Arhiepiscopul Serafim de Uglich FOST APOSTOL ÎN ALASKA ŞI AMERICA. Pomenit la 12 decembrie (†1935)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Un adevărat creştin este un luptător, făcându‑şi cale printre regimentele nevăzutului duşman către pământul ceresc. Sfântul Gherman al Alaskăi În toamna anului 1930 au venit la abia începuta construcţie a canalului Mării Albe (unul dintre proiectele notorii de muncă forţată din anii ’30 din Rusia de nord) câteva convoaie de prizonieri de la Solovki. Au fost primiţi şi, mai întâi de toate, au fost trimişi la baie pentru „dezinfectare” – adică dezinfectarea hainelor pe care le purtau şi o tăiere obligatorie, cu o maşină de tuns, a părului de pe cap, de pe faţă şi de pe întregul corp. Apoi a urmat o examinare medicală de către doctorii care erau ei înşişi deţinuţi. Aici, pentru prima dată de când lucram ca ajutor de medic la acest post, l‑am văzut pe arhiepiscopul Serafim, un om bătrân, înalt şi gârbovit, cu capul şi faţa deja bărbierite cu maşina la numărul unu. Adesea, după aceasta, discutând, am învăţat multe de la el, şi am aflat de asemenea despre el de la alţi episcopi care veniseră odată cu el; dintre aceştia din urmă îl voi numi doar pe arhiepiscopul Pahomie de Cernigov, pentru că cei tineri se poate să mai fie încă în camerele de tortură acum şi orice menţiune despre ei în presă va creşte greutatea lanţurilor lor. Arhiepiscopul Serafim, în lume cu numele de familie Samoilovici, s‑a născut în 1882 şi a studiat la Seminarul Teologic de la Poltava. A devenit călugăr la o vârstă fragedă, într‑una din eparhiile sudice, după ce a predat mai mulţi ani la Seminar. A fost numit la începutul secolului nostru misionar în eparhia Alaska‑Aleutine din Statele Unite ale Americii, unde a fost un fervent colaborator al episcopului Tihon, viitorul Patriarh. Episcopul Tihon l‑a preţuit mult pe misionarul său zelos, care unea asceza personală cu o atitudine înţeleaptă atât faţă de turma aleută, pe jumătate sălbatică, cât şi faţă de guvernul american al Alaskăi. A petrecut şase ani în America. După ce episcopul Tihon a fost numit la Yaroslavl în 1907, el l‑a chemat pe ieromonahul Serafim şi l‑a numit stareţ al Mănăstirii Tolga, la aproximativ şase kilometri mai sus de Yaroslavl, care era reşedinţa de vară a episcopului de Yaroslavl. Oricine a călătorit de‑a lungul Volgăi înainte de 1920 îşi va aminti cum, când vaporul se oprea la docul mănăstirii, echipajul şi pasagerii coborau pe doc pentru a cere slujirea unui paraclis înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu din Tolga (a cărei sărbătoare este la 8/21 august), cinstind sfânta icoană, şi cum se îndepărta vaporul în timp ce corul mănăstirii încă mai cânta: „Împărăteasa lumii, fii mijlocitoarea noastră”. Părintele Serafim a scris o lucrare istorică serioasă, „O istorie a Mănăstirii Tolga – 1314‑1914”, ca pregătire pentru prăznuirea celor 600 de ani de existenţă a mănăstirii, în august 1914. În beneficiul mănăstirii şi al turmei de credincioşi din împrejurimi, el a construit şi a deschis în 1913, la aproximativ un kilometru şi jumătate de mănăstire, la marginea unei splendide păduri, o şcoală de apicultură pentru copiii orfani de care avea grijă mănăstirea. Însă, cu trei săptămâni înaintea prăznuirii de şase sute de ani de existenţă a mănăstirii, a izbucnit Primul Război Mondial. Stareţul, în primele zile ale războiului, a construit saloane de spital şi l‑a ajutat în mod activ pe arhiepiscopul Agatanghel în conducerea eparhiei în timpul anilor de război şi de revoluţie. Curajul său şi prezenţa de spirit au salvat mănăstirea de la distrugere în vara anului 1918, când comuniştii, în zilele „Revoltei din Yaroslavl”, au intrat în chilii, în pivniţe şi au scotocit cimitirul mănăstirii în căutarea „rebelilor”. 