Ieri s-au împlinit 35 de ani de la trecerea la Domnul a lui Daniel Turcea. Despre Daniel, din volumul „Diavolul din pahar”

Fragment din volumul Diavolul din pahar. Daniel era un tânăr genial, arhitect, cu diverse căutări intelectuale şi spirituale. Era interesat de literatură, pictură, filosofie, matematică, istoria artelor, zen, yoga. Publicase un prim volum de poeme, intitulat Entropia, care anunţa un tânăr poet veritabil şi care sintetiza frământarea sa interioară şi dorinţa de a cunoaşte Adevărul. Pe atunci făcea parte din grupul celor care gravitau în jurul lui Nichita Stănescu. Trăia intens, participând la discuţiile care se iscau în jurul mesei, bând şi dând frâu liber patimilor trupeşti, specifice tinereţii. Odată, după două săptămâni de petrecere continuă cu prietenii, familia lui a început să se îngrijoreze din pricina absenţei îndelungate de acasă. Mama lui se ruga necontenit pentru el. Aflat la limita rezistenţei fizice şi psihice, în stare de vis sau de reverie, Daniel a văzut-o pe mama lui stând îngenuncheată, fiind înconjurată de lumină, şi rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi pentru el. Pentru că era complet epuizat, nu mai avea putere să se întoarcă acasă. A simţit cum îngerul său păzitor îl ia de mână şi îl duce până în faţa uşii. Când a intrat, a îngenuncheat în faţa mamei lui, şi-a cerut iertare şi i-a promis că nu o va mai supăra niciodată. S-a închis în camera sa două zile. Când a ieşit, s-a dus la sora sa, Lucia, şi i-a mărturisit că a avut un vis în care se făcea că se afla în faţa unei biserici cu multe trepte. Şi-ar fi dorit mult să intre în ea, dar, cum a pus piciorul pe prima treaptă, o mână nevăzută l-a aruncat la pământ şi el s-a lovit cu fruntea de prima treaptă. Stând întins pe jos, a simţit o sfâşiere lăuntrică şi, ca să scape de acel chin, a început să îi strige pe Confucius, Buddha, Mahomed să îi vină în ajutor. Doar la Mântuitorul nu a strigat în disperarea lui. Cu cât le cerea acestora ajutorul, cu atât mai mult durerea lui interioară se inten-sifica. Şi-a amintit de Hristos şi a strigat din toate puterile: „Mântuitorule, ajută-mă!” Durerea a dispărut ca prin minune, iar Daniel a simţit cum se ridică în zbor deasupra pământului. Stând în aer i-a văzut venind spre el pe Sfinţii Gheorghe şi Elefterie, care arătau aşa cum îi ştim din icoane, primul era îmbrăcat în ostaş roman, iar al doilea în episcop. Între cei doi a început un dialog: „Pe acesta îl iau eu”, a spus Sfântul Gheorghe. „Nu, acesta vine cu mine. Ştii că eu mă ocup de tineri”, s-a opus Sfântul Elefterie. L-a luat în zbor şi au intrat în biserică prin turlă. Daniel a văzut în zbor frescele şi icoanele din biserică şi a ajuns în faţa icoanei de pe bolta altarului, unde era pictată Maica Domnului, i-a sărutat mâna, L-a îmbrăţişat pe Iisus şi i-a spus Preacuratei: „Maica Domnului, aici vreau să rămân!” Daniel i-a povestit visul surorii sale, Lucia, şi a întrebat-o dacă ea crede că este de la Dumnezeu. Ea i-a răspuns că da, crede că e de la Dumnezeu, pentru că este un vis în care apar Maica Domnului şi sfinţii. Daniel s-a gândit că, dacă visul este de la Dumnezeu, această biserică există, iar el o va găsi. Zile şi luni în şir a colindat toate bisericile din Bucureşti, doar-doar îi va regăsi pe cei doi sfinţi care îl duseseră în vis în faţa Maicii Domnului. Întro dimineaţă de februarie, după un an de zile de căutări, a venit extraordinar de bucuros acasă şi i-a spus surorii sale că a găsit biserica. Era Biserica Sfântul Elefterie, situată vizavi de parcul de la Operă. Aici i-a recunoscut pe cei doi sfinţi, care stau de-a stânga şi de-a dreapta altarului, şi a văzut pe bolta altarului icoana cu Maica Domnului cu Pruncul în braţe, icoană pictată de părintele Arsenie Boca. Visul fusese, prin urmare, de la Dumnezeu. Daniel a început să se