marți, 15 iunie 2021

Cenaclul "Constantin Oprișan" stă să se ivească

 O idee excelentă!

Un cenaclu deschis, în primul rând, tinerilor creștini, cu preocupări literare:


https://cenaclulconstantinoprisan.wordpress.com/contact/

"Cenaclul Constantin Oprișan

Va fi înființat în anul 2021 cu scopul salvării și re-românizării literaturii din țările noastre – România și Basarabia.


Vom realiza aceasta în numele și cu sprijinul scriitorilor care s-au sfârșit în închisorile carliste și comuniste – Constantin Oprișan, Părintele Daniil (Sandu) Tudor, Nae Ionescu, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu – și cu sprijinul tuturor celor care au trecut prin ele, mulți, începând cu Radu Gyr, Vasile Voiculescu, IPS Bartolomeu Anania, Ioan Ioanolide, Virgil Maxim, Demostene Andronescu și câți alții…


Literatura noastră a apucat-o pe un drum greșit și trebuie să-și schimbe destinul.


E nevoie de o generație de scriitori care să ridice autenticitatea adusă de Fracturism la dimensiunea Operei și a Națiunii.


Până când să fim blocați în frântură și imitație? De ce să nu avem operă și originalitate?


Vrem să provocăm o trezire, o regăsire a literaturii române, neocolind cărarea suferinței. Cu vorbele poetului Constantin Oprișan:


„Şi izbucneşte-n hohot: de ce n-am mers cu dânsul,

Să-i sprijin eu povara şi muntele să-l sui?

Am plâns, dar El cu haina mi-a şters pe faţă plânsul

Şi port de-atunci şi astăzi în lacrimi chipul Lui.”


Toți tinerii care cred cu tărie în Dumnezeu, în destinul acestei țări și în puterea lor de a deveni mari clasici ai literaturii române să vină alături de noi.


Cei care șovăie, mai bine să renunțe de acum. Pentru că vom avea mult de muncă și vor fi multe împotriviri.

Marius Ianuș (coordonator)

duminică, 13 iunie 2021

Cele mai bune volume semnate de Danion Vasile

 


Din volumul "Despre Părintele Macarie", în curs de reeditare la Areopag. O nouă mărturie urmată de postfața semnată de Danion Vasile


 Părintele Macarie, un părinte

cu viață sfântă 


Despre părintele Macarie aș putea scrie o carte întreagă, cu toate că ne-am întâlnit doar de trei ori până în prezent.

O să încerc să rezum ce vreau să spun, pentru a nu plictisi cititorul cu toate întâlnirile cu dânsul.

 La începutul anului 2020, împreună cu niște prieteni, am organizat un pelerinaj spre sfintele mănăstiri din zona Moldovei. Primul popas a fost la Mănăstirea Petru Vodă, spre a ne închina la mormântul Părintelui Justin Pârvu.

Ne-am închinat la mormântul părintelui, pe urmă am mers în sfânta biserică, pentru a ne închina sfintelor icoane. În biserică am găsit un părinte slujitor care citea pomelnicele credincioșilor. Am lăsat şi noi câte un pomelnic şi, înainte de a pleca spre mănăstirile următoare, l-am rugat pe acel părinte să ne spună un cuvânt de folos. Părintele ne a întrebat de unde suntem. I-am răspuns că suntem din județul Sălaj şi că dorim să vizităm mai multe mănăstiri: Neamț, Secu, Sihăstria, Sihla şi altele, la care părintele ne-a răspuns:

- Ce cuvânt de folos să vă dau eu vouă, din moment ce-l aveţi lângă voi pe părintele Serafim Bădilă de la Cășiel?

Atunci am spus, bucurându-mă, că părintele este chiar duhovnicul nostru. 

Pe urmă el ne-a recomandat să mergem neapărat la părintele Macarie, la Muntioru. Noi nu auziserăm nimic nici despre această mănăstire, nici despre acest părinte. Ajunşi acasă, ne-am documentat, citind şi vizionând nişte videoclipuri cu şi despre părintele Macarie.

