne propuneţi să mulţumim guvernului sovietic pentru atenţia sa faţă de nevoile populaţiei ortodoxe. Dar cum se exprimă această atenţie? Prin uciderea a sute de episcopi, a mii de preoţi, a milioane de credincioşi. Prin profanarea lucrurilor sfinte, prin batjocorirea sfintelor moaşte, prin distrugerea unui număr imens de biserici şi prin închiderea tuturor mănăstirilor. Cu siguranţă ar fi fost mai bine dacă nu ne‑ar fi acordat o astfel de «atenţie»!” „Guvernul nostru” – l‑a întrerupt brusc Mitropolitul Serghie pe episcopul Dimitrie – „a persecutat clerul doar pentru crime politice”. „Aceasta este o calomnie!” – a strigat înfierbântat episcopul Dimitrie. „Noi dorim să obţinem o reconciliere a Bisericii Ortodoxe cu regimul de guvernare”, a continuat cu iritare Mitropolitul Serghie, „în timp ce voi luptaţi să evidenţiaţi caracterul contra‑revoluţionar al Bisericii... Prin urmare, voi sunteţi contra‑revoluţionari, în timp ce noi suntem cu totul loiali regimului sovietic!” „Acest lucru nu este adevărat!” – a exclamat înfierbântat episcopul Dimitrie. „Aceasta este o altă calomnie împotriva mărturisitorilor, a mucenicilor, a celor care au fost împuşcaţi şi a celor care pier în lagărele de concentrare şi în exil... Ce faptă contra‑revoluţionară a făcut Mitropolitul Veniamin, care a fost executat? În ce constă «contra‑revoluţia» Mitropolitului Petru de Krutiţa!?” „Şi, în opinia ta, nici soborul de la Karloviţ nu a avut un caracter politic?” – l‑a întrerupt din nou Mitropolitul Serghie. „Nu a fost niciun sobor la Karloviţ în Rusia”, a răspuns liniştit episcopul Dimitrie, „şi mulţi mucenici în lagărele de concentrare nici nu au ştiut nimic despre acest sobor.” „Eu personal”, a continuat episcopul Dimitrie, „sunt un om complet apolitic şi, dacă ar trebui să mă acuz la GPU pe mine însumi, nu aş putea să‑mi imaginez nimic de care să fiu vinovat în faţa regimului sovietic. Doar mă mâhnesc şi mă întristez văzând persecuţia împotriva religiei şi a Bisericii. Nouă, păstorilor, ne este interzis să vorbim despre aceasta şi păstrăm tăcerea. Dar la întrebarea dacă este vreo persecuţie împotriva religiei şi a Bisericii în URSS, nu aş putea răspunde altfel decât afirmativ. Vlădica, atunci când v‑au propus să scrieţi Declaraţia, de ce nu aţi răspuns ca Mitropolitul Petru, că puteţi păstra tăcerea, dar nu puteţi spune ceea ce nu este adevărat?” „Şi unde este neadevărul?”, a exclamat Mitropolitul Serghie. „În faptul că persecuţia împotriva religiei – «opiumul poporului», conform dogmei marxiste – nu doar că există printre noi, ci a depăşit orice limită în cruzime, cinism şi blasfemie!” „Ei bine, ne luptăm cu aceasta, a remarcat Mitropolitul Serghie, dar ne luptăm legal, şi nu ca cei care sunt contra‑revoluţionari... Şi atunci când ne vom fi demonstrat poziţia noastră complet faţă de regimul sovietic, rezultatele vor fi încă şi mai vizibile. Probabil că vom fi în stare să publicăm, ca o contrapondere la Ateul, mica noastră revistă religioasă...” „Aţi uitat, vlădica, a remarcat protopopul Dobronravov, că Biserica este Trupul lui Hristos, iar nu un consistoriu, o «mică revistă» sub cenzura regimului ateist!” „Nu conştiinţa noastră politică, ci cea religioasă este cea care nu ne permite să ne alăturăm Declaraţiei dumneavoastră”, am observat eu. „Eu vreau să pătimesc pentru Hristos, iar Înaltpreasfinţia Voastră ne propuneţi să renunţăm la El”, a spus C.A. Alexeev cu amărăciune. „Aşadar, voi vreţi o schismă?!” – a întrebat ameninţător Mitropolitul Serghie. „Nu uitaţi că păcatul schismei nu este spălat nici măcar de sângele muceniciei! Majoritatea este de acord cu mine”, a adăugat el autoritar. „Vocile trebuiesc cântărite, nu numărate, vlădica, am obiectat eu. Până la urmă, Mitropolitul Petru, locţiitorul legitim al tronului patriarhal, nu este de acord cu Înaltpreasfinţia Voastră; nici Mitropoliţii Agatanghel, Chiril şi Iosif; nici alţi luminători, precum Mitropolitul Arsenie, arhiepiscopul Serafim de Uglich, arhiepiscopul Pahomie, episcopii Victor, Damaschin, Averchie şi mulţi alţii; nici stareţii de la Optina, nici deţinuţii de la Solovki...” „Adevărul nu este întotdeauna acolo unde este majoritatea, a remarcat protopopul Dobronravov; altfel Mântuitorul nu ar fi vorbit despre «mica turmă». Şi conducătorul Bisericii nu s‑a dovedit întotdeauna a fi de partea Adevărului. Este suficient să ne amintim de vremea lui Maxim Mărturisitorul.” „Prin noua mea politică bisericească, eu salvez Biserica”, a răspuns intenţionat Mitropolitul Serghie. „Ce spuneţi, vlădica?” – au exclamat cu o singură voce toţi membrii delegaţiei. „Biserica nu are nevoie de salvare, a adăugat protopopul Dobronravov; porţile iadului nu o vor birui pe ea. Înaltpreasfinţia Voastră aveţi nevoie de salvare prin Biserică.” „Am spus aceasta într‑un sens diferit”, a răspuns Mitropolitul Serghie, oarecum tulburat. „Şi de ce, vlădica, aţi poruncit să fie introdusă în Liturghie o rugăciune pentru regim, în timp ce aţi interzis rugăciunea pentru cei din închisori şi din exil?” – am întrebat eu. „Chiar trebuie să vă reamintesc de bine cunoscutul text de la Apostolul Pavel privind autorităţile?” – a întrebat Mitropolitul Serghie cu ironie. „Cât despre rugăciunea pentru «cei aflaţi în exil», mulţi diaconi fac o demonstraţie din asta”. „Şi când, vlădica, veţi schimba Fericirile de la Liturghie?” – am obiectat eu din nou; „până la urmă, se poate face şi din acestea obiect de demonstraţie”. „Eu nu alterez Liturghia”, a spus Mitropolitul Serghie, ironic. „Şi cine are nevoie de rugăciunea pentru regim? Cu siguranţă regimul sovietic ateist nu are nevoie de ea. Şi credincioşii ar putea să se roage doar în sensul unei cereri «pentru îmblânzirea inimilor împietrite ale conducătorilor» sau «pentru luminarea celor care se află în eroare». Dar să te rogi pentru un regim anti‑creştin este imposibil.” „Chiar aşa! Ce fel de Antihrist găsiţi aici?”, a răspuns Mitropolitul Serghie, cu un gest dispreţuitor al mâinii. „Dar duhul este exact cel al lui Antihrist”, am insistat eu. „Şi ce anume a dat naştere acestei rugăciuni? V‑au forţat să introduceţi această cerere?” „Ei bine, eu însumi am găsit că este necesară.” „Nu, vlădica, răspundeţi ca înaintea lui Dumnezeu, din adâncul conştiinţei voastre pastorale: v‑au forţat să faceţi aceasta, precum şi celelalte din «noua politică bisericească», sau nu?” Această întrebare a trebuit să fie repetată cu încăpăţânare şi persistenţă de numeroase ori, înainte ca Mitropolitul Serghie să răspundă în cele din urmă: „Ei bine, ei fac astfel de presiuni asupra unora şi îi forţează, dar şi eu gândesc în acest fel”, a conchis grăbit şi înfricoşat. „Şi de ce, vlădica, aţi poruncit ca imediat după numele Mitropolitului Petru să fie pomenit numele Înaltpreasfinţiei Voastre? Am auzit că şi acest lucru a fost poruncit de sus, cu intenţia de a omite curând numele Mitropolitul Petru”. Mitropolitul Serghie nu a răspuns la aceasta. (În 1936, pomenirea Mitropolitul Petru, care a murit în 1937 sau 1938, a fost interzisă.) „Şi cine v‑a aprobat «sinodul patriarhal temporar»? Şi cine s‑a ocupat cu numirea şi transferarea episcopilor? De ce a fost mutat împotriva dorinţei sale Mitropolitul Iosif (al Petrogradului) de la turma sa? Vlădica, noi ştim că toate acestea sunt făcute de «procurorul superior» neoficial al sinodului vostru, agentul secret de poliţie, comunistul Tuchkov, împotriva voinţei voastre.” „De unde aţi scos toate astea?” – a întrebat Mitropolitul Serghie, oarecum tulburat. „Toată lumea ştie acestea, vlădica.” „Şi de către cine v‑aţi înconjurat, vlădica?” a adăugat protopopul Dobronravov. „Singur numele episcopului Alexei Simanski (care ulterior a ajuns patriarh) este suficient pentru a vă discredita întregul sinod.” Mitropolitul Serghie s‑a ridicat în picioare şi a spus că se va gândi la tot ceea ce spuseserăm şi că va da un scurt răspuns în trei zile. Audienţa era terminată. În trei zile, Mitropolitul Serghie a dat un răspuns scris, repetând în expresii generale şi obscure tezele Declaraţiei sale. Delegaţia s‑a întors la Petrograd. Şi, la scurtă vreme, a avut loc o schismă. Pentru cei care rupeau comuniunea cu Mitropolitul Serghie, scrisoarea răspundea cu interdicţii; organele poliţiei secrete îl ajutau cu cinism. Membrii delegaţiei de la Petrograd au fost curând arestaţi şi au suferit cumplit. Bătrânul episcop Dimitrie a fost pus în secţia de izolare politică de la Yaroslavl pentru zece ani şi apoi a fost împuşcat. Protopopul Dobronravov a fost trimis la un lagăr de concentrare pentru zece ani şi a apoi a fost condamnat la încă zece ani fără drept de corespondenţă. Eu am fost trimis la lagărul de concentrare de la Solovki. C.A. Alexeev, după ce a devenit preot, a fost împuşcat. Adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a mers în catacombe, unde a rămas până astăzi ca o cetate nevăzută a Kitejului, păstrându‑se ca Mireasă nepătată a lui Hristos. Separarea Episcopului Dimitrie de Gdov şi a credincioşilor din Petrograd/ Document din 14 decembrie (27) 1927. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceasta este mărturia conştiinţei noastre (II Cor. 1: 12): nu ne mai este îngăduit, fără a păcătui împotriva canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe, să rămânem în comuniune eclezială cu substituitorul locţiitorului tronului patriarhal, Serghie, Mitropolit de Nijegorod, şi cu sinodul său şi cu toţi cei care gândesc ca el. Nu din mândrie – să nu fie aceasta niciodată! –, ci de dragul păcii conştiinţei, noi ne dezicem de persoana şi de faptele fostului nostru conducător, care în mod nelegiuit şi necumpătat şi‑a depăşit drepturile şi a introdus mare tulburare şi „trufia lumii” în Biserica lui Hristos, a cărei datorie este să aducă lumina simplităţii şi prinosul înţelepciunii în smerenie celor care doresc să‑L vadă pe Dumnezeu (din Epistola sinodului african către papa Celestin). Şi am decis asupra acestui lucru numai după am primit mărturie din mâinile Mitropolitului Serghie însuşi cum că noua direcţie şi orientare a vieţii bisericeşti ruse pe care el şi‑a asumat‑o nu este pasibilă de nicio schimbare. Prin urmare, rămânând prin mila lui Dumnezeu întru toate fii ascultători ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi menţinând succesiunea apostolică prin locţiitorul tronului patriarhal Petru, Mitropolitul de Krutiţa, noi rupem comuniunea canonică cu Mitropolitul Serghie şi cu cei aflaţi în subordinea sa; până la judecata unui „Sinod local complet”, anume cu participarea tuturor episcopilor ortodocşi, sau până la pocăinţa deschisă şi desăvârşită a mitropolitului însuşi înaintea Sfintei Biserici, noi păstrăm comuniunea în rugăciune doar cu cei care păzesc să nu fie încălcate canoanele Părinţilor... şi ca să nu pierdem în mod imperceptibil, încetul cu încetul, libertatea pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor, ne‑a dat‑o nouă ca un dar liber prin propriul Lui Sânge (Canonul al 8‑lea al celui de‑al Treilea Sinod Ecumenic). Amin. Dimitrie, episcop de Gdov. Scrisoare a episcopului Dimitrie de Gdov, conducătorul temporar al Eparhiei Petrograd, către preoţii Eparhiei/ Document din 4 (17) ianuarie 1928. Dragi părinţi în Domnul, Ca răspuns la petiţia dumneavoastră din 30 decembrie (pe vechiul calendar), care a fost adresată smereniei mele, răspund că vă accept cu iubire în comuniune de rugăciune cu mine şi sub conducerea mea arhipăstorească şi vă cer cu dinadinsul sfintele rugăciuni pentru mine, cel păcătos, pentru ca Domnul Dumnezeu, după mulţimea harului Său, să ne învrednicească să rămânem credincioşi Bisericii cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, acceptând în calitate de conducător al nostru în ordinea ierarhiei ecleziale pe locţiitorul patriarhal, Petru, Mitropolitul de Krutiţa, până la vremea întrunirii unui Sinod local complet al Bisericii ruse, la care va fi prezent întregul episcopat activ – adică mărturisitorii exilaţi în prezent –, care va justifica prin autoritatea sa sinodală modul nostru de a acţiona, sau până când Mitropolitul Serghie îşi va veni în sine şi se va pocăi de păcatele sale nu doar împotriva ordinii canonice a Bisericii, ci şi împotriva fiinţei ei (blasfemiind sfinţenia eroismului mărturisitorilor ei, aruncând îndoiala asupra convingerilor lor creştine, ca şi când ar fi amestecate cu politica), împotriva sinodalităţii sale (prin actele sale de coerciţie), împotriva apostolicităţii sale (supunând Biserica regulilor lumeşti) şi prin ruptura sa interioară – pentru a menţine o falsă unitate – de Mitropolitul Petru, care nu i‑a dat Mitropolitului Serghie consimţământul pentru ultimele sale acte, începând cu epistola (Declaraţia) din 16/29 iulie 1927. Prin urmare, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile (II Tes. 2: 15).

