Dumnezeu sta ascuns in micile intamplari ale vietii

Doamne, ajuta! As vrea sa va relatez o “intamplare” care nu stiu daca este bine sau nu sa o incadrez ca minune a Sfantului Ilie Lacatusu (adica imi impun sa cred ca a fost o minune dar nu reusesc sa imi inabus scepticismul). Aveam de la soacra mea o carte despre sfintii inchisorilor comuniste « Marturisitorii. Minuni. Marturii. Repere » care nu era a ei ci o avea si dansa de la o alta persoana. Mi-o daduse de ceva timp (aproape un an cred). De Craciun m-a intrebat daca am citit cartea fiindca ar trebui sa i-o dea inapoi persoanei respective. Eu nu citisem nimic din ea si, ca sa nu i-o inapoiez fara sa o fi citit, mi-am zis sa citesc macar cateva capitole. Astfel am citit capitolul cu marturiile despre inchisorile comuniste si cel referitor la viata si minunile Sfantului Ilie Lacatusu (auzisem despre el de mai demult dar, nu stiu de ce, mi-e destul de greu sa accept ca oameni contemporani cu noi ar putea fi sfinti). Citind acel capitol mi-am zis ca ar trebui sa mergem si noi la dansul, poate ne foloseste si noua. Ma hotarasem cu sotul meu sa mergem pe data de 1 ianuarie. Am intrebat-o si pe sora mea si pe mama daca nu vor sa mearga si ele. Sora si mama nu auzisera niciodata de Sfantul Ilie Lacatusu si dupa ce a citit sora mea cate ceva despre sfant s-a hotarat sa mearga si impreuna cu noi mergea si mama. Cu o zi sau doua inainte insa m-a sunat sora mea, dimineata, sa imi spuna ca noaptea la mama se produsese un scurtcircuit undeva si ca nu mai mergea lumina si nici frigiderul (mama avea un tablou ma vechi, nu din acestea noi la care sare siguranta in caz de suprasarcina sau ceva de genul). Era foarte suparata ca nu avea bani nici macar sa repare frigiderul, sa cumpere altul nou nici nu incapea vorba. Dupa ce am vorbit cu sora la telefon m-am gandit ca banii care ne-ar fi trebuit pentru drum (noi veneam de la Bacau) sa ii dau mamei sa isi repare frigiderul (se mai stricase odata in sensul ca primea curent dar nu mai racea; atunci, piesa respectiva o costase cam 50 euro); dupa ce m-am mai gandit am ajuns la concluzia ca, atata timp cat o fi ceva in neregula cu instalatia de curent electric, repararea frigiderului nu prea isi avea rostul deoarece oricand se mai putea produce un scurtcircuit. I-am comunicat si surorii mele aceasta concluzie si tindeam oarecum sa mergem totusi la Bucuresti. Pe data de 31 decembrie am sunat-o pe sora mea sa o intreb ce facem pana la urma, mergem sau nu si surpriza !!! Mi-a spus ca mamei ii merge frigiderul si ca da, mergem la Bucuresti! Ce se intamplase: mama foarte necajita ca nu are bani i-a zis sfantului cu tot oful pe care il avea ca ea s-a saturat sa tot ceara mereu de la altii, de la copii, de la sfinti, de la Dumnezeu. Daca vrea sfantul sa vina la el, atunci sa ii repare frigiderul si ea va veni sa ii multumeasca! Nu vrea sa mearga la Bucuresti pentru a-i cere ceva!!! Dupa acest dialog, plangand, i s-a adresat din nou sfantului, chiar nu poate sa o ajute, ca ea vine la Bucuresti sa ii multumeasca si zicand aceasta a bagat din nou frigiderul in priza si s-a auzit clik-ul acela specific cand porneste frigiderul. Asadar, frigiderul functiona !!! Si acum cand povesteste mama plange. Ea este convinsa ca Sfantul Ilie Lacatusu i-a auzit rugaciunea si a ajutat-o. Pe 1 ianuarie am fost la sfant si ne-am inchinat la sfintele lui moaste. Nu stiu insa de ce nu pot sa cred cu toata inima !!! Il rog pe Sfantul Ilie sa nu se supere pe necredinta mea! Trebuie sa mai marturisesc ca atunci cand m-am inchinat la sfintele moaste am fost foarte atenta sa vad daca ii sunt calde mainile, daca deschide ochii (asa cum citisem). Bineinteles ca mainile ii erau reci si ochii intredeschisi doar, desi atat de mult as fi vrut sa vad un semn ca sa imi intaresc credinta. « Semnele » probabil le vad cei cu inima curata si care cred in sfinti cu toata taria, care cred oricum si fara semne, nu « un fariseu » ca mine ! Dupa ce am ajuns inapoi acasa, am avut o discutie cu sotul meu despre biserica, despre icoane (nu suntem pe aceeasi lungime de unda in sensul ca, de copil, timp de vreo 15 ani, el a practicat arte martiale si a citit biblioteci intregi despre tot felul de practici din acestea orientale, despre ocultism, etc. si