Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduşi de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferinţe de tot felul, divorţuri, boli letale, infertilitate, nesiguranţa unui serviciu sau a zilei de mâine, neînţelegeri casnice...
Înainte de a‑l vedea pe părintele în carne şi oase, fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlneşte, prin intermediul imaginaţiei proprii, cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut şansa să îl întâlnească în realitate. Creştinul râvnitor să‑l cunoască află, mai înainte de toate, că prin rugăciunile părintelui unii oameni L‑au întâlnit pe Dumnezeu, alţii s‑au vindecat de boli fără de leac sau că în casa celor învrăjbiţi s‑au întors pacea şi bucuria Duhului Sfânt. Înţelege că părintele are puterea să te facă să întrevezi aurora zilei de mâine, prin negura grijilor şi necazurilor care îţi întunecă privirea.
Aşa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, părinte care poartă în special pecetea harismei înainte‑vederii, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o, naşte în sufletul pelerinului teama de a nu‑i fi citit („scanat”) sufletul cu întregul lui complex de patimi colcăitoare şi nevolnicii. În faţa „pericolului” iminent, reacţiile sunt variate, ca şi oamenii. Unii, familiarizaţi cu vieţile sfinţilor, se pregătesc de întâlnire ţinând post şi rugându‑se cu osârdie. Credinţa lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul de la Dumnezeu.
Nevoinţa la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca şi platoul muntos pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeieşti, Schitul Muntioru, situat pe la 1200‑1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societăţii de consum, şi alta e să urci la pas, indiferent de starea vremii.
Am urcat într‑o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându‑mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate.
Greutatea drumului este compensată din plin de frumuseţea peisajului. Foşnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalţă Creatorului, îl însoţeşte participativ pe călător. Pădurea e tainică, misterioasă. Ascunde vietăţi şi secrete. Te protejează, dar te şi expune. Îţi transmite semnale dintre care pe unele nu le ştii interpreta. Pădurea îţi e familiară şi totuşi atât de străină. Urci - şi suflarea ta accelerată se contopeşte cu vântul. Bătăile alerte ale inimii tale se confundă cu sunetele care ies din trunchiul copacilor sau din legănatul crengilor. O pădure nu este niciodată frumoasă. Este sublimă. Când urci spre părintele, nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el şi a preferat să se retragă în mediul artificial al oraşelor şi să locuiască în cutii de chibrituri suprapuse, pe care unii le numesc preţios blocuri sau locuinţe.
Ajuns, în sfârşit, în faţa părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într‑adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce‑ţi rezervă viitorul, vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar, dacă ai poposit la el cu dorinţa sinceră de a‑ţi îndrepta viaţa, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, de folos pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simţi din prima clipă dorinţa ta cea bună şi te va sfătui cu toată dragostea sa.
Înfăţişarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, e îmbrăcat întotdeauna într‑o haină smerită, care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenţei şi a consumismului: un halat ponosit dă mărturie despre simplitatea şi firescul purtătorului său. În sfârşit, stai în faţa unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porţi, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii şi ale lumescului.
Când l‑am văzut prima dată, m‑a marcat chipul său luminos, pe care l‑am regăsit ulterior în fotografiile pe care le‑am studiat îndelung. Mi‑a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam.
Stând lângă părintele, am încercat, pândindu‑i mişcările, să‑i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuşi, dar foarte milosârd cu ceilalţi, care respectă la sânge rânduielile vieţii monahale.
M‑a mirat adânc simplitatea şi firescul părintelui. Un om fără de vicleşug – a mărturisit despre el cineva care îl văzuse întâiaşi dată. Un om fără de calcul – aş putea adăuga eu. Noi suntem produsul şi victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul eficienţă şi pentru asta trebuie să ne calculăm permanent: resursele, şansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relaţia noastră cu Dumnezeu a devenit, şi ea, tributară calculului. Principiul do ut des – „îţi dau ca să îmi dai” – stăpâneşte, pare‑se, cerul şi pământul.
Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îţi spune adevărul despre tine, verde‑n faţă, chiar dacă ştie că, rănit în ego‑ul tău, în amorul tău propriu, s‑ar putea să nu mai treci pe la el niciodată.
În faţa părintelui se desprind una câte una măştile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afişarea fariseică a evlaviei dispar, nici nu zici că au fost. Prezenţa părintelui reclamă revenirea în limitele firescului.
