Episcopul Maxim al Serpuhovului - Primul episcop al Bisericii din catacombe. Pomenit la 6 iulie (†1930)

((Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) „Chiar dacă toată lumea va intra în comuniune cu patriarhul (eretic), eu nu voi intra.” Sfântul Maxim Mărturisitorul. Episcopul Maxim al Serpuhovului, eparhia Moscovei, s‑a numit în lume Mihail Alexandrovici Zizilenko şi s‑a născut la 2 martie 1885. Părinţii săi locuiau atunci în Kalişa (Polonia), unde tatăl său era procurator al Curţii de circuit din Kalişa de 25 de ani şi se bucura de mare respect printre oameni. Familia era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toţi cei nouă copii au crescut şi au studiat în Kalişa. Mama i‑a crescut pe toţi într‑un duh religios, inspirându‑le copiilor dragostea de Dumnezeu, de Biserică şi de aproapele. El era fratele mai tânăr al bine cunoscutului profesor de drept criminalistic de la Universitatea din Petersburg, Alexandru Alexandrovici Zizilenko, care în 1922 a apărut ca avocat al apărării în faimosul proces al Mitropolitului Veniamin. După spusele Vlădicăi Maxim, fratele lui nu era un om religios şi, la apariţia sa la procesul „feţelor bisericeşti”, a declarat la începutul mărturiei sale că el apărea, fiind ateu, doar ca reprezentant al legii şi ca apărător al justiţiei. Cu toate acestea, atunci când a aflat despre tunderea secretă în monahism a fratelui său mai tânăr, Alexandru Alexandrovici a venit la reşedinţa acestuia şi a primit binecuvântarea sa. În cuvintele văduvei lui A.A. Zizilenko (el murind curând după tunderea fratelui său), acest eveniment (tunderea secretă şi hirotonia întru episcop) au produs o impresie puternică asupra lui şi, pe când murea, a spus în delir: „Ei spun că nu este niciun Dumnezeu, dar până la urmă El există”. După ce a terminat şcoala preparatoare, Mihail Alexandrovici a intrat la Universitatea din Moscova, la departamentul de medicină. Rudele lui au fost surprinse, deoarece tatăl său şi trei fraţi erau avocaţi. Acest lucru se întâmpla prin anul 1908. Prin 1911, fiind student, el s‑a căsătorit cu o colegă studentă, dar a trăit cu ea doar jumătate de an. Mergând la părinţii ei în oraşul Eysk, ea a murit acolo, neputând să poarte prima ei sarcină. Cuplul nu a dorit sub nicio formă ca această sarcină să fie dusă la termen în mod artificial, deşi amândoi ştiau că era în pericol de moarte. Vlădica şi‑a numit soţia răposată „o dreaptă”. În acelaşi timp, şi el era foarte bolnav şi, fiind supus unei operaţii de apendicită, se simţea atât de rău, încât oamenilor le era frică să îi spună despre moartea soţiei sale. Atunci când a început să‑şi revină, mare a fost durerea şi disperarea pentru pierderea suferită. După cum a relatat sora lui, în acest moment fratele ei a avut un vis care i‑a afectat foarte mult viaţa de mai târziu. El a văzut‑o pe mama sa răposată, care i‑a spus să se roage Sfântului Pantelimon tămăduitorul, pe care ea îl cinstise foarte mult în timpul vieţii. În ziua următoare, Mihail a mers la paraclisul Sfântul Pantelimon din Moscova, a cumpărat o icoană mică a sfântului şi niciodată nu a dat‑o nimănui, iar rugăciunile către Sfântul Pantelimon tămăduitorul l‑au ajutat mai târziu în viaţă. El a devenit credincios, deosebit de bun, săritor la durerile celorlalţi şi ajutător al celor săraci. Dumnezeu i‑a dat un mare talent muzical. El cânta la pian minunat, compunea muzică, iar ca psihiatru folosea muzica în tratarea pacienţilor săi. După ce a absolvit universitatea, Mihail era psihiatru în Sokolniki, districtul Moscova. Când a izbucnit războiul, în 1914, a devenit doctor în Batalionul Kuban Plastan şi a fost pe frontul austriac. Aici aproape că a murit de tifos, infectându‑se de la prizonierii austrieci. Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost profesor de psihiatrie la o universitate de provincie şi apoi a devenit doctor terapeut practicant. Pentru următorii ani, a fost medic şef de secţie la închisoarea Taganka, în Moscova. În 1921, sora lui din Belgrad a primit prima şi ultima scrisoare de la fratele ei. În această scrisoare, care începea cu semnul crucii, el scria că toţi suntem păcătoşi în nenorocirile care au venit asupra noastră, că trebuie să ne rugăm Domnului şi să‑I cerem iertarea şi ajutorul. Un an sau doi mai târziu a ajuns o altă scrisoare de la prieteni, în care, într‑o manieră distinsă, se spunea că Mihail primise preoţia fără a‑şi fi abandonat prima poziţie, adică cea de doctor de închisoare. Astfel, el a devenit doctor atât trupesc, cât şi duhovnicesc; pentru moment, duşmanii nu aflaseră despre aceasta. Mai târziu, ea a fost de asemenea informată că el fusese trimis pentru trei ani „în unul din centrele nordice” (adică într‑un lagăr de concentrare). Doctorul spitalului închisorii era cunoscut de către toţi cei care erau închişi în acest loc înfricoşător, care era plin peste măsură în primul rând cu delincvenţi, dar într‑o măsură considerabilă şi cu deţinuţi politici; toţi îl ştiau şi şi‑l aminteau pe cel care fusese cunoscut pentru multă vreme ca îngerul păzitor al închisorii. În acest post dificil el nu era doar doctor, ci şi un mare maestru al inimii, un mângâietor şi un părinte. Înaintea lui, a medicului, nu mai puţin adesea ca înaintea unui preot, se mărturiseau cei mai vechi şi mai incorigibili delincvenţi, găsind pentru ei înşişi nu doar mângâiere, ci adesea şi o revenire la o viaţă onestă. Mulţi din Moscova ştiau că el dormea adesea pe scânduri goale, că mânca hrană de închisoare şi că împărţea tot salariul său deţinuţilor. El se comporta astfel nu doar sub bolşevici, ci şi înainte de ei, sub guvernarea imperială. Fiind un om profund religios, vlădica, pe când încă era laic, a făcut cunoştinţă cu Preafericitul Patriarh Tihon, pe care l‑a preţuit profund. Acest patriarh îl iubea mult pe doctorul Zizilenko şi adesea se folosea de sfatul lui. În timp, relaţia lor a luat forma celei mai intime prietenii. După spusele Vlădicăi Maxim, patriarhul îi încredinţa cele mai intime gânduri şi sentimente. Astfel, de exemplu, într‑una din conversaţiile lor, Preafericirea Sa şi‑a exprimat către Vlădica Maxim (pe atunci încă simplu doctor) îndoielile sale dureroase cu privire la beneficiile viitoarelor concesii faţă de puterea sovietică. Făcând aceste concesii, el devenea din ce în ce mai convins, cu oroare, că graniţa cererilor politice ale puterii sovietice se găsea dincolo de limitele credinţei faţă de Hristos şi Biserică. Şi nu cu mult înainte de moartea sa, patriarhul şi‑a exprimat gândul că în aparenţă singura modalitate ca Biserica Ortodoxă Rusă să‑şi păstreze credinţa faţă de Hristos ar fi, în viitorul apropiat, să meargă în catacombe. Prin urmare, Patriarhul Tihon l‑a binecuvântat pe doctorul Zizilenko să accepte tunderea monahală în secret şi apoi, în caz că în viitorul apropiat înalta ierarhie bisericească avea să‑L trădeze pe Hristos şi să cedeze puterii sovietice libertatea Bisericii, să devină episcop în secret. În timp ce ne spunea nouă, medicilor închişi la Solovki şi adevăraţi „tihoniţi”, despre refuzul Patriarhului Tihon de a‑l binecuvânta pe unul din participanţii la Mişcarea albă, vlădica a relatat în detaliu despre grija extremă a Patriarhului Tihon, care nu îşi arăta celor din preajma sa adevărata sa atitudine profundă faţă de chestiunile politice, dar descoperea acestea în strictă confidenţialitate prietenului său nu mai puţin precaut, şi despre imensa bucurie pe care o avea în legătură cu activitatea Mitropolitului Antonie peste hotare. „Cum de ei înţeleg bine totul şi nu mă judecă după aparenţe?”, s‑a exprimat odată patriarhul cu lacrimi, având în minte activitatea aşa-numitului Sinod de la Karloviţ. Vlădica Maxim ne‑a spus în detaliu despre numeroasele încercări de a‑l omorî pe Patriarhul Tihon. Odată, un nebun închipuit s‑a aruncat asupra patriarhului cu un cuţit, când acesta ieşea din altar. În mod neaşteptat, totuşi, în locul Patriarhului Tihon a ieşit altcineva din altar, iar „nebunul”, fiind „surprins în mod raţional”, nu i‑a făcut nicio rană celui care a ieşit. Altădată, când ucenicul de chilie al patriarhului a fost omorât, ucigaşul alerga prin camerele patriarhului fără a‑l observa pe Patriarhul Tihon stând într‑un fotoliu. Numeroase încercări de a‑l otrăvi pe Preafericitul au fost făcute cu ajutorul medicamentelor care i se trimiteau. Vlădica Maxim ne‑a spus şi despre anumite neînţelegeri cu Patriarhul Tihon. Cea mai importantă constă în faptul că Preafericitul era înclinat spre optimism, crezând că toate terorile vieţii sovietice puteau totuşi să treacă şi că Rusia mai putea să renască prin pocăinţă. Cu toate acestea, Vlădica Maxim era înclinat spre o vedere pesimistă asupra evenimentelor care aveau loc şi credea că intraserăm deja în ultimele zile ale perioadei apocaliptice. „Aparent”, a concluzionat Vlădica Maxim zâmbind (ceea ce se întâmpla rar), „ne‑am molipsit unul pe altul cu atitudinile noastre: eu l‑am molipsit de pesimism, iar el m‑a molipsit de optimism”. Preafericirea Sa, Patriarhul Tihon, a murit la 25 martie 1925, fiind, după cum spunea Vlădica Maxim, fără îndoială otrăvit. „Testamentul” patriarhului, după afirmaţia categorică a Vlădicăi Maxim, a fost contrafăcut. În acelaşi timp, el a citat opinia autorizată asupra acestei chestiuni a fratelui său, profesor de Drept criminalistic. Mihail Alexandrovici a împlinit voia Patriarhului Tihon şi, în 1927, când Mitropolitul Serghie a publicat bine cunoscuta sa Declaraţie, el a primit tunderea în secret cu numele de Maxim şi a devenit primul episcop secret din catacombe. Când noul episcop ilegal a apărut în secret în Serpuhov, fiind hirotonit în Petrograd de către „rebelul” şi „suspendatul din funcţie” episcop Dimitrie Gdov, care atunci, ca succesor al Mitropolitului Iosif, conducea întreaga opoziţie faţă de Mitropolitul Serghie, şi când credincioşii din Moscova au recunoscut în persoana noului episcop pe doctorul din Taganka, acest eveniment a produs o impresie puternică. În Serpuhov, în foarte scurt timp, toate cele optsprezece parohii s‑au supus noului episcop, adică opoziţiei. În Kolomna vecină s‑a întâmplat acelaşi lucru. În Zvenigorod, Volokolamsk, Pereyaslav Zadesski şi în alte oraşe, un număr semnificativ de parohii au urmat exemplul din Serpuhov. De mare interes este următorul document: o declaraţie trimisă Mitropolitului Serghie de către clerul şi mirenii din Serpuhov la 30 decembrie 1927, care cu certitudine a fost scrisă nu fără influenţa, editarea sau chiar paternitatea episcopului Maxim. „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin. Nemaigăsind posibilă rămânerea noastră pe calea alunecoasă şi ambiguă pe care Înaltpreasfinţia Voastră, prin Declaraţia şi prin decretele voastre, aţi adus întreaga Biserică Ortodoxă şi supunându‑ne vocii conştiinţei şi a datoriei înaintea lui Dumnezeu şi înaintea credincioşilor, noi, subsemnaţii, rupem comuniunea canonică şi de rugăciune cu Înaltpreasfinţia Voastră şi cu aşa-numitul «sinod patriarhal» şi refuzăm să vă recunoaştem pe Înaltpreasfinţia Voastră ca locţiitor al scaunului patriarhal, pentru următoarele motive: Declaraţia Înaltpreasfinţiei Voastre din 6 iulie, ukazul din 20 octombrie şi tot ceea ce este cunoscut despre conducerea Bisericii de către Înaltpreasfinţia Voastră vorbesc în mod manifest despre faptul că aţi poziţionat Biserica în dependenţă faţă de autoritatea civilă şi aţi privat‑o de libertatea internă şi de independenţă, prin urmare, violând, de asemenea, canoanele bisericeşti şi mergând şi împotriva decretelor autorităţii civile. 