Călugăriţele de la Şamordino în închisoarea Solovki şi minunea CURAJULUI lor. Pomenite la 12 noiembrie

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Pe cel care se nevoieşte, Dumnezeu îl umbreşte cu mila Sa; dar cel care iubeşte dobândeşte mângâiere. Stareţul Ambrozie de la Optina. În vara lui 1929 au venit în Solovki aproximativ treizeci de călugăriţe. Probabil, majoritatea erau de la Mănăstirea Şamordino, care se afla lângă renumita sihăstrie de la Optina. Călugăriţele nu au fost duse la secţiile speciale pentru femei, ci au fost ţinute separat. Când au început să fie interogate şi verificate după listă, ele au refuzat să dea aşa‑numitele date de bază despre ele, adică răspunsul la întrebările cu privire la numele lor, anul şi locul naşterii, educaţia şi aşa mai departe. După ţipete, ameninţări şi bătăi, ele au fost puse în celule izolate şi au fost chinuite cu foamea, setea şi cu privarea de somn, adică li s‑au aplicat toate metodele coercitive obişnuite. Dar călugăriţele au rămas de neclintit şi chiar au fost destul de curajoase – un fapt foarte rar în lagărul de concentrare – ca să refuze orice fel de muncă forţată. După câteva zile, eu şi profesorul doctor Zizilenko (care fusese trimis la Solovki deoarece, în timp ce era medic şef de secţie la închisoarea Taganka din Moscova, acceptase în secret tunderea monahală şi devenise episcop cu numele de Maxim) am fost chemaţi la şeful diviziei sanitare. Ni s‑a ordonat confidenţial să le facem călugăriţelor o examinare medicală, cu scopul de a confirma că nu sunt apte pentru muncă, pentru a avea astfel o bază oficială pentru a le elibera de munca fizică forţată. Era pentru prima oară în istoria insulei Solovki când administraţia se găsea într‑o situaţie atât de complicată. De obicei, în astfel de cazuri ei acţionau foarte aspru şi barbar. După o bătaie serioasă a celor care refuzau să lucreze, erau trimişi pe insula pentru pedepsire Anzersk, de unde nimeni nu s‑a întors niciodată viu. De ce aceste călugăriţe rebele nu erau trimise la Anzersk nu puteam înţelege. I‑am pus această întrebare şefului diviziei sanitare a întregului lagăr de concentrare. El ne‑a explicat că protestul tăcut şi controlat al călugăriţelor nu se asemăna întru nimic cu protestele cu care era obişnuită administraţia să aibă de‑a face. Celelalte proteste erau adesea însoţite de scandal, ţipete şi huliganism. Dar aici era linişte, simplitate, umilinţă şi o supunere extraordinară. „Ele sunt muceniţe fanatice, care caută suferinţe”, a explicat şeful diviziei sanitare. „Ele sunt un fel de cazuri psihice, masochiste, dar nouă ne pare nespus de rău pentru ele. Eu nu pot să suport să văd umilinţa şi supunerea cu care îndură presiunea. Şi nu doar eu. Nici Vladimir Yegorovici, şeful lagărului de concentrare, nu a putut să suporte asta. El chiar s‑a certat cu şeful diviziei GPU şi vrea oarecum să uşureze şi să rezolve această chestiune. Dacă le găsiţi inapte pentru muncă fizică, vor fi lăsate în pace.” Când am ajuns la barăcile unde erau ţinute călugăriţele, am văzut nişte femei extraordinar de sobre, paşnice şi cu stăpânire de sine, în veşminte monahale vechi şi peticite, dar curate. Erau vreo treizeci. Li se putea da vârsta unui „etern treizeci” de ani, deşi, fără îndoială, unele erau mai în vârstă şi unele mai tinere. Pe toate feţele se afla ceva din expresia Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, şi această supărare era atât de evidentă şi de modestă, încât cu totul involuntar mi‑am amintit de anumite versuri din Tiucev. Apariţia lor supusă era de o frumuseţe duhovnicească care nu poate decât să evoce un sentiment de regret profund şi de respect. „Ca să nu le supăr, mai bine să ies, doctore”, a spus şeful secţiei care m‑a întâmpinat şi care trebuia să fie prezent ca reprezentant al comitetului medical. Am rămas singur cu ele. „Bună ziua, maicilor”, m‑am plecat în faţa lor. În linişte, mi‑au răspuns cu o plecăciune adâncă. „Sunt medic. Am fost trimis să vă examinez.” „Suntem bine. Nu este nevoie să ne examinaţi”, m‑au întrerupt câteva voci. „Eu sunt un credincios creştin ortodox şi sunt în acest lagăr de concentrare ca deţinut din pricina poziţiei mele bisericeşti.” „Slavă lui Dumnezeu”, câteva voci mi‑au răspuns din nou. „Tulburarea voastră este de înţeles pentru mine”, am continuat, „dar nu vă voi examina. Îmi veţi spune doar lucrurile de care vă plângeţi, iar eu vă voi trece la categoria celor incapabili de muncă.” „Dar noi nu ne plângem de nimic. Suntem destul de sănătoase.” „Dar, fără o definiţie a inabilităţii pe care o aveţi pentru lucru, vă vor trimite la o muncă extraordinar de dificilă.” „Este acelaşi lucru: nu vom munci nici dacă este o muncă dificilă, nici dacă este uşoară.” „De ce?” – am întrebat uimit. „Pentru că nu vrem să muncim pentru regimul lui Antihrist.” „Ce spuneţi?”, am întrebat supărat. „Până la urmă, la Solovki sunt mulţi episcopi şi preoţi care au fost trimişi aici pentru mărturisirea lor. Toţi muncesc, fiecare după cum este în stare. Aici, de exemplu, este episcopul de Viatka care lucrează pe post de contabil la fabrica de funii, iar în departamentul de lemnărie muncesc mulţi preoţi. Ei ţes plase. Vinerea muncesc 24 de ore, zi şi noapte, astfel încât să îndeplinească repede cota suplimentară şi astfel să‑şi elibereze o parte din timp pentru rugăciune în seara de sâmbătă şi dimineaţa de duminică.” „Dar noi nu vom munci sub constrângerea ordinelor pentru regimul lui Antihrist.” „Ei bine, fără examinare voi da un oarecare diagnostic pentru voi şi voi concluziona că nu sunteţi capabile de muncă fizică grea.” „Nu, nu este nevoie să faceţi astfel. Iertaţi‑ne, dar vom fi obligate să spunem că acest lucru nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci, dar nu vrem să muncim pentru acest regim al lui Antihrist şi nu vom munci nici chiar de‑ar fi să ne omoare pentru asta.” „Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până la moarte”, am spus în şoaptă, riscând să fiu auzit şi de alţii; am spus‑o cu durerea inimii. „Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm torturile”, a spus una dintre călugăriţe, de asemenea încet. Mi‑au venit lacrimi în ochi. M‑am plecat înaintea lor în linişte. Aş fi vrut să mă aplec până la pământ şi să le sărut picioarele. Într‑o săptămână, comandantul diviziei sanitare a intrat în biroul medicilor şi, printre alte lucruri, ne‑a informat: „Ne‑am săturat de călugăriţele astea, dar acum au fost de acord să muncească. Ele cos şi repară îmbrăcăminte de la salonul principal. Doar că au pus condiţia ca să fie toate împreună şi să li se permită să cânte un fel de cântece în timp ce muncesc. Şeful lagărului de concentrare a permis acest lucru. Acolo se găsesc acum, cântând şi muncind.” Călugăriţele erau în aşa măsură izolate, încât chiar şi noi, medicii diviziei sanitare, care ne bucuram de o oarecare libertate de mişcare şi care aveam multe legături şi mulţi prieteni, pentru multă vreme nu am putut primi niciun fel de veşti despre ele. Şi doar o lună mai târziu am aflat cum avusese loc ultimul act al tragediei lor. Într‑unul din convoaiele care veniseră la Solovki a fost adus şi un preot, care s‑a dovedit a fi părintele duhovnic al câtorva dintre călugăriţe. Şi, chiar dacă legăturile dintre ei păreau, în condiţiile lagărului de concentrare, cu totul imposibile, călugăriţele au reuşit într‑un anumit fel să ceară îndrumări din partea povăţuitorului lor. Esenţa întrebărilor lor consta în următoarele: „Noi am venit în lagărul de concentrare pentru suferinţă, dar aici suntem bine. Suntem împreună; cântăm rugăciuni; munca ne este plăcută; am acţionat corect că am fost de acord să muncim sub condiţiile regimului lui Antihrist? Nu ar trebui să renunţăm şi la această muncă?” Părintele duhovnic a răspuns cu o interdicţie a muncii destul de neclară. Şi apoi călugăriţele au renunţat la orice fel de muncă. Administraţia a aflat cine era vinovat pentru asta. Preotul a fost împuşcat. Dar, când călugăriţele au fost informate despre aceasta, au spus: „Nimeni nu este în stare să ne dezlege de această interdicţie”. Călugăriţele au fost despărţite curând şi, una câte una, au fost duse undeva. În ciuda încercărilor noastre, nu am reuşit să mai aflăm alte ştiri despre ele. Au dispărut fără urmă. Câţiva ani mai târziu, din gura unui deţinut american care muncea ca un sclav într‑un lagăr de concentrare, vine următoarea informaţie suplimentară, care aruncă lumină peste finalitatea duhovnicească a fermităţii ascetice a unora dintre aceste călugăriţe. MINUNEA CĂLUGĂRIŢELOR. Când conversaţia a trecut la religie, aşa cum s‑a întâmplat curând, am auzit despre o întâmplare extraordinară, o minune, care avusese loc de curând la Vorkuta. Dumnezeu era într‑adevăr acolo cu noi! Şi entuziasmul cu care omul mi‑a spus această poveste nu a lăsat nicio îndoială asupra faptului că Cortina de fier nu putea să‑L ţină pe Dumnezeu în afara unei ţări sau în afara minţilor şi inimilor poporului Său. Era în luna noiembrie a anului 1950, chiar imediat după sosirea noastră, când trei călugăriţe au ajuns în lagărul de concentrare cu sentinţa pentru muncă silnică. Miile de femei deţinute de la Vorkuta nu munceau în mine, ci făceau alte munci grele, iar călugăriţele au fost trimise într‑un pluton unde se făceau cărămizi pentru muncile de construcţie din întreaga zonă arctică şi din Rusia. Când călugăriţele au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi, i‑au spus şefului că ele priveau orice muncă făcută pentru regimul comunist ca şi când ar fi fost pentru diavol şi, de vreme ce ele erau slujitoarele lui Dumnezeu şi nu ale lui Satan, ele nu îşi propuneau să se plece ordinelor şefului lor, în ciuda oricăror ameninţări ale acestuia. Dezbrăcate de veşmintele religioase, aveau drept armură credinţa. Ele erau gata să înfrunte orice pentru a‑şi ţine făgăduinţa şi chiar au înfruntat pedeapsa, o dovadă vie de mare curaj. Li s‑au dat raţii de pedeapsă, constând în pâine neagră şi supă râncedă, zi de zi. Dar în fiecare dimineaţă când li se poruncea să meargă la fabrica de cărămizi, în gropile cu pământ, sau la oricare altă muncă de rupt spatele, ele refuzau. Acest refuz însemna, desigur, că trebuia să treacă prin chinuri şi mai mari. Mâniaţi de încăpăţânarea lor şi temându‑se de efectul asupra celorlalţi muncitori sclavi, comandantul a poruncit să fie puse în cămaşă de forţă. Mâinile le‑au fost legate la spate şi apoi funia cu care le‑au fost legate încheieturile mâinilor a fost trecută în jurul gleznelor şi dusă în sus strâns. În acest fel, picioarele le‑au fost trase în spate, iar umerii au fost traşi în spate şi în jos într‑o poziţie de durere groaznică. Călugăriţele se zvârcoleau în agonie, dar niciun ţipăt de protest nu le‑a scăpat. Şi, când comandantul a poruncit să se arunce apă peste ele, astfel încât materialul de bumbac al cămăşilor de forţă să se strângă, se aştepta ca ele să ţipe din cauza acestei presiuni asupra trupurilor torturate, dar tot ceea ce s‑a întâmplat a fost că ele au gemut încet şi au căzut în stare de inconştienţă. Legăturile lor au fost atunci desfăcute şi ele şi‑au revenit; după aceea au fost legate din nou şi încă o dată binecuvântata uşurare a leşinului a venit peste ele. Ele au fost ţinute în această stare mai bine de două ore, dar paznicii nu au îndrăznit să mai continue tortura, deoarece circulaţia lor fusese întreruptă şi femeile erau la un pas de moarte. Regimul comunist voia sclavi, nu schelete. Ei nu transportau oameni până la Vorkuta pentru a‑i omorî. Guvernul sovietic voia să fie scos cărbunele din mine. Muncitorii sclavi puteau fi eliminaţi, bineînţeles, dar numai după ani de muncă. Prin urmare, scopul comandantului era să tortureze aceste călugăriţe până ce aveau să fie de acord să muncească. În cele din urmă, comandantul a hotărât să încerce. Fie călugăriţele aveau să muncească, fie va trebui să le omoare, încercând să le oblige. El a poruncit să fie din nou numite la munca de afară şi, dacă ar continua să refuze, să fie duse pe un deal în vântul aspru al iernii arctice timpurii şi să fie lăsate să stea acolo nemişcate toată ziua, privind celelalte femei care munceau. Li s‑a aplicat, de asemenea, şi această tortură. Când lumina pală a zilei arctice scurte răsărea, ele erau văzute îngenunchind acolo, iar paznicii mergeau la ele aşteptând să le găsească îngheţate, dar ele păreau relaxate şi calde. Văzând aceasta, comandantul a ordonat să li se scoată mănuşile şi căciulile, astfel încât să fie expuse la deplina furie a vântului. Pe parcursul celor opt ore de muncă ale zilei, ele îngenuncheau pe vârful dealului vântos în rugăciune. Sub ele, femeile care frământau pământul pentru cuptoarele de cărămizi sufereau intens din cauza frigului. Multe se plângeau că le îngheţau picioarele, în ciuda faptului că purtau nişte cizme care se presupunea a fi călduroase. Seara, când alţi paznici au mers pe deal ca să le ia pe călugăriţe şi să le aducă înapoi la barăci, se aşteptau să le găsească degerături la urechi, la mâini şi la picioare. Din nou în ziua următoare au îngenunchiat timp de opt ore în vânt, nepurtând nici pălării, nici mănuşi, la temperaturi cu mult sub zero grade. În noaptea aceea încă nu suferiseră nicio degerătură serioasă şi încă mai erau hotărâte în refuzul lor de a lucra. Cu toate acestea, a treia zi au fost duse afară şi, de data aceasta, eşarfele le‑au fost luate. În acest timp, vestea despre ceea ce se întâmpla se răspândise în toate lagărele de concentrare din regiunea Vorkuta. Când, la sfârşitul celei de a treia zi, o zi cu mult mai rece decât cele pe care le trăisem în acea iarnă, călugăriţele cu capul gol au fost aduse în continuare fără cea mai mică urmă de degerătură, toată lumea murmura că într‑adevăr Dumnezeu făcuse o minune. Nu mai era alt subiect de conversaţie în toată Vorkuta. Chiar şi bărbaţii duri din alte tabere găseau scuze ca să vină la fabrica de cărămizi şi să arunce pe furiş o privire la cele trei personaje de pe deal. Femeile care lucrau în groapa de jos îşi făceau cruce şi murmurau rugăciuni. Chiar şi comandantul era foarte deranjat. Dacă nu era un om religios, el era cel puţin într‑un anumit fel superstiţios şi ştia destul de bine atunci când era martor al unei Puteri care nu era de pe acest pământ! În ziua a patra, chiar şi paznicii înşişi erau înfricoşaţi de puterea nepământească pe care păreau să o aibă aceste femei şi au refuzat categoric să le atingă sau să mai aibă ceva de‑a face cu ele. Comandantului însuşi îi era frică să meargă şi să le ordone să meargă pe deal. Şi astfel, ele nu au mai fost deranjate în rugăciunile lor şi au fost scoase de la raţiile de pedeapsă. Când am plecat din Vorkuta, patru ani mai târziu, acele călugăriţe încă mai erau la tabăra fabricii de cărămizi şi nici una din ele nu făcuse nicio zi de muncă productivă pentru regimul comunist. Ele erau păzite cu teamă şi respect. Paznicii aveau indicaţii să nu se atingă de ele sau să le deranjeze. Ele îşi pregăteau propria mâncare şi îşi făceau chiar şi propriile haine. Ele îşi manifestau religiozitatea în felul lor propriu şi păreau în pace şi mulţumite. Deşi deţinute, ele erau duhovniceşte libere. Nimeni în Uniunea Sovietică nu avea o astfel de libertate religioasă ca ele. Cum anume a stimulat exemplul lor credinţa religioasă a mii de deţinuţi şi paznici acolo la Vorkuta, nu pot spune. Mai târziu, când am avut şansa, ca responsabil al vestiarului bărbaţilor MVD, să vorbesc cu unii dintre cei mai înrăiţi comunişti ruşi despre religie, niciunul nu a pregetat să menţioneze minunea călugăriţelor. (John Noble: L‑am găsit pe Dumnezeu în Uniunea Sovietică, Zondervan, Mich. 1971, pp. 112‑117).