În prezenţa sfinţiei sale totul se reduce la esenţial. Accidentalul, accesoriul cad într‑un plan secund. Ultima oară când l‑am văzut, l‑am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi‑a pus câteva întrebări, fundamentale pentru buna situare a creştinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soţ, dacă îmi ajut soţia în greutăţile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m‑am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poţi duce cu osârdie la biserică, poţi ţine post, te poţi ruga îndelung, dar dacă nu lupţi cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul, este ca şi cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într‑un picior.
Altădată l‑am întrebat cum crede sfinţia sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus şi multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi‑a dat un răspuns care m‑a reaşezat – pentru a câta oară? – în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieţii duhovniceşti, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr faţă de curentul dominant, marcat de domnia cantităţii asupra calităţii.
În privinţa postului, părintele sfătuieşte cu acelaşi discernământ şi realism: fiecare trebuie să ţină post după puteri şi după cum îl povăţuieşte duhovnicul.
Rugăciunea şi postul sunt mijloace importante pentru devenirea noastră duhovnicească. Esenţială este, însă, dragostea pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de aproapele nostru, care, pe zi ce trece, este aruncat la marginea deznădejdii, mai urgisit, mai părăsit, mai alienat.
Dacă nu s‑ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui, aţi putea spune că această povaţă este ca oricare alta. Pelerinul ostenit de atâta drum şi adânc împovărat de grijile zilnice este aşezat de părintele la masă şi servit cu bucatele din care vieţuitorii schitului se hrănesc în mod obişnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului şi alte bunătăţi, pe care Creatorul ni le dăruieşte cu atâta dragoste: cartofi copţi, lapte proaspăt, miere amestecată cu fagure, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. De uimire este faptul că cel care te serveşte este însuşi părintele.
În timp ce în faţa mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viaţă şi a vitregiilor pe care le‑a înfruntat.
Privesc la mâinile şi la chipul părintelui şi mi se perindă prin faţă:
‑ cele şapte biserici ridicate de el;
‑ îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncare lucrătorilor;
‑ văd mâinile în sfântul altar ridicând sfântul potir;
‑ le văd înălţându‑se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră;
‑ le văd nevoindu‑se pentru sufletele celor adormiţi;
‑ le văd împărţind mulţime nesfârşită de binecuvântări.
Mănânc şi în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoşe, româneşti, dintr‑o limbă străveche – specifică oamenilor din Munţii Buzăului şi ai Vrancei – întâmplări din trecutul îngropat în uitare sau din prezentul efervescent. Gândurile mă poartă înapoi în timp, amintindu‑mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizaţia arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism (prin industrializare şi colectivizare) şi de capitalism (prin descurajarea economiei de subzistenţă).
Am în faţa ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societăţii româneşti autentice, caracterizată de un ethos ferm, adânc încrustat în memoria colectivă, în care recunoşti cultura bunului simţ, a bunătăţii şi a ospitalităţii necontrafăcute de interes, deprinderea de a cultiva binele şi de a lupta cu orice înfăţişare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnităţii – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost integrat european, nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat‑o cu desăvârşire.
Prin părintele Macarie te întorci la această spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îţi redă puterile sufleteşti. Tării pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul şi rapacitatea semenilor; cu spiritul interesat; cu bunătatea de faţadă care ascunde interesul; cu demonul stăpânirii de oameni; cu egocentrismul idolatru şi pustiitor; cu cultura zgomotului permanent şi a imaginilor deşănţate; cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură; cu civilizaţia timpului comprimat – în care naşterea se confundă cu moartea; cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă; cu exhibiţionismul comportamental, care poartă noi nume: originalitate, spontaneitate. Într‑un cuvânt, cu răul cu care convieţuim în mod paşnic, pe care l‑am cultivat asiduu până a devenit o parte din noi.
Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie îţi dăruieşte ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin, pe care fiecare le aşază cu evlavie în cămară şi le foloseşte la nevoie.
Pleci însoţit de gândul că părintele a preluat ceva din fiinţa muntelui pe care vieţuieşte: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeaşi dragoste statornică pentru semenii săi. (Ciprian Voicilă)
Se afișează postările cu eticheta macarie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta macarie. Afișați toate postările
sâmbătă, 15 martie 2014
În curs de apariție la Editura Areopag: Ciprian Voicilă - „Sfinții de lângă noi”. Capitolul „Părintele Macarie sau reînvățarea firescului”
Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduşi de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferinţe de tot felul, divorţuri, boli letale, infertilitate, nesiguranţa unui serviciu sau a zilei de mâine, neînţelegeri casnice...