este inca sub influenta lor). Aceasta discutie m-a speriat atunci seara (niciodata nu il mai vazusem asa de inversunat) si ma gandeam, Doamne ce e de facut, oare unde se va ajunge cu casnicia mea daca unul merge intr-o directie si celalalt in alta! Ce sa fac ca sa inteleaga ca e gresit modul acesta de a gandi al lui ? Dumnezeu a randuit ca a doua zi (de Sfantul Serafim de Sarov) sa ajungem la un schit unde sunt 250 de sfinte moaste. Cum am ajuns acolo este alta poveste: mama soacra nu fusese niciodata acolo si sub pretext ca sa o ducem si pe ea, m-am gandit ca ar fi foarte bine daca am putea ajunge la schit, nadajduind in ajutorul maicii starete (ea mereu ne spune cuvant de invatatura si speram sa deschid cumva discutia asupra subiectului care ma preocupa si sa vina de la dansa un sfat pentru sotul meu). De mentionat ca la acel schit nu se poate ajunge daca ploua fiindca pana acolo este un pamant argilos si cu o masina mica, daca nu ai 4x4 nu poti ajunge… se ia jumatate de ogor dupa roti. In doua locuri drumul a fost foarte rau dar pana la urma am reusit si am ajuns la schit! Nu stiu al cui ajutor a fost, al Sfantului Ilie, al Sfantului Constantin Sarbu, al sfintilor toti de la schit … Cert este ca Dumnezeu ne-a ajutat sa ajungem si am stat la schit vreo 3 ore vorbind cu maica stareta si am abordat si subiectul care ma preocupa. A vorbit cu sotul meu, ne-a dat niste carti de citit care sa il ajute, sa il calauzeasca cumva pe drumul bun si sper din tot sufletul sa faca Dumnezeu o minune sa ii deschida ochii sa vada intr-o zi adevarul, sa descopere ca toate acele teorii si practici despre care el a cititi atat si pe care le crede, sunt inselaciune . Asadar, poate ca si in acest sens am primit ajutorul Sfantului Ilie Lacatusu si al Sfantului Constantin Sarbu la mormantul caruia am fost tot atunci pe 1 ianuarie, si al tuturor sfintilor a caror sfinte moaste le-am sarutat in acea zi! Le multumesc din suflet tuturor si ii rog sa ma ierte ca, vazand ce s-a intamplat, in inima mea inca mai incape indoiala ! Doamne, ajuta ! Maria Radu

Ciprian Voicilă: Părintele Macarie sau reînvățarea firescului

Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduși de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferințe de tot felul, divorțuri, boli letale, infertilitate, nesiguranța unui serviciu sau a zilei de mâine, neînțeleri casnice... Înainte de a-l vedea pepărintele în carne și oase fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlnește prin intermediul imaginarului cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut șansa să îl întâlnească în realitate. Prin rugăciunile părintelui unii oameni l-au întâlnit pe Dumnezeu. Prin rugăciunile părintelui unii oameni s-au izbăvit de ceasul primejdiei. Prin rugăciunile părintelui pacea Duhului Sfânt s-a reîntors în casele creștinilor. Prin rugăciunile părintelui demonul deznădejdii a pierit de la fața celor care încetaseră să mai creadă în milostivirea lui Dumnezeu. Așa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, care poartă în special pecetea darului pe care l-a primit de la Dumnezeu de a pătrunde în adâncul inimii omului, naște în sufletul pelerinului teama de a nu-i fi citit, „scanat” sufletul, cu întregul lui complex de patimi colcăitoare. În fața „pericolului”iminent reacțiile sunt variate, ca și oamenii. Unii, familiarizați cu viețile sfinților, se pregătesc de întâlnire ținând post și rugându-se sârguincios. Credința lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul lui Dumnezeu. Nevoința la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca și platoul pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeiești, Schitul Muntioru - situat pe la 1200-1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societății de consum, și alta e să urci la pas, indiferent la starea vremii. Am urcat într-o iarnă, cu senzația acută că drumul până la schit a devenit infinit și că nu voi mai ajunge niciodată la destinație. Totul în jur era alb, înghețat, de o frumusețe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându-mă după sârma de telegraf și având ca reper terestru o potecă creată de pașii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârșire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alți