Sarea pamantului 4 (seria 2 - Arhimandritul Tavrion)

I.M. Andreev - O convertire adevărată la Ortodoxie în intelectualitatea rusă

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) La începutul secolului al XX‑lea, clasa intelectuală rusă – inte­lec­tu­alitatea ‑ se depărtase de rădăcinile creştin‑ortodoxe ale vieţii ru­­se. În­ceputurile promiţătoare de la jumătatea secolului al XIX‑lea ale unei filosofii autentic ortodoxe, capabile să întâmpine provocarea ideilor oc­ci­dentale (Kireievski, Homiakov), aveau puţini ade­renţi. Cu câteva ex­cep­ţii (cum este Constantin Leontiev), intelectualitatea rusă din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea s‑a îndepărtat mult de Biserica Ortodoxă, apropi­indu‑se ca niciodată de ideile revoluţionare occidentale şi sfârşind în materialism şi marxism. Reacţia naturală împotriva materialismului la sfâr­şitul secolului al XIX‑lea nu a luat o formă ortodoxă. Filo­so­fia religioasă puternică a lui Vladimir Soloviov i‑a influ­en­ţat pe mulţi să revină la un fel de religie, dar la o religie „liberă”, nu la ortodoxia tradiţiei bizantine sau ruseşti. Ca rezultat, „renaşterea” religioasă rusă de la începutul seco­lu­lui al XX‑lea era străină de ortodoxie; era un curent de „liberă cu­ge­tare” religioasă ca­re pregătea terenul pentru „renovaţionism” în Rusia şi pentru „libe­ra­lism” religios şi erezie evidentă în Diaspora. În multe minţi rămâne impresia că intelectualitatea rusă, chiar şi atunci când este religioasă, este în esenţă liber cugetătoare, moder­nis­tă, renovaţionistă, chiar şi atunci când membrii ei se regăsesc în rândurile cle­rului ortodox, în timp ce aceia care li se opun reprezintă doar „cer­cu­rile bise­ri­ceşti strâmte” care nu au „creativitate”, ci păs­trea­ză pur şi sim­plu tra­di­ţia bisericească a trecutului, fără niciun răs­puns la „problemele tim­pului”. O astfel de viziune supra‑simplificată nu arată integritatea ade­vă­raţilor purtători ai tradiţiei, care transmit filosofia patristică orto­do­xă a vieţii fără marea criză,„conversiunile” şi fanfara intelectu­a­li­tă­ţii, şi în­deplinesc într‑adevăr o sarcină dificilă şi creativă în trăirea şi trans­mi­terea tradiţiei, în ciuda tuturor atacurilor lumii moder­ne; nici nu acordă suficientă atenţie acelor membri ai inte­lectualităţii a căror convertire de la materialism şi de la ideile occidentale este completă şi nu parţială şi care, prin urmare, se alătură păstrătorilor tradiţiei şi încetează de a fi o parte a intelectualităţii rebele. Aceşti din urmă „convertiţi” sunt în mod inva­ria­bil şi îndeosebi re­ne­gaţi de către intelectualitatea liberală, iar opiniile lor sunt văzute ca ne­meritând respect. Dar expe­rienţa lor de creştere filosofică şi duhov­ni­cească este de mare valoare, atât pentru tinerii ruşi cât şi pentru con­ver­tiţii occidentali, a căror experienţă în vremurile noastre (atât de os­tile tradiţiei) este mult mai apropiată de a lor decât de a celor care nu s‑au revoltat niciodată. Un astfel de convertit, un exemplu care produce en­tu­zi­asm în vremurile noastre, a fost I.M. Andreev, a cărui convertire şi creş­tere duhovnicească poate fi urmărită în cea mai mare parte în frag­mentele din propriile sale scrieri. Ivan Mihailovici Andreevski (Andreev fiind pseudonimul său li­te­rar) s‑a născut la 14 martie 1894, din părinţi înstăriţi, în Peters­burg şi a urmat şcoala secundară în acest oraş. A avut cel puţin o soră (poetesa Maria Şakapskaia) şi un frate. Bineînţeles că a fost crescut în credinţa or­todoxă (chiar s‑a întâlnit de două ori cu Sfântul Ioan de Kron­stadt), dar spre sfârşitul adolescenţei a intrat într‑o perioadă de „re­voltă”. Con­cepţia sa despre viaţă la sfârşitul şcolii secundare poate fi văzută în ur­mătoarea relatare a cuiva care îl cunoştea atunci, Nicolae Sergheev (scri­soare personală din 7 februarie 1977): „Ivan Mihailovici a venit în clasa a VI‑a la Gimnaziul Viedenski, în 1911‑1912; unde fusese înainte de aceasta, nu ştiu. El stătea la o distanţă de două scaune de mine; era un băiat serios, nu glumea niciodată, era un elev destul de bun... Eu cântam în corul bisericii, dar nu l‑am văzut ni­cio­dată pe I. M. în biserică. În clasa a-VII‑a, cred că în noiembrie 1912, am fost cu toţii uimiţi când am aflat din ziar că se descoperise un grup revoluţionar (în şcoala noastră şi în Gimnaziul Wideman) – I. M. şi un elev dintr‑o clasă mai mare, în a cărui cameră fuseseră găsite o maşină de litografiere şi proclamaţii (cel din urmă s‑a sinucis). Nu l‑am mai vă­zut pe I. M. la gimnaziu după aceea. Nu pot să scriu decât ceea ce se spu­nea: a fost un proces; membrii gru­pu­lui au fost luaţi sub protecţia mi­lionarului Shacht şi au fost trimişi la studii în Elveţia.” Prin urmare, începutul căii intelectuale şi spirituale a lui Andreev este clar: nu frecventa biserica, era un tânăr cu vederi revolu­ţio­na­re, aşa cum se obişnuia în Rusia la începutul secolului al XX‑lea. Se pare că a terminat şcoala secundară în Elveţia, şi auzim des­pre el după aceea la Paris. „În 1914 eram tânăr student la secţia de fi­lo­sofie de la Sorbona şi aveam dreptul de a asista la cursuri la College-de-France. Apoi i‑am ascultat pe Lalande şi Bergson.” El a asis­tat şi la cursu­rile lui Émile Durkheim, Lévy Bruhl şi la ale altor filosofi şi oameni de ştiinţă renumiţi şi şi‑a terminat studiile la secţia de filo­so­fie de la Sorbona. Cel mai mult era sub influenţa lui Bergson: „Berg­son confe­ren­ţia cu inspiraţie, improvi­za, gândea cu voce tare, crea la catedră, şi con­ducea min­ţile tinerei generaţii, în special ale ruşilor. Eu eram printre cei din urmă” („The Path of Prof. S.A. Askoldov”, în Or­tho­dox Way, 1955, Jordanville, p.55; toate sursele traduse din rusă). Aici, din nou, nu este dificil de înţeles cursul creşterii inte­lec­tu­a­le a lui Andreev. Tânărul „revoluţi­o­nar”, lărgindu‑şi orizontul dato­ri­tă expu­nerii la unele dintre principalele minţi ştiinţifice şi filosofice din Europa, a făcut acelaşi salt de la „marxism la idealism” care a fost făcut atunci de Bulgakov, Berdiaev şi de alţi membri celebri ai inte­lec­tu­a­lităţii ruse. Fi­lo­sofia lui Bergson a fost o reacţie împotriva mate­ria­lis­mului şi ateis­mu­lui secolului al XIX‑lea, care se străduia să obţină o realitate superioară prin intermediul „intuiţiei”, făcând uz de filo­so­fia ştiinţi­fică la modă a­tunci pentru a crea o nouă filosofie de „evoluţie creatoare”, în care lumea este văzută ca o realitate care se schimbă con­stant, care este constant creată şi care se luptă constant pentru ceva dincolo de ea însăşi. „Dum­ne­­zeu” Însuşi, conform lui Bergson, este în continuă mişcare şi schim­ba­re, iar „lumile” pe care le creează sunt în­tr‑un continuu proces de „evo­lu­ţie”, fiinţele inferioare fiind trans­for­mate în fiinţe superioare, virtual fără nicio limită de creştere a acestui proces ireversibil: „Există un cen­tru din care lumile sunt lansate ca nişte rachete din dispozitivul lor de lan­sare... Dumnezeu, astfel defi­nit, nu are nimic dinpre‑existent; el este neîncetată viaţă, acţiune, li­ber­tate... Toate fiinţele sunt împreună şi toate cedează în faţa ace­luiaşi teribil impuls. Animalul este dependent de plantă, omul trece pes­te animalitate şi peste întreaga umanitate, în spa­ţiu şi în timp, este o singură armată imensă care galopează pe lângă şi înaintea şi în spa­tele fiecăruia dintre noi cu o încărcătură copleşitoare, în stare să do­boare orice rezistenţă şi să înlăture cele mai formida­bile ob­stacole, poate chiar şi moartea” (Bergson, Creative Evolution). O astfel de filosofie trebuie să fi fost într‑ade­văr ispititoare pentru un „filosof” de 20 de ani, de curând trezit din insuficienţa unei filosofii materialiste şi de absoluta stupiditate a ateismului, dar încă nepregătit pentru a vedea vreo altă cale de ieşire din criza filosofiei moderne europene, afa­ră de un vag iraţionalism romantic. Filosofia lui Bergson nu a lăsat o urmă a­dân­că asupra concepţiei mature despre lume a lui Andreev; a fost, mai de­grabă, o etapă importantă în asimilarea a ceea ce era mai bun din „în­ţe­lepciunea” modernă, care l‑a ajutat mai târziu să fie un apologet strălucit pentru înţelepciunea mai înaltă a ortodoxiei. Contemporanul său mai în vârstă, Berdiaev, nu a părăsit niciodată a­ceastă etapă imatură a „idealis­mului romantic”; dar Andreev a avan­sat, pas cu pas, pe o cale care avea să‑l ducă spre adevărata ortodoxie. Bergson a fost cel care i‑a recomandat lui Andreev un filosof mai matur decât el însuşi. În înseşi cuvintele lui Andreev: „Odată, după unul din cursurile sale inspi­rate, strălucitor ca formă, Bergson i‑a întrebat pe cei care îl înconjurau pe coridor: cine, în opinia lor, era cel mai re­mar­ca­bil gânditor din lume în acel moment? Văzând per­ple­xi­ta­tea ascul­tă­to­ri­lor săi, el a spus clar şi distinct: «Este un modest filo­sof rus, pe nume As­koldov ». Era extrem de măgulitor pentru mine, un student rus, să aud o astfel de opinie despre un filosof rus; dar, spre ruşinea mea, a tre­buit să recunosc că atunci am auzit numele lui Askol­dov pentru prima oară şi nu ştiam absolut nimic despre el” (Ibidem, p. 55). Câţiva ani mai târziu, avea să‑l întâlnească pe acest remarcabil şi puţin cunoscut filosof rus şi să devină discipolul său. Andreev s‑a întors în Rusia după izbucnirea Revo­luţiei, deja mult schimbat faţă de cum era atunci când plecase. Nu mai era sub vraja idei­lor revoluţionare şi nu a luat parte la Revoluţia care se învol­bu­ra în ju­rul lui. El a început studii aprofundate de medicină şi psi­hi­a­trie la Institutul Behterev din Petrograd, iar aceste studii l‑au ajutat şi la dez­voltarea sa in­telectuală şi filosofică. Mai târziu avea să spună: „Am ajuns la Dum­ne­zeu prin ştiinţă”, şi această afirmaţie arată clar calea vieţii sale spi­ri­tu­a­le: printr‑o arzătoare iubire de adevăr (ca fiind opu­să opiniilor şi preju­de­căţilor care adesea uzurpă numele de ştiin­ţă), a ajuns în cele din urmă la Adevărul însuşi. În primii ani ai regimului sovietic, el studia, de