Înainte de a‑l vedea pe părintele în carne şi oase, fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlneşte, prin intermediul imaginaţiei proprii, cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut şansa să îl întâlnească în realitate. Creştinul râvnitor să‑l cunoască află, mai înainte de toate, că prin rugăciunile părintelui unii oameni L‑au întâlnit pe Dumnezeu, alţii s‑au vindecat de boli fără de leac sau că în casa celor învrăjbiţi s‑au întors pacea şi bucuria Duhului Sfânt. Înţelege că părintele are puterea să te facă să întrevezi aurora zilei de mâine, prin negura grijilor şi necazurilor care îţi întunecă privirea.
Aşa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, părinte care poartă în special pecetea harismei înainte‑vederii, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o, naşte în sufletul pelerinului teama de a nu‑i fi citit („scanat”) sufletul cu întregul lui complex de patimi colcăitoare şi nevolnicii. În faţa „pericolului” iminent, reacţiile sunt variate, ca şi oamenii. Unii, familiarizaţi cu vieţile sfinţilor, se pregătesc de întâlnire ţinând post şi rugându‑se cu osârdie. Credinţa lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul de la Dumnezeu.
Nevoinţa la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca şi platoul muntos pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeieşti, Schitul Muntioru, situat pe la 1200‑1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societăţii de consum, şi alta e să urci la pas, indiferent de starea vremii.
Am urcat într‑o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându‑mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate.
Greutatea drumului este compensată din plin de frumuseţea peisajului. Foşnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalţă Creatorului, îl însoţeşte participativ pe călător. Pădurea e tainică, misterioasă. Ascunde vietăţi şi secrete. Te protejează, dar te şi expune. Îţi transmite semnale dintre care pe unele nu le ştii interpreta. Pădurea îţi e familiară şi totuşi atât de străină. Urci - şi suflarea ta accelerată se contopeşte cu vântul. Bătăile alerte ale inimii tale se confundă cu sunetele care ies din trunchiul copacilor sau din legănatul crengilor. O pădure nu este niciodată frumoasă. Este sublimă. Când urci spre părintele, nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el şi a preferat să se retragă în mediul artificial al oraşelor şi să locuiască în cutii de chibrituri suprapuse, pe care unii le numesc preţios blocuri sau locuinţe.
Ajuns, în sfârşit, în faţa părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într‑adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce‑ţi rezervă viitorul, vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar, dacă ai poposit la el cu dorinţa sinceră de a‑ţi îndrepta viaţa, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, de folos pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simţi din prima clipă dorinţa ta cea bună şi te va sfătui cu toată dragostea sa.
Înfăţişarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, e îmbrăcat întotdeauna într‑o haină smerită, care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenţei şi a consumismului: un halat ponosit dă mărturie despre simplitatea şi firescul purtătorului său. În sfârşit, stai în faţa unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porţi, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii şi ale lumescului.
Când l‑am văzut prima dată, m‑a marcat chipul său luminos, pe care l‑am regăsit ulterior în fotografiile pe care le‑am studiat îndelung. Mi‑a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam.
Stând lângă părintele, am încercat, pândindu‑i mişcările, să‑i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuşi, dar foarte milosârd cu ceilalţi, care respectă la sânge rânduielile vieţii monahale.
M‑a mirat adânc simplitatea şi firescul părintelui. Un om fără de vicleşug – a mărturisit despre el cineva care îl văzuse întâiaşi dată. Un om fără de calcul – aş putea adăuga eu. Noi suntem produsul şi victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul eficienţă şi pentru asta trebuie să ne calculăm permanent: resursele, şansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relaţia noastră cu Dumnezeu a devenit, şi ea, tributară calculului. Principiul do ut des – „îţi dau ca să îmi dai” – stăpâneşte, pare‑se, cerul şi pământul.
Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îţi spune adevărul despre tine, verde‑n faţă, chiar dacă ştie că, rănit în ego‑ul tău, în amorul tău propriu, s‑ar putea să nu mai treci pe la el niciodată.
În faţa părintelui se desprind una câte una măştile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afişarea fariseică a evlaviei dispar, nici nu zici că au fost. Prezenţa părintelui reclamă revenirea în limitele firescului.
În prezenţa sfinţiei sale totul se reduce la esenţial. Accidentalul, accesoriul cad într‑un plan secund. Ultima oară când l‑am văzut, l‑am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi‑a pus câteva întrebări, fundamentale pentru buna situare a creştinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soţ, dacă îmi ajut soţia în greutăţile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m‑am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poţi duce cu osârdie la biserică, poţi ţine post, te poţi ruga îndelung, dar dacă nu lupţi cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul, este ca şi cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într‑un picior.