1. Astfel, nu sunteţi altceva decât un continuator al aşa numitei mişcări «renovaţioniste» (Biserica Vie), doar într‑o formă mai rafinată şi foarte periculoasă, deoarece, în timp ce vă declaraţi ataşamentul faţă de ortodoxie şi menţinerea canonicităţii, înceţoşaţi minţile credincioşilor şi în mod conştient ascundeţi de privirile lor prăpastia către care toate decretele Înaltpreasfinţiei Voastre conduc în mod iminent Biserica. 2. Rezultatele politicii Înaltpreasfinţiei Voastre sunt înaintea noastră. Credincioşii oraşului Serpuhov, tulburaţi de decretele Înaltpreasfinţiei Voastre, sunt impacientaţi şi stupefiaţi de schimbările cu privire la destinul Sfintei Biserici Ortodoxe. Noi, păstorii ei, puşi de către Înaltpreasfinţia Voastră pe un drum ambiguu, nu doar că nu le putem linişti minţile şi inimile, ci mai degrabă suntem suspectaţi de trădare a lucrării ortodoxiei şi trecerea în tabăra «renovaţionismului». Toate acestea ne obligă în mod imperativ să ne ridicăm vocile cu curaj şi să încetăm criminala trecere sub tăcere a greşelilor Înaltpreasfinţiei Voastre şi a acţiunilor incorecte şi, cu binecuvântarea episcopului Dimitrie al Gdovului, să ne disociem de Înaltpreasfinţia Voastră şi de cei care vă înconjoară. Părăsindu‑vă, noi nu ne despărţim de locţiitorul legitim, Mitropolitul Petru, şi ne vom supune judecăţii unui viitor sinod. Fie ca acest dorit sinod, singurul nostru judecător competent, să nu considere curajul nostru drept vină. Fie ca el să ne judece nu ca dispreţuitori ai sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi, ci doar ca temători de a nu le încălca.” Influenţa episcopului Maxim a crescut în mod constant şi s‑a intensificat îndeosebi atunci când a fost introdusă în Liturghia din Petrograd celebra „rugăciune pentru Sfânta Biserică”, care a primit printre credincioşi titlul „rugăciunea cu privire la bolşevici”. Zvonurile puneau această rugăciune sub semnătura nimănui altuia decât a episcopului Maxim. Soarta sa era pecetluită. Autorităţile sovietice îl ştiau ca medic, ca angajat sovietic. Apariţia sa în rasă neagră la conducerea Bisericii mărturisitoare le părea cel mai mare scandal. Vlădica nu a rămas mult timp în noua sa poziţie. El a fost arestat la jumătatea lui 1929 şi, prin urmare, a petrecut doi ani întregi în închisoare, înainte de a dobândi cununa de mucenic . Episcopul secret s‑a purtat atât de precaut, iar atunci când a fost arestat ca urmare a raportului unui informator, a răspuns la interogatoriu atât de înţelept, încât autoritatea de investigare a Poliţiei secrete nu a putut să‑l incrimineze de nimic, cu excepţia tunderii sale secrete, deşi, în acelaşi timp, lucra ca medic şef de secţie la închisoarea Taganka, şi, ca atare, ei s‑au limitat la o pedeapsă de „trei ani în lagărul de concentrare Solovki” (în acord cu art. 58, p. 10, adică pentru propagandă contra‑revoluţionară).

(În cele 2 fotografii puteți vedea curtea mănăstirii Solovki, cum arăta înainte de revoluție și după transformarea ei în închisoare) La sfârşitul lui octombrie 1929, un medic a venit la Secţia 4 a Lagărului de activitate specială din Solovki, pe insula Solovki din Marea Albă, împreună cu unul din grupurile de noi deţinuţi. Comandantul taberei l‑a adus în Compania 10, unde se aflau lucrătorii diviziei sanitare, l‑a condus în celula medicilor şi l‑a prezentat: „Aveţi aici un nou medic pentru voi, profesor, doctor în medicină, Mihail Alexandrovici Zizilenko”. Noi, medicii încarceraţi din divizia sanitară a lagărului de concentrare, am mers la noul nostru camarad de închisoare şi ne‑am prezentat. Colegul nostru nou venit era înalt de statură, cu o înfăţişare herculeană, cu o barbă deasă şi gri şi sprâncene gri, care atârnau sever deasupra ochilor albaştri şi calzi. Cu o săptămână înainte de venirea doctorului Zizilenko, noi am fost informaţi de către prietenii noştri din biroul diviziei sanitare că nou-aşteptatul medic nu era un om obişnuit, ci că a fost închis cu un dosar special, „secret”, şi că se găsea într‑o poziţie specială, sub supraveghere specială, şi că era posibil să nu i se permită să lucreze ca medic, ci să fie transferat la Secţia 14 specială, aşa numita secţie pentru cei „interzişi”, cărora li se interzicea să lucreze în specialitatea lor şi care trebuiau să‑şi petreacă întreaga perioadă de condamnare în aşa‑numita muncă fizică grea generală. Motivul pentru o astfel de poziţie „specială” era acesta: doctorul Zizilenko, în timp ce era şef de secţie la închisoarea Taganka în Moscova, era în acelaşi timp şi episcop secret, având numele monahal de Maxim, episcop de Serpuhov. După un schimb de opinii asupra unor chestiuni generale, trei dintre noi, care eram medici, i‑am spus noului venit că îi cunoşteam trecutul, motivul arestului şi condamnării sale la Solovki, şi am mers la el pentru binecuvântare. Chipul medicului‑episcop a devenit concentrat, sprâncenele sale gri au devenit încă şi mai unite şi ne‑a binecuvântat încet şi solemn. Ochii săi albaştri au devenit încă şi mai calzi, mai blânzi şi luminaţi de o lumină plină de bucurie. O întreagă săptămână s‑a scurs pentru noi într‑o aşteptare apăsătoare, până când, în cele din urmă, poziţia noului venit a fost clarificată. Nu a fost transferat la secţia celor „interzişi”. Conducătorul întregii divizii sanitare din lagărele de concentrare de la Solovki, dr. V.I. Zakhontov (un fost deţinut criminal, care, după expirarea condamnării sale, a rămas să lucreze ca medic la Poliţia secretă), chiar a vrut să‑l numească pe doctorul Zizilenko, ca medic experimentat, şef al diviziei sanitare de la Secţia 4 (adică pentru întreaga insulă Solovki), dar această propunere a întâmpinat opoziţie din partea şefului secţiei de informare‑interogare, cea mai groaznică secţie din lagărele de concentrare, de care depindea soarta şi viaţa tuturor deţinuţilor în întregime. Poziţia de medic al infirmeriei centrale i‑a fost, de asemenea, interzisă doctorului Zizilenko. După aceasta, experimentatul medic a fost numit să se ocupe de una dintre barăcile cu bolnavi de tifos şi a fost subordonat unui medic mai tânăr, care avea autoritate administrativă. Totuşi, curând, au fost descoperite talentul excepţional şi experienţa doctorului Zizilenko ca medic curant şi au început să‑l cheme pentru consulturi în toate cazurile complicate. Chiar şi conducătorii importanţi ai lagărului, importanţi agenţi comunişti GPU, au început să apeleze la el pentru ajutor medical pentru ei înşişi şi pentru familiile lor, şi aproape toţi doctorii – atât cei tineri, cât şi cei în vârstă – au început să înveţe de la noul lor coleg, profitând de sfatul său şi studiind metoda lui de diagnosticare. La sfârşitul anului 1929 a izbucnit o epidemie de febră tifoidă în Solovki, care curând a luat proporţii uluitoare: din 18000 de deţinuţi de pe insulă, la sfârşitul lui ianuarie 1930 erau bolnavi 5000. Rata de mortalitate era extrem de mare, de 20% până la 30%. Şi doar în secţia unde era doctorul Zizilenko rata mortalităţii nu a depăşit 8‑10%. Medicul-episcop examina pe fiecare nou bolnav în detaliu şi primele informaţii din istoria bolii sale erau întotdeauna multe. Pe lângă diagnosticarea de bază a bolii principale, doctorul scria întotdeauna diagnosticul tuturor bolilor care însoţeau afecţiunea de bază şi oferea o concluzie detaliată asupra stării fiecărui organ în parte. Diagnosticele sale erau întotdeauna precise şi fără greşeală, aşa cum se confirma la autopsiile celor morţi: nu s‑a observat niciodată nici cea mai mică discrepanţă între diagnosticul clinic şi raportul patologico‑anatomic. Prescripţiile sale medicale de cele mai multe ori erau puţine, dar uneori medicamentului principal îi adăuga şi altele, al căror rol nu era clar nici măcar pentru alt medic. În cazurile serioase, lipsite de speranţă din punct de vedere medical, el prescria adesea un tratament foarte complicat, care cerea să fie urmat fără abateri, în ciuda faptului că unele medicamente trebuia să fie administrate la fiecare oră timp de mai multe zile. Odată, după ce a examinat cu grijă un bărbat bolnav şi i‑a prescris un tratament, la următoarea vizită, a lăsat impresia că doctorul Zizilenko nu i‑a oferit prea multă atenţie şi s‑a oprit la patul său nu mai mult de un minut, luându‑i pulsul şi uitându‑se intens în ochii lui. Multora dintre cei bolnavi nu le plăcea aceasta şi erau multe plângeri în legătură cu „neglijenţa” doctorului. Odată, doctorul Zizilenko a fost chemat pentru această chestiune ca să dea explicaţii şefului diviziei sanitare. În justificarea sa, medicul‑episcop a indicat statisticile ratei de mortalitate la secţia încredinţată lui (extrem de scăzută în comparaţie cu alte secţii şi cu toţi ceilalţi medici) şi exactitatea diagnosticelor. În timp ce îşi vizita cu „neglijenţă” bolnavii, câteodată se oprea la un anumit pat şi, ca şi când ar fi făcut aceasta pentru prima dată, examina cu grijă pacientul din nou, schimbându‑i tratamentul. Acest lucru însemna întotdeauna că avusese loc o înrăutăţire serioasă a condiţiei pacientului, despre care pacientul însuşi încă nu se plânsese. Bolnavii mureau întotdeauna în braţele lui. Se părea că momentul apropierii morţii era întotdeauna ştiut cu exactitate de el. Chiar şi noaptea venea dintr‑odată în secţia lui la un muribund, cu câteva minute înainte de moartea acestuia. El închidea ochii fiecărui om mort, îi încrucişa mâinile pe piept în formă de cruce şi stătea în linişte, fără a se mişca, timp de mai multe minute. Aparent, se ruga. În mai puţin de un an, noi, toţi colegii săi, am ajuns să înţelegem că el era nu doar un medic remarcabil, ci şi un mare om al rugăciunii. În legăturile personale, medicul‑episcop, pe care noi toţi, în celula doctorilor, îl numeam „vlădica”, era foarte rezervat, mai degrabă sec, uneori chiar sever, închis în sine însuşi, taciturn, necomunicativ până la extrem. În ceea ce îl privea, el prefera să nu spună nimic. Subiectele conversaţiei sale îi priveau întotdeauna fie pe bolnavi, fie (în cercul acelor persoane care îi erau foarte apropiate duhovniceşte) situaţia Bisericii. Venirea Vlădicăi Maxim la Solovki a produs o mare schimbare în atitudinea clerului care era închis. În această perioadă, în Secţia 4 a lagărelor de la Solovki (adică, pe insula Solovki), printre episcopii şi preoţii închişi a fost observată aceeaşi schismă care avusese loc şi în „libertate” după bine cunoscuta Declaraţie a Mitropolitului Serghie. O parte din episcopi şi din cler rupsese complet comuniunea cu Mitropolitul Serghie, rămânând credincioşi poziţiei neschimbătoare a Mitropoliţilor Petru, Chiril, Agatanghel şi Iosif, a arhiepiscopilor Serafim de Uglich şi a multor altora, care dădeau mărturie de credinţă faţă de Hristos şi faţă de Biserică prin mărturisire şi mucenicie. Ceilalţi, deveniţi „serghianişti”, au acceptat aşa‑numita „nouă politică bisericească” a Mitropolitului Serghie, care a fondat Biserica sovietică şi a produs o schismă neo‑renovaţionistă. Dacă la început majoritatea deţinuţilor care au ajuns la Solovki înainte de publicarea Declaraţiei Mitropolitului Serghie erau „serghianişti”, în rândul noilor deţinuţi, care au venit după Declaraţie, dimpotrivă, predominau aşa numiţii „iozefiţi”, numiţi după Mitropolitul Iosif, în jurul căruia s‑a grupat cea mai mare parte a fiilor de neclintit şi credincioşi ai Bisericii. Odată cu sosirea unor noi deţinuţi, numărul celor din urmă creştea din ce în ce mai mult. Chiar înaintea sosirii Vlădicăi Maxim, la Solovki erau următorii episcopi „iozefiţi”: episcopul Victor Glazovski (primul care a înaintat o epistolă de acuzare împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie), episcopul Ilarion, vicar de Smolensk, şi episcopul Nectarie Trezvinski. Aparţineau „serghianiştilor” următorii: ÎPS Antonie de Mariupol şi PS Ioasaf (prinţul Jevakov). Mai puţin violent, dar cu toate acestea „serghianist”, era ÎPS Ilarion Troiţki, care condamnase Declaraţia Mitropolitului Serghie, dar nu rupsese comuniunea cu el, considerându‑l întâi‑stătătorul „corect din punct de vedere canonic” al Bisericii ruse. Venirea Vlădicăi Maxim a crescut mult influenţa „iozefiţilor” (care deja prevala şi înainte de aceasta). Când, după severele interdicţii impuse de către Mitropolitul Serghie asupra „neascultătorilor”, aceştia din urmă au început să fie arestaţi şi executaţi, atunci adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a început să meargă în catacombe. Mitropolitul Serghie şi toţi „serghianiştii” au negat categoric existenţa Bisericii din catacombe. „Serghianiştii” de la Solovki, bineînţeles, nici ei nu credeau în existenţa acesteia. Şi, dintr‑odată, un martor viu: primul episcop din catacombe, Maxim de Serpuhov, a venit la Solovki. Curând, ÎPS Ilarion Troiţki a fost dus undeva afară din Solovki şi, împreună cu el, a dispărut şi atitudinea „serghianistă” a multora. Doar ÎPS Antonie şi, în special, PS Ioasaf Jevakov au rămas în mod persistent „serghianişti”. Ei nu voiau nici măcar să se întâlnească şi să stea de vorbă cu episcopul Maxim. Pe de altă parte, episcopii Victor, Ilarion de Smolensk şi Nectarie au găsit repede posibilitatea nu doar de a se întâlni, ci şi de a sluji împreună cu Vlădica Maxim slujbe secrete în catacombe, în adâncurile pădurilor din Solovki. Cât despre „serghianişti”, ei se purtau cu mare grijă şi nu organizau niciun fel de slujbe secrete. În schimb, autoritatea lagărului de concentrare îi trata cu mai multă condescendenţă decât pe episcopii, preoţii şi laicii despre care se ştia că „nu‑l recunosc” nici pe Mitropolitul Serghie şi nici „Biserica sovietică”. Toţi cei arestaţi din raţiuni ecleziale (şi astfel, conform unor statistici oficiale secrete, în 1928‑1929, la Solovki erau 20% dintre ei) la interogatorii erau în mod invariabil întrebaţi despre atitudinea lor faţă de Mitropolitul „nostru” Serghie, care conducea „Biserica sovietică”. În acelaşi timp, anchetatorii GPU, cu o bucurie răutăcioasă şi cu sarcasm, demonstrau „stricta canonicitate” a Mitropolitul Serghie şi a Declaraţiei sale, care „nu încălca nici canoanele, nici dogmele”. Negând Biserica din catacombe, „serghianiştii” din Solovki negau şi „zvonurile” că s‑ar fi scris epistole acuzatorii şi că la Mitropolitul Serghie ar fi ajuns delegaţii protestatare din eparhie. Descoperind că eu, un laic (Notă: textul este scris de I.M. Andreev), participasem personal într‑o astfel de delegaţie, o dată, ÎPS Antonie de Mariupol, fiind bolnav la infirmerie, şi‑a exprimat dorinţa de a‑mi asculta relatarea despre vizita mea la Mitropolitul Serghie împreună cu reprezentanţi ai episcopatului şi ai clerului. Vlădicii Victor şi Maxim m‑au binecuvântat să merg la infirmerie, unde se afla ÎPS Antonie, şi să‑i povestesc despre această vizită. În caz că el, după relatarea mea, ar arăta solidaritate faţă de cei care au protestat împotriva „noii politici bisericeşti”, mi se permitea să primesc binecuvântarea lui. Dar, dacă el avea să persiste în „serghianism”, nu trebuia să‑i primesc binecuvântarea. Conversaţia mea cu ÎPS Antonie a durat mai mult de două ore. I‑am povestit în detaliu despre Delegaţia istorică a Eparhiei din Petrograd în 1927, după care a avut loc schisma bisericească. La sfârşitul relatării mele, ÎPS Antonie mi‑a cerut să‑i spun despre persoana şi activitatea Vlădicăi Maxim. Eu i‑am răspuns foarte rezervat şi scurt, iar el a observat că nu aveam încredere deplină în el. El m‑a întrebat despre aceasta. Eu i‑am răspuns sincer că noi, cei din catacombe, ne temeam nu doar de agenţii GPU, ci şi de „serghianişti”, care de multe ori ne dăduseră pe mâinile agenţilor GPU. ÎPS Antonie a fost foarte supărat la auzul acestora şi s‑a plimbat mult timp în camera doctorilor în care eu îl chemasem ca pentru o examinare, fiind medic‑consultant. Apoi, dintr‑odată, a spus decisiv: „Cu toate acestea, voi rămâne cu Mitropolitul Serghie”. Eu m‑am ridicat, i‑am pus plecăciune şi eram gata să plec. El şi‑a ridicat mâna pentru binecuvântare, dar eu, amintindu‑mi de dispoziţia Vlădicilor Victor şi Maxim, am evitat să primesc binecuvântarea şi am plecat. Când i‑am povestit Vlădicăi Maxim ceea ce se întâmplase, el a afirmat din nou că nu trebuie să iau niciodată binecuvântare de la „serghianiştii” îndârjiţi. „Biserica sovietică şi cea din catacombe sunt incompatibile”, a accentuat Vlădica Maxim, cu fermitate şi convingere, şi, după o tăcere, a adăugat încet: „Biserica secretă din catacombe, din sălbăticie, i‑a anatemizat pe «serghianişti» şi pe cei care sunt cu ei”. În ciuda stricteţii extreme a disciplinei de la Solovki, ceea ce înseamnă că ei riscau să fie torturaţi şi împuşcaţi, Vlădicii Victor, Ilarion, Nectarie şi Maxim nu doar că slujeau adesea împreună în secret în pădurile insulei, dar oficiau şi numeroase noi hirotonii întru episcop. Ele se oficiau păstrând desăvârşită discreţie chiar şi faţă de persoanele cele mai apropiate de candidaţi, astfel încât, în caz de arest sau tortură, să nu dea în mâinile GPU-ului episcopi cu adevărat secreţi. Abia în ajunul plecării mele de la Solovki am aflat de la prietenul meu apropiat, un preot celibatar, că el nu mai era preot, ci episcop secret. Părintele duhovnicesc comun al întregului episcopat din catacombe şi al clerului de pe insula Solovki era remarcabilul mărturisitor, şi apoi mucenic, protoiereul Nicolae Piskanovski (din oraşul Voronej). Vlădica Maxim îl aprecia profund şi îl numea „dreptar al ortodoxiei”. Odată, Vlădica Maxim, cu mare tulburare a sufletului şi cu lacrimi din inimă (arareori se găsea într‑o astfel de stare), mi‑a arătat o carte poştală pe care părintele Nicolae o primise de la soţia sa şi de la tânărul său fiu. Pe această carte poştală erau scrise următoarele: „Ne bucurăm întotdeauna, gândindu‑ne la suferinţele tale în lagărul de concentrare pentru Hristos şi pentru Biserica Lui. Fie ca şi tu să te bucuri că şi noi am fost vrednici încă o dată şi încă o dată ca să fim prigoniţi pentru Domnul”. La Solovki aveam numeroase „biserici”‑catacombe secrete, dar „preferatele” noastre erau două: „Catedrala” Sfintei Treimi şi Biserica Sfântul Nicolae făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul unei păduri dese, în direcţia Ariei de verificare „Savvati”. Acoperişul acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica Sfântul Nicolae se afla în pădurea adâncă, spre Aria de verificare „Muksolm”. Era un desiş format natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea slujbele secrete se oficiau aici, în Biserica Sfântul Nicolae. În „Catedrala Sfânta Treime”, slujbele se oficiau doar vara, la marile sărbători şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Dar câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se oficiau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929, slujba citirii celor douăsprezece Evanghelii s‑a ţinut în celula medicilor din Tabăra 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au oficiat slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s‑a citit un ordin în toate taberele prin care se informa că pentru următoarele trei zile nimănui nu i se permitea să părăsească taberele după ora 8 p.m., cu excepţia unor circumstanţe extraordinare şi printr‑un permis special, scris de comandantul de tabără. Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele noastre după ziua de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la noi şi ne‑a spus că un epitaf (un giulgiu cu imaginea lui Hristos pe el) de mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul – avea să se oficieze şi avea să înceapă într‑o oră. „Unde?” – a întrebat Vlădica Maxim. „În marea cutie pentru uscat peşte care se găseşte aproape de pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai bine să se vină câte unul o dată”. Într‑o jumătate de oră, Vlădica Maxim şi cu mine am părăsit tabăra şi am pornit spre „adresa” indicată. De două ori cei care patrulau ne‑au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ceilalţi: Vlădica Victor, Vlădica Ilarion, Vlădica Nectarie şi părintele Nicolae? Vlădica Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; iar ceilalţi ţeseau plase... Aici era capătul pădurii. Aici se afla cutia, de aproximativ zece metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două ori. Părintele Nicolae deschide. Vlădica Victor şi Vlădica Ilarion sunt deja aici... În câteva minute vine şi Vlădica Nectarie. Interiorul cutiei a fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că nu avem trupuri, ci că eram doar suflete. Nimic nu distrăgea sau nu se interfera cu rugăciunea... Nu îmi amintesc cum ne‑am dus „acasă”, adică la taberele noastre. Domnul ne‑a acoperit! Turele de control ale taberei noastre erau făcute de către comandantul taberei înainte şi după slujbe, la 11 p.m. şi la 4 a.m. Găsindu‑ne pe noi, patru medici în frunte cu Vlădica Maxim, în ultima lui tură, comandantul a spus: „Ce este, doctorilor, nu dormiţi?” Şi imediat a adăugat: „Aşa noapte... şi să nu vrei să dormi!” Şi a plecat. „Doamne Iisuse Hristoase! Îţi mulţumim pentru minunea milei şi a puterii Tale”, a spus cu emoţie Vlădica Maxim, exprimând sentimentele noastre comune. Noaptea albă de la Solovki se apropia de sfârşit. Dimineaţa pascală, de la Solovki, delicată şi trandafirie, soarele jucând de bucurie, dădeau bineţe lagărului de concentrare mănăstiresc, transformându‑l