ducă des la biserică, împreună cu mama şi sora sa Lucia. A început să caute cu râvnă un duhovnic de la care aştepta să primească răspuns la multitudinea întrebărilor care îl frământau, dar nu era mulţumit de preoţii cu care stătea de vorbă. Un prieten arhitect i-a sugerat să meargă împreună să îl cunoască pe părintele Arsenie Papacioc, care pe atunci era la Cernica. Într-un final s-a lăsat convins şi, înainte de a porni spre Mănăstirea Cernica, i-a spus surorii sale: „Dacă nici părintele Arsenie nu-mi va răspunde la întrebările mele, atunci renunţ de tot la spovedanie”. A urmat o întâlnire cu părintele Arsenie de opt ore. În timpul celor opt ore, Daniel şi-a epuizat întrebările şi s-a şi spovedit. Mai târziu, părintele Arsenie Papacioc avea să îi mărturisească surorii lui Daniel că a fost cea mai grea spovedanie pe care o trăise vreodată şi că se ruga continuu ca Dumnezeu să îl lumineze să îi dea lui Daniel răspunsurile pe care acesta le dorea şi care proveneau din toate domeniile lui de interes. Părintele Arsenie i-a spus, de asemenea, Luciei că nu mai întâlnise niciodată până la el un intelectual cu atâta râvnă de a cunoaşte Adevărul. La rândul lui, Daniel fusese impresionat că părintele îi demolase toate teoriile, cărămidă cu cărămidă. Au citit împreună canoanele Sfinţilor Părinţi din care rezulta că Daniel, după păcatele pe care le făcuse, ar fi trebuit să nu se împărtăşească o perioadă de timp extrem de îndelungată! Dar părintele Arsenie Papacioc nu doar că l-a spovedit pe Daniel, ci l-a şi împărtăşit, spunându-i, cu dragoste, că, dacă un duhovnic salvează o mie de suflete, dar pierde unul, se duce cu el de gât în iad. L-a rugat să aibă milă de bătrâneţile lui şi să aibă grijă cum va trăi din acea clipă până la moarte. Deoarece Daniel nu ţinuse post înainte de a lua Sfânta Împărtăşanie, părintele i-a sugerat să ţină trei zile de post. Daniel, timp de o săptămână, a mâncat numai anafură şi a băut doar agheasmă. Era atât de luminos când s-a întors de la părintele, încât Lucia nu l-a mai recunoscut. Aceasta s-a întâmplat în 1976. După această spovedanie, nu a mai repetat niciunul dintre păcatele de dinainte. Viaţa lui s-a schimbat cu totul. În anul 1978 s-a îmbolnăvit grav de leucemie şi, în ziua de 29 august, de praznicul Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, a fost internat la spitalul Sahia. A trecut la Domnul în 1979, la doar treizeci şi trei de ani. Viaţa şi mai ales moartea sa i-a determinat pe mulţi dintre foştii prieteni să se întoarcă la Hristos. Dar pentru Daniel, ca şi pentru noi, creştinii, nu există moarte. Al doilea volum de poeme care nea rămas de la el, Epifania, este, după mine, cea mai profundă carte de poezie creştin-ortodoxă din toată literatura română. Cea mai puternică şi simplă revelaţie despre moarte am găsit-o în poezia lui: „Murim pentru a nu muri/ ori vom arde de tot/ pe rugul însetării/ jertfă de taină fiind/mistuindu-ne-n duh/ pentru a fi pururea vii/ murim spre viaţă/ sau murim spre moarte” (Murim pentru a nu muri). Tot aici am citit cele mai frumoase versuri despre jertfa continuă a Mântuitorului: „Cum nu vom fi vrednici de Iad/ când Sângele Lui a curs pentru noi/ iar şi iar răstignindu-Se/ în toate Liturghiile omului/ şi nu L-am vrut/ şi nu L-am crezut/ şi nu L-am urmat/ şi n-am vrut să fim/ fără moarte/ Cerurile se deschid înaintea noastră/ şi vine potopul de raze/ şi vine/ Dumnezeu ca roua/ în potir” (Cerul pogorât pe pământ). Unul dintre prietenii săi, pe care îi adusese în biserică, l-a visat stând cu braţele desfăcute în faţa unor porţi din aur, învăluit în lumina dumnezeiască şi spunându-i: „Vino! Tu de ce nu vii? Hai, vino!” Un prieten de-al meu, convins fiind că Daniel este sfânt, a vrut să sape noaptea la mormântul său de la cimitirul Cernica şi să-i dezgroape moaştele. (Ciprian Voicilă)