Altădată l‑am întrebat cum crede sfinţia sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus şi multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi‑a dat un răspuns care m‑a reaşezat – pentru a câta oară? – în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieţii duhovniceşti, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr faţă de curentul dominant, marcat de domnia cantităţii asupra calităţii.
În privinţa postului, părintele sfătuieşte cu acelaşi discernământ şi realism: fiecare trebuie să ţină post după puteri şi după cum îl povăţuieşte duhovnicul.
Rugăciunea şi postul sunt mijloace importante pentru devenirea noastră duhovnicească. Esenţială este, însă, dragostea pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de aproapele nostru, care, pe zi ce trece, este aruncat la marginea deznădejdii, mai urgisit, mai părăsit, mai alienat.
Dacă nu s‑ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui, aţi putea spune că această povaţă este ca oricare alta. Pelerinul ostenit de atâta drum şi adânc împovărat de grijile zilnice este aşezat de părintele la masă şi servit cu bucatele din care vieţuitorii schitului se hrănesc în mod obişnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului şi alte bunătăţi, pe care Creatorul ni le dăruieşte cu atâta dragoste: cartofi copţi, lapte proaspăt, miere amestecată cu fagure, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. De uimire este faptul că cel care te serveşte este însuşi părintele.
În timp ce în faţa mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viaţă şi a vitregiilor pe care le‑a înfruntat.
Privesc la mâinile şi la chipul părintelui şi mi se perindă prin faţă:
‑ cele şapte biserici ridicate de el;
‑ îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncare lucrătorilor;
‑ văd mâinile în sfântul altar ridicând sfântul potir;
‑ le văd înălţându‑se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră;
‑ le văd nevoindu‑se pentru sufletele celor adormiţi;
‑ le văd împărţind mulţime nesfârşită de binecuvântări.
Mănânc şi în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoşe, româneşti, dintr‑o limbă străveche – specifică oamenilor din Munţii Buzăului şi ai Vrancei – întâmplări din trecutul îngropat în uitare sau din prezentul efervescent. Gândurile mă poartă înapoi în timp, amintindu‑mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizaţia arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism (prin industrializare şi colectivizare) şi de capitalism (prin descurajarea economiei de subzistenţă).
Am în faţa ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societăţii româneşti autentice, caracterizată de un ethos ferm, adânc încrustat în memoria colectivă, în care recunoşti cultura bunului simţ, a bunătăţii şi a ospitalităţii necontrafăcute de interes, deprinderea de a cultiva binele şi de a lupta cu orice înfăţişare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnităţii – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost integrat european, nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat‑o cu desăvârşire.
Prin părintele Macarie te întorci la această spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îţi redă puterile sufleteşti. Tării pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul şi rapacitatea semenilor; cu spiritul interesat; cu bunătatea de faţadă care ascunde interesul; cu demonul stăpânirii de oameni; cu egocentrismul idolatru şi pustiitor; cu cultura zgomotului permanent şi a imaginilor deşănţate; cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură; cu civilizaţia timpului comprimat – în care naşterea se confundă cu moartea; cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă; cu exhibiţionismul comportamental, care poartă noi nume: originalitate, spontaneitate. Într‑un cuvânt, cu răul cu care convieţuim în mod paşnic, pe care l‑am cultivat asiduu până a devenit o parte din noi.
Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie îţi dăruieşte ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin, pe care fiecare le aşază cu evlavie în cămară şi le foloseşte la nevoie.
Pleci însoţit de gândul că părintele a preluat ceva din fiinţa muntelui pe care vieţuieşte: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeaşi dragoste statornică pentru semenii săi. (Ciprian Voicilă)
joi, 10 octombrie 2013
Ieromonah Hrisostom Manolescu: Părintele Macarie de la Muntioru, omul lui Dumnezeu
Pe părintele Macarie l-am vizitat în primăvara trecută. Împreună cu un grup de prieteni am pornit la drum pe o vreme cernită, posomorâtă, cerul plumburiu slobozind peste noi fulgi mari de zăpada. Urcuşul râpos, pantele abrupte ne-au stors de puteri, până când după lungi şi anevoioase şerpuiri prin nămeţii prăpăstioşi am ajuns la destinaţie.