350 de cetăţeni nevinovaţi ai Yaroslavlului au fost executaţi de către plutonul de execuţie ca replică la asasinarea guvernatorului militar, comisarul Nahimson, şi a comisarului economic Zakgeim. Curând, părintele Serafim a fost transferat la Uglich, unde a fost făcut stareţ al Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului, şi a fost ridicat la rangul de arhimandrit. În 1920 a fost hirotonit episcop de Uglich, o eparhie pătrunsă de amintirea ţarului, care, 329 de ani înainte de mucenicia Ţarului Nicolae al II‑lea din zilele noastre, a primit acelaşi sfârşit crud. În 1915, episcopul Serafim a fost ridicat la rangul de arhiepiscop şi, în zilele dificile şi confuze de după moartea Patriarhului Tihon, a fost numit (în 1926) unul din înlocuitorii locţiitorului patriarhal şi a ocupat această poziţie din noiembrie 1926 până în martie 1927 (perioadă în care Mitropolitul Serghie s‑a aflat în arest). Arhiepiscopul Serafim a refuzat categoric să emită o declaraţie de colaborare cu autorităţile sovietice, declaraţie pe care acestea o cereau la momentul respectiv (aceeaşi declaraţie pe care mai târziu Mitropolitul Serghie avea să o emită), spunând: „Eu nu mă consider autorizat să decid chestiuni de principiu fundamentale fără ierarhii care sunt în închisoare”. La 16/29 decembrie 1926, s‑a adresat Bisericii ruse cu acest mesaj: „Îmi implor colegii, episcopii, să mă ajute să port crucea grea şi responsabilă a conducerii Bisericii ruse; vă cer să reduceţi la minim corespondenţa şi relaţiile voastre cu mine, lăsând ca toate să fie decise local, în afară de problemele de principiu şi cele care afectează întreaga Biserică (de exemplu, alegerea şi hirotonirea episcopilor)”. Toţi predecesorii arhiepiscopului Serafim în poziţia de înlocuitor de locţiitor se aflau în închisoare şi el ştia că aceeaşi soartă îl aştepta atât pe el, cât şi pe succesorul pe care îl va alege în momentul propriului său arest. Prin urmare, când a intrat în exerciţiul autorităţii acestei poziţii, în decembrie 1926, el nu a desemnat niciun succesor. Când, la interogatoriul GPU, a fost întrebat: „Cine va fi conducătorul Bisericii dacă nu te eliberăm?”, el a răspuns doar aceasta: „Însuşi Domnul Iisus Hristos”. La acest răspuns, anchetatorul, uimit, s‑a uitat la el şi a spus: „Voi, toţi episcopii, aţi lăsat înlocuitori pentru voi, la fel cum a făcut şi Patriarhul Tihon şi Mitropolitul Petru”. „Ei bine, eu am lăsat Biserica Domnului Dumnezeu”, a repetat arhiepiscopul Serafim, „şi am făcut aceasta special. Să ştie toată lumea cât de liber trăiesc creştinii ortodocşi sub o guvernare liberă”. Trei zile mai târziu, arhiepiscopul Serafim a fost eliberat şi a fost trimis la Uglich şi a condus Biserica până în martie 1927, când a predat conducerea Mitropolitului Serghie, care tocmai fusese eliberat din închisoare. Patru luni mai târziu, arhiepiscopul Serafim a combătut apostazia Mitropolitului Serghie (din Declaraţia din 16/29 iulie 1927) şi, curând, a fost arestat şi condamnat la cinci ani în lagărul de concentrare, fiind trimis la Solovki. Acolo, aproape