în oraşul invizibil Kitej, umplând sufletele noastre libere cu o bucurie paşnică, nepământească. Mulţi ani au trecut de atunci, dar amintirea parfumată a acestei dimineţi pascale delicate este vie şi de neuitat; parcă ieri a fost. Şi inima crede că printre noi era atunci un sfânt. Vlădica Maxim era deosebit de prietenos cu Vlădica Victor, care era opusul episcopului‑medic. Vlădica Victor era mic de statură, îndesat, plin de veselie, deschis, accesibil, prietenos cu toţi, comunicativ. „Trebuie să‑l mângâi pe fiecare om cu ceva”, spunea el, şi pe fiecare om pe care îl întâlnea ştia cum să‑l mângâie, cum să‑l facă fericit, cum să‑i smulgă un zâmbet. El venea adesea şi discuta cu Vlădica Maxim despre destinul Bisericii Ortodoxe Ruse. Fiind un optimist, el încerca în mod constant să‑l „infecteze” pe Vlădica Maxim cu credinţa în viitorul strălucitor al Rusiei; dar cel din urmă rămânea un pesimist sau, după cum se definea el însuşi prin cuvintele lui K. Leontiev, „un pesimist optimist”. Sfârşitul tragic al istoriei lumii se apropie, şi aşa mai departe, după cuvântul Domnului, trebuie „să‑ţi pleci capul” în aşteptarea triumfului sigur al adevărului lui Hristos! Pe 21 ianuarie (3 februarie) 1930, de ziua Sfântului Maxim Mărturisitorul (ziua de nume a Vlădicăi Maxim), noi, doctorii, ne‑am întâlnit şi am cumpărat de la magazinul din tabăra noastră o ceaşcă de ceai imensă, de porţelan, „pontificală”, de calitate deosebită, şi i‑am prezentat‑o solemn drept cadou dragului nostru Vlădică. Vlădica mânca puţin, dar îi plăcea să bea ceai. Darul a avut un mare succes. Şi această zi am petrecut‑o împreună în întregime, ca de Paşti, în celula noastră, şi Vlădica Victor ne‑a spus multe privind detalii interesante ale procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul. „Vlădica, aveţi şansa de a purta în zilele noastre numele unui mare protector ceresc şi mărturisitor”, a concluzionat Vlădica Victor în finalul relatării, cu sinceră bucurie. La 5 (18) iulie 1930, de sărbătoarea Sfântului Serghie de Radonej, prietenii noştri din biroul diviziei sanitare m‑au informat că voi fi arestat noaptea şi voi fi trimis cu un „convoi special” la Leningrad, pentru „noi afaceri”. Fiind dinainte prevenit, m‑am pregătit, mi‑am luat rămas bun de la prieteni şi, fără a mă întinde ca să dorm, am început să‑mi aştept arestarea. Auzind la două dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula noastră era la etajul doi), i‑am pus metanie Vlădicăi Maxim (care de asemenea nu dormea) şi i‑am cerut să mă binecuvânteze şi să se roage ca Domnul să‑mi trimită putere ca să suport supărările şi suferinţele care vor veni şi, poate, tortura şi moartea. Vlădica s‑a ridicat în picioare, s‑a ridicat în toată statura sa herculeană (mi se părea că crescuse şi că devenise enorm), m‑a binecuvântat încet, m‑a sărutat de trei ori şi a spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta va fi păstrată, iar în cele din urmă vei merge afară, în libertate. Însă, în ceea ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi... mă vor împuşca! Şi tu să te rogi pentru mine, cât timp mai sunt în viaţă şi, îndeosebi, după moartea mea.” Proorocia Vlădicăi Maxim a fost împlinită întocmai. În decembrie 1930, el a fost arestat şi dus la Moscova. Presa rusă din străinătate a scris următorul anunţ în 1931: „Vatican, 30 noiembrie. Abia astăzi Comisia vaticană «pro‑Rusia» a primit vestea morţii lui Maxim, episcop ortodox de Serpuhov. Episcopul Maxim a fost împuşcat pe 6 iulie, de către bolşevici, pentru faptul de a fi refuzat recunoaşterea Mitropolitului Serghie, care, după cum se ştie, s‑a pus în acord cu autoritatea sovietică”. Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău, Maxim, primul episcop din catacombe al mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse. * * * Nota editorului: Sfinţenia episcopului mucenic Maxim – nu doar în privinţa muceniciei, ci şi în ceea ce priveşte viaţa sa – străluceşte cu claritate în acest manuscris (tipărit iniţial în Calea ortodoxă, Jordanville, 1951). O mărturie recentă a acestui fapt este atestată de către nepoata sa, care locuieşte în New York. Anul acesta a fost salvată dintr‑o situaţie aproape imposibilă, printr‑un ajutor fără îndoială ceresc, şi scrie următoarele: „Cred cu fermitate că aceasta s‑a întâmplat deoarece unchiul meu s‑a rugat pentru mine înaintea Domnului”. Şi astfel putem crede că creştinul ortodox de astăzi are o mijlocire cerească specială în necazuri şi în încercările credinţei care se apropie, atât prin episcopul‑mucenic Maxim, cât şi prin întregul sobor al milioanelor de noi mucenici ai jugului comunist ateu. Sfinte noule mucenic Maxim, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi! Amin.

I.M. Andreev - O convertire adevărată la Ortodoxie în intelectualitatea rusă

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) La începutul secolului al XX‑lea, clasa intelectuală rusă – inte­lec­tu­alitatea ‑ se depărtase de rădăcinile creştin‑ortodoxe ale vieţii ru­­se. În­ceputurile promiţătoare de la jumătatea secolului al XIX‑lea ale unei filosofii autentic ortodoxe, capabile să întâmpine provocarea ideilor oc­ci­dentale (Kireievski, Homiakov), aveau puţini ade­renţi. Cu câteva ex­cep­ţii (cum este Constantin Leontiev), intelectualitatea rusă din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea s‑a îndepărtat mult de Biserica Ortodoxă, apropi­indu‑se ca niciodată de ideile revoluţionare occidentale şi sfârşind în materialism şi marxism. Reacţia naturală împotriva materialismului la sfâr­şitul secolului al XIX‑lea nu a luat o formă ortodoxă. Filo­so­fia religioasă puternică a lui Vladimir Soloviov i‑a influ­en­ţat pe mulţi să revină la un fel de religie, dar la o religie „liberă”, nu la ortodoxia tradiţiei bizantine sau ruseşti. Ca rezultat, „renaşterea” religioasă rusă de la începutul seco­lu­lui al XX‑lea era străină de ortodoxie; era un curent de „liberă cu­ge­tare” religioasă ca­re pregătea terenul pentru „renovaţionism” în Rusia şi pentru „libe­ra­lism” religios şi erezie evidentă în Diaspora. În multe minţi rămâne impresia că intelectualitatea rusă, chiar şi atunci când este religioasă, este în esenţă liber cugetătoare, moder­nis­tă, renovaţionistă, chiar şi atunci când membrii ei se regăsesc în rândurile cle­rului ortodox, în timp ce aceia care li se opun reprezintă doar „cer­cu­rile bise­ri­ceşti strâmte” care nu au „creativitate”, ci păs­trea­ză pur şi sim­plu tra­di­ţia bisericească a trecutului, fără niciun răs­puns la „problemele tim­pului”. O astfel de viziune supra‑simplificată nu arată integritatea ade­vă­raţilor purtători ai tradiţiei, care transmit filosofia patristică orto­do­xă a vieţii fără marea criză,„conversiunile” şi fanfara intelectu­a­li­tă­ţii, şi în­deplinesc într‑adevăr o sarcină dificilă şi creativă în trăirea şi trans­mi­terea tradiţiei, în ciuda tuturor atacurilor lumii moder­ne; nici nu acordă suficientă atenţie acelor membri ai inte­lectualităţii a căror convertire de la materialism şi de la ideile occidentale este completă şi nu parţială şi care, prin urmare, se alătură păstrătorilor tradiţiei şi încetează de a fi o parte a intelectualităţii rebele. Aceşti din urmă „convertiţi” sunt în mod inva­ria­bil şi îndeosebi re­ne­gaţi de către intelectualitatea liberală, iar opiniile lor sunt văzute ca ne­meritând respect. Dar expe­rienţa lor de creştere filosofică şi duhov­ni­cească este de mare valoare, atât pentru tinerii ruşi cât şi pentru con­ver­tiţii occidentali, a căror experienţă în vremurile noastre (atât de os­tile tradiţiei) este mult mai apropiată de a lor decât de a celor care nu s‑au revoltat niciodată. Un astfel de convertit, un exemplu care produce en­tu­zi­asm în vremurile noastre, a fost I.M. Andreev, a cărui convertire şi creş­tere duhovnicească poate fi urmărită în cea mai mare parte în frag­mentele din propriile sale scrieri. Ivan Mihailovici Andreevski (Andreev fiind pseudonimul său li­te­rar) s‑a născut la 14 martie 1894, din părinţi înstăriţi, în Peters­burg şi a urmat şcoala secundară în acest oraş. A avut cel puţin o soră (poetesa Maria Şakapskaia) şi un frate. Bineînţeles că a fost crescut în credinţa or­todoxă (chiar s‑a întâlnit de două ori cu Sfântul Ioan de Kron­stadt), dar spre sfârşitul adolescenţei a intrat într‑o perioadă de „re­voltă”. Con­cepţia sa despre viaţă la sfârşitul şcolii secundare poate fi văzută în ur­mătoarea relatare a cuiva care îl cunoştea atunci, Nicolae Sergheev (scri­soare personală din 7 februarie 1977): „Ivan Mihailovici a venit în clasa a VI‑a la Gimnaziul Viedenski, în 1911‑1912; unde fusese înainte de aceasta, nu ştiu. El stătea la o distanţă de două scaune de mine; era un băiat serios, nu glumea niciodată, era un elev destul de bun... Eu cântam în corul bisericii, dar nu l‑am văzut ni­cio­dată pe I. M. în biserică. În clasa a-VII‑a, cred că în noiembrie 1912, am fost cu toţii uimiţi când am aflat din ziar că se descoperise un grup revoluţionar (în şcoala noastră şi în Gimnaziul Wideman) – I. M. şi un elev dintr‑o clasă mai mare, în a cărui cameră fuseseră găsite o maşină de litografiere şi proclamaţii (cel din urmă s‑a sinucis). Nu l‑am mai vă­zut pe I. M. la gimnaziu după aceea. Nu pot să scriu decât ceea ce se spu­nea: a fost un proces; membrii gru­pu­lui au fost luaţi sub protecţia mi­lionarului Shacht şi au fost trimişi la studii în Elveţia.” Prin urmare, începutul căii intelectuale şi spirituale a lui Andreev este clar: nu frecventa biserica, era un tânăr cu vederi revolu­ţio­na­re, aşa cum se obişnuia în Rusia la începutul secolului al XX‑lea. Se pare că a terminat şcoala secundară în Elveţia, şi auzim des­pre el după aceea la Paris. „În 1914 eram tânăr student la secţia de fi­lo­sofie de la Sorbona şi aveam dreptul de a asista la cursuri la College-de-France. Apoi i‑am ascultat pe Lalande şi Bergson.” El a asis­tat şi la cursu­rile lui Émile Durkheim, Lévy Bruhl şi la ale altor filosofi şi oameni de ştiinţă renumiţi şi şi‑a terminat studiile la secţia de filo­so­fie de la Sorbona. Cel mai mult era sub influenţa lui Bergson: „Berg­son confe­ren­ţia cu inspiraţie, improvi­za, gândea cu voce tare, crea la catedră, şi con­ducea min­ţile tinerei generaţii, în special ale ruşilor. Eu eram printre cei din urmă” („The Path of Prof. S.A. Askoldov”, în Or­tho­dox Way, 1955, Jordanville, p.55; toate sursele traduse din rusă). Aici, din nou, nu este dificil de înţeles cursul creşterii inte­lec­tu­a­le a lui Andreev. Tânărul „revoluţi­o­nar”, lărgindu‑şi orizontul dato­ri­tă expu­nerii la unele dintre principalele minţi ştiinţifice şi filosofice din Europa, a făcut acelaşi salt de la „marxism la idealism” care a fost făcut atunci de Bulgakov, Berdiaev şi de alţi membri celebri ai inte­lec­tu­a­lităţii ruse. Fi­lo­sofia lui Bergson a fost o reacţie împotriva mate­ria­lis­mului şi ateis­mu­lui secolului al XIX‑lea, care se străduia să obţină o realitate superioară prin