Sus în muntele cu nume de basm, Muntioru, l-am aflat pe Bătrânul înbunătăţit aşezat într-un loc de un pitoresc ancestral, departe, la marginea lumii. De cum l-am văzut mi-a mers la inimă. Ne-a întâmpinat de parcă ne aştepta, punându-ne la masă, în timp ce se adresa tuturor glumind călduros ca şi cu nişte vechi cunoştinţe. De mult timp tânjeam după un astfel de om: simplu, direct, fără vicleşug, un om care să vorbească pe limba inimii. Mare mi-a fost bucuria întâlnirii cu părintele Macarie, o lecţie pentru toată viaţa, adevărată revelaţie. Ajunsesem aproape la credinţa că astfel de oameni nu mai există. Că, odată cu plecarea la Domnul a părinţilor Paisie Olaru, Cleopa, Nicodim de la Tarcău, stirpea lor a dispărut din neamul românesc. Fireşte, în neamul nostru au existat şi alţi părinţi sporiţi, însă datorită vitregiilor pe unii vremurile i-au transformat sufleteşte, pecetluindu-le destinul. Părintele Macarie parcă nu a fost atins de acea hârşeală a bătrâneţii, în care nevinovăţia se împleteşte abil cu diplomaţia – veritabilă şcoală a supravieţuirii până şi în mănăstiri – frecventă îndeosebi la bătrânii trecuţi prin focurile reeducării comuniste concentraţionare. Părintele Macarie nu-şi deliberează electoral gesturile, evaluându-şi negustoreşte interlocutorul printr-un discurs propagandist conceput să producă efecte emoţionale sau manageriale concretizate în pomelnice sau popularitate crescută. Nu luptă cu vreun „sistem” politic sau bisericesc, nu caută adepţi pentru promovarea vreunor idei măreţe, nu se implică în dispute sociale ori religioase de niciun fel. Dacă în preocupările sale ar fi intrat astfel de activităţi, părintele Macarie ar fi beneficiat de o mare faimă în popor, însă ar fi fost mai mult „activist” şi mai puţin om duhovnicesc. Ori părintele şi prin aceasta e „altceva” deosebindu-se de nume sonore ale monahismului românesc contemporan şi nu numai.
M-a impresionat foarte mult naturaleţea lui, lipsa preţiozităţii, a politeţii interesate, calculate. Duhul lumesc protocolar îi este cu totul străin, lăsând loc dragostei duhovniceşti autentice, lipsită de formalism, dragoste care te biruie din prima clipă în care îl vezi. La părintele Macarie am văzut acea spontaneitate duhovnicească în care Dumnezeu lucrează nestingherit de intenţii şi planuri omeneşti, lăsându-se călăuzit nu de voia sa ci de voia lui Dumnezeu, căruia i se supune cu toată increderea, cu inimă de copil. Părintele Macarie este atipic vremii noastre, asemănându-se întrucâtva părinţilor din Pateric sau celor din Rusia secolului XVIII. Vioiciunea limbajului pitoresc aminteşte de Sfântul Ambrozie de la Optina. Curajul, fermitatea şi îndrăzneala aparent smintitoare cu care înfruntă problemele vieţii, felul său „abrupt” de a rosti adevărul trimite cu gândul la Sfântul Leonid al Optinei. Psihologic şi duhovniceşte, părintele Macarie reprezimtă chipul pierdut al umantăţii, chipul nemincinos al adevărului, chip al dragostei care te îmbrăţişează aşa cum eşti cu lipsuri şi slăbiciuni, cu dureri, patimi şi păcate. Întrucât nu cugetă inalt despre sine şi om părintele Macarie pare a fi mai mult un părinte al celor căzuţi, al păcătoşilor, decât al creştinilor mulţumiţi de măsurile proprii sau al intelectualilor. Pentru aceea nici nu a dobândit încă nume de „avvă” în societatea românească, fie ea şi creştină, atât de iubitoare de idoli confirmaţi oficial. Părintele Macarie nu este „mare” că vindecă de boli, prooroceşte, face minuni. Nu scrie cărţi sau articole; nu ţine predici zguduitoare nici conferinţe, nu apare în ziare ori la televizor. Nu este lider al vreunor proiecte social –filantropice putând fi revendicat ca „brand” de partide şi grupări bisericeşti supercorecte. Precum oarecând Cuviosul Paisie de la Sihla sau Calinic de la Lainici, părintele Macarie este un om al inimii, al sufletului, al durerii. Nu este un panaceu universal preocupat de nevoile sociale, contemporane, ci un medicament al vindecării dufleteşti, un leac uitat al bolilor lăuntrice, personale. Cine îl întâlneşte pe părintele Macarie învaţă multe despre sine şi despre om. Simte duhovniceşte proporţia în care s-a prăbuşit