Peste câteva luni, în data de 27 octombrie 2020, am organizat un nou pelerinaj, de data aceasta având ca ţintă Mănăstirea Muntioru. Făcându-ne planul, înainte de a pleca la drum, şi văzând că sunt vreo 600 km doar dus, am căzut de acord să mergem cu cea mai bună mașină pe care o deținea unul dintre noi. Pe drum, unul din pelerini a început o discuţie despre preoţi, spunând încontinuu că nu mai sunt preoți buni, că toţi umblă doar după partea financiară şi lasă la o parte mântuirea sufletelor credincioşilor şi chiar a sufletelor lor. Era nemulţumit că nu se mai fac minuni, că nu mai sunt preoţi cu har şi zicea câte şi mai câte.

Atunci am intervenit în discuţie, spunându-i că doar într-o oarecare măsură are dreptate, dar că există şi preoţi cu har şi trăitori, însă nu-i cunoaştem noi. El, indignat, m-a întrebat:

- Cunoşti tu vreunul ?

I-am răspuns: 

- Cu ajutorul lui Dumnezeu cunosc trei, dar cu siguranţă sunt mult mai mulţi. 

- Care sunt cei trei ?

- Părintele Serafim Bădilă (de la Căşiel), părintele Irineu Curtescu (de la Ponor) şi părintele Macarie (de la Muntioru).

I-am explicat că, dacă atunci când trupul se îmbolnăveşte căutăm cei mai buni medici din ţară şi de peste hotare, trebuie să facem acelaşi lucru şi pentru suflet, căutând la nevoie cei mai buni preoţi. Cu aceasta, subiectul nostru a fost încheiat.

Ajunşi aproape de mănăstire, înainte de a urca muntele, mașina cu care mergeam s-a defectat. Problema nu era că nu aveam cu ce urca muntele, fiindcă la baza muntelui ne-am dat întâlnire cu alt grup de la Bucureşti, care aveau o maşină 4x4 potrivită pentru a urca până la mănăstire.

Având semnal la telefon, am sunat la patru mecanici, pentru a cere un sfat, cu speranţa că vom reuşi să pornim mașina. Menționez că pe bord era indicată apariţia unor defecţiuni.

Aș dori să nu omit un lucru foarte important: doi dintre mecanicii consultaţi, cărora le-am trimis fotografii cu defecţiunea afişată la bord, sunt printre cei mai buni mecanici din zona Clujului. Răspunsul lor a fost la fel: că ei au mai întâmpinat această problemă şi că maşina trebuie dusă neapărat la un service auto. 

Toţi fiind cu moralul la pământ, nu știam ce să mai facem. La un moment dat, mi-a venit o idee şi le-am zis celor cu care eram să urcăm la părintele Macarie, fiind convins că dânsul o să ne poată ajuta. Eu am crezut aceasta fiindcă văzusem un reportaj în care, cu adâncă smerenie, părintele zicea că a văzut îngeri şi chiar pe Mântuitorul Hristos stând sus pe munte. 

Ajunşi la mănăstire, am mers în biserică, ne-am închinat şi am scris fiecare câte un pomelnic, pentru a-l da părintelui Macarie.

Nevăzându-l în biserică, am întrebat un părinte dacă ştie unde este bătrânul Macarie.

Răspunsul lui a fost să-l aşteptăm, pentru că este la chilie şi urmează să coboare. 

 Aflând unde este chilia dânsului, ne-am gândit să-i ieşim în întâmpinare, aşteptându-l la vreo 15-20 metri mai jos de aceasta. M-a urmat un prieten cu prietena sa, restul aşteptând în biserică.

În câteva clipe a apărut părintele Macarie împreună cu părintele Valerie.

M-am plecat, cerându-i binecuvântare părintelui Macarie, şi zicându-i că ni s-a stricat maşina.

Părintele mi-a răspuns:

- Ce să vă fac eu? Mergeţi la primărie, la poliţie, vedeţi voi ce faceţi.

Părintele ne-a pus credinţa la încercare. Următoarea întrebare a părintelui a fost, arătând spre cuplul de mai jos:

- Cum sunt finii ăştia ai tăi ?

Eu i-am răspuns că nu îmi sunt fini, la care dânsul a continuat:

- Sunt cuminţi finii ăştia ai tăi? 