intermediul „intuiţiei”, făcând uz de filo­so­fia ştiinţi­fică la modă a­tunci pentru a crea o nouă filosofie de „evoluţie creatoare”, în care lumea este văzută ca o realitate care se schimbă con­stant, care este constant creată şi care se luptă constant pentru ceva dincolo de ea însăşi. „Dum­ne­­zeu” Însuşi, conform lui Bergson, este în continuă mişcare şi schim­ba­re, iar „lumile” pe care le creează sunt în­tr‑un continuu proces de „evo­lu­ţie”, fiinţele inferioare fiind trans­for­mate în fiinţe superioare, virtual fără nicio limită de creştere a acestui proces ireversibil: „Există un cen­tru din care lumile sunt lansate ca nişte rachete din dispozitivul lor de lan­sare... Dumnezeu, astfel defi­nit, nu are nimic dinpre‑existent; el este neîncetată viaţă, acţiune, li­ber­tate... Toate fiinţele sunt împreună şi toate cedează în faţa ace­luiaşi teribil impuls. Animalul este dependent de plantă, omul trece pes­te animalitate şi peste întreaga umanitate, în spa­ţiu şi în timp, este o singură armată imensă care galopează pe lângă şi înaintea şi în spa­tele fiecăruia dintre noi cu o încărcătură copleşitoare, în stare să do­boare orice rezistenţă şi să înlăture cele mai formida­bile ob­stacole, poate chiar şi moartea” (Bergson, Creative Evolution). O astfel de filosofie trebuie să fi fost într‑ade­văr ispititoare pentru un „filosof” de 20 de ani, de curând trezit din insuficienţa unei filosofii materialiste şi de absoluta stupiditate a ateismului, dar încă nepregătit pentru a vedea vreo altă cale de ieşire din criza filosofiei moderne europene, afa­ră de un vag iraţionalism romantic. Filosofia lui Bergson nu a lăsat o urmă a­dân­că asupra concepţiei mature despre lume a lui Andreev; a fost, mai de­grabă, o etapă importantă în asimilarea a ceea ce era mai bun din „în­ţe­lepciunea” modernă, care l‑a ajutat mai târziu să fie un apologet strălucit pentru înţelepciunea mai înaltă a ortodoxiei. Contemporanul său mai în vârstă, Berdiaev, nu a părăsit niciodată a­ceastă etapă imatură a „idealis­mului romantic”; dar Andreev a avan­sat, pas cu pas, pe o cale care avea să‑l ducă spre adevărata ortodoxie. Bergson a fost cel care i‑a recomandat lui Andreev un filosof mai matur decât el însuşi. În înseşi cuvintele lui Andreev: „Odată, după unul din cursurile sale inspi­rate, strălucitor ca formă, Bergson i‑a întrebat pe cei care îl înconjurau pe coridor: cine, în opinia lor, era cel mai re­mar­ca­bil gânditor din lume în acel moment? Văzând per­ple­xi­ta­tea ascul­tă­to­ri­lor săi, el a spus clar şi distinct: «Este un modest filo­sof rus, pe nume As­koldov ». Era extrem de măgulitor pentru mine, un student rus, să aud o astfel de opinie despre un filosof rus; dar, spre ruşinea mea, a tre­buit să recunosc că atunci am auzit numele lui Askol­dov pentru prima oară şi nu ştiam absolut nimic despre el” (Ibidem, p. 55). Câţiva ani mai târziu, avea să‑l întâlnească pe acest remarcabil şi puţin cunoscut filosof rus şi să devină discipolul său. Andreev s‑a întors în Rusia după izbucnirea Revo­luţiei, deja mult schimbat faţă de cum era atunci când plecase. Nu mai era sub vraja idei­lor revoluţionare şi nu a luat parte la Revoluţia care se învol­bu­ra în ju­rul lui. El a început studii aprofundate de medicină şi psi­hi­a­trie la Institutul Behterev din Petrograd, iar aceste studii l‑au ajutat şi la dez­voltarea sa in­telectuală şi filosofică. Mai târziu avea să spună: „Am ajuns la Dum­ne­zeu prin ştiinţă”, şi această afirmaţie arată clar calea vieţii sale spi­ri­tu­a­le: printr‑o arzătoare iubire de adevăr (ca fiind opu­să opiniilor şi preju­de­căţilor care adesea uzurpă numele de ştiin­ţă), a ajuns în cele din urmă la Adevărul însuşi. În primii ani ai regimului sovietic, el studia, de asemenea, şi lite­ra­tura la Universitatea din Petersburg; într‑adevăr, interesul său pentru psihiatrie fusese iniţial trezit de adâncimile sufletului omenesc pe ca­re le găsise revelate în romanele lui Dostoievski. Şi în literatură căuta în pri­mul rând adevărul. Vigoarea intelectuală şi profunzimea anilor de stu­denţie ai lui An­dreev sunt cu adevărat uimitoare. Fiind evident un om de geniu, el a pri­mit în trei ani trei doctorate: în medicină, în literatură şi în filo­sofie; câţi­va ani mai târziu avea să adauge un al patrulea: în teologie. Din punct de vedere filosofic, Andreev a ajuns în această peri­oa­dă sub influenţa lui N. Losski, unul dintre cei mai renumiţi filosofi ruşi ai timpului, un „idealist” şi un „intuiţionist” (dar destul de „libe­ral” în orto­doxia lui), care l‑a adus pe Andreev un pic mai aproape de rădăcinile or­todoxe. Dar cel mai important eveniment din viaţa lui intelectuală a fost întâlnirea, la Universitatea din Petersburg, în 1919, cu S.A. Askoldov, filosoful rus care îi fusese indicat la Paris de către Bergson. Natura influenţei lui Askoldov asupra lui Andreev nu poate fi în­ţe­leasă de către jalnica lume academică de astăzi, care este orien­tată către predarea unor cunoştinţe şi a unor opinii „fragmentate”, iar nu spre o concepţie holis­ti­că asupra lumii. „Pentru prima oară după Bergson”, scrie Andreev, „am experimentat o teamă duhovnicească la con­tactul cu un om de geniu. Am simţit că am găsit, în sfârşit, un ade­vă­rat învăţător” (Ibidem, p. 56). „Am învăţat de la el adevărata filo­so­fare” (Outlines of the History of Russian Literature, p. 305). As­kol­dov l‑a învăţat multe despre filosofie şi i‑a făcut cunoştinţă cu prie­te­nii săi filosofi, printre ca­re părintele Pavel Florenski şi părintele Teodor Andreev; dar, mai im­por­tant, Andreev a preluat de la învăţătorul său o întreagă atitudine a minţii şi a sufletului, care era exact ceea ce avea nevoie el pentru vii­toa­rea lui creştere intelectuală şi duhovnicească. „Tot ceea ce am ajuns să cunosc din ceea ce a scris Askoldov a produs asu­pra mea o impresie ex­traordinar de puternică, deoarece răspundea di­rect şi clar la cele mai profunde întrebări ale sufletului meu” (Orthodox Way, 1950,p. 57). Askoldov avea o permanentă „voinţă pentru drep­tate şi adevăr... Necinstea intelectuală trezea în el o explo­zie de nemulţumire” (Ibi­dem, p. 62). Andreev însuşi a moştenit de la învăţătorul său această dreptate intelectuală, care nu putea să tolereze nici cea mai mică necinste sau falsitate, fie în filosofie, fie în viaţa bisericească. De la Askoldov, Andreev a învăţat, de asemenea, despre legătu­ra organică, adesea complexă, dintre bine şi rău şi despre necesitatea de a alege în viaţa reală „binele principal”, chiar dacă este legat de un „rău se­cundar”. De exemplu, ordinea politică şi socială a Rusiei impe­riale a fost un bine principal (deoarece era întemeiată pe Dumnezeu şi pe orto­do­xie) legat de rele secundare (defectele morale ale unora dintre repre­zen­tanţii ei, ne­drep­tăţi sociale etc.), în timp ce Revoluţia, chiar şi în ceea ce avea ea mai bun, oferea un bine secundar (corec­ta­rea nedreptăţilor) le­gat de un rău principal (eliminarea ordinii rân­du­i­te de Dumnezeu, in­sta­larea ateismului). Din pers­pec­tiva lui Andreev, aceasta este, de ase­me­nea, cheia de înţelegere a lui Antihrist, care va părea „bun” celor care au pierdut ierarhia valorică creştină şi nu văd războiul împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale ascuns sub masca „umanitarismului”. Askoldov i‑a arătat lui Andreev cum poate omul mo­dern să crea­dă în minuni şi în nemurirea sufletului, şi i‑a dat „cheia unei ade­vă­rate în­ţelegeri a eve­ni­mentelor contemporane din lume: recu­noaşterea vremu­rilor noastre ca fiind apocaliptice” (Ibidem, p. 64). Când i se amintea des­pre greşelile acelor gânditori creştini din tre­cut care au crezut că vre­mu­rile lor erau şi ele apoca­liptice, „Askoldov răspundea de obicei că nu greşiseră atunci; şi dădea un exemplu: se întâmplă ca oamenii să fie aproape de moarte, şi acest lucru este ştiut şi simţit de ei, precum şi de medicii care îi tratează şi de rudele lor apropiate. Dar, atunci când un ast­fel de om îşi revine, nu se poate spune că nu a fost la un pas de moar­te; el a fost la un pas de moarte, şi cei care sunt sensibili la chestiuni religioase au simţit acest lucru, şi nu a fost nicio greşeală în aceasta. La fel şi acum: lumea este «la un pas de moarte»”(Ibidem, p. 64). Askoldov l‑a influenţat mai departe pe Andreev în cele reli­gi­oa­se prin „perspectiva sa religioasă asupra sufletului, prin setea de pu­ri­tate şi prin darul lacrimilor de pocăinţă” (Ortodox Way, 1950, p.61). Odată, în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, când cei doi erau împreună într‑o căsuţă de lemn şi nu aveau unde să fugă în timpul unui groaznic bombardament, Andreev a fost uimit când Askoldov, în absenţa unui preot, i‑a cerut voie să‑şi mărturisească păcatele în faţa sa în clipa mor­ţii. „Nu voi uita niciodată această mărturisire: o căinţă mai sinceră ar fi greu de imaginat” (loc. cit.). Într‑un cuvânt, Askoldov l‑a adus pe Andreev, prin influenţa sa in­telectuală, morală şi religioasă, la pragul unei adevărate conştiinţe creş­tin-ortodoxe. Dar, curând, discipolul avea să‑l depăşească pe în­vă­ţă­tor. Askoldov, deşi era de religie ortodoxă, avea câteva opinii ere­ti­ce, şi An­dreev a început să discute cu dânsul despre ele, încercând să‑l convingă pe învăţătorul său să devină deplin ortodox şi să nu mai persiste în opi­niile sale greşite. Profunda iubire şi prietenie a acestor doi oameni, care aveau să împărtăşească împreună ani de viaţă so­vietică, de exil şi de război, a produs cel mai remarcabil rod pe patul de moarte al lui As­kol­dov, în Germania, în 1945, de unde i‑a scris lui Andreev că se hotărâse în sfârşit să‑şi ardă lucrarea sa Despre reîn­carnare, împăcându‑se deplin cu tot ceea ce era bisericesc, în mare măsură sub influenţa lui Andreev (Ibidem, p. 60). Askoldov a fost cel care i‑a făcut cunoscute lui Andreev primele in­fluenţe bisericeşti în viaţa sa intelectuală şi duhovnicească, prin in­ter­mediul profesorului (mai târziu, preotul) Teodor K. Andreev, al cărui nume avea să‑l preia datorită marelui respect pentru el. Andreev scrie astfel despre prima sa impresie despre acest strălucit tânăr pro­fesor: „În 1921‑1922, profesorul T.K. Andreev ţinea uneori cursuri sau, mai adesea, dezbateri. Deosebit de uimitor a fost discursul său la «Sa­la oamenilor de ştiinţă», în discuţia de după cursul profesorului N.O.Losski, în 1921, Despre natura diabolicului, când tânărul profesor, cu profundă simţire şi bogată erudiţie, l‑a criticat pe renu­mitul filosof Losski, citind ca un fel de contra‑lectură pe tema Originii răului (Pr. M.Polski, Noii martiri ai Rusiei, Jordanville, 1957, vol. II, p. 134). Aceasta a fost probabil prima ciocnire la care Andreev a fost martor în anii de maturitate, dintre înţe­lep­ciunea lumii acesteia, pe care o urmase până atunci, şi înţelepciunea Bisericii, care acum începea să‑i cucerească mintea şi sufletul. Mai târziu, în 1924, după ce a lucrat pentru scurt timp ca medic la Spitalul Militar din