umanitatea, contrastul dintre omul căzut şi omul îndumnezeit. Vrei să vezi cum arată, cum se poartă un om modest, smerit, nefăţarnic? Vezi cum merge, cum e îmbrăcat, cum vorbeşte părintele Macarie. Nimic studiat, exersat, regizat în comportamentul acestui om. Nimic ostentativ, forţat, exagerat. Vrei să te încredinţezi de mila lui Dumnezeu pentru făpturile omeneşti neputincioase, chinuite, umilite? Vorbeşte cu Macarie. Vrei să simţi practic cum iubeşte şi iartă Dumnezeu pe păcătoşi? Caută-l pe bătrânul de pe muntele Muntioru. Adesea oamenii simpli se feresc de preoţi şi călugări ocolindu-i cu străşnicie, socotindu-i rigizi, legişti, neînţelegători faţă de slăbiciunile şi patimile omeneşti. În contrast, când află în vreun loc tăinuit un preot blând, liniştit, iubitor de oameni, un om care - lipsit de pretenţii şi interese personale - se apleacă cu durere asupra frământărilor omeneşti, aceştia se predau cu totul în mâinile lui, urmându-l până la moarte. Un astfel de om-mărturie a ceea ce însemna odinioară păstorul duhovnicesc, omul îndumnezeit este şi părintele Macarie. Defăimat, hulit, prigonit, părintele s-a „copt” duhovniceşte în cuptorul suferinţelor, dobândind lăuntric chipul lui Hristos. Din durerile proprii a luat puterea de a tămădui sufletele îndurerate, răbdarea de a mângâia pe cei greu încercaţi, deznădăjduiţi. O confirmă istorisirile celor care cercetându-l s-au bucurat de sfaturile sale, de înţelepciunea şi dragostea sa. Personalitatea bătrânului, aşa cum spuneam, e complexa. Deşi te iubeşte, încălzindu-ţi inima cu dragostea sa, vorbele părintelui Macarie, aspre, repezite, nemeşteşugite te „trântesc” la pământ dezmeticindu-te, golindu-te de virtuţi închipuite. Trufia subţire, ascunsă în bunele maniere, este biciuită nemilos de „brutalul” Macarie. Visarea, sentimentalismul, moralismul şi autosuficienţa sunt duşmanii de moarte ai părintelui, care printr-un soi de nebunie în Hristos, „personalizată” le face de râs în chip firesc. Hâtru, pus pe şotii, bătrânul te suceşte în fel şi chip, punându-te nemilos in faţa propriilor dileme lăuntrice, pregustând mucalit năuceala în care ai intrat fără voie. Închipuirea că vei întâlni un bătrânel molatec, cuviincios, plin de curtoazie, lasă loc surprizei: te afli în faţa unui călugăr autentic, care nu dă doi bani pe prestanţă şi onorabilitate, cam „într-o ureche”, vesel şi sprinten ca un titirez... Un monah cum nu prea întâlneşti în mănăstirile strivite de politeţea lumească. Părintele nu e o personalitate cu cine ştie ce veleităţi intelectuale aparte, un trimis al Cerului care să ofere soluţii nemaiauzite umanităţii aflate în derivă. Sfaturile bătrânului se înscriu în firesc, limbajul comun al conversaţiilor duhovniceşti de la suflet la suflet frizând banalul, platitudinea. Însă îndărătul cuvintelor familiare, mocneşte un „ceva” tainic, nepătruns, care dă „greutate” conversaţiei, slobozind-o de chingile omenescului. Deşi pentru moment eşti amăgit de iluzia că ai în faţă doar un bătrânel simplu şi nevinovat, mai apoi amintindu-ţi de acest om, ceva îţi zgândără inima nesătulă, hulpavă de mai mult, dându-ţi ghies să te împărtăşeşti din harul său tot mai des. Faptul că oameni de o asemenea înălţime duhovnicească rămân în mare parte necunoscuţi lumii de astăzi, întrucât nu sunt „la modă” adesea mă întristează. Însă există şi o parte bună aici: anonimatul îi păzeşte de trufia popularităţii mediatice şi de vătămarea lăuntrică a liniştirii duhovniceşti în Hristos, primejdii adesea ignorate în monahismul contemporan. Astfel prin rânduiala lui Dumnezeu marii trăitori anonimi sunt descoperiţi îndeosebi de creştinii cu adevărat însetaţi duhovniceşte, căutaţi nu pentru faimă ci pentru dragostea de care dau dovadă. Dragoste care schimbă vieţi, pregătindu-le pentru veşnicie... (Ieromonah Hrisostom Manolescu)
vineri, 6 septembrie 2013
Ciprian Voicilă: Părintele Macarie sau reînvățarea firescului
Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduși de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferințe de tot felul, divorțuri, boli letale, infertilitate, nesiguranța unui serviciu sau a zilei de mâine, neînțeleri casnice...