tot timpul, a lucrat la muncile obişnuite. Odată, când împingea cărămizi pentru construcţia unei clădiri cu două etaje, el a căzut de pe o scară şi şi‑a rupt o coastă, care s‑a vindecat doar parţial, lăsându‑l invalid. Dar niciun fel de prigonire nu putea să‑i îndoaie voinţa puternică. Eu l‑am văzut pentru prima dată după sosirea lui în convoiul de deţinuţi de la Solovki, în toamna anului 1930, la punctul de lucru numit „Noua Birja”, lângă staţia nordică de semafor „Mai‑Gub”, pe calea ferată Murmansk. Mai târziu am avut ocazia să ne cunoaştem mai bine. Ajungând invalid, el se afla adesea în secţia ambulatorie, iar noi, cei care eram ajutoare de medic, încercam să‑l ajutăm; suferea de pleurezie cronică, precum şi de miocardie şi de arterioscleroză generală. Odată, la sfârşitul lui octombrie, într‑o zi umedă şi aspră, trecând pe lângă cabina de dezinfecţie, unde lucrurile erau dezinfectate în spatele unei uşi închise ermetic, cu un deţinut‑invalid pe post de paznic ca să îi ţină departe pe hoţi, m‑am auzit strigat pe nume. Urcând, l‑am văzut pe arhiepiscopul Serafim, paralizat de frig, stând de pază. „Ne pun pe noi, invalizii, la acest post câte două ore, dar eu stau aici de la douăsprezece şi nu au trimis pe nimeni să mă înlocuiască” (era aproximativ 6 după‑masă). Am alergat la barăcile invalizilor. „Unde este şeful?” „A plecat la film”, a răspuns funcţionarul. „Spune‑i că voi face un raport către directorul Diviziei sanitare, pentru că îl ţine pe deţinutul Samoilovici la un post în aer liber de şase ore în loc de două”. Funcţionarul s‑a deşteptat şi a alergat la casa de film. Zece minute mai târziu a alergat înapoi. „Şeful a ordonat să fie înlocuit şi vă cere să nu faceţi un raport”. „Bine, dar în zece minute voi verifica”. Şi, într‑adevăr, el a trezit un colonel decrepit care dormea pe un pat de scânduri şi l‑a trimis în fugă să îl înlocuiască pe vlădica. Bătrânul a alergat la camera de dezinfecţie. Jumătate de oră mai târziu am intrat din nou în barăci. Arhiepiscopul, amorţit, bea cu satisfacţie nişte ceai fierbinte dintr‑o cană şi i‑am urat odihnă plăcută. El era considerat „un ins interzis” – adică nu avea dreptul să iasă din lagăr în clădirile administrative, dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Odată mi‑a cerut să‑l chem pe arhimandritul Gurie Yegorov, care lucra la Divizia financiară şi era un susţinător înverşunat al Mitropolitului Serghie; mai târziu, el a fost eliberat din exil, terminându‑şi cei cinci ani de condamnare în lagărul de concentrare în 1934 şi în 1946 a fost hirotonit episcop. Începând din acel moment, acesta a fost conducătorul Bisericii „Patriarhale” din Asia centrală, cu titlul de episcop de Taşkent şi Asia centrală. Arhimandritul Gurie s‑a încruntat. „Până la urmă, arhiepiscopul nu este «al nostru» şi nu este potrivit pentru mine să vorbesc vreodată cu el. Nu am dreptul să primesc binecuvântare de la dânsul”. „Nimeni nu‑ţi cere aceasta, părinte Gurie. Dar, în cele din urmă, el este unul dintre cei interzişi şi dumneavoastră şi eu avem permisie. Dacă, ştiind cine sunteţi, v‑a cerut să veniţi la dânsul în lagăr, am protestat eu, putem noi, deţinuţii, să refuzăm să vizităm un deţinut în lagăr, chiar dacă el este un eretic? Un ajutor de medic nu ar trebui să înveţe un arhimandrit”. S‑a supărat şi a venit cu mine. L‑am însoţit la secţia de ambulatoriu şi l‑am lăsat împreună cu arhiepiscopul, pe care îl chemasem