asemenea, şi lite­ra­tura la Universitatea din Petersburg; într‑adevăr, interesul său pentru psihiatrie fusese iniţial trezit de adâncimile sufletului omenesc pe ca­re le găsise revelate în romanele lui Dostoievski. Şi în literatură căuta în pri­mul rând adevărul. Vigoarea intelectuală şi profunzimea anilor de stu­denţie ai lui An­dreev sunt cu adevărat uimitoare. Fiind evident un om de geniu, el a pri­mit în trei ani trei doctorate: în medicină, în literatură şi în filo­sofie; câţi­va ani mai târziu avea să adauge un al patrulea: în teologie. Din punct de vedere filosofic, Andreev a ajuns în această peri­oa­dă sub influenţa lui N. Losski, unul dintre cei mai renumiţi filosofi ruşi ai timpului, un „idealist” şi un „intuiţionist” (dar destul de „libe­ral” în orto­doxia lui), care l‑a adus pe Andreev un pic mai aproape de rădăcinile or­todoxe. Dar cel mai important eveniment din viaţa lui intelectuală a fost întâlnirea, la Universitatea din Petersburg, în 1919, cu S.A. Askoldov, filosoful rus care îi fusese indicat la Paris de către Bergson. Natura influenţei lui Askoldov asupra lui Andreev nu poate fi în­ţe­leasă de către jalnica lume academică de astăzi, care este orien­tată către predarea unor cunoştinţe şi a unor opinii „fragmentate”, iar nu spre o concepţie holis­ti­că asupra lumii. „Pentru prima oară după Bergson”, scrie Andreev, „am experimentat o teamă duhovnicească la con­tactul cu un om de geniu. Am simţit că am găsit, în sfârşit, un ade­vă­rat învăţător” (Ibidem, p. 56). „Am învăţat de la el adevărata filo­so­fare” (Outlines of the History of Russian Literature, p. 305). As­kol­dov l‑a învăţat multe despre filosofie şi i‑a făcut cunoştinţă cu prie­te­nii săi filosofi, printre ca­re părintele Pavel Florenski şi părintele Teodor Andreev; dar, mai im­por­tant, Andreev a preluat de la învăţătorul său o întreagă atitudine a minţii şi a sufletului, care era exact ceea ce avea nevoie el pentru vii­toa­rea lui creştere intelectuală şi duhovnicească. „Tot ceea ce am ajuns să cunosc din ceea ce a scris Askoldov a produs asu­pra mea o impresie ex­traordinar de puternică, deoarece răspundea di­rect şi clar la cele mai profunde întrebări ale sufletului meu” (Orthodox Way, 1950,p. 57). Askoldov avea o permanentă „voinţă pentru drep­tate şi adevăr... Necinstea intelectuală trezea în el o explo­zie de nemulţumire” (Ibi­dem, p. 62). Andreev însuşi a moştenit de la învăţătorul său această dreptate intelectuală, care nu putea să tolereze nici cea mai mică necinste sau falsitate, fie în filosofie, fie în viaţa bisericească. De la Askoldov, Andreev a învăţat, de asemenea, despre legătu­ra organică, adesea complexă, dintre bine şi rău şi despre necesitatea de a alege în viaţa reală „binele principal”, chiar dacă este legat de un „rău se­cundar”. De exemplu, ordinea politică şi socială a Rusiei impe­riale a fost un bine principal (deoarece era întemeiată pe Dumnezeu şi pe orto­do­xie) legat de rele secundare (defectele morale ale unora dintre repre­zen­tanţii ei, ne­drep­tăţi sociale etc.), în timp ce Revoluţia, chiar şi în ceea ce avea ea mai bun, oferea un bine secundar (corec­ta­rea nedreptăţilor) le­gat de un rău principal (eliminarea ordinii rân­du­i­te de Dumnezeu, in­sta­larea ateismului). Din pers­pec­tiva lui Andreev, aceasta este, de ase­me­nea, cheia de înţelegere a lui Antihrist, care va părea „bun” celor care au pierdut ierarhia valorică creştină şi nu văd războiul împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale ascuns sub masca „umanitarismului”. Askoldov i‑a arătat lui Andreev cum poate omul mo­dern să crea­dă în minuni şi în nemurirea sufletului, şi i‑a dat „cheia unei ade­vă­rate în­ţelegeri a eve­ni­mentelor contemporane din lume: recu­noaşterea vremu­rilor noastre ca fiind apocaliptice” (Ibidem, p. 64). Când i se amintea des­pre greşelile acelor gânditori creştini din tre­cut care au crezut că vre­mu­rile lor erau şi ele apoca­liptice, „Askoldov răspundea de obicei că nu greşiseră atunci; şi dădea un exemplu: se întâmplă ca oamenii să fie aproape de moarte, şi acest lucru este ştiut şi simţit de ei, precum şi de medicii care îi tratează şi de rudele lor apropiate. Dar, atunci când un ast­fel de om îşi revine, nu se poate spune că nu a fost la un pas de moar­te; el a fost la un pas de moarte, şi cei care sunt sensibili la chestiuni religioase au simţit acest lucru, şi nu a fost nicio greşeală în aceasta. La fel şi acum: lumea este «la un pas de moarte»”(Ibidem, p. 64). Askoldov l‑a influenţat mai departe pe Andreev în cele reli­gi­oa­se prin „perspectiva sa religioasă asupra sufletului, prin setea de pu­ri­tate şi prin darul lacrimilor de pocăinţă” (Ortodox Way, 1950, p.61). Odată, în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, când cei doi erau împreună într‑o căsuţă de lemn şi nu aveau unde să fugă în timpul unui groaznic bombardament, Andreev a fost uimit când Askoldov, în absenţa unui preot, i‑a cerut voie să‑şi mărturisească păcatele în faţa sa în clipa mor­ţii. „Nu voi uita niciodată această mărturisire: o căinţă mai sinceră ar fi greu de imaginat” (loc. cit.). Într‑un cuvânt, Askoldov l‑a adus pe Andreev, prin influenţa sa in­telectuală, morală şi religioasă, la pragul unei adevărate conştiinţe creş­tin-ortodoxe. Dar, curând, discipolul avea să‑l depăşească pe în­vă­ţă­tor. Askoldov, deşi era de religie ortodoxă, avea câteva opinii ere­ti­ce, şi An­dreev a început să discute cu dânsul despre ele, încercând să‑l convingă pe învăţătorul său să devină deplin ortodox şi să nu mai persiste în opi­niile sale greşite. Profunda iubire şi prietenie a acestor doi oameni, care aveau să împărtăşească împreună ani de viaţă so­vietică, de exil şi de război, a produs cel mai remarcabil rod pe patul de moarte al lui As­kol­dov, în Germania, în 1945, de unde i‑a scris lui Andreev că se hotărâse în sfârşit să‑şi ardă lucrarea sa Despre reîn­carnare, împăcându‑se deplin cu tot ceea ce era bisericesc, în mare măsură sub influenţa lui Andreev (Ibidem, p. 60). Askoldov a fost cel care i‑a făcut cunoscute lui Andreev primele in­fluenţe bisericeşti în viaţa sa intelectuală şi duhovnicească, prin in­ter­mediul profesorului (mai târziu, preotul) Teodor K. Andreev, al cărui nume avea să‑l preia datorită marelui respect pentru el. Andreev scrie astfel despre prima sa impresie despre acest strălucit tânăr pro­fesor: „În 1921‑1922, profesorul T.K. Andreev ţinea uneori cursuri sau, mai adesea, dezbateri. Deosebit de uimitor a fost discursul său la «Sa­la oamenilor de ştiinţă», în discuţia de după cursul profesorului N.O.Losski, în 1921, Despre natura diabolicului, când tânărul profesor, cu profundă simţire şi bogată erudiţie, l‑a criticat pe renu­mitul filosof Losski, citind ca un fel de contra‑lectură pe tema Originii răului (Pr. M.Polski, Noii martiri ai Rusiei, Jordanville, 1957, vol. II, p. 134). Aceasta a fost probabil prima ciocnire la care Andreev a fost martor în anii de maturitate, dintre înţe­lep­ciunea lumii acesteia, pe care o urmase până atunci, şi înţelepciunea Bisericii, care acum începea să‑i cucerească mintea şi sufletul. Mai târziu, în 1924, după ce a lucrat pentru scurt timp ca medic la Spitalul Militar din Nikolaevski, ca pro­fesor la Universitatea din Pe­ters­burg şi ca profesor de lite­ratură la un liceu din Petrograd, Andreev a lo­cuit într‑un sanatoriu lângă Ţarskoie Selo (împărţind ace­eaşi cameră cu Askoldov), unde mulţi dintre locuitori erau fii duhov­ni­ceşti ai părintelui Teodor Andreev, care fusese hirotonit de curând. Aici se pur­tau adesea discuţii filosofice şi religi­oase, şi părintele Teodor însuşi (şi Andreev după dânsul) îşi desăvârşea în mod evident partea strict ortodoxă a filo­sofiei sale, găsindu‑l pe fostul său profesor şi prieten, pă­rin­tele Pavel Florenski, mai degrabă ne‑ortodox şi chiar într‑o stare subtilă de înşe­la­re duhovnicească. Părintele Teodor preda teologia dog­ma­ti­că şi liturgica la „Cursurile pasto­rale” care fuseseră înfiinţate în Pe­trograd de un nu­măr de pro­fesori de teologie ca replică la alte două şcoli teologice rămase în oraş, un institut teologic „renovaţionist” şi unul „liberal”. Andreev a studiat în această „academie teologică” din 1924 până în 1928 şi aici şi‑a primit licenţa sa teologică din „cata­combe”. O altă influenţă bisericească asupra lui Andreev a fost pă­rintele Serghie Tikhomirov, duhov­nicul său şi al lui Askoldov, care era un vizitator obişnuit al Mănăstirii Optina şi avea legături duhovniceşti cu stareţii ei. De asemenea, în aceşti ani, după ce Andreev şi Askoldov şi‑au pierdut calitatea de profesori la Univer­sitate şi predau la colegii tehnice şi licee, ambii au început să formeze grupuri reli­gi­os‑filosofice cu cei mai buni dintre elevii lor, împăr­tă­şin­du‑le matura lor perspectivă orto­doxă asupra lumii, cărţi din bibliotecile lor şi en­tu­ziasmul lor pentru chestiunile religioase importante. Din aces­te grupuri s‑a format în 1926 o „Frăţie a Sfântului Serafim de Sarov” – un indiciu al direcţiei în care îi ducea creşterea lor duhovnicească. Până în 1926, Andreev citise un număr mare de surse patristice orto­do­xe, sub a căror influenţă a ajuns la maturitate intelectuală în orto­do­xie, şi vizitase câteva mănăstiri ortodoxe, unde a văzut adevărata orto­do­xie pusă în practică. „Bergson, Losski, Askoldov: acestea sunt trei eta­pe ale dezvoltării mele filosofice. Filosofice, iar nu religioase. Pentru cea din urmă cale am avut învăţători cu totul diferiţi: epis­copul Teofan Ză­vo­râtul, episcopul Ignatie Briancianinov, stareţii de la Optina şi vred­ni­cul de pomenire părinte Ioan de Kronstadt; apoi, Filocalia şi, în general, literatura patristică ortodoxă. Cu stareţul Nec­tarie de la Optina am avut o corespondenţă lungă, iar cu stareţul Do­sitei am avut legături per­so­nale. De asemenea, de două ori am avut contact personal cu părintele Ioan de Kronstadt. Fiind învăţat de că­tre ei metoda duhovnicească strict ortodoxă (dacă se poate să te exprimi astfel), mi‑am fixat‑o bine cu