I-am răspuns din nou:

- Sunt cuminţi, dar v-am mai spus că nu îmi sunt fini. 

Atunci el a încheiat:

- Lasă, că o să vezi. 

Cuvintele părintelui s-au adeverit, căci după șapte luni am fost rugat de cei doi să le devin naş. În momentul de faţă sunt finii mei. 

După slujbă l-am rugat pe părinte să stea cu noi de vorbă. Foarte greu s-a lăsat convins. Ne-a primit pe toţi deodată. Dându-i părintelui pomelnicele, ne-a întrebat despre familie şi despre copii. 

Pe drum unul dintre pelerinii cu care ne aflam în mașină zisese la un moment dat că are mici certuri cu soția sa și a adăugat: „Dacă o pun pe soție să aleagă între mine și maică-sa, soția o alege să trăiască cu soacra mea”. Ajungând la părintele Macarie, fiind toți de față, ne-a întrebat în ordine pe fiecare despre familie și dacă avem copii. Când a sosit rândul acelei persoane, părintele i-a zis: „Mă, nu te mai tot certa cu soția ta!”

Celălalt a spus: „Aveți dreptate, în ultima perioadă am avut ceva certuri mai aprinse, dar o și iubesc”.

La care părintele i-a zis: „Mă, dacă o pui pe nevastă-ta să aleagă între tine și maică-sa, o alege pe maică-sa”. Părintele a reprodus exact ceea ce el ne spusese pe drum).

Când l-a întrebat pe altul din grup dacă are copii, acela a răspuns că are. Părintele l-a întrebat:

- L-ai scris pe pomelnic ? 

Tatăl i-a arătat unde era scris numele fiului său pe pomelnic. Uitându-se părintele la nume, i-a zis:

- Nu vorbeşte copilul, nu zice „mama” şi „tata”, dar cu ajutorul lui Dumnezeu îşi va reveni încet. (Într-adevăr, aşa este, băieţelul are o formă uşoară de autism).

L-a întrebat pe următorul dacă este căsătorit, a răspuns că nu este, fiindcă nu a putut face nunta, având în vedere situaţia epidemiologică din ţară. 

Părintele îi zice:

- Bine, bine dar cununia religioasă puteai să o faci, pentru a nu trăi în desfrâu. 

Îi mai aminteşte părintele despre un păcat şi îi zice că pentru acel păcat i s-a stricat maşina (părintele neştiind de la noi cine era proprietarul maşinii).

Multe alte lucruri ascunse şi doar de noi ştiute au fost aduse de către părintele la lumină.

Ne-a binecuvântat şi ne-a urat drum bun.

Eu m-am întors din nou, singur, voind să-i mai zic ceva. Dânsul m-a chemat, zicând:

- Hai, mă! Zi, zi!

 Atunci eu l-am rugat să zică o rugăciune, să ne pornească maşina, fiindcă, după ce am văzut minuni mult mai mari, făcute prin rugăciunile sale, credeam că va porni.

Dânsul a zis:

- Bine, mă!

A zis o rugăciune scurtă, specificând la sfârşit că minuni au fost mult mai multe, dar nu mi le poate spune.

Afară m-a aşteptat părintele Valerie, chip al blândeţii, dragostei şi smereniei, chemându-mă la dânsul pentru a-mi da nişte cărţi şi icoane pentru mine şi pentru ceilalţi. 

I-am mulţumit şi l-am rugat să zică şi dânsul o rugăciune pentru noi, fiindcă avem maşina defectă. 

M-a întrebat: 

- Dar nu i-ai zis părintelui Macarie? 

- I-am zis şi a spus să mergem liniştiţi. (Am crezut în cuvântul părintelui Macarie, dar în acea situaţie tensionată voiam să se roage mai multă lume, amintindu-mi de cuvintele Mântuitorului: Unde sunt doi sau mai mulţi adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu.)

Pe urmă, părintele Valerie a exclamat:

- Cum să nu zicem o rugăciune ? Pentru rugăciunile Sfântului Arhimandrit Arsenie Boca şi ale stareţului meu Macarie, Doamne, Iisuse Hristoase, porneşte-le maşina şi cu pace să ajungă la casele lor. 