acolo. Prezentabilul arhimandrit‑contabil de patruzeci de ani, plecându‑şi capul, a vorbit cu încovoiatul şi decrepitul arhiepiscop. Despre ce au vorbit, nu ştiu. În martie 1932, vlădica a fost eliberat cu şase luni înainte de sfârşitul detenţiei, considerându‑se (potrivit decretului din 1931) cinci ani de muncă echivalenţi cu şase. Acest lucru a fost aranjat pentru el de evlavioşii deţinuţi din divizia de contabilitate, care numărau zilele de lucru în aşa fel încât să reducă termenul de condamnare. În 1934, acest decret „liberal” a fost revocat. Arhiepiscopul Serafim a fost trimis în convoi în exil în regiunea Komi, unde locuieşte populaţia ziryani, la nord de Viatka. El a slăbit cu trupul, dar era neclintit cu duhul. El considera că într‑o epocă de persecuţie nu ar trebui să fie nicio guvernare centralizată a Bisericii. Un episcop ar trebui să‑şi conducă eparhia în mod independent. În exil ar trebui să fie conducătorul Bisericii secrete oriunde s‑ar afla; el ar trebui să hirotonească preoţi în secret şi să facă tunderi monahale în secret. De la credincioşi am auzit că arhiepiscopul Serafim nu s‑a întors din exil. Sentinţa lui s‑a terminat în 1935. Se spune vag că a murit undeva fără ajutor medical, în privaţiune – ceea ce este uşor de crezut pentru oricine ştia starea inimii sale bolnave, chiar şi în 1932. Îmi aminteam adesea de suferindul arhiepiscop Serafim în peregrinările mele prin închisori şi exiluri, când, privat de contact fizic cu credincioşii, mi‑am amintit de el mental în rugăciune. M‑am gândit la chipul său epuizat şi blând‑zâmbitor, şi, îngenunchind în rugăciune, simţeam aievea pe capul meu mâna sa arhiepiscopală slabă şi aspră, plină de cicatrice. Epistolă a Arhiepisopului Serafim de Uglich. Arhiepiscopul Serafim a scris numeroase epistole de protest împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie. Ca vicar al eparhiei Yaroslavl, el a semnat, împreună cu Mitropolitul Agatanghel, cu Mitropolitul Iosif al Petrogradului (care se afla în Yaroslavl atunci), cu arhiepiscopul Valaam de Perm şi cu episcopul Evghenie de Rostov, o declaraţie de separare de Mitropolitul Serghie la 6 februarie 1928. În acelaşi timp, el a trimis următoarea epistolă Mitropolitului Serghie, în numele său propriu. Tonul de protest curajos, bazat nu pe o îngustă „literă a legii”, ci pe o îngrijorare sinceră cu privire la binele Bisericii lui Hristos, unită cu o compasiune sinceră arătată faţă de greşeala Mitropolitului Serghie, a făcut din această scrisoare unul din documentele clasice ale episcopilor fondatori ai Bisericii ruse din catacombe. Mai târziu, în vara anului 1928, arhiepiscopul Serafim a trimis o nouă epistolă, acuzându‑l pe Mitropolitul Serghie de păcatul grav de „a‑i trage pe fraţii slabi şi lipsiţi de curaj în neo‑renovaţionism”. Îndemn al Arhiepiscopului Serafim de Uglich, adresat Mitropolitului Serghie şi înmânat lui la 27 ianuarie/9 februarie 1928. Înalt Preasfinţia Voastră, Perioada de mai bine de jumătate de an care a trecut de la publicarea de către dumneavoastră a Declaraţiei din 16/29 iulie 1927 a indicat că toate speranţele voastre pentru „o aranjare paşnică” a chestiunilor noastre bisericeşti, pentru aducerea întregii conduceri bisericeşti în ordinea şi aranjarea cuvenită, au fost în zadar şi „încrederea voastră în posibilitatea vieţii şi activităţii noastre paşnice în limitele legii” este cu totul nerealizabilă şi, în condiţiile prezente, nu se