Nikolaevski, ca pro­fesor la Universitatea din Pe­ters­burg şi ca profesor de lite­ratură la un liceu din Petrograd, Andreev a lo­cuit într‑un sanatoriu lângă Ţarskoie Selo (împărţind ace­eaşi cameră cu Askoldov), unde mulţi dintre locuitori erau fii duhov­ni­ceşti ai părintelui Teodor Andreev, care fusese hirotonit de curând. Aici se pur­tau adesea discuţii filosofice şi religi­oase, şi părintele Teodor însuşi (şi Andreev după dânsul) îşi desăvârşea în mod evident partea strict ortodoxă a filo­sofiei sale, găsindu‑l pe fostul său profesor şi prieten, pă­rin­tele Pavel Florenski, mai degrabă ne‑ortodox şi chiar într‑o stare subtilă de înşe­la­re duhovnicească. Părintele Teodor preda teologia dog­ma­ti­că şi liturgica la „Cursurile pasto­rale” care fuseseră înfiinţate în Pe­trograd de un nu­măr de pro­fesori de teologie ca replică la alte două şcoli teologice rămase în oraş, un institut teologic „renovaţionist” şi unul „liberal”. Andreev a studiat în această „academie teologică” din 1924 până în 1928 şi aici şi‑a primit licenţa sa teologică din „cata­combe”. O altă influenţă bisericească asupra lui Andreev a fost pă­rintele Serghie Tikhomirov, duhov­nicul său şi al lui Askoldov, care era un vizitator obişnuit al Mănăstirii Optina şi avea legături duhovniceşti cu stareţii ei. De asemenea, în aceşti ani, după ce Andreev şi Askoldov şi‑au pierdut calitatea de profesori la Univer­sitate şi predau la colegii tehnice şi licee, ambii au început să formeze grupuri reli­gi­os‑filosofice cu cei mai buni dintre elevii lor, împăr­tă­şin­du‑le matura lor perspectivă orto­doxă asupra lumii, cărţi din bibliotecile lor şi en­tu­ziasmul lor pentru chestiunile religioase importante. Din aces­te grupuri s‑a format în 1926 o „Frăţie a Sfântului Serafim de Sarov” – un indiciu al direcţiei în care îi ducea creşterea lor duhovnicească. Până în 1926, Andreev citise un număr mare de surse patristice orto­do­xe, sub a căror influenţă a ajuns la maturitate intelectuală în orto­do­xie, şi vizitase câteva mănăstiri ortodoxe, unde a văzut adevărata orto­do­xie pusă în practică. „Bergson, Losski, Askoldov: acestea sunt trei eta­pe ale dezvoltării mele filosofice. Filosofice, iar nu religioase. Pentru cea din urmă cale am avut învăţători cu totul diferiţi: epis­copul Teofan Ză­vo­râtul, episcopul Ignatie Briancianinov, stareţii de la Optina şi vred­ni­cul de pomenire părinte Ioan de Kronstadt; apoi, Filocalia şi, în general, literatura patristică ortodoxă. Cu stareţul Nec­tarie de la Optina am avut o corespondenţă lungă, iar cu stareţul Do­sitei am avut legături per­so­nale. De asemenea, de două ori am avut contact personal cu părintele Ioan de Kronstadt. Fiind învăţat de că­tre ei metoda duhovnicească strict ortodoxă (dacă se poate să te exprimi astfel), mi‑am fixat‑o bine cu aju­torul impresiilor de neuitat ale vi­zi­telor la remarcabilele mănăstiri ruse (Valaam, Solovki, Lavra Pecerska de la Kiev, Sarov, Diveevo, Mănăstirea Optina şi altele). Ca re­zultat, a devenit clară pentru mine alegerea între or­todoxia conser­vatoare a părintelui Ioan de Kronstadt şi ortodoxia «mo­dernizată» a lui V. Soloviov şi a şcolii sale. Fără să şovăi, am ales ca­lea dintâi” (Outlines of the History of Russian Literature,p. 304). Venind la adevărata ortodoxie, Andreev a avut parte în cele din ur­mă, într‑un pelerinaj la Mănăstirea Diveevo a Sfântului Serafim, de o ex­pe­rienţă pe care a descris‑o ca fiind „naşterea lui duhovnicească”. Era obi­ceiul ca pelerinii la Diveevo să rămână cel puţin 24 de ore în mă­năstire şi să împlinească rânduiala scrisă de însuşi Sfântul Serafim: să meargă de trei ori în jurul „canafcăi” Maicii lui Dumnezeu (cărarea din ju­rul mănăstirii) spunând o rugăciune spe­cială cu metaniile, ru­gân­du‑se pentru toţi cunoscuţii şi apro­piaţii, şi, la sfârşit, să‑şi pună o dorinţă sin­ceră şi presantă, a cărei împlinire era garantată neîn­do­iel­nic, în funcţie de rugăciunea fiecăruia. Andreev descrie astfel expe­rienţa lui: „Când, la sfârşitul celui de‑al treilea circuit în jurul «canafcăi», îm­plinind întreaga rânduială, am vrut să‑mi exprim cele mai pro­funde do­rinţe, mi s‑a întâmplat ceva minunat, bineînţeles prin marea milă a Sfân­tului Serafim. Am fost dintr‑odată cuprins de o bucurie cu totul deo­sebită, liniştită, călduroasă şi încântătoare – o convingere neîndoielnică a întregii mele fiinţe despre existenţa lui Dumnezeu şi a unei comuniuni de rugăciune cu El, deplin reale. Şi mi‑a devenit cu totul evident şi clar că orice rugăciune pentru orice lucru pământesc ar fi echivalentă cu ru­găciunea: «Doamne, depărtează de la mine şi lipseşte‑mă de darul Tău minunat...». Şi, din interior, m‑am adresat cu înfocare lui Dumnezeu: «Doamne, nu‑mi da nimic, ia de la mine toată bogăţia pământească, dar nu mă lipsi de bucuria comuniunii cu Tine, sau, dacă este posibil să păs­trăm aceasta întotdeauna în viaţa noastră, atunci dă‑mi aducerea aminte a inimii, dă‑mi posibilitatea de a păstra până la moarte amintirea acestui moment binecuvântat de vedere a Duhului Tău cel Sfânt!» A doua zi am plecat la Sarov. Am cinstit moaştele Sfântului Se­ra­fim cu mare emoţie, cu teamă duhovni­cească şi cu veneraţie. Am simţit că fusesem născut du­hov­ni­ceşte în ziua anterioară la Diveevo. Totul de­ve­ni­se nou în mine. Mai înainte nu înţelesesem un adevăr atât de simplu: lucrurile duhovniceşti sunt mai diferite de cele ale su­fletului decât sunt cele din urmă faţă de lucrurile trupeşti. Dar acum am înţeles bine aceas­ta. Înlăuntru, în adâncurile sufletului meu, era li­nişte, calm, bucurie. Mi­nunile din afară, de la racla Sfântului Se­rafim, care se petreceau înaintea ochilor mei, nu mă uimeau. Totul părea simplu şi natural... Întreaga mea viaţă s‑a schimbat după pelerinajul la Mănăstirea Sa­rov. Domnul a luat de la mine, conform rugăciunii mele de la «ca­nafcă», toate bunurile pământeşti, dar a păstrat în mine pentru tot­dea­una amin­tirea acelui moment în care, în bunătatea Lui fără mar­gini, prin mila Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Sfân­tului Serafim, mie, păcătosului, cu desăvârşită nevrednicie, mi s‑a dat să experiez în mine însumi adierea liniştită, înveselitoare, blân­dă şi înmiresmată a Du­hului celui Sfânt al Domnului” („A Pil­grimage to Sarov and Diveyevo in 1926”, în Orthodox Way, 1953, pp. 20‑21, 25). Astfel a ajuns Andreev, după maturitatea sa inte­lec­tuală, la ma­tu­ri­tatea duhovnicească. El însuşi avea să le descrie mai târziu studenţilor săi aceşti ani din formarea sa intelectuală şi duhovnicească şi creşterea sa desăvârşită de la „trup” (ştiinţă, medicină) la „suflet” (literatură, filo­sofie) şi la „duh” (teologie, adevărata ortodoxie), folosind această îm­păr­ţi­re triplă a personalităţii umane discutată de Sfântul Serafim, de epis­copul Teofan Zăvorâtul şi de mulţi alţi Părinţi, pe baza cuvintelor Sfân­tului Pavel (I Cor. 2: 14‑15 etc.). Prin „duh”, bineînţeles, nu se înţelege o componentă separată a naturii umane, aşa cum au învăţat unii eretici, ci doar partea superioară a sufletului, unde se deschide contactul cu Dum­nezeu şi cu lumea duhovnicească, ca fiind opusă părţii in­ferioare a su­fle­tului, care se ocupă cu îndeletniciri omeneşti nor­male – artă şi ştiinţă, fi­lo­sofie şi cultură. Conştientizarea – ex­pe­rienţa personală – acestei dis­tinc­ţii critice între suflet şi duh avea să dea mai târziu învăţăturii sale o adâncime şi o precizie pe care puţini filosofi şi gânditori o dobândesc. În 1926, Andreev a ajuns la maturitatea filosofică şi duhovni­ceas­că; în 1927 a început perioada lui de testare. În acest din urmă an, Mi­tro­politul Serghie şi‑a prezentat infama sa Declaraţie, iar credincioşii or­todocşi erau împărţiţi în două tabere. Andreev împreună cu ma­jo­ri­tatea ce­lor din cercul său de prieteni – Askoldov, părintele Teodor Andreev, pă­rintele Serghie Tikhomirov, chiar şi părintele Pavel Florenski – au pro­testat împotriva Declaraţiei şi s‑au alăturat opozanţilor aces­te­ia, opo­ziţie din care s‑a format Biserica din catacombe de astăzi. În această ale­gere importantă, temeinicia şi justeţea formaţiei duhovniceşti a lui An­dreev au fost confirmate. Activităţile lui Andreev, mai întâi de protest împotriva Decla­ra­ţiei şi apoi suferirea detenţiei (la Solovki, între 1929‑1931) şi a exilului pen­tru opiniile sale religioase, sunt descrise în câteva din articolele sa­le care sunt redate mai jos. În timpul anilor 1930, a fost un par­ti­ci­pant activ la mişcarea „iozefită” din catacombe, în timp ce activa ca medic şi psihiatru oriunde putea să facă aceasta; este cunoscut faptul că participa la sluj­bele din catacombă ale părintelui Ismail Roj­dest­venski şi a fost pentru o perioadă fiul său duhovnicesc. Cu puţin îna­inte de cel de‑al Doilea Răz­boi Mondial, el a fost şef de secţie la Spita­lul Regional de Psihiatrie din Novgorod. Când ger­ma­nii au avansat, el se găsea în zona ocupată, iar când s‑au retras, a plecat în Germania, stabilindu‑se în cele din urmă (în 1950) la Mănăstirea Sfânta Treime, lângă Jordanville, New York. Aici s‑a alăturat corpului profesoral al Seminarului Sfânta Treime, care în timpul său (anii 1950 şi 1960) in­clu­dea câteva din minţile remarcabile ale Dia­spo­rei ruse, care erau într‑adevăr un grup de gânditori ortodocşi tradi­ţionalişti, fără rivali în întreaga lume ortodoxă pentru adâncimea şi rafi­namentul gândirii lor în teologie, filosofie şi literatură, şi pentru ho­lis­mul şi echilibrul perspectivei asupra situaţiei bisericeşti de la acea dată. (În afară de cei doi rectori teologi, arhiepiscopii Vitalie şi Averchie, pot fi enu­me­raţi şi arhimandritul Constantin, părintele M. Pomazanski, I.M. Kon­ţevici, N. Talberg şi alţii). Din nefericire, din cauza lipsei de profunzime şi de rafinament a majorităţii creştinilor ortodocşi de astăzi şi, de asemenea, datorită ab­so­lutei modestii şi smerenii a acestor superbe roade ale autenticei tra­diţii ortodoxe, aceşti gânditori ortodocşi – printre care şi Andreev ‑ au fost rareori apreciaţi la deplina lor valoare, şi chiar şi cei în mijlocul cărora au trăit şi au studiat rareori au realizat comorile pe care le‑ar fi putut ex­ploata şi bogăţia lor de cunoştinţe şi experienţă ortodoxă. Maturitatea lor duhovnicească şi intelectuală, rafinamentul lor clasic, cu arta lor sub­tilă de a nuanţa, precum şi holismul perspectivei lor ortodoxe asupra lu­mii – toate acestea au trecut în mare parte nebă­gate în seamă de o gene­ra­ţie tânără (fie rusă, greacă sau con­vertită) care prea adesea caută răs­pun­suri simple la întrebări supra‑simplificate, care este atât de uşor scan­dalizată de mici defecte, încât ratează sensul unei munci de o viaţă profund ortodoxă, generaţie a că­rei imaturitate duhovnicească şi lipsă de cultură intelectuală pur şi sim­plu nu poate urma procesul de gândire al unui gânditor ortodox ma­tur, generaţie a cărei lipsă de sensibilitate artistică şi literară poate duce la o falsă duhovnicie, făcându‑i pe unii