M-a rugat să fac semnul sfintei cruci pe capotă, când ajung la mașină. 

 Când am ajuns în parcare, tovarăşii de călătorie erau puțin revoltaţi, crezând că am pierdut timpul, nefiind conştient de situaţia gravă în care ne aflam din cauza maşinii defecte. 

Am încercat să-i calmez, zicându -le că maşina va porni după cuvintele părintelui Macarie şi ale părintelui Valerie. 

Ajunşi la maşină, nimeni din grup nu a crezut că o să pornească şi, spre slava lui Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului, al tuturor sfinţilor şi cu rugăciunile stareţului Macarie şi ale părintelui Valerie, după ce am făcut semnul sfintei cruci pe capotă, maşina a pornit şi de atunci nu a mai făcut probleme.

Acel tovarăş de călătorie, care era revoltat la început, s-a convins că mai sunt preoţi buni şi în zilele noastre. 

A doua oară când am fost la Muntioru ne-am întâlnit cu alt grup de pelerini. Părintele ne-a scanat pe toţi, zicându-ne fiecăruia problemele şi patimile ascunse. 

Unui domn din grupul nostru, care venise la Muntioru pentru că avea o problemă, nu putea face copii, când l-a văzut, părintele l-a întrebat:

- Ți-s morți toți?

La care domnul a răspuns că nu îi sunt morți, fiindcă îi trăiește familia.

La care părintele: „Nu, mă, nu, spermatozoizii ți-s morți toți”.

- Așa e, părinte, deși de mulți ani ne dorim un copil...

Apoi, părintele i-a mai zis:

- Mă, nu mai fuma !

Domnul acela a crezut că părintele are un simţ al mirosului mai dezvoltat. Atunci, părintele, citindu-i gândul, a continuat:

- Mă, te mai doare operaţia ? 

Doar atunci acel domn a realizat că stă de vorbă cu un om al lui Dumnezeu, care ştie toate despre tine, fără să te cunoască dinainte. 

A treia oară când am fost la părinte, am intrat la dânsul şi mi-a zis:

-  Mă, de ce nu te-ai făcut călugăr ? Ai avut două chemări. Erai un călugăr mare!

I-am răspuns: 

- Aşa este, am dorit sa fiu călugăr, dar am avut o ispită.

Părintele, văzând cu duhul ispita la care făceam referire, mi-a zis: 

- Mă, să-l ierţi! Fiindcă are şi el neputinţa lui şi diavolul nu a vrut să te vadă călugăr. 

I-am răspuns:

- Părinte, l-am iertat din toată inima.

- Aşa să faci, mă, m-a îndemnat părintele. 

După această discuţie, i-am pus un pomelnic pe masă, cu două nume, unul de bărbat, altul de femeie. Cei doi sunt căsătoriţi de mulţi ani, având şi copii, dar şi-au călcat jurământul făcut înaintea lui Dumnezeu la cununie, ambii având relaţii extraconjugale. L-am rugat pe părinte să se roage pentru dânşii. Părintele s-a uitat la numele lor, zicându-mi cu un ton ridicat, cum nu l-am mai auzit niciodată:

- Alexandru! Cu oameni de aceştia nu mai veni la mine, lasă-i în pace! 

Mi-am cerut iertare şi am promis că voi fi mult mai atent (menţionez că nu-i spusesem nimic despre dânşii).

Doresc să mai fac o mărturie. A intrat să vorbească cu părintele Macarie un preot pe care îl cunosc personal - este un om extraordinar, dar avea un păcat ascuns. Când l-a văzut, părintele i-a zis:

- Părinte, de ce nu posteşti ? 

- Părinte Macarie, postesc. 

- Părinte, de ce nu posteşti?, a repetat părintele Macarie.

- Postesc, v-am spus că postesc .

A treia oară, pe un ton mai apăsat, părintele i-a zis:

- Tu posteşti ce este greu şi ce este uşor nu posteşti !

Atunci i-a venit un gând părintelui acela şi a zis:

- Aveţi dreptate, părinte, eu nu postesc miercurile şi vinerile de peste an. 