poate realiza niciodată. Dimpotrivă, faptele certifică aproape în fiecare zi că pentru poporul ortodox a devenit încă şi mai greu să trăiască. Este deosebit de dificil de recunoscut că dumneavoastră, care atât de înţelept şi ferm aţi ţinut sus stindardul ortodoxiei în prima perioadă în care aţi fost înlocuitor de locţiitor patriarhal, aţi ieşit acum de pe calea cea dreaptă şi aţi trecut pe linia moartă a compromisurilor care sunt împotriva Bisericii. Ne‑aţi expus unor chinuri morale groaznice şi v‑aţi făcut primul dintre cei chinuiţi astfel, pentru că dumneavoastră suferiţi atât pentru sinele propriu, cât şi pentru noi. Mai întâi am suferit şi am îndurat în tăcere, ştiind că suferim pentru adevăr şi că puterea lui Dumnezeu este cu noi şi nu poate fi biruită de nicio suferinţă. Această putere este cea care ne‑a întărit şi ne‑a insuflat nădejdea că, la o vreme cunoscută doar lui Dumnezeu, adevărul ortodoxiei va fi triumfător, căci doar acestuia îi este făgăduit pentru totdeauna că oricând va fi în nevoie i se va da ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu. Prin Declaraţia dumneavoastră şi prin politica fundamentată pe ea, încercaţi să ne conduceţi într‑o direcţie unde vom fi lipsiţi de această nădejde, pentru că ne conduceţi departe de slujirea adevărului; iar Dumnezeu nu ajută minciunii. Suntem cetăţeni loiali ai URSS. Noi împlinim cu supunere toate ordinele autorităţii sovietice. Nu am intenţionat niciodată şi nu intenţionăm să ne răsculăm împotriva ei, ci vrem să fim membri onorabili şi drepţi ai Bisericii lui Hristos de pe pământ şi nu să o „revopsim în culori sovietice”, deoarece ştim că acest lucru este inutil şi oamenii drepţi şi serioşi nu vor crede aceasta. Cât timp încă nu este prea târziu, cât timp acest groaznic hău încă nu v‑a copleşit cu totul, acest hău care este gată să vă înghită într‑un mod ruşinos şi pentru totdeauna, adunaţi‑vă puterile intelectuale şi morale, care până nu demult mai erau puternice; ridicaţi‑vă în toată statura duhovnicească; publicaţi o altă declaraţie pentru a o corecta pe prima sau cel puţin una asemănătoare cu cea pe care aţi trimis‑o în prima perioadă în care eraţi înlocuitor de locţiitor; tăiaţi cu imboldurile harice ale Duhului legăturile care vă orbesc şi veniţi la sfânta libertate. Toţi fiii adevăraţi ai Bisericii se vor ruga lui Dumnezeu pentru dumneavoastră; toţi păstorii cei buni şi arhipăstorii curajoşi vor fi imediat de partea dumneavoastră. Toţi numeroşii pătimitori vă vor îmbrăţişa în duh – această voce a mărturisitorilor adevărului care sunt trimişi în exil, departe de turmele şi de fraţii lor; însuşi Adevărul de neînvins va fi cu dumneavoastră. Vă va arăta calea ce urmează; vă va feri şi vă va apăra. Dragă vlădica: îmi imaginez cât de mult trebuie să suferiţi! Dar de ce, trăind aceste suferinţe, nu vreţi să le uşuraţi pentru cei care au avut cândva încredere în dumneavoastră? Cu câtă bucurie v‑am dat drepturile mele de înlocuitor al locţiitorului patriarhal, crezând că înţelepciunea şi experienţa dumneavoastră vor conlucra în ceea ce priveşte conducerea Bisericii. Dar, ce s‑a întâmplat? Chiar nu se poate corecta acest act fatal? Chiar nu veţi găsi curajul să vă recunoaşteţi eroarea, greşeala fatală, publicarea de către dumneavoastră a Declaraţiei din 16/29 iulie 1927? Mi‑aţi scris şi aţi crezut sincer că drumul pe care l‑aţi ales va aduce pace în Biserică. Şi ce auziţi, ce vedeţi acum? Un