aju­torul impresiilor de neuitat ale vi­zi­telor la remarcabilele mănăstiri ruse (Valaam, Solovki, Lavra Pecerska de la Kiev, Sarov, Diveevo, Mănăstirea Optina şi altele). Ca re­zultat, a devenit clară pentru mine alegerea între or­todoxia conser­vatoare a părintelui Ioan de Kronstadt şi ortodoxia «mo­dernizată» a lui V. Soloviov şi a şcolii sale. Fără să şovăi, am ales ca­lea dintâi” (Outlines of the History of Russian Literature,p. 304). Venind la adevărata ortodoxie, Andreev a avut parte în cele din ur­mă, într‑un pelerinaj la Mănăstirea Diveevo a Sfântului Serafim, de o ex­pe­rienţă pe care a descris‑o ca fiind „naşterea lui duhovnicească”. Era obi­ceiul ca pelerinii la Diveevo să rămână cel puţin 24 de ore în mă­năstire şi să împlinească rânduiala scrisă de însuşi Sfântul Serafim: să meargă de trei ori în jurul „canafcăi” Maicii lui Dumnezeu (cărarea din ju­rul mănăstirii) spunând o rugăciune spe­cială cu metaniile, ru­gân­du‑se pentru toţi cunoscuţii şi apro­piaţii, şi, la sfârşit, să‑şi pună o dorinţă sin­ceră şi presantă, a cărei împlinire era garantată neîn­do­iel­nic, în funcţie de rugăciunea fiecăruia. Andreev descrie astfel expe­rienţa lui: „Când, la sfârşitul celui de‑al treilea circuit în jurul «canafcăi», îm­plinind întreaga rânduială, am vrut să‑mi exprim cele mai pro­funde do­rinţe, mi s‑a întâmplat ceva minunat, bineînţeles prin marea milă a Sfân­tului Serafim. Am fost dintr‑odată cuprins de o bucurie cu totul deo­sebită, liniştită, călduroasă şi încântătoare – o convingere neîndoielnică a întregii mele fiinţe despre existenţa lui Dumnezeu şi a unei comuniuni de rugăciune cu El, deplin reale. Şi mi‑a devenit cu totul evident şi clar că orice rugăciune pentru orice lucru pământesc ar fi echivalentă cu ru­găciunea: «Doamne, depărtează de la mine şi lipseşte‑mă de darul Tău minunat...». Şi, din interior, m‑am adresat cu înfocare lui Dumnezeu: «Doamne, nu‑mi da nimic, ia de la mine toată bogăţia pământească, dar nu mă lipsi de bucuria comuniunii cu Tine, sau, dacă este posibil să păs­trăm aceasta întotdeauna în viaţa noastră, atunci dă‑mi aducerea aminte a inimii, dă‑mi posibilitatea de a păstra până la moarte amintirea acestui moment binecuvântat de vedere a Duhului Tău cel Sfânt!» A doua zi am plecat la Sarov. Am cinstit moaştele Sfântului Se­ra­fim cu mare emoţie, cu teamă duhovni­cească şi cu veneraţie. Am simţit că fusesem născut du­hov­ni­ceşte în ziua anterioară la Diveevo. Totul de­ve­ni­se nou în mine. Mai înainte nu înţelesesem un adevăr atât de simplu: lucrurile duhovniceşti sunt mai diferite de cele ale su­fletului decât sunt cele din urmă faţă de lucrurile trupeşti. Dar acum am înţeles bine aceas­ta. Înlăuntru, în adâncurile sufletului meu, era li­nişte, calm, bucurie. Mi­nunile din afară, de la racla Sfântului Se­rafim, care se petreceau înaintea ochilor mei, nu mă uimeau. Totul părea simplu şi natural... Întreaga mea viaţă s‑a schimbat după pelerinajul la Mănăstirea Sa­rov. Domnul a luat de la mine, conform rugăciunii mele de la «ca­nafcă», toate bunurile pământeşti, dar a păstrat în mine pentru tot­dea­una amin­tirea acelui moment în care, în bunătatea Lui fără mar­gini, prin mila Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Sfân­tului Serafim, mie, păcătosului, cu desăvârşită nevrednicie, mi s‑a dat să experiez în mine însumi adierea liniştită, înveselitoare, blân­dă şi înmiresmată a Du­hului celui Sfânt al Domnului” („A Pil­grimage to Sarov and Diveyevo in 1926”, în Orthodox Way, 1953, pp. 20‑21, 25). Astfel a ajuns Andreev, după maturitatea sa inte­lec­tuală, la ma­tu­ri­tatea duhovnicească. El însuşi avea să le descrie mai târziu studenţilor săi aceşti ani din formarea sa intelectuală şi duhovnicească şi creşterea sa desăvârşită de la „trup” (ştiinţă, medicină) la „suflet” (literatură, filo­sofie) şi la „duh” (teologie, adevărata ortodoxie), folosind această îm­păr­ţi­re triplă a personalităţii umane discutată de Sfântul Serafim, de epis­copul Teofan Zăvorâtul şi de mulţi alţi Părinţi, pe baza cuvintelor Sfân­tului Pavel (I Cor. 2: 14‑15 etc.). Prin „duh”, bineînţeles, nu se înţelege o componentă separată a naturii umane, aşa cum au învăţat unii eretici, ci doar partea superioară a sufletului, unde se deschide contactul cu Dum­nezeu şi cu lumea duhovnicească, ca fiind opusă părţii in­ferioare a su­fle­tului, care se ocupă cu îndeletniciri omeneşti nor­male – artă şi ştiinţă, fi­lo­sofie şi cultură. Conştientizarea – ex­pe­rienţa personală – acestei dis­tinc­ţii critice între suflet şi duh avea să dea mai târziu învăţăturii sale o adâncime şi o precizie pe care puţini filosofi şi gânditori o dobândesc. În 1926, Andreev a ajuns la maturitatea filosofică şi duhovni­ceas­că; în 1927 a început perioada lui de testare. În acest din urmă an, Mi­tro­politul Serghie şi‑a prezentat infama sa Declaraţie, iar credincioşii or­todocşi erau împărţiţi în două tabere. Andreev împreună cu ma­jo­ri­tatea ce­lor din cercul său de prieteni – Askoldov, părintele Teodor Andreev, pă­rintele Serghie Tikhomirov, chiar şi părintele Pavel Florenski – au pro­testat împotriva Declaraţiei şi s‑au alăturat opozanţilor aces­te­ia, opo­ziţie din care s‑a format Biserica din catacombe de astăzi. În această ale­gere importantă, temeinicia şi justeţea formaţiei duhovniceşti a lui An­dreev au fost confirmate. Activităţile lui Andreev, mai întâi de protest împotriva Decla­ra­ţiei şi apoi suferirea detenţiei (la Solovki, între 1929‑1931) şi a exilului pen­tru opiniile sale religioase, sunt descrise în câteva din articolele sa­le care sunt redate mai jos. În timpul anilor 1930, a fost un par­ti­ci­pant activ la mişcarea „iozefită” din catacombe, în timp ce activa ca medic şi psihiatru oriunde putea să facă aceasta; este cunoscut faptul că participa la sluj­bele din catacombă ale părintelui Ismail Roj­dest­venski şi a fost pentru o perioadă fiul său duhovnicesc. Cu puţin îna­inte de cel de‑al Doilea Răz­boi Mondial, el a fost şef de secţie la Spita­lul Regional de Psihiatrie din Novgorod. Când ger­ma­nii au avansat, el se găsea în zona ocupată, iar când s‑au retras, a plecat în Germania, stabilindu‑se în cele din urmă (în 1950) la Mănăstirea Sfânta Treime, lângă Jordanville, New York. Aici s‑a alăturat corpului profesoral al Seminarului Sfânta Treime, care în timpul său (anii 1950 şi 1960) in­clu­dea câteva din minţile remarcabile ale Dia­spo­rei ruse, care erau într‑adevăr un grup de gânditori ortodocşi tradi­ţionalişti, fără rivali în întreaga lume ortodoxă pentru adâncimea şi rafi­namentul gândirii lor în teologie, filosofie şi literatură, şi pentru ho­lis­mul şi echilibrul perspectivei asupra situaţiei bisericeşti de la acea dată. (În afară de cei doi rectori teologi, arhiepiscopii Vitalie şi Averchie, pot fi enu­me­raţi şi arhimandritul Constantin, părintele M. Pomazanski, I.M. Kon­ţevici, N. Talberg şi alţii). Din nefericire, din cauza lipsei de profunzime şi de rafinament a majorităţii creştinilor ortodocşi de astăzi şi, de asemenea, datorită ab­so­lutei modestii şi smerenii a acestor superbe roade ale autenticei tra­diţii ortodoxe, aceşti gânditori ortodocşi – printre care şi Andreev ‑ au fost rareori apreciaţi la deplina lor valoare, şi chiar şi cei în mijlocul cărora au trăit şi au studiat rareori au realizat comorile pe care le‑ar fi putut ex­ploata şi bogăţia lor de cunoştinţe şi experienţă ortodoxă. Maturitatea lor duhovnicească şi intelectuală, rafinamentul lor clasic, cu arta lor sub­tilă de a nuanţa, precum şi holismul perspectivei lor ortodoxe asupra lu­mii – toate acestea au trecut în mare parte nebă­gate în seamă de o gene­ra­ţie tânără (fie rusă, greacă sau con­vertită) care prea adesea caută răs­pun­suri simple la întrebări supra‑simplificate, care este atât de uşor scan­dalizată de mici defecte, încât ratează sensul unei munci de o viaţă profund ortodoxă, generaţie a că­rei imaturitate duhovnicească şi lipsă de cultură intelectuală pur şi sim­plu nu poate urma procesul de gândire al unui gânditor ortodox ma­tur, generaţie a cărei lipsă de sensibilitate artistică şi literară poate duce la o falsă duhovnicie, făcându‑i pe unii nesimţitori faţă de ele­mentele părţii inferioare a „sufletului”, care poate uzurpa locul superior al „duhului” dacă cineva nu este antrenat pentru a le distinge, gene­ra­ţie a cărei incapacitate de a simţi ortodox o face să fie oarbă faţă de uriaşii ortodocşi din mijlocul ei. Noi toţi suferim de a­ceas­ta. Deci, cu atât mai mult, trebuie să ne străduim să‑i înţelegem pe aceşti uriaşi care acum au răposat, lăsându‑i pe toţi eventualii apărători ai or­todo­xiei într‑o poziţie foarte precară împotriva ispitelor din ce în ce mai subtile ale unei epoci anti‑creştine. Fără o lărgire şi o aprofundare a per­spectivei ortodoxe despre lume, fără a asimila cel puţin o parte din în­vă­ţătura autentic ortodoxă a marilor oameni care ne‑au transmis orto­do­xia, cu greu vom supravieţui. Arhiepiscopul Vitalie de Jordanville l‑a preţuit foarte mult pe An­dreev ca fiind un gânditor şi mărturisitor ortodox; cu numeroase ocazii l‑a binecuvântat să‑şi pună stiharul de predicator şi să ţină pre­dici în biserica mănăs­tirii. Elevii săi şi‑l amintesc ca pe un confe­ren­ţiar foarte entuziast, elocvent şi captivant (la un nivel de Sorbona mai degrabă de­cât la nivel de seminar), predând subiecte în care credea cu toată inima şi faţă de care era profund devotat. Era absolut intolerant faţă de un singur lucru: falsul, fie în viaţa duhovnicească, fie în cea inte­lectuală. În America, Andreev a fost un participant activ la viaţa biseri­ceas­că, precum şi în cercurile de studiu şi ştiinţifice. Era director al Societăţii Pirogov (organizaţie de medici ruşi în Statele Unite), unde ţi­nea adesea discursuri pe teme medicale, şi participa şi susţinea cursuri la Societatea Literară Puşkin. În afara Seminarului, cea mai în­drăgită îndeletnicire bisericească a sa era legată de Societatea Sfântul Vladimir, fondată de că­tre arhiepiscopul Vitalie cu scopul de a con­strui o