Ciprian Voicila. Dr. Nutu Rosca – “Hristos, adevarata libertate”, conferinta-lansare de carte- 31 mai, ora 18.30, Satu Mare

Se vor lansa volumele Diavolul din pahar. Amintiri din iadul betiei si Supravietuitorul, aparute la Editura Areopag.

Imagini de la lansarea cartii "Diavolul din pahar. Amintiri din iadul betiei", care a avut loc la libraria Sophia

Lansarea a avut loc pe 23 februarie 2012 la librăria Sophia.

Invitaţi:
Lucia Turcea, pictoriţă de biserici (sora poetului Daniel Turcea)
Marian Maricaru, teolog, profesor de religie
Cătălina Dănilă, purtător de cuvânt al editurii Areopag
Danion Vasile, editor.

Ortodoxiatinerilor.ro: Diavolul din pahar - recomandare de carte

O carte în care (re)descoperi cum frământările adolescenței, curiozitatea specifică vârstei și lipsa reperelor morale, te ademenesc în brațele unei pseudo-fericiri care îți promite că îți va alina tristețea de zi cu zi, dar în final te înșeală amarnic. Pentru unii, această ”fericire” este intrarea într-un anturaj rău famat, dar care te acceptă așa cum ești deși nu-ți înțelege zbuciumul sufletesc, pentru alții este refugiul în desfrânare și drogurile de tot felul, însă pentru cei mai mulți dintre tineri această fericire este alcoolul sub forma unei ”chindii”, a unei ”băute” cu gașca. Așa a început și aventura lui Ciprian cu alcoolul.

Acțiunea cărții pornește din timpul liceului. Ciprian face naveta până la școală iar la începutul clasei a IX-a resimte atât de acut lipsa de sens a vieții încât hotărăște să se îmbete în fiecare zi, timp de un an întreg, așa... ca o sinucidere plăcută. Prieten de pahar îi va fi un coleg de liceu iar soluția cea mai simplă și ”elegantă” a beției rapide, fără efort prea mare, a fost vodca și romul.

De aici încolo, sub înfluiența nihilismului lui Cioran și a bețiilor de ocazie, Ciprian nu întârzie să-și facă probleme la școală, iar acasă probleme cu părinții. De multe ori, alcoolul îl va pune în situații jenante precum agresivitatea dezlănțuită pe diverse obiecte, încăierarea la discotecă sau ”prieteni” făcuți la beție, de care să îți fie rușine a doua zi.

După terminarea liceului, acțiunea se va desfășura la București, unde Ciprian urmează facultatea de psihologie. Viața de metropolă îi va oferi ocazia de a cunoaște mai mulți oameni, dintre care unora le va încondeia portretele în carte, iar unii îi vor deveni ”prieteni” de pahar. Ușor, ușor, Ciprian trece prin toate ”aventurile” alcoolismului, de la beția de ocazie până la a ajunge să-și pună chiar sănătatea și viața în pericol. Toate acestea culminează până la urmă cu depresia și gândurile de sinucidere.

Surprinzător este faptul că Ciprian este în același timp credincios, citește cărți duhovnicești și frecventează slujbele bisericii. Pare de neconceput să știi că un om care deși este credincios totuși ajunge la o patimă atât de evidentă ca alcoolismul. Însă realitatea din scaunul spovedaniei probează faptul că nu evidența patimei este cea care arată gravitatea ei, ci urmările ei în plan duhovnicesc și social.

Făcând o retrospectivă, pentru mulți dintre cei care l-au cunoscut, poate că Ciprian a fost doar un adolescent cu viața dezordonată, reprobabilă, dar în realitatea cea mai profundă Ciprian a fost unul din sutele de mii de adolescenți prinși în ghearele necruțătoare ale nihilismului, dar pe care Hristos Domnul l-a scos în final biruitor, spre luarea aminte a tuturora. Părintele Serafim Rose spunea că nihilismul , conform căruia ”nu existã nici un adevãr; cã nu existã nici o stare absolutã a lucrurilor - nici un 'lucru-în-sine'. Acesta este nihilism, şi la modul cel mai extrem. Nu există niciun adevăr”, este o filozofie luciferică. De aceea, tinerii care cad pradă acestei concepții de viață trăiesc ca și cum n-ar exista vreun adevăr, ceva statornic, ceva care să merite.

Adeseori, atunci când vedem în jurul nostru tineri cu atitudine răzvrătită și sfidătoare, cu o înfățișare neconformistă ce scandalizează, nu realizăm ce luptă grea se dă în străfundurile acestor suflete naufragiate, câte gânduri negre zguduie universul lor intim pentru că nu li s-a dat piatra de temelie pe care să-și clădească sensul vieții, nimeni altul decât viața trăită în Hristos Domnul. Așa că de fapt, răzvrătirea exterioară a acestor tineri este tocmai răzvrătirea față de lumea aceasta nepăsătoare cu ei și banală în așteptări, o lume care nu le dă poftă de viață... de viață veșnică, singura care are are gustul autentic al împlinirii.

Din această experiență dramatică, dureroasă, dar nu și fără amintiri plăcute, concluzia autorului este una tranșantă, ce ar trebui să dea mult de gândit tuturor celor care cochetează cu paharul: alcoolul intră în categoria mai largă a drogurilor iar prieteniile rele strică obiceiurile bune.

O carte care ar trebui citită nu numai de cei care ”se mai scapă la un pahar în plus” ci și de toți aceia care sunt corupți încet, dar sigur, de orice patimă. Nu în ultimul rând ”Diavolul din pahar” este o carte din care au de învățat nu numai tinerii, dar și părinții deopotrivă.

Cum a scăpat Ciprian de alcoolism, este pe cât de neașteptat, pe atât de elementar în viața duhovnicească.

(Dan)