geamăt înfricoşător se ridică din toate părţile Rusiei. Aţi promis să scoateţi doi‑trei pătimitori de ici, de colo, şi să‑i redaţi comunităţii credincioşilor; dar priviţi câţi alţi noi pătimitori au apărut, ale căror suferinţe sunt făcute şi mai adânci prin conştiinţa faptului că ele sunt rezultatul noii dumneavoastră politici bisericeşti. Acest geamăt al pătimitorilor de pe malurile râurilor Obi şi Enisei, din insulele îndepărtate ale Mării Albe, din deşerturile de dincolo de Marea Caspică, de pe crestele muntoase ale Turkestanului – acest geamăt nu ajunge la inima dumneavoastră? Cum aţi putut, prin Declaraţia dumneavoastră, să puneţi asupra lor şi asupra multora stigmatul opozanţilor ordinii civile prezente, când ei şi noi în natura noastră duhovnicească am fost întotdeauna străini de politică, păstrând cu stricteţe, cu jertfă de sine, puritatea ortodoxiei? Mi se cuvine mie, care sunt mai tânăr, să vă scriu aceste rânduri? Mi se cuvine mie să învăţ un ierarh experimentat şi învăţat al Bisericii ruse? Totuşi, vocea conştiinţei mele mă sileşte iar şi iar să vă tulbur inima largă şi bună. Arătaţi curaj! Recunoaşteţi‑vă greşeala fatală şi, dacă vă este imposibil să publicaţi o nouă declaraţie, atunci, pentru binele Bisericii, predaţi autoritatea şi drepturile de înlocuitor al locţiitorului altcuiva. Am dreptul să vă scriu aceste rânduri şi să vă fac această propunere, pentru că mulţi îmi reproşează acum, spunându‑mi că v‑am înmânat aceste drepturi de înlocuitor în grabă şi fără rezerve. Experimentând eu însumi această povară a conducerii bisericeşti, cred că în liniştea chiliei dumneavoastră vărsaţi lacrimi amare şi sunteţi într‑o groaznică nelinişte a duhului. Şi vă compătimim şi plângem împreună cu dumneavoastră. Şi dacă sunt separări de eparhii şi parohii de dumneavoastră şi de „sinodul” dumneavoastră, aceasta este o alarmă, o înfricoşătoare alarmă a inimilor extenuate ale credincioşilor, una care ar trebui să ajungă la inima voastră şi să o aprindă cu flacăra jertfei de sine şi a promptitudinii de a vă pune viaţa pentru prietenii dumneavoastră... Fie ca Domnul să vă ajute şi să binecuvânteze decizia dumneavoastră curajoasă, pe care conştiinţa dumneavoastră arhipastorală vă va şopti‑o şi pe care noi nu v‑o dictăm, ci cu dragoste fiiască v‑o oferim pentru mântuirea sufletului dumneavoastră şi pentru binele Bisericii. Mi se pare că o cale de ieşire din situaţia care a fost creată ar fi pentru dumneavoastră şi pentru toţi credincioşii din pământul nostru care gândesc într‑un mod ortodox să vă îndreptaţi privirea spre cel mai vârstnic ierarh al Bisericii ruse, Înalt Preasfinţitul Agatanghel, Mitropolitul de Yaroslavl. Mergeţi la dânsul cu dragoste şi încredere. În ciuda vârstei sale înaintate, a rămas înţelept şi puternic în duh. Apelul său din Perm a fost un act de zel pentru salvarea Bisericii. Întindeţi‑vă braţele frăţeşti spre dânsul, daţi‑i un salut cald şi frăţesc, cereţi‑i să vă ajute să ieşiţi din această situaţie groaznică şi împovărătoare şi înmânaţi‑i lui dreptul dumneavoastră de înlocuitor până când eminenţa sa, Mitropolitul Petru, va reveni la putere. Noi, arhipăstorii, împreună cu dumneavoastră, îl vom ajuta la conducerea Bisericii cu tăria şi înţelegerea pe care le avem, chiar şi fără organizarea unui „sinod”. Serafim, arhiepiscop de Uglich, vicar al Eparhiei Yaroslavl, fost înlocuitor al locţiitorului patriarhal. 24 ianuarie/ 6 februarie 1928