- Ai văzut, părinte, că nu posteşti cum trebuie? De acum să posteşti.

Înainte de a pleca spre casă, părintele m-a chemat la dânsul şi mi-a zis:

- Măi, Alexandru, mi-ai adus un braţ de pomelnice de la tine din oraş, dar tu ce probleme ai ? 

- Vă zic acum problemele mele grave. 

- Ia să aud.

- Să vă rugaţi lui Dumnezeu să îmi dea înţelepciune, fiindcă mi-am pierdut-o când eram mai tânăr, fiind foarte rău. Nu că acum aş fi mai bun. A doua problemă, mai gravă, e că am o căruţă de păcate şi vă rog să-L rugaţi pe Dumnezeu să mă ierte şi să mă miluiască pe mine, întâiul păcătos.

Părintele a răspuns:

- Bine, mă, bine ! 

Şi m-a binecuvântat. 

Vă rog pe toţi cititorii să mă iertaţi pentru cuvântul lung de mărturisire scris despre părintele Macarie şi vă mai rog să mă credeţi că nu am exagerat cu nimic din ceea ce am mărturisit. Ar mai fi mult mai multe de zis, dar mă opresc aici. 

Mă mai întreabă unul, altul: „Cum este părintele Macarie? Pentru că vedem şi auzim că mergi pe la dânsul.” 

Eu le răspund:

- Este un fel ca şi părintele Arsenie Boca. Sper să nu se supere părintele sfânt Arsenie pentru această analogie. În mintea şi în inima mea sunt sfinţi amândoi. 

Sunt convins şi am certitudinea că părintelui Macarie nu-i plac cuvintele de laudă, dânsul fiind chipul smereniei. Totuşi, am scris aceste mărturii având în gând psalmul 88, versetele 1 şi 2: "Milele Tale, Doamne, în veac le voi cânta". 

Din neam în neam voi vesti adevărul Tău cu gura mea. 

 Slavă lui Dumnezeu că ne-a mai lăsat nouă, păcătoşilor, asemenea oameni ca părintele Macarie în această lume anarhică.

Sfântul Apostol Pavel face referire la asemenea oameni în Epistola către evrei (11, 38): "Ei, de care lumea întreagă nu era vrednică…"

(Alexandru Chiorean, Jibou, jud. Sălaj)


 

Nota editorului


Avem reflexul de a ne plânge că numărul duhovnicilor iscusiţi a tot scăzut (parcă exagerat de mult faţă de ritmul în care a crescut numărul călăuzelor oarbe şi al ereziarhilor de tot felul). Totuşi, până în vremurile din urmă, Dumnezeu va avea aleşii Săi, care vor duce lupta cea bună pentru Hristos, povăţuind poporul pe calea mântuirii. Avva Macarie Beşliu este unul dintre părinţii cărora generaţia veche – ai cărei reprezentanţi au trecut, aproape toţi, la Domnul – le dă ştafeta (şi cuvintele de apreciere ale părintelui Justin Pârvu faţă de părintele Macarie, incluse în cartea de faţă, confirmă acest fapt).

Ciprian Voicilă a lucrat cu entuziasm la prima carte despre viaţa şi lucrarea părintelui Macarie, luându-i acestuia primul interviu biografic şi strângând mărturii ale ucenicilor săi. (Titlul inițial al cărţii a fost Părintele Macarie Beşliu – Ctitorul cu mâini de aur.) Drumul deschis de Ciprian Voicilă a avut reverberaţii imediate. Nu după multă vreme, a apărut un alt volum, scris de părintele Mihail Milea de la Buzău, intitulat "Părintele Macarie, în slujba Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului" (cartea a apărut sub pseudonimul Sava Bogasiu).

După apariţia primei ediţii a cărţii despre părintele Macarie, Ciprian Voicilă a strâns şi alte mărturii, care au văzut lumina tiparului în anul 2013, în volumul "Despre părintele Macarie". 