nesimţitori faţă de ele­mentele părţii inferioare a „sufletului”, care poate uzurpa locul superior al „duhului” dacă cineva nu este antrenat pentru a le distinge, gene­ra­ţie a cărei incapacitate de a simţi ortodox o face să fie oarbă faţă de uriaşii ortodocşi din mijlocul ei. Noi toţi suferim de a­ceas­ta. Deci, cu atât mai mult, trebuie să ne străduim să‑i înţelegem pe aceşti uriaşi care acum au răposat, lăsându‑i pe toţi eventualii apărători ai or­todo­xiei într‑o poziţie foarte precară împotriva ispitelor din ce în ce mai subtile ale unei epoci anti‑creştine. Fără o lărgire şi o aprofundare a per­spectivei ortodoxe despre lume, fără a asimila cel puţin o parte din în­vă­ţătura autentic ortodoxă a marilor oameni care ne‑au transmis orto­do­xia, cu greu vom supravieţui. Arhiepiscopul Vitalie de Jordanville l‑a preţuit foarte mult pe An­dreev ca fiind un gânditor şi mărturisitor ortodox; cu numeroase ocazii l‑a binecuvântat să‑şi pună stiharul de predicator şi să ţină pre­dici în biserica mănăs­tirii. Elevii săi şi‑l amintesc ca pe un confe­ren­ţiar foarte entuziast, elocvent şi captivant (la un nivel de Sorbona mai degrabă de­cât la nivel de seminar), predând subiecte în care credea cu toată inima şi faţă de care era profund devotat. Era absolut intolerant faţă de un singur lucru: falsul, fie în viaţa duhovnicească, fie în cea inte­lectuală. În America, Andreev a fost un participant activ la viaţa biseri­ceas­că, precum şi în cercurile de studiu şi ştiinţifice. Era director al Societăţii Pirogov (organizaţie de medici ruşi în Statele Unite), unde ţi­nea adesea discursuri pe teme medicale, şi participa şi susţinea cursuri la Societatea Literară Puşkin. În afara Seminarului, cea mai în­drăgită îndeletnicire bisericească a sa era legată de Societatea Sfântul Vladimir, fondată de că­tre arhiepiscopul Vitalie cu scopul de a con­strui o biserică‑memorial a Sfântului Vladimir în Cassville, New Jer­sey (unde este acum înmor­mân­tat), şi pentru a le aminti în mod con­stant ruşilor din America despre rădăcinile lor ortodoxe în Sfânta Ru­sie. Andreev era editorul anuarului St. Vladimir Calendar, unde pu­blica propriile sale articole teologice şi fi­losofice şi ale multora altora, în apărarea adevăratei ortodoxii şi conţi­nând materiale despre ori­gi­nea şi istoria Bisericii din catacombe din Ru­sia. În fiecare an de săr­bă­toa­rea Sfântului Vladimir, când ruşii din toate părţile Statelor Uni­te veneau în pelerinaj la biserica memorial, Andreev susţinea dis­cursuri înflăcărate despre adevărata ortodoxie, despre com­baterea lu­mes­cului şi a ateismului, despre viitoarea reînviere a Rusiei ortodoxe, şi despre principiile monarhiei ortodoxe (fără de care găsea viitorul Rusiei de negândit). I.M. Andreev nu este uşor de clasificat ca gânditor ortodox. Aşa cum arată cele patru doctorate ale sale, el era medic şi psihiatru calificat, is­toric al literaturii, filosof şi teolog. Scrierile sale descoperă simultan ele­mente din toate aceste direcţii intelectuale, şi acest fapt este ceea ce le dă o calitate şi o valoare unică. Filonul principal al învăţăturii sale ortodoxe este apărarea ade­vă­ratei ortodoxii. La nivelul cel mai evident („jurisdicţional”), acest lucru înseamnă o apărare a Bisericii cu adevărat ortodoxe a Rusiei (cea din ca­ta­combe), de care a aparţinut şi pentru care a devenit unul dintre prin­ci­palii apologeţi din lumea liberă. Printre„jurisdicţiile” ruse ale Diasporei, el a considerat că doar Biserica Ortodoxă rusă din afara Rusiei are duhul Bisericii din catacombe din Rusia, ceilalţi fiind se­paratişti moderni­za­tori, înrudiţi duhovniceşte cu patriarhia moscovită, pe care în diferite momente au recunoscut‑o ca având autoritate duhovnicească asupra lor. Apărarea Bisericii din catacombe era întotdeauna la un nivel foarte înalt, întotdeauna pe temeiuri teologice şi duhovniceşti, şi chiar la înălţimea disputelor polemice, şi, după propria sa experienţă amară în Uniunea Sovietică, el nu a apelat la extreme care nu erau necesare în con­dam­na­rea trădării ortodoxiei făcute de patriarhia mos­covită. Chiar şi în arti­co­lul său comemorativ şi provocator, „Are Patriarhia Moscovei har?” (Or­thodox Russia, 1948, nr. 17, 18, 19), după ce a enumerat mo­tivele pentru care este îndoielnic faptul că Tainele patriarhiei moscovite sunt pline de har, el se dă cu grijă înapoi de la orice afir­ma­ţie imprudentă cu ob­ser­va­ţia foarte înţeleaptă că „depărtarea unei Bi­serici de la Dumnezeu şi trans­formarea ei într‑o «sinagogă a satanei» este un proces. Dar Biserica sovietică a intrat pe calea care o va duce la această «sinagogă» – despre aceasta nu poate fi nicio îndoială”. Fără a avea îndrăzneala de a face el însuşi orice judecată asupra aces­tei chestiuni, el lasă aceasta unui viitor sinod al întregii Biserici Or­todoxe Ruse. Acest articol, în general, este des­tul de profund filosofic şi teologic, prezentând aceeaşi idee ca în „do­cumentele de catacombă” din 1971: că autoritatea sovietică nu este o au­to­ritate adevărată care să ceară ascultare, conform Sfântului Pavel (Rom. 13, 1), ci o autoritate nelegitimă anti‑creştină. Cu mare pă­trun­de­re vorbeşte despre „pute­rea mistică” a comunismului, pe care îl vede ca pe un nou fenomen în istoria omenirii, o pregătire directă pentru îm­părăţia lui Antihrist. În alte articole, el supune însuşi comunismul unei critici ştiinţifice şi fi­lo­sofice implacabile, arătând că, în timp ce a fost lipsit de putere în do­vedirea adevărului ateismului şi materialismului, el a dovedit (prin uci­derile, torturile, crimele fără număr şi prin distrugere) existenţa răului obiectiv şi a întemeietorului lui, diavolul. (A se vedea „On the Character of Scientific‑Atheistic Propaganda in Soviet Russia” – „Des­pre caracterul propagandei ştiinţific‑ateiste a Rusiei sovietice” –, Or­thodox Way, 1956; „Christianity and Bolshevism” – „Creştinism şi bol­şevism” –, St. Vladimir Calendar, 1955). Datele generale oferite de el despre istoria Bisericii Ruse de la Revoluţie până în prezent (The His­tory of the Russian Church from the Revolution to the PresentDay, Jor­dan­ville, 1952) reprezintă de fapt singura carte de acest fel care exa­mi­nează istoria „jurisdicţională” a ortodoxiei ruse din secolul al XX‑lea din punctul de vedere al credincioşiei faţă de Hristos şi faţă de tradiţia bi­se­ri­cească. Pentru Andreev, conceptul de ortodoxie ade­vărată este în în­tre­gime pătruns de experienţa noilor catacombe ale secolului nostru: tot ceea ce a scris are o încărcătură de urgenţă, de se­riozitate şi de adâncă angajare, care adesea nu este de înţeles pentru cei care nu au trăit în condiţii de persecuţie, de trădare şi de întâlniri bi­sericeşti secrete (adesea, literalmente, în catacombe). Învăţătura sa con­stituie o teologie şi o fi­lo­so­fie de catacombă pentru ortodocşii creştini de astăzi, departe de exer­ci­ţiile academice zadarnice ale majo­rităţii „teologilor ortodocşi” din se­co­lul al XX‑lea. Toate scrierile lui Andreev reflectă instrucţia sa filosofică, dar el şi‑a folosit probabil cel mai bine mintea sa filosofică în articolele des­pre utilităţile şi limitele ştiinţei. Oamenii de ştiinţă pregătiţi sunt ara­reori ca­pabili să privească suficient de departe din afara specialităţii lor pen­tru a plasa ştiinţa într‑un context filosofic mai larg şi mai pro­fund; iar cei care încearcă să evalueze ştiinţa din punctul de vedere al teologiei sau al filosofiei academice sunt adesea prea generali şi im­precişi în con­cluziile lor. Andreev, cu toate acestea, fiind atât om de ştiinţă pregătit, cât şi filosof şi teolog, s‑a aflat într‑o poziţie avantajoasă unică pentru a vedea toate cele trei domenii în perspectiva potrivită. Articolul său, „Christian Truth and Scientific Knowledge” –„Adevărul creştin şi cu­noaş­terea ştiinţifică” – (Orthodox Way, 1961), defineşte remarcabil sfe­re­le şi metodele acestor două moduri de cunoaştere şi evidenţiază cum se poate să nu existe niciun conflict între adevărata ştiinţă şi adevăratul creştinism. „Doar cu o cunoaştere superficială apar false contradicţii în­tre credinţă şi cunoaştere, între religie şi ştiinţă... O educaţie ştiinţifică şi filosofică bogată şi profundă nu doar că nu împiedică credinţa în Dum­nezeu, ci o face mai uşoară, pentru că întregul arsenal al aptitudinilor au­tentice ale gândirii ştiinţifico‑filosofice reprezintă un material apolo­getic na­tural pentru credinţa religioasă. Mai mult decât atât, cu­noaş­te­rea o­nes­tă adesea are o oportunitate metodică de a descoperi coruperile cre­dinţei şi superstiţiilor periculoase, fie că sunt religioase sau ştiin­ţi­fi­co‑filosofice” (p. 72). În cazul lui Andreev, cunoştinţele sale ştiinţifice şi filosofice au fost deosebit de valoroase în apărarea creştinismului ortodox împo­tri­va ata­catorilor contemporani. În cartea sa Teologia apologetică ortodoxă –(singura lui carte care a fost tradusă în engleză, Jordanville, 1957), el în­cear­că să ofere „o bază pentru o concepţie ortodoxă asupra lumii organic holistică”(p. 5). În această carte, el face uz de date ştiinţifice, dar nu su­praestimează valoarea lor, realizând că, „în utilizarea datelor ştiinţifice, este necesară o precauţie deosebită pentru a nu deveni prea absorbit de de­mon­straţia strict ştiinţifică, aşa cum fac romano‑catolicii, ţinând min­te că toate ştiinţele oferă doar o cunoaştere ipotetică temporară, în timp ce obiectul apologeticii este eternul şi imuabilul adevăr” (p. 7). El rezistă şi în faţa ispitei de aaccentua prea mult critica perspectivelor anti-creş­ti­ne „la care sunt expuşi apologeţii creştini neexperimentaţi”, vă­zând fap­tul că apologetica „nu ar trebui să‑şi risipească eforturile în­tr‑o critică inutilă a erorilor personale, de îngustime de minte”, ci ar tre­bui să ac­cen­tueze „imaginea radiant‑strălucitoare a adevărului creş­tin”, prezentat în modul cel mai inteligibil, care să „convingă mult mai mult decât cele mai exacte dovezi logice” (p. 6). Credincioasă acestor principii, cartea are un ton calm şi moderat, amplă ca dome­niu de acţiune (făcând uz ma­xim de surse non‑ortodoxe atunci când sunt relevante) şi destul de precisă în concluzii, chiar şi în sferele pe care unii apologeţi ortodocşi, mai puţin echipaţi ştiinţific, ar prefera să le lase nedeterminate sau con­fuze. Astfel, de exemplu, el nu evită chestiunea „evoluţiei” acolo unde se referă la originea omului, şi ajun­ge la concluzii pe baza unor dovezi ştiinţifice şi patristice, destul de diferite faţă de credinţa sa tinerească în evoluţionismul lui Bergson: „regnul animal ca strămoş al omenirii există doar în invenţia darwi­niştilor; el nu există nicăieri în natură şi nu a existat niciodată... A nega faptul că omul a existat doar de 8000 de ani este aproape impo­sibil” (pp. 66‑67). Critica sa legată de„uniformi­ta­rianism” şi ideile sa­le despre „evoluţia legilor naturii” oferă material pen­tru o investigare patristică mai detaliată a unora dintre cele mai