biserică‑memorial a Sfântului Vladimir în Cassville, New Jer­sey (unde este acum înmor­mân­tat), şi pentru a le aminti în mod con­stant ruşilor din America despre rădăcinile lor ortodoxe în Sfânta Ru­sie. Andreev era editorul anuarului St. Vladimir Calendar, unde pu­blica propriile sale articole teologice şi fi­losofice şi ale multora altora, în apărarea adevăratei ortodoxii şi conţi­nând materiale despre ori­gi­nea şi istoria Bisericii din catacombe din Ru­sia. În fiecare an de săr­bă­toa­rea Sfântului Vladimir, când ruşii din toate părţile Statelor Uni­te veneau în pelerinaj la biserica memorial, Andreev susţinea dis­cursuri înflăcărate despre adevărata ortodoxie, despre com­baterea lu­mes­cului şi a ateismului, despre viitoarea reînviere a Rusiei ortodoxe, şi despre principiile monarhiei ortodoxe (fără de care găsea viitorul Rusiei de negândit). I.M. Andreev nu este uşor de clasificat ca gânditor ortodox. Aşa cum arată cele patru doctorate ale sale, el era medic şi psihiatru calificat, is­toric al literaturii, filosof şi teolog. Scrierile sale descoperă simultan ele­mente din toate aceste direcţii intelectuale, şi acest fapt este ceea ce le dă o calitate şi o valoare unică. Filonul principal al învăţăturii sale ortodoxe este apărarea ade­vă­ratei ortodoxii. La nivelul cel mai evident („jurisdicţional”), acest lucru înseamnă o apărare a Bisericii cu adevărat ortodoxe a Rusiei (cea din ca­ta­combe), de care a aparţinut şi pentru care a devenit unul dintre prin­ci­palii apologeţi din lumea liberă. Printre„jurisdicţiile” ruse ale Diasporei, el a considerat că doar Biserica Ortodoxă rusă din afara Rusiei are duhul Bisericii din catacombe din Rusia, ceilalţi fiind se­paratişti moderni­za­tori, înrudiţi duhovniceşte cu patriarhia moscovită, pe care în diferite momente au recunoscut‑o ca având autoritate duhovnicească asupra lor. Apărarea Bisericii din catacombe era întotdeauna la un nivel foarte înalt, întotdeauna pe temeiuri teologice şi duhovniceşti, şi chiar la înălţimea disputelor polemice, şi, după propria sa experienţă amară în Uniunea Sovietică, el nu a apelat la extreme care nu erau necesare în con­dam­na­rea trădării ortodoxiei făcute de patriarhia mos­covită. Chiar şi în arti­co­lul său comemorativ şi provocator, „Are Patriarhia Moscovei har?” (Or­thodox Russia, 1948, nr. 17, 18, 19), după ce a enumerat mo­tivele pentru care este îndoielnic faptul că Tainele patriarhiei moscovite sunt pline de har, el se dă cu grijă înapoi de la orice afir­ma­ţie imprudentă cu ob­ser­va­ţia foarte înţeleaptă că „depărtarea unei Bi­serici de la Dumnezeu şi trans­formarea ei într‑o «sinagogă a satanei» este un proces. Dar Biserica sovietică a intrat pe calea care o va duce la această «sinagogă» – despre aceasta nu poate fi nicio îndoială”. Fără a avea îndrăzneala de a face el însuşi orice judecată asupra aces­tei chestiuni, el lasă aceasta unui viitor sinod al întregii Biserici Or­todoxe Ruse. Acest articol, în general, este des­tul de profund filosofic şi teologic, prezentând aceeaşi idee ca în „do­cumentele de catacombă” din 1971: că autoritatea sovietică nu este o au­to­ritate adevărată care să ceară ascultare, conform Sfântului Pavel (Rom. 13, 1), ci o autoritate nelegitimă anti‑creştină. Cu mare pă­trun­de­re vorbeşte despre „pute­rea mistică” a comunismului, pe care îl vede ca pe un nou fenomen în istoria omenirii, o pregătire directă pentru îm­părăţia lui Antihrist. În alte articole, el supune însuşi comunismul unei critici ştiinţifice şi fi­lo­sofice implacabile, arătând că, în timp ce a fost lipsit de putere în do­vedirea adevărului ateismului şi materialismului, el a dovedit (prin uci­derile, torturile, crimele fără număr şi prin distrugere) existenţa răului obiectiv şi a întemeietorului lui, diavolul. (A se vedea „On the Character of Scientific‑Atheistic Propaganda in Soviet Russia” – „Des­pre caracterul propagandei ştiinţific‑ateiste a Rusiei sovietice” –, Or­thodox Way, 1956; „Christianity and Bolshevism” – „Creştinism şi bol­şevism” –, St. Vladimir Calendar, 1955). Datele generale oferite de el despre istoria Bisericii Ruse de la Revoluţie până în prezent (The His­tory of the Russian Church from the Revolution to the PresentDay, Jor­dan­ville, 1952) reprezintă de fapt singura carte de acest fel care exa­mi­nează istoria „jurisdicţională” a ortodoxiei ruse din secolul al XX‑lea din punctul de vedere al credincioşiei faţă de Hristos şi faţă de tradiţia bi­se­ri­cească. Pentru Andreev, conceptul de ortodoxie ade­vărată este în în­tre­gime pătruns de experienţa noilor catacombe ale secolului nostru: tot ceea ce a scris are o încărcătură de urgenţă, de se­riozitate şi de adâncă angajare, care adesea nu este de înţeles pentru cei care nu au trăit în condiţii de persecuţie, de trădare şi de întâlniri bi­sericeşti secrete (adesea, literalmente, în catacombe). Învăţătura sa con­stituie o teologie şi o fi­lo­so­fie de catacombă pentru ortodocşii creştini de astăzi, departe de exer­ci­ţiile academice zadarnice ale majo­rităţii „teologilor ortodocşi” din se­co­lul al XX‑lea. Toate scrierile lui Andreev reflectă instrucţia sa filosofică, dar el şi‑a folosit probabil cel mai bine mintea sa filosofică în articolele des­pre utilităţile şi limitele ştiinţei. Oamenii de ştiinţă pregătiţi sunt ara­reori ca­pabili să privească suficient de departe din afara specialităţii lor pen­tru a plasa ştiinţa într‑un context filosofic mai larg şi mai pro­fund; iar cei care încearcă să evalueze ştiinţa din punctul de vedere al teologiei sau al filosofiei academice sunt adesea prea generali şi im­precişi în con­cluziile lor. Andreev, cu toate acestea, fiind atât om de ştiinţă pregătit, cât şi filosof şi teolog, s‑a aflat într‑o poziţie avantajoasă unică pentru a vedea toate cele trei domenii în perspectiva potrivită. Articolul său, „Christian Truth and Scientific Knowledge” –„Adevărul creştin şi cu­noaş­terea ştiinţifică” – (Orthodox Way, 1961), defineşte remarcabil sfe­re­le şi metodele acestor două moduri de cunoaştere şi evidenţiază cum se poate să nu existe niciun conflict între adevărata ştiinţă şi adevăratul creştinism. „Doar cu o cunoaştere superficială apar false contradicţii în­tre credinţă şi cunoaştere, între religie şi ştiinţă... O educaţie ştiinţifică şi filosofică bogată şi profundă nu doar că nu împiedică credinţa în Dum­nezeu, ci o face mai uşoară, pentru că întregul arsenal al aptitudinilor au­tentice ale gândirii ştiinţifico‑filosofice reprezintă un material apolo­getic na­tural pentru credinţa religioasă. Mai mult decât atât, cu­noaş­te­rea o­nes­tă adesea are o oportunitate metodică de a descoperi coruperile cre­dinţei şi superstiţiilor periculoase, fie că sunt religioase sau ştiin­ţi­fi­co‑filosofice” (p. 72). În cazul lui Andreev, cunoştinţele sale ştiinţifice şi filosofice au fost deosebit de valoroase în apărarea creştinismului ortodox împo­tri­va ata­catorilor contemporani. În cartea sa Teologia apologetică ortodoxă –(singura lui carte care a fost tradusă în engleză, Jordanville, 1957), el în­cear­că să ofere „o bază pentru o concepţie ortodoxă asupra lumii organic holistică”(p. 5). În această carte, el face uz de date ştiinţifice, dar nu su­praestimează valoarea lor, realizând că, „în utilizarea datelor ştiinţifice, este necesară o precauţie deosebită pentru a nu deveni prea absorbit de de­mon­straţia strict ştiinţifică, aşa cum fac romano‑catolicii, ţinând min­te că toate ştiinţele oferă doar o cunoaştere ipotetică temporară, în timp ce obiectul apologeticii este eternul şi imuabilul adevăr” (p. 7). El rezistă şi în faţa ispitei de aaccentua prea mult critica perspectivelor anti-creş­ti­ne „la care sunt expuşi apologeţii creştini neexperimentaţi”, vă­zând fap­tul că apologetica „nu ar trebui să‑şi risipească eforturile în­tr‑o critică inutilă a erorilor personale, de îngustime de minte”, ci ar tre­bui să ac­cen­tueze „imaginea radiant‑strălucitoare a adevărului creş­tin”, prezentat în modul cel mai inteligibil, care să „convingă mult mai mult decât cele mai exacte dovezi logice” (p. 6). Credincioasă acestor principii, cartea are un ton calm şi moderat, amplă ca dome­niu de acţiune (făcând uz ma­xim de surse non‑ortodoxe atunci când sunt relevante) şi destul de precisă în concluzii, chiar şi în sferele pe care unii apologeţi ortodocşi, mai puţin echipaţi ştiinţific, ar prefera să le lase nedeterminate sau con­fuze. Astfel, de exemplu, el nu evită chestiunea „evoluţiei” acolo unde se referă la originea omului, şi ajun­ge la concluzii pe baza unor dovezi ştiinţifice şi patristice, destul de diferite faţă de credinţa sa tinerească în evoluţionismul lui Bergson: „regnul animal ca strămoş al omenirii există doar în invenţia darwi­niştilor; el nu există nicăieri în natură şi nu a existat niciodată... A nega faptul că omul a existat doar de 8000 de ani este aproape impo­sibil” (pp. 66‑67). Critica sa legată de„uniformi­ta­rianism” şi ideile sa­le despre „evoluţia legilor naturii” oferă material pen­tru o investigare patristică mai detaliată a unora dintre cele mai im­portante întrebări ridicate de teoria evoluţiei. Interesant este faptul că Teologia apologetică ortodoxă a pă­truns Cortina de fier şi a fost folosită foarte mult de preotul moscovit Dimitrie Dudko în predicile către comunitatea sa, în 1974 (publicate în engleză sub nu­mele Our Hope, Crestwood, N.Y., 1977), dovedindu‑şi astfel va­loa­rea apologetică în Rusia sovietică de astăzi. În tonul moral imperios al părintelui Dimitrie, în accentul pus pe importanţa suferinţei şi în abi­litatea de a ajunge repede la subiectul unei ches­tiuni intelectuale, el se înrudeşte cu Andreev; dar îi lipseşte precizia în ches­tiu­nile bisericeşti, pe care Andreev a dobândit‑o prin expe­rien­ţa sa din catacombe. În ciuda faptului că părintele Dimitrie citează în cartea sa mai mult din Andreev (pp. 68‑72, 95‑99) decât din oricare altă sursă şi că dă numele lui, titlul şi data publicării Teologiei apologetice ortodoxe, totuşi, traducătorul (ca­re