Ediția de față are o singură mărturie inedită, cea semnată de Alexandru Chiorean din Jibou – cea așezată la sfârșitul cărții. Mărturia este importantă mai ales pentru că prezintă câteva crâmpeie dintr-o Românie aproape necunoscută, dintr-o Românie ignorată, dintr-o Românie uitată: România, Grădina Maicii Domnului. Mulți români trăiesc într-o țară pe care o cunosc la nivel superficial, fiind manipulați de mass-media, de internet și de rețelele de socializare. Aceasta e, fără îndoială, România lor. România adevărată, România autentică, e cu totul altfel. Ea coexistă cu România artificială, dar este foarte diferită de ea. Pentru mulți români, anul 2020 a fost un an de tensiune, frică, împuținare a credinței. Exact în această perioadă, unii au reușit să se apropie mai mult de Dumnezeu și de oamenii Lui. Același interval de timp, același loc geografic, dar o cu totul altă raportare…

Nu încerc să prezint o imagine utopică și idilică a țării în care trăim. Sunt conștient că doar ipocrizia ne face să ne batem cu pumnii în piept că suntem majoritar ortodocși pe aceste meleaguri, în timp ce suntem pe un loc de frunte în clasamentul mondial al avorturilor sau în timp ce doar un procent mic de români vine în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. În timp ce mulți au renunțat să vină la slujbe de frica de a nu se îmbolnăvi, iar unii dintre cei care vin sărută sfintele icoane (sau sfintele moaște) purtând măști pe fețele lor și temându-se că sărutarea acestora i-ar putea îmbolnăvi. Dar tocmai în această Românie, greu încercată de ispitele veacului, Hristos lucrează în chip minunat, prin ierarhii, preoții și mirenii care îi sunt cu adevărat credincioși în aceste vremuri de cernere a credinței. Să ne rugăm pentru părintele Macarie Beșliu, ca Dumnezeu să îi dea în continuare putere și cuvânt de folos, pentru a putea fi sprijin pentru cât mai mulți credincioși… 

Danion Vasile, 7 iunie 2021

joi, 13 mai 2021

O carte adevărată



Descărcabilă de aici.

Cum recunoști o carte cu adevărat mare?

În vremurile noastre, o carte care-și merită numele supără pe toată lumea. 

"Cursul" este foarte incorect politic. Și supără pe atât de multă lume încât mă tem să nu omit pe cineva: pe progresiști, dar și pe filetiști, pe creștinii de carton, dar și pe membrii confreriilor oculte, pe cei ce se extaziază în fața modernității, pe evoluționiști, dar și pe aceia care încă nu s-au decis dacă au fost creați de Dumnezeu sau provin din maimuță, pe cei ce idolatrizează muzeografic Ortodoxia, dar și pe consumatorii salatei New-Age.

Nu vă mai pierdeți vremea cu producțiile unor așa-ziși autori (care au scris mai multe cărți decât au citit), cu emanațiile falșilor conservatori, cu cei care vor să fie cu Hristos dar să se bucure și de privilegiile unei bune situări în ierarhia acestei lumi.

Vrei să descoperi rădăcinile apostaziei contemporane? Citește "Cursul de supraviețuire ortodoxă"!

Ești părinte și consideri că scopul unei educații veritabile este să le dezvolte copiilor spiritul critic și că educație înseamnă în primul rând paideea - formare a personalității, nu doar informare? Citește împreună cu fiul sau fiica ta "Cursul"! (Ciprian Voicilă)

PS. Cartea a fost tradusă și editată de Ninel Ganea.

vineri, 30 aprilie 2021

Easter Traditions on Both Sides of the Atlantic


Text de sociologul Ciprian Voicilă al Muzeului Național al Țăranului Român. Tradus în engleză de Andreea Scridon. Prezentat de Andreea Scridon. Videografie de Dragoș Popa.
O producție a Institutului Cultural Român din New York în colaborare cu Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca și Muzeul Național al Țăranului Român din București.

miercuri, 21 aprilie 2021

„Fratele nostru este viața noastră!”

 


Postul cel Mare este un timp al regăsirii de sine. Angajamentele noastre față de lume, grijile, ­cohorta obligațiilor de zi cu zi cad în plan secund. Ne amintim că, mai presus de toate, suntem ființe plămădite după chipul și asemănarea Chipului - Iisus Hristos. Ne amintim că scopul vieții creștine ­este comuniunea cu El, „Calea, Adevărul și Viața”. Părăsind cele ale lumii, exterioritatea absorbantă, mintea noastră se întoarce „acasă”, din vagabondajul ei: ne cufundăm în noi înșine, atenți la miș­cările fine ale sufletului.