im­portante întrebări ridicate de teoria evoluţiei. Interesant este faptul că Teologia apologetică ortodoxă a pă­truns Cortina de fier şi a fost folosită foarte mult de preotul moscovit Dimitrie Dudko în predicile către comunitatea sa, în 1974 (publicate în engleză sub nu­mele Our Hope, Crestwood, N.Y., 1977), dovedindu‑şi astfel va­loa­rea apologetică în Rusia sovietică de astăzi. În tonul moral imperios al părintelui Dimitrie, în accentul pus pe importanţa suferinţei şi în abi­litatea de a ajunge repede la subiectul unei ches­tiuni intelectuale, el se înrudeşte cu Andreev; dar îi lipseşte precizia în ches­tiu­nile bisericeşti, pe care Andreev a dobândit‑o prin expe­rien­ţa sa din catacombe. În ciuda faptului că părintele Dimitrie citează în cartea sa mai mult din Andreev (pp. 68‑72, 95‑99) decât din oricare altă sursă şi că dă numele lui, titlul şi data publicării Teologiei apologetice ortodoxe, totuşi, traducătorul (ca­re dă informaţii în note de subsol despre alte eventuale surse citate) nu oferă nicio infor­maţie despre cine ar putea fi „I.M. Andreev”. Un co­men­tariu trist dar simp­tomatic despre vremurile noastre: că una din cele mai profunde minţi ruse ale secolului este un nume „necunoscut” eru­diţilor, deoa­rece el a respins înţelepciunea acestei lumi şi a ales calea „con­servatorilor”, a veritabilei ortodoxii. Dintre scrierile teologice ale lui Andreev trebuie citată în spe­cial Teologia morală creştin ortodoxă (Orthodox Christian Moral Theology,Jordanville, 1966), unde exprimă principiile generale ale comportamen­tu­lui creştin conform învăţăturii patristice, cu aderenţă strictă la ierarhia valorică ortodoxă, conform căreia conduita morală este în întregime de­pendentă de principiile religioase şi nu poate ni­cio­dată să fie despărţită de ele pentru a forma o „moralitate auto­no­mă”. El dedică, de asemenea, numeroase articole Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, punând în con­trast cinstirea ortodoxă care i se aduce cu ideile protestante şi roma­no‑catolice, descriind „slăvita sărbă­toa­re” dragă lui – Bunavestire. Poate că cele mai pătrunzătoare scrieri ale lui Andreev sunt cele de­dicate literaturii ruse. Cartea sa Schiţe ale istoriei literaturii ruse în secolul al XIX‑lea (Outlines of the History of Russian Literature in the 19th Century, Jordanville,1968) este o colecţie de eseuri care sunt re­al­mente unice în critica literară. Sunt scrise cu o dimensiune şi cu o pro­fun­zime teologică, plinătate filoso­fică a concepţiei asupra lumii şi cu o pă­trundere psiho­lo­gi­că pe care nu le mai găsim împreună la niciun alt gân­di­tor. Eseul său despre Soloviov din această colecţie este o capo­do­peră care analizează sensibil „experienţele spiri­tuale” ale acestui filosof re­ligios şi le prezintă, pe baza scri­e­rilor patristice orto­doxe, ca fiind exem­ple clasice de prelest, înşelare duhovnicească. Fără a‑şi pierde sim­patia pentru Soloviov (în special,în ultimii ani de viaţă, când acesta a venit mai aproape de ortodoxie), Andreev foloseşte acest articol pentru a pune în opoziţie clară creştinismul „reno­vaţio­nist” al lui Soloviov şi al adepţilor săi şi ortodoxia „con­servatoare” a Sfinţilor Părinţi. „Re­no­va­ţioniştii” au atacat în special Biserica rusă a ultimelor două secole, acu­zând‑o de o stare de „paralizie” (sau, mai recent, de a fi „prizonieră a Oc­ci­dentului”), de orbire faţă de mulţimea de sfinţi asceţi şi mărturisitori că­rora acea Biserică le‑a dat naştere în special în aceste secole. „Nu a­vem nevoie de nicio «renaştere» a creştinismului, de nicio «conştiinţă de sine religioasă», deoarece creştinismul ortodox nu a murit niciodată şi nu poate să moară vreodată, şi nu există nicio conştiinţă religioasă «nouă» care să ducă la mântuire!” (p. 279). Eseul despre Dostoievski din aceeaşi carte este un remarcabil exem­plu de critică literară profund creştină. Cu o pătrundere psiho­lo­gi­că adâncă, el caută realitatea creşterii lui Dostoievski în creşti­nism, ju­decând mesajul său creştin matur în lumina ierarhiei valorice ortodoxe, fără a trece cu vederea minusurile care au fost şi ele pre­zente. Deosebit de uimitor în acest eseu este răspunsul lui Andreev faţă de preocuparea umanitară a lui Ivan Karamazov cu privire la su­ferinţele copiilor; el ci­tează Vieţile Sfinţilor ortodocşi care descriu cununile cereşti obţinute de copii pentru suferinţele lor nevinovate. Alte scrieri ale lui Andreev (de exemplu „On the Orthodox Chris­tian MoralUpbringing of Pre‑school Children” –„Despre creşte­rea în mo­­rala creştin‑ortodoxă a copiilor preşcolari”, Orthodox Way, 1959; des­pre Sfântul Ioan de Kronstadt, Orthodox Way, 1958; despre prin­ci­pii­le monarhiei ortodoxe, Orthodox Way, 1951; despre muceni­cii din familia imperială şi despre nevoia poporului rus de a se căi pentru regi­ci­dul lor şi pentru apostazie, St.Vladimir Calendar, 1972) l‑au arătat a fi un convertit meticulos la ortodoxia „conservatoare” ade­vă­rată, fără acele multe „rezerve” prin care numeroşi convertiţi – atât noi, cât şi vechi – şi‑au arătat neputinţa de a înţelege plenitudinea perspectivei ortodoxe asupra lumii. În toate aceste scrieri, precum şi în viaţa sa, Andreev a fost un om cu inimă mare. A suferit groaznic din cauza conştiinţei bisericeşti şi mo­rale scăzute din vremurile noastre, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în lu­mea liberă. Este foarte probabil că anii săi de creativitate ar fi fost mult mai rodnici dacă nu ar fi fost tras în jos de sentimentul că sunt prea pu­ţini cei cărora le pasă de Dumne­zeu, de ortodoxie, de aproapele lor. Un articol în mod special (tipărit ca anexă la Teo­lo­gia sa morală) ne des­coperă preocuparea sa profund creştină, ceva ce acum pare să dispară cu desăvârşire de pe faţa pământului. Acest articol, intitulat simplu „Plângeţi!” – „Weep!” – şi dedicat co­memorării lui Dostoievski (care mai mult decât oricare altă figură din li­te­ratura rusă a descris suferinţa omenească şi sensul ei), rela­tează sim­plu despre una din recile şi „absurdele” crime ale unui mare oraş ame­ri­can. O mamă în vârstă de 29 de ani din New York, într‑o criză de furie, îşi omoară în bătaie fiul de două luni, lăsându‑l ini­ma­ginabil de de­for­mat; şi nu‑şi exprimă niciun fel de regret faţă de crimă. Andreev descrie rănile suferite de băieţel, cu detalii clinice în­fio­rătoare, şi apoi se opreş­te, ştiind că mulţi cititori vor protesta îm­potriva unor astfel de detalii „inutile”. „Oamenii au devenit surzi faţă de suferinţe. Ei fie că nu aud, fie nu vor să audă despre ceea ce se petrece, nu într‑un coşmar, ci în rea­li­ta­te.” El face apel la conştiinţa ortodoxă a cititorilor săi. „Toţi pentru unul şi unul pentru toţi suntem vinovaţi: aceasta este esenţa eticii sociale a creştinismului... Toţi sun­tem vinovaţi, pentru că toţi suntem păcătoşi; facem rele, contribuim cu răul nostru la «magazia universală a răului». Şi acest rău se acu­mu­lează într‑o imensă energie univer­sală a răului şi îşi caută întru­parea în vasele trupurilor lipsite de har, şi, atunci când le găseşte, se întrupează în ele, şi ele fac mari fapte rele... Să ne gândim fiecare la noi înşine... Ce făceai în acea seară când această faptă rea, de necre­zut, dar reală, a fost făcută? Poate că a fost păcatul tău, fapta ta imo­rală, maliţia ta, care s‑a dovedit a fi ultima mică picătură care a făcut ca vasul răutăţii să dea pe dinafară. Acesta este modul în care trebuie să reflectăm, dacă suntem creştini... Plângeţi, fraţi şi surori! Nu vă fie ruşine de aceste lacrimi! Plân­geţi!… Lăsaţi ca aceste lacrimi să‑i trezeas­că şi pe mulţi dintre cei in­diferenţi... Nu vă fie ru­şi­ne să plângeţi cu lacrimi de supărare, de com­pasiune şi de pocăinţă.” Aceste cuvinte sunt testamentul lui Andreev pentru noi, stri­gă­tul înflăcărat al sufletului său. Un om de mare eru­diţie şi sensibilitate, el şi‑a pus toate darurile în slujba lui Dumnezeu, cu întreaga sa inimă în­flăcărată şi cu sufletul său. Pentru el, adevărata ortodoxie nu era un simplu slogan şi nu era doar un simplu mijloc de a se feri pe el însuşi de apostazia unei lumi stricate. El a realizat profund faptul că cine va voi să‑şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mi­ne, îl va afla (Matei 16: 25); prin urmare, adânc înrădăcinat în ade­vă­rata ortodoxie, el şi‑a cheltuit viaţa pierzându‑şi sufletul, sa­crificându‑se pentru alţii, din iubire pentru Hristos. Adevăratul creştinism a devenit atât de slab astăzi, încât toate a­ces­tea ar putea să pară ciudate pentru mulţi care se privesc pe ei înşişi ca perfect ortodocşi. Puţini l‑au înţeles pe Andreev în timpul vieţii sale; era prea profund, prea arzător pentru ei. Într‑un anumit fel, el era un semn al viitoarei învieri a Sfintei Rusii, pe care o nădăjduia cu fer­voa­re. Experimentând profund şi deplin atracţia faţă de ce era mai bun din în­ţelepciunea modernă, el a sfârşit nu pur şi simplu renunţând la ea, ci de­păşind‑o prin însuşirea înţe­lepciunii celei mai înalte a Sfinţilor Părinţi. Experienţa lui de „convertit” este de nepreţuit pentru noi şi ne oferă o cheie a înţelegerii esenţei adevăratei ortodoxii, Biserica din catacombe, în Rusia de astăzi. În ultima parte a vieţii sale, Andreev însuşi a suferit o lovitură ne­mi­loasă din partea răcelii lumii moderne: a fost atacat şi bătut de hu­li­gani într‑un ascensor din New York. Nu şi‑a revenit niciodată deplin de pe urma acestui in­cident, şi în ultimii săi ani creativitatea sa intelectuală dis­pă­ruse. În ultimele luni din viaţa sa a fost în mare parte inconştient. Dar chiar şi astfel, rugăciunea sa către Dumne­zeu de la „canafca” din Di­veevo a primit răspuns: „O, Doamne, ia de la mine toată bogăţia pă­mân­tească...” Fiind lipsit de cel mai mare dar pă­mân­tesc al său, intelectul său strălucit, el a trăit din capitalul duhovnicesc dobândit până atunci. În discursul lui cu privire la „Psihologia şi psi­hopatia bătrâneţii” („The Psychology and Psychopaty of Old Age”, St. Vladimir Calendar,1970), ini­ţial susţinut înaintea Societăţii Pirogov, Andreev a accentuat că „o mare consolare a tuturor necazurilor din viaţă în anii de maturitate, şi în special la bătrâneţe, este sentimentul reli­gios care a fost păstrat. Această consolare poate să dea o bă­­trâ­neţe liniştită şi calmă şi poate ajuta la ac­cep­tarea calmă a morţii ca un somn în speranţa că viaţa veşnică există într‑o altă lume mai bună”. Nu putem crede decât că Dumnezeu, fiind credincios celor care Îl slujesc cu adevărat, a răspuns, în aceşti ultimi ani, şi la a doua ju­mătate a cererii lui Andreev de la Diveevo: „Nu mă lipsi de bucuria comuniunii cu Tine, dă‑mi să păstrez până la moarte amintirea aces­tei binecu­vân­ta­te clipe de acum de simţire a Duhului Tău cel Sfânt”. Adevărata experiere a Duhului Sfânt, credincioşia faţă de ade­vă­ra­ta ortodoxie cu toată inima şi cu tot sufletul: acesta este mesajul lui I.M. Andreev pentru cei care nu au devenit prea reci la inimă pentru a‑l auzi.