dă informaţii în note de subsol despre alte eventuale surse citate) nu oferă nicio infor­maţie despre cine ar putea fi „I.M. Andreev”. Un co­men­tariu trist dar simp­tomatic despre vremurile noastre: că una din cele mai profunde minţi ruse ale secolului este un nume „necunoscut” eru­diţilor, deoa­rece el a respins înţelepciunea acestei lumi şi a ales calea „con­servatorilor”, a veritabilei ortodoxii. Dintre scrierile teologice ale lui Andreev trebuie citată în spe­cial Teologia morală creştin ortodoxă (Orthodox Christian Moral Theology,Jordanville, 1966), unde exprimă principiile generale ale comportamen­tu­lui creştin conform învăţăturii patristice, cu aderenţă strictă la ierarhia valorică ortodoxă, conform căreia conduita morală este în întregime de­pendentă de principiile religioase şi nu poate ni­cio­dată să fie despărţită de ele pentru a forma o „moralitate auto­no­mă”. El dedică, de asemenea, numeroase articole Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, punând în con­trast cinstirea ortodoxă care i se aduce cu ideile protestante şi roma­no‑catolice, descriind „slăvita sărbă­toa­re” dragă lui – Bunavestire. Poate că cele mai pătrunzătoare scrieri ale lui Andreev sunt cele de­dicate literaturii ruse. Cartea sa Schiţe ale istoriei literaturii ruse în secolul al XIX‑lea (Outlines of the History of Russian Literature in the 19th Century, Jordanville,1968) este o colecţie de eseuri care sunt re­al­mente unice în critica literară. Sunt scrise cu o dimensiune şi cu o pro­fun­zime teologică, plinătate filoso­fică a concepţiei asupra lumii şi cu o pă­trundere psiho­lo­gi­că pe care nu le mai găsim împreună la niciun alt gân­di­tor. Eseul său despre Soloviov din această colecţie este o capo­do­peră care analizează sensibil „experienţele spiri­tuale” ale acestui filosof re­ligios şi le prezintă, pe baza scri­e­rilor patristice orto­doxe, ca fiind exem­ple clasice de prelest, înşelare duhovnicească. Fără a‑şi pierde sim­patia pentru Soloviov (în special,în ultimii ani de viaţă, când acesta a venit mai aproape de ortodoxie), Andreev foloseşte acest articol pentru a pune în opoziţie clară creştinismul „reno­vaţio­nist” al lui Soloviov şi al adepţilor săi şi ortodoxia „con­servatoare” a Sfinţilor Părinţi. „Re­no­va­ţioniştii” au atacat în special Biserica rusă a ultimelor două secole, acu­zând‑o de o stare de „paralizie” (sau, mai recent, de a fi „prizonieră a Oc­ci­dentului”), de orbire faţă de mulţimea de sfinţi asceţi şi mărturisitori că­rora acea Biserică le‑a dat naştere în special în aceste secole. „Nu a­vem nevoie de nicio «renaştere» a creştinismului, de nicio «conştiinţă de sine religioasă», deoarece creştinismul ortodox nu a murit niciodată şi nu poate să moară vreodată, şi nu există nicio conştiinţă religioasă «nouă» care să ducă la mântuire!” (p. 279). Eseul despre Dostoievski din aceeaşi carte este un remarcabil exem­plu de critică literară profund creştină. Cu o pătrundere psiho­lo­gi­că adâncă, el caută realitatea creşterii lui Dostoievski în creşti­nism, ju­decând mesajul său creştin matur în lumina ierarhiei valorice ortodoxe, fără a trece cu vederea minusurile care au fost şi ele pre­zente. Deosebit de uimitor în acest eseu este răspunsul lui Andreev faţă de preocuparea umanitară a lui Ivan Karamazov cu privire la su­ferinţele copiilor; el ci­tează Vieţile Sfinţilor ortodocşi care descriu cununile cereşti obţinute de copii pentru suferinţele lor nevinovate. Alte scrieri ale lui Andreev (de exemplu „On the Orthodox Chris­tian MoralUpbringing of Pre‑school Children” –„Despre creşte­rea în mo­­rala creştin‑ortodoxă a copiilor preşcolari”, Orthodox Way, 1959; des­pre Sfântul Ioan de Kronstadt, Orthodox Way, 1958; despre prin­ci­pii­le monarhiei ortodoxe, Orthodox Way, 1951; despre muceni­cii din familia imperială şi despre nevoia poporului rus de a se căi pentru regi­ci­dul lor şi pentru apostazie, St.Vladimir Calendar, 1972) l‑au arătat a fi un convertit meticulos la ortodoxia „conservatoare” ade­vă­rată, fără acele multe „rezerve” prin care numeroşi convertiţi – atât noi, cât şi vechi – şi‑au arătat neputinţa de a înţelege plenitudinea perspectivei ortodoxe asupra lumii. În toate aceste scrieri, precum şi în viaţa sa, Andreev a fost un om cu inimă mare. A suferit groaznic din cauza conştiinţei bisericeşti şi mo­rale scăzute din vremurile noastre, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în lu­mea liberă. Este foarte probabil că anii săi de creativitate ar fi fost mult mai rodnici dacă nu ar fi fost tras în jos de sentimentul că sunt prea pu­ţini cei cărora le pasă de Dumne­zeu, de ortodoxie, de aproapele lor. Un articol în mod special (tipărit ca anexă la Teo­lo­gia sa morală) ne des­coperă preocuparea sa profund creştină, ceva ce acum pare să dispară cu desăvârşire de pe faţa pământului. Acest articol, intitulat simplu „Plângeţi!” – „Weep!” – şi dedicat co­memorării lui Dostoievski (care mai mult decât oricare altă figură din li­te­ratura rusă a descris suferinţa omenească şi sensul ei), rela­tează sim­plu despre una din recile şi „absurdele” crime ale unui mare oraş ame­ri­can. O mamă în vârstă de 29 de ani din New York, într‑o criză de furie, îşi omoară în bătaie fiul de două luni, lăsându‑l ini­ma­ginabil de de­for­mat; şi nu‑şi exprimă niciun fel de regret faţă de crimă. Andreev descrie rănile suferite de băieţel, cu detalii clinice în­fio­rătoare, şi apoi se opreş­te, ştiind că mulţi cititori vor protesta îm­potriva unor astfel de detalii „inutile”. „Oamenii au devenit surzi faţă de suferinţe. Ei fie că nu aud, fie nu vor să audă despre ceea ce se petrece, nu într‑un coşmar, ci în rea­li­ta­te.” El face apel la conştiinţa ortodoxă a cititorilor săi. „Toţi pentru unul şi unul pentru toţi suntem vinovaţi: aceasta este esenţa eticii sociale a creştinismului... Toţi sun­tem vinovaţi, pentru că toţi suntem păcătoşi; facem rele, contribuim cu răul nostru la «magazia universală a răului». Şi acest rău se acu­mu­lează într‑o imensă energie univer­sală a răului şi îşi caută întru­parea în vasele trupurilor lipsite de har, şi, atunci când le găseşte, se întrupează în ele, şi ele fac mari fapte rele... Să ne gândim fiecare la noi înşine... Ce făceai în acea seară când această faptă rea, de necre­zut, dar reală, a fost făcută? Poate că a fost păcatul tău, fapta ta imo­rală, maliţia ta, care s‑a dovedit a fi ultima mică picătură care a făcut ca vasul răutăţii să dea pe dinafară. Acesta este modul în care trebuie să reflectăm, dacă suntem creştini... Plângeţi, fraţi şi surori! Nu vă fie ruşine de aceste lacrimi! Plân­geţi!… Lăsaţi ca aceste lacrimi să‑i trezeas­că şi pe mulţi dintre cei in­diferenţi... Nu vă fie ru­şi­ne să plângeţi cu lacrimi de supărare, de com­pasiune şi de pocăinţă.” Aceste cuvinte sunt testamentul lui Andreev pentru noi, stri­gă­tul înflăcărat al sufletului său. Un om de mare eru­diţie şi sensibilitate, el şi‑a pus toate darurile în slujba lui Dumnezeu, cu întreaga sa inimă în­flăcărată şi cu sufletul său. Pentru el, adevărata ortodoxie nu era un simplu slogan şi nu era doar un simplu mijloc de a se feri pe el însuşi de apostazia unei lumi stricate. El a realizat profund faptul că cine va voi să‑şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mi­ne, îl va afla (Matei 16: 25); prin urmare, adânc înrădăcinat în ade­vă­rata ortodoxie, el şi‑a cheltuit viaţa pierzându‑şi sufletul, sa­crificându‑se pentru alţii, din iubire pentru Hristos. Adevăratul creştinism a devenit atât de slab astăzi, încât toate a­ces­tea ar putea să pară ciudate pentru mulţi care se privesc pe ei înşişi ca perfect ortodocşi. Puţini l‑au înţeles pe Andreev în timpul vieţii sale; era prea profund, prea arzător pentru ei. Într‑un anumit fel, el era un semn al viitoarei învieri a Sfintei Rusii, pe care o nădăjduia cu fer­voa­re. Experimentând profund şi deplin atracţia faţă de ce era mai bun din în­ţelepciunea modernă, el a sfârşit nu pur şi simplu renunţând la ea, ci de­păşind‑o prin însuşirea înţe­lepciunii celei mai înalte a Sfinţilor Părinţi. Experienţa lui de „convertit” este de nepreţuit pentru noi şi ne oferă o cheie a înţelegerii esenţei adevăratei ortodoxii, Biserica din catacombe, în Rusia de astăzi. În ultima parte a vieţii sale, Andreev însuşi a suferit o lovitură ne­mi­loasă din partea răcelii lumii moderne: a fost atacat şi bătut de hu­li­gani într‑un ascensor din New York. Nu şi‑a revenit niciodată deplin de pe urma acestui in­cident, şi în ultimii săi ani creativitatea sa intelectuală dis­pă­ruse. În ultimele luni din viaţa sa a fost în mare parte inconştient. Dar chiar şi astfel, rugăciunea sa către Dumne­zeu de la „canafca” din Di­veevo a primit răspuns: „O, Doamne, ia de la mine toată bogăţia pă­mân­tească...” Fiind lipsit de cel mai mare dar pă­mân­tesc al său, intelectul său strălucit, el a trăit din capitalul duhovnicesc dobândit până atunci. În discursul lui cu privire la „Psihologia şi psi­hopatia bătrâneţii” („The Psychology and Psychopaty of Old Age”, St. Vladimir Calendar,1970), ini­ţial susţinut înaintea Societăţii Pirogov, Andreev a accentuat că „o mare consolare a tuturor necazurilor din viaţă în anii de maturitate, şi în special la bătrâneţe, este sentimentul reli­gios care a fost păstrat. Această consolare poate să dea o bă­­trâ­neţe liniştită şi calmă şi poate ajuta la ac­cep­tarea calmă a morţii ca un somn în speranţa că viaţa veşnică există într‑o altă lume mai bună”. Nu putem crede decât că Dumnezeu, fiind credincios celor care Îl slujesc cu adevărat, a răspuns, în aceşti ultimi ani, şi la a doua ju­mătate a cererii lui Andreev de la Diveevo: „Nu mă lipsi de bucuria comuniunii cu Tine, dă‑mi să păstrez până la moarte amintirea aces­tei binecu­vân­ta­te clipe de acum de simţire a Duhului Tău cel Sfânt”. Adevărata experiere a Duhului Sfânt, credincioşia faţă de ade­vă­ra­ta ortodoxie cu toată inima şi cu tot sufletul: acesta este mesajul lui I.M. Andreev pentru cei care nu au devenit prea reci la inimă pentru a‑l auzi.