Înainte de a-l vedea pepărintele în carne și oase fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlnește prin intermediul imaginarului cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut șansa să îl întâlnească în realitate.
Prin rugăciunile părintelui unii oameni l-au întâlnit pe Dumnezeu.
Prin rugăciunile părintelui unii oameni s-au izbăvit de ceasul primejdiei.
Prin rugăciunile părintelui pacea Duhului Sfânt s-a reîntors în casele creștinilor.
Prin rugăciunile părintelui demonul deznădejdii a pierit de la fața celor care încetaseră să mai creadă în milostivirea lui Dumnezeu.
Așa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, care poartă în special pecetea darului pe care l-a primit de la Dumnezeu de a pătrunde în adâncul inimii omului, naște în sufletul pelerinului teama de a nu-i fi citit, „scanat” sufletul, cu întregul lui complex de patimi colcăitoare. În fața „pericolului”iminent reacțiile sunt variate, ca și oamenii. Unii, familiarizați cu viețile sfinților, se pregătesc de întâlnire ținând post și rugându-se sârguincios. Credința lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul lui Dumnezeu. Nevoința la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca și platoul pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeiești, Schitul Muntioru - situat pe la 1200-1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societății de consum, și alta e să urci la pas, indiferent la starea vremii.
Am urcat într-o iarnă, cu senzația acută că drumul până la schit a devenit infinit și că nu voi mai ajunge niciodată la destinație. Totul în jur era alb, înghețat, de o frumusețe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându-mă după sârma de telegraf și având ca reper terestru o potecă creată de pașii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârșire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alți creștini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile și mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe platou, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la șold și un vifor ca în stepele rusești mătura totul în cale, în mișcări spiralate.
Greutatea drumului este compensată din plin de frumusețea sălbatică a peisajului. Foșnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalță Creatorului, îl însoțește participativ pe călător. Când urci spre părintele nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el și a preferat să se retragă în mediul artificial al orașelor și să locuiască în cutii de chibrite, suprapuse, pe care unii le numesc prețios blocuri sau locuințe.
Ajuns, în sfârșit, în fața părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într-adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce-ți rezervă viitorul vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar dacă ai ajuns la el cu dorința sinceră de a-ți îndrepta viața, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, necesar pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simți din prima clipă dorința ta cea bună și te va sfătui cu toată dragostea.
Înfățișarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, apare îmbrăcat întotdeauna într-o dulamă smerită - care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenței și a consumismului - și care dă mărturie despre simplitatea și firescul purtătorului său. În sfârșit, stai în fața unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porți, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii și ale lumescului.
Când l-am văzut prima dată, mi s-a imprimat în suflet chipul său luminos, pe care l-am regăsit ulterior în fotografiile pe care le-am studiat îndelung. Mi-a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar și de părintele Ilarion Argatu. Am citit în acestă asemănare dovada de netăgăduit că oamenii care fac efortul ascetic de a i se asemăna lui Dumnezeu ajung să își semene unii altora prin Iisus Hristos, Adamul cel Nou.
Stând lângă părintele, am încercat, pândindu-i mișcările, să-i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuși, dar foarte îngăduitor cu ceilalți, care respectă la sânge rânduielile vieții monahale.
M-a uimit simplitatea și firescul părintelui. Un om fără de vicleșug, a spus despre el cineva care îl văzuse pentru prima oară. Un om fără de calcul, aș putea adăuga eu. Noi suntem produsul și victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul Eficiență și pentru asta trebuie să calculăm permanent: resursele, șansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relația noastră cu Dumnezeu a devenit, și ea, tributară calculului. Principiul do ut des - îți dau ca să îmi dai - stăpânește, pare-se, cerul și pământul.
Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îți spune adevărul despre tine, verde-n față, chiar dacă știe că, rănit în ego-ul tău, în amorul tău propriu, s-ar putea să nu mai treci pe la el niciodată.