Ca un străjer încercat, mintea veghează la gândurile și dispo­zițiile rele, care ame­nință să ne arunce, pentru a câta oară?, în mrejele vechilor păcate și patimi. Redescoperim valoarea revigorantă a postului, prin care sufletul nostru devine stăpân peste trup. Când postim, gândurile toxice, pornirile pă­timașe ale inimii slăbesc în inten­sitate, izbindu-se ca de un scut nevăzut. Gândul la Dumnezeu devine un filtru al mișcărilor psihicului nostru: în lumina lui deslușim toate umbrele din lăuntrul nostru.

Tot acest efort de interiorizare întru Hristos, pentru Hristos este benefic ființei noastre, în integralitatea ei. Nu trebuie totuși să ignorăm o dimensiune importantă a existenței noastre spirituale: relația cu semenii noștri.

Suntem ființe deschise spre ceilalți. Trebuie să părăsim „zidurile” citadelei în care tronează iubirea pătimașă de sine, atenți la durerile și poverile care apasă asupra semenilor noștri, ame­nințând să-i strivească.

Textele liturgice, rugăciunile care ne mângâie auzul în biserică, în această perioadă, ne înmoaie inima, topind sloiurile de gheață cu care am „pavat-o”. Spre exemplu, înveșmân­tându-ne sufletul în cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, îl implorăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de duhul demonic al stăpânirii semenilor (atât de cotropitor în vremurile noastre) și să ne dăruiască gând smerit și dragoste.

Dacă vrei să te asculte Dumnezeu, nu-l mâhni pe aproapele tău

Viețile cuvioșilor, mărturisitorilor, sfinților ne vorbesc, la rândul lor, despre importanța pe care o are aproapele în vindecarea noastră de patimile care se fac zid între noi și Dumnezeu. Cu ani în urmă, am ajuns în căsuța părintelui Proclu, din satul Metocul Bălan, răsărită la hotarul care despărțea plaiurile, pădurea, munții neatinși de mână omenească de lumea civilizată, dar pe alocuri atât de artificială și de robotizată a omului contemporan. Privit dintr-o altă dimensiune, monahul Proclu - împuținat la trup, care ne vorbea cu ochii inundați de lacrimi despre dragostea Maicii Domnului - era un munte de smerenie. Dar și un izvor nesecat de grijă și compasiune pentru durerile credincioșilor care îi treceau pragul chiliei. Cu greu ne-am despărțit de el, după câteva ore de binecuvântată sfătuire, și de cămăruța sa de primire, ­populată de icoane fel de fel, ­umplută de un har aproape palpabil. Dar nu am plecat pe drumul întoarcerii spre casă cu mâna goală: ne-a spus că dacă vrem ca Bunul Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie să avem grijă să nu-l mâhnim pe semenul nostru. Altfel, Duhul Sfânt ne lasă în părăsire, iar la ceasul rugăciunii nu o să ne mai putem ruga. Tot atunci bătrânelul purtător de Dumnezeu ne-a sfătuit ca, atunci când vom fi ispitiți să îi reproșăm ceva aproapelui nostru, să ne spunem „nu o să-i zic azi, ci mâine”. Și până mâine ispita - de a răspunde la reproș cu reproș, la osândire cu osândire - va dispărea. Mi-am amintit atunci de rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru „întregul Adam” și de învățătura sa: „Fratele nostru ­este viața noastră”.