Marius Ianuș: Un nou pliant anticip

Un nou pliant anticip: descărcați. Format print (față-verso): descărcați.

Protoiereul Nicolae Ragozin- „Sarea pământului”. Despre vremurile din urmă, Antihrist, 666

Convorbiri răspândite în Apocalipsă și fragmentul din predica părintelui Vasile Novikov

Stareţul Dionisie de la Colciu despre Antihrist, 666, Uniunea Europeană

( Extrase din cartea, recent apărută la editura Prodromos, Stareţul Dionisie- Lumea în vremurile de pe urmă).

Împărăţia lui Antihrist s-a apropiat, după cum scriu Sfinţii Părinţi, că vedem începutul, se lucrează pentru împărăţia lui Antihrist. De aceea, trebuie să respectăm cu sfinţenie credinţa noastră adevărată, ca să putem căpăta Împărăţia Cerurilor.

Toţi sfinţii care au proorocit venirea lui Antihrist spun cât de bun o să fie el când o să se suie pe tron, când o să-l pună, că el o să fie conducătorul întregii omeniri. O să fie cel mai milostiv, cel mai curat, cel contra fărădelegilor, cel mai rău contra idolatriei. Ei, dar după ce se va închina toată omenirea lui, de-acuma o să înceapă să-şi arate răutatea.

Conducătorii omenirii aşa vor să facă, ca toată lumea să spună: „ Nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare”, ca să rămână sus numai evreul, că el ţine cu stricteţe legea lui. Vor ca numai evreul să rămână să conducă omenirea întreagă. Da. Politica toată se învârte ca să ajungă evreul conducătorul planetei. Aşa vor conducătorii lumii. De aceea fac în tot felul şi în toate socotelile...

Apoi, părinte, eu socotesc că înaintea lui Dumnezeu este aşa... Dumnezeu zice: „ Dă-mi, fiule, inima ta”. Dacă tu nu eşti de acord şi ei ţi-au pus pecetea fără să vrei, tu nu ai nici o vinovăţie înaintea lui Dumnezeu. Chestiunea asta Dumnezeu o ştie. Dacă ţi-a pus-o fără să-ţi spună, fără să declari: „Da, vreau buletinul care are numărul 666, care-i pecetea lui Antihrist, vreau, că am nevoie”, n-ai vină.
Numai atuncea eşti vinovat, dacă ştii. Dar aşa, dacă tu treci pe lângă ei, şi ei, cu meşteşugurile care le au, îţi pun numărul, înaintea lui Dumnezeu nu suntem vinovaţi. Tot creştini suntem şi tot ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu ne va judeca Dumnezeu.

Vor satanele să te înscrie în Comunitatea Europeană şi după aceea să-ţi dea europeanu’ să mănânci ce vrei. Tu nu mai eşti stăpân în ţara ta, nu eşti. Ei, o luat ei proporţii, de-acuma na... ce să-i faci? Răbdare trebuie, răbdare. Răbdare şi, dacă vom fi aproape de Dumnezeu, ferice de noi că am trăit. Dar, dacă te dai după dânşii, asta-i pieirea. (septembrie 1999)

Conducerea Uniunii Europene lucrează expres ca să-şi îndeplinească dorinţele sale, face propagandă ca să vină Antihrist mai degrabă. Asta vor să facă- tot ce-i bun să sfărâme, ca să fie ce zic ei, ce vor ei. (2003)