În fața părintelui se desprind una câte una măștile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afișarea fariseică a evlaviei dispar nici nu zici că au fost. Simpla prezență a părintelui reclamă revenirea în limitele firescului.
În prezența sfinției sale totul se reduce la esențial. Accidentalul, accesoriul cad într-un plan secund. Ultima oară când l-am văzut, l-am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi-a pus câteva întrebări, esențiale pentru buna situare a creștinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soț, dacă îmi ajut soția în greutățile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m-am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poți duce cu osârdie la biserică, poți ține post, te poți ruga îndelung, dar dacă nu lupți cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul este ca și cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într-un picior. Sfatul părintelui consonează cu învățăturile Sfinților Părinți din vechime. Citim la Sfântul Antonie cel Mare: „Sfânt se numește omul curățit de patimi și de păcate. De aceea cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om”.
Altădată l-am întrebat cum crede sfinția sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus și de multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi-a dat un răspuns care m-a reașezat, pentru a câta oară?, în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieții duhovnicești, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr față de curentul dominant, marcat de domnia cantității asupra calității.
În privința postului, părintele sfătuiește cu același discernământ și realism: fiecare trebuie să țină post după puteri și după cum îl povățuiește duhovnicul.
Rugăciunea și postul sunt mijloace importante pentru evoluția noastră duhovnicească. Esențială este, însă, dragostea pe care o avem față de Dumnezeu, dar și față de aproapele nostru, care pe zi ce trece este mai oprimat, mai părăsit, mai alienat, aruncat la limita deznădejdii.
Acest sfat, ați putea spune, este ca oricare altul. Și ați avea dreptate dacă nu s-ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui. Pelerinul ostenit de atâta drum și adânc împovărat de consecințele faptului de a fi în lume este așezat de părintele la masă și servit cu bucatele din care viețuitorii schitului se hrănesc în mod obișnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului, pe care Creatorul ni le oferă cu atâta dragoste în dar: cartofi copți, miere amestecată cu fagure, lapte proaspăt, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. Mirobolant este faptul că cel care te servește este însuși părintele.
În timp ce în fața mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viață și a vitregiilor pe care le-a înfruntat.
Privesc la mâinile părintelui și mi se perindă prin față:
cele 7 biserici ridicate de el;
îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncarea lucrătorilor;
le văd în Sfântul Altar ridicând Sfântul Potir;
le văd nevoindu-se pentru sufletele celor adormiți;
le văd înălțându-se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră;
le văd împărțind mulțime nesfârșită de binecuvântări.
Mănânc și în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoșe, românești, dintr-o limbă uitată, specifică oamenilor din Munții Buzăului și ai Vrancei, întâmplări din trecutul îngropat sau din prezentul efervescent. Gândurile mă întorc în timp, amintindu-mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizația arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism - prin industrializare și colectivizare - și de capitalism - prin descurajarea economiei de subzistență.
Am în fața ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societății românești de altădată, caracterizată de un ethos ferm, adânc săpat în memoria colectivă, în care recunoști cultura bunului simț, a bunătății și ospitalității necontrafăcute, deprinderea de a cultiva binele și de a lupta cu orice înfățișare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnității – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost intergrat european nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat-o cu desăvârșire.
Prin părintele Macarie te întorci la acestă spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îți reface pe de-a-ntregul puterile sufletești.
Puteri pe care le vei folosi
în lupta cotidiană cu egoismul și rapacitatea semenilor,
cu spiritul interesat,
cu bunătatea de fațadă care ascunde interesul,
cu demonul stăpânirii de oameni,
cu egocentrismul idolatru și pustiitor,
cu cultura zgomotului permanent și a imaginilor freudiene, atotprezente,
cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură,
cu civilizația timpului comprimat– în care nașterea se confundă cu moartea,
cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă,
cu exhibiționismul comportamental care poartă noi nume: Originalitate, Spontaneitate,
într-un cuvânt – cu răul alături de care conviețuim în mod pașnic,
cu răul pe care l-am cultivat asiduu, până a devenit o parte din noi.
Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie își dăruiește ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin sau de țuică, pe care fiecare le așază cu evlavie în cămară și le folosește la nevoie.
Pleci însoțit de gândul că părintele a preluat ceva din ființa muntelui pe care viețuiește: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeași dragoste statornică pentru semenii săi.
Capitol din cartea Întâlniri cu oameni de basm, în curs de apariție.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)