creștini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile și mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe platou, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la șold și un vifor ca în stepele rusești mătura totul în cale, în mișcări spiralate. Greutatea drumului este compensată din plin de frumusețea sălbatică a peisajului. Foșnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalță Creatorului, îl însoțește participativ pe călător. Când urci spre părintele nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el și a preferat să se retragă în mediul artificial al orașelor și să locuiască în cutii de chibrite, suprapuse, pe care unii le numesc prețios blocuri sau locuințe. Ajuns, în sfârșit, în fața părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într-adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce-ți rezervă viitorul vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar dacă ai ajuns la el cu dorința sinceră de a-ți îndrepta viața, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, necesar pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simți din prima clipă dorința ta cea bună și te va sfătui cu toată dragostea. Înfățișarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, apare îmbrăcat întotdeauna într-o dulamă smerită - care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenței și a consumismului - și care dă mărturie despre simplitatea și firescul purtătorului său. În sfârșit, stai în fața unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porți, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii și ale lumescului. Când l-am văzut prima dată, mi s-a imprimat în suflet chipul său luminos, pe care l-am regăsit ulterior în fotografiile pe care le-am studiat îndelung. Mi-a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar și de părintele Ilarion Argatu. Am citit în acestă asemănare dovada de netăgăduit că oamenii care fac efortul ascetic de a i se asemăna lui Dumnezeu ajung să își semene unii altora prin Iisus Hristos, Adamul cel Nou. Stând lângă părintele, am încercat, pândindu-i mișcările, să-i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuși, dar foarte îngăduitor cu ceilalți, care respectă la sânge rânduielile vieții monahale. M-a uimit simplitatea și firescul părintelui. Un om fără de vicleșug, a spus despre el cineva care îl văzuse pentru prima oară. Un om fără de calcul, aș putea adăuga eu. Noi suntem produsul și victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul Eficiență și pentru asta trebuie să calculăm permanent: resursele, șansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relația noastră cu Dumnezeu a devenit, și ea, tributară calculului. Principiul do ut des - îți dau ca să îmi dai - stăpânește, pare-se, cerul și pământul. Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îți spune adevărul despre tine, verde-n față, chiar dacă știe că, rănit în ego-ul tău, în amorul tău propriu, s-ar putea să nu mai treci pe la el niciodată. În fața părintelui se desprind una câte una măștile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afișarea fariseică a evlaviei dispar nici nu zici că au fost. Simpla prezență a părintelui reclamă revenirea în limitele firescului. În prezența sfinției sale totul se reduce la esențial. Accidentalul, accesoriul cad într-un plan secund. Ultima oară când l-am văzut, l-am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi-a pus câteva întrebări, esențiale pentru buna situare a creștinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soț, dacă îmi ajut soția în greutățile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m-am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poți duce cu osârdie la biserică, poți ține post, te poți ruga îndelung, dar dacă nu lupți cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul este ca și cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într-un picior. Sfatul părintelui consonează cu învățăturile Sfinților Părinți din vechime. Citim la Sfântul Antonie cel Mare: „Sfânt se numește omul curățit de patimi și de păcate. De aceea cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om”. Altădată l-am întrebat cum crede sfinția sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus și de multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi-a dat un răspuns care m-a reașezat, pentru a câta oară?, în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieții duhovnicești, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr față de curentul dominant, marcat de domnia cantității asupra calității. În privința postului, părintele sfătuiește cu același discernământ și realism: fiecare trebuie să țină post după puteri și după cum îl povățuiește duhovnicul. Rugăciunea și postul sunt mijloace importante pentru evoluția noastră duhovnicească. Esențială este, însă, dragostea pe care o avem față de Dumnezeu, dar și față de aproapele nostru, care pe zi ce trece este mai oprimat, mai părăsit, mai alienat, aruncat la limita deznădejdii. Acest sfat, ați putea spune, este ca oricare altul. Și ați avea dreptate dacă nu s-ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui. Pelerinul ostenit de atâta drum și adânc împovărat de consecințele faptului de a fi în lume este așezat de părintele la masă și servit cu bucatele din care viețuitorii schitului se hrănesc în mod obișnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului, pe care Creatorul ni le oferă cu atâta dragoste în dar: cartofi copți, miere amestecată cu fagure, lapte proaspăt, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. Mirobolant este faptul că cel care te servește este însuși părintele. În timp ce în fața mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viață și a vitregiilor pe care le-a înfruntat. Privesc la mâinile părintelui și mi se perindă prin față: cele 7 biserici ridicate de el; îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncarea lucrătorilor; le văd în Sfântul Altar ridicând Sfântul Potir; le văd nevoindu-se pentru sufletele celor adormiți; le văd înălțându-se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră; le văd împărțind mulțime nesfârșită de binecuvântări. Mănânc și în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoșe, românești, dintr-o limbă uitată, specifică oamenilor din Munții Buzăului și ai Vrancei, întâmplări din trecutul îngropat sau din prezentul efervescent. Gândurile mă întorc în timp, amintindu-mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizația arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism - prin industrializare și colectivizare - și de capitalism - prin descurajarea economiei de subzistență. Am în fața ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societății românești de altădată, caracterizată de un ethos ferm, adânc săpat în memoria colectivă, în care recunoști cultura bunului simț, a bunătății și ospitalității necontrafăcute, deprinderea de a cultiva binele și de a lupta cu orice înfățișare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnității – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost intergrat european nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat-o cu desăvârșire. Prin părintele Macarie te întorci la acestă spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îți reface pe de-a-ntregul puterile sufletești. Puteri pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul și rapacitatea semenilor, cu spiritul interesat, cu bunătatea de fațadă care ascunde interesul, cu demonul stăpânirii de oameni, cu egocentrismul idolatru și pustiitor, cu cultura zgomotului permanent și a imaginilor freudiene, atotprezente, cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură, cu civilizația timpului comprimat– în care nașterea se confundă cu moartea, cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă, cu exhibiționismul comportamental care poartă noi nume: Originalitate, Spontaneitate, într-un cuvânt – cu răul alături de care conviețuim în mod pașnic, cu răul pe care l-am cultivat asiduu, până a devenit o parte din noi. Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie își dăruiește ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin sau de țuică, pe care fiecare le așază cu evlavie în cămară și le folosește la nevoie. Pleci însoțit de gândul că părintele a preluat ceva din ființa muntelui pe care viețuiește: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeași dragoste statornică pentru semenii săi. Capitol din cartea Întâlniri cu oameni de basm, în curs de apariție.