Gustave Flaubert cunoștea bine Patericul

Patericul egiptean ne vor­bește, la rândul său, de impor­tanța virtuților care îl vizează pe semenul nostru, fără de care mântuirea sufletului ne este primejduită. Sfântul Antonie cel Mare sfătuia: „De la aproapele nostru vin și viața și moartea. Dacă-l vom câștiga pe frate, îl câștigăm pe Dumnezeu. Dacă-l smintim pe frate, păcătuim împotriva lui Hristos”. Regretul ­Avvei Agathon l-a inspirat pe Gustave Flaubert, părintele realismului literar, care a scris mai apoi memorabila Legendă a Sfântului Iulian Ospitalierul: „Dacă aș putea găsi un lepros, să-i dau lui trupul meu și eu să-l iau pe al lui, aș fi tare fericit. Aceasta este iubirea cea desă­vârșită”. ­Într-adevăr, cine poate pretinde că a atins asemenea culmi de ­iubire a semenilor?!

Conștienți fiind de moliciunea, ba chiar de nevolnicia noastră, putem, în schimb, să cultivăm acele virtuți mai la îndemâna noastră: nejudecarea aproapelui nostru, blândețea, milostenia, negrăirea de rău, iertarea, neținerea de minte a răului pe care ni l-a pricinuit cineva.

Tot despre Avva Agathon citim că de fiecare dată când vedea ceva condamnabil, reușea să nu judece, spunându-și: „Să nu faci asta, Agathon!”, „iar mintea sa se liniștea pe dată”. Avva Visarion aflându-se odată într-o biserică, în care s-a întâmplat ca un frate care păcătuise să fie gonit afară, s-a ridicat și a ieșit și el din ­biserică, spunând: „Și eu sunt păcătos”.

Cerându-i odată Avva Pafnutie Cuviosului Macarie Egipteanul cuvânt de folos, acesta l-a sfătuit: „Să nu faci rău nimănui și să nu judeci pe nimeni. Păzește aceste porunci și te vei mântui”.

Milostenia și credința ne curăță de păcate

Avva Moise, cel care mai îna­inte fusese tâlhar, învăța că duhul pocăinței, al prihănirii de sine se risipește dacă atenția noastră nu mai este orientată spre propriile păcate, ci spre acelea ale semenilor: „Dacă suntem atenți la păcatele noastre, nu mai vedem ­păcatele aproapelui. E o nebunie ca un om cu un mort în casă să-și lase mortul său și să se ducă să plângă mortul aproapelui. A muri față de aproapele tău înseamnă a-ți duce păcatele proprii și a nu avea grija altuia, dacă-i bun sau rău. Să nu faci rău nimănui și să nu ai nici un gând rău pentru cineva în inima ta. Nu-l disprețui pe cel care face rău, nu fi de partea celui care face rău semenului său și nu te bucura împreună cu el. Nu bârfi pe nimeni, ci spune: Dumnezeu îi cunoaște pe toți. Nu fi alături de cel care bârfește, nu te bucura de bârfa lui, dar nici nu-l urî. Iată ce înseamnă să nu judeci pe nimeni. Nu dușmăni pe nimeni și nu ține dușmănia în inima ta. Nu-l urî pe cel care-și dușmănește aproapele. Aceasta este pacea. În toate mângâie-te cu gândul că truda durează puțin, iar odihna totdeauna, prin harul lui Dumnezeu Cuvântul. Amin”.

Virtutea blândeței domolește și stinge mânia - „vinul dracilor”, cum o numea Evagrie Ponticul. Ea este semnul smereniei și al faptului că în sufletul respectiv și-a făcut sălaș Duhul Sfânt. La rândul său, milostenia este mântuitoare. Avva Pimen învăța: „Lucrează cât poți cu mâinile, ca să faci milostenie din câștig. Căci este scris: milostenia și credința curăță de păcate (Pr 16, 6). Credința, spunea el, „înseamnă a trăi în smerenie și a face milostenie”. Uneori ne surprindem pe noi înșine că suntem milostivi cu semenii noștri, urmărind însă un scop egoist. Și ne vine gândul: „Mai are sens să fac milostenie?”. Amma Sara ne răspunde: „E bine să facem milostenie. Chiar dacă este pentru plăcerea oamenilor, până la urmă este și pentru ­plăcerea lui Dumnezeu”.

În final, propun spre medi­tație un ultim cuvânt cules din Pateric: Avva Ioan cel Scund spunea deseori - „Nu se poate zidi o casă de sus în jos, ci de la temelie către acoperiș. (…) Temelia este aproapele, pe care trebuie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Ciprian Voicilă