sâmbătă, 13 martie 2021

Tu îi poți reda Georgianei bucuria și speranța!

 


Câtă dragoste de viață, câtă încredere irumpe din ochii calzi și buni ai Georgianei! Tu poți întreține nădejdea ei în viitor, îi poți reda nu doar bucuria de a trăi, ci însăși viața! Cum? Donând un bănuț în conturile deschise pentru Georgiana Manea: 

Conturi în lei: RO 02 RZBR 0000 0600 1983 8215 - Manea Georgiana Elena (Raiffeisen) RO 81 RZBR 0000 0600 0637 1932 – Manea Neculai Adrian (Raiffeisen) - tatăl 

Cont în euro: RO 92 BACX 000000 149436 0000 – Teodor Mihail Manea (Unicredit) – fratele 

 Luni, 15 martie, pășim pe drumul deschis de Postul Mare, ce ne va duce spre bucuria negrăită a Învierii Domnului. Darul tău pentru Georgiana, Bunul Dumnezeu ți-l va întoarce înzecit și însutit. Consătenii Georgianei, din comuna Brebu (Prahova), au făcut corp comun în jurul ei, angajându-se în lupta cu întunericul și deznădejdea care îi amenință viitorul: își vând la licitație ce au mai de preț prin casă – ceasuri, obiecte vestimentare sau casnice... Suma necesară pentru tratament (transplant de măduvă) este enormă: 92.000 de euro. Intră și tu, alături de ei, în lupta pentru viața Georgianei! Ciprian Voicilă 

[Georgiana Manea, de 24 de ani, de profesie inginer, diagnosticată cu limfom non-hodgwin, cancer limfatic, este internată în Turcia, la spitalul Medical-Park]

marți, 9 martie 2021

Sfinți-mucenici-măcinici. Sensuri pierdute, sensuri regăsite

 




An de an, pe 9 martie, creștinii-ortodocși îi prăznuiesc pe cei 40 de mucenici din Sevastia (Armenia zilelor noastre).

Prin Bucovina și Moldova li se zice mucenici, prin Muntenia sfinți, sâmți, mocenici sau măcini. Despre ei circulă multe legende. Dintr-una aflăm de ce odinioară atât femeile, cât și bărbații se abțineau în această zi de la „lucruri grele”. Să ne lăsăm, împreună, conduși de firul poveștii: „Se zice că într-un an un om a pornit plugul spre a-și ara țarina tocmai în ziua de 40 de Sfinți. Văzând aceasta, Sfinții au venit la dânsul și i-au dat: Doamne ajută! Omul le-a mulțămit. Iar sfinții l-au întrebat: De ce trebuință ari aice? De grâu, răspunse omul. Atunci fiecare sfânt i-a juruit câte-o pătrare de grâu mai mult. Și așa a scos el toamna 40 de pătrări de grâu mai mult decât cum ar fi avut să scoată. Al doilea an, aducându-și omul aminte de norocul ce l-a pălit anul trecut, se duse tot în ziua de 40 de Sfinți la arat și de astă dată cu mult mai dimineață decât în anul trecut. Și iarăși au venit la dânsul cei 40 de Sfinți. Dar acuma nu i-au dat mai mult 40 de păstrări de grâu, ci să bolească 40 de boale peste an. Și cum i-au dat, așa s-a întâmplat. Și de atunci se tem oamenii a lucra în ziua de 40 de Sfinți”.

Pe 9 martie, doar semănatul legumelor (ceapă, usturoi, curechi) era îngăduit, mai ales că în popor se spunea că pe legumele semănate în această sfântă zi nu le va vătăma vreo omidă, vreun vierme sau vreo insectă. Românii credeau că fiecare legumă semănată de praznicul mucenicilor va rodi înșeptit sau chiar, ca în basme, de 40 de ori mai mult.

Felurite erau și motivele pentru care oamenii îi cinsteau pe mucenici prin nelucrare: unii nu munceau pentru a fi feriți „de boale”, alții fiindcă moșteniseră de la străbuni credința că toți sfinții din cer participă, în sobor, acum la Sfânta Liturghie, alții fiindcă sfinții alungau din pământ sau apă înghețul.

Româncele nu doar semănau legume sau împărțeau moși sau sfințișori, ci, prin unele zone, mai ales în Bucovina, strângeau apă de ploaie sau de nea pentru a o folosi în cursul anului împotriva bolilor (dureri de cap sau de ochi). În Munții Apuseni întâlnim un obicei interesant: localnicii își stropeau vitele cu mujdei pentru a le feri de mușcătura șerpilor și a nevăstuicilor.

Pe 9 martie se făceau predicții despre noul an agricol. Unii ziceau că dacă plouă în ziua celor 40 de mucenici, va ploua și de Sfintele Paști. Alții spuneau că de va ploua acum, toată primăvara va fi ploioasă. În popor se zicea că acum revin la noi cocostârcii și berzele.

Zilele Moșilor încep chiar pe 9 martie. Dacă Babele sunt rele (fie ploioase, fie cu ninsoare abundentă) Moșii sunt buni: credința străveche ne spune că ei bat cu botele (bâtele) sau ciocanele în pământ, să intre în el gerul și să iasă căldura, atât de necesară creșterii vegetației. Bătând cu botele glia, zic unul către celălalt:

40 de mucenici,

40 de sfinți voinici,

Dați cu botele-n pământ

Ca să tune (intre) frigul

Și să iasă căldura!

Un alt obicei interesant întâlnim în Bucovina de altădată: în vechime, țăranii, mai ales tinerii băteau, pentru fiecare mucenic, o metanie ca să fie sănătoși și să trăiască ani îndelungați.

Hmmm! Ce buni sunt măcinicii pe care îi mâncăm pe 9 martie, indiferent sub ce formă ni se prezintă în farfurie: copți, unși cu miere, tăvăliți prn nucă – așa cum se fac prin Bucovina și Moldova – sau fierți, ca în Muntenia. Măcinicii/sfințișorii/bradoșii/brândușii sunt turte în formă de om (uneori li se face chiar gură, nas, ochi, mâini și picioare), porumbel sau albină. Prin Bucovina sfințișorii sunt duși la biserică pentru a fi sfințiți, apoi dați de pomană creștinilor prezenți, copiilor și oamenilor săraci. Alții îi duc la biserică ca prinos adus lui Dumnezeu, sperând ca recolta să le fie bogată în noul an.

În vechime, prin Muntenia se făcea Uitata - întru pomenirea tuturor morților, care în timpul anului ar fi fost uitați, nepomeniți la sfântul altar. Femeile frământau un bradoș „mai mare, în formă de om, cu gură, urechi, nas, dar orb, și-l numesc Uitata. (...)Această Uitată este jucată de copii în jurul focului, ce se face în bătătură, apoi unsă cu miere și mâncată”. (Cf. S. Fl. Marian, Sărbătorile la români, volumul 2, Editura Fundației Culturale Române; 1994, p.19)

Ciprian Voicilă

 

vineri, 26 februarie 2021

„A trăi clipa” versus „a pune început bun”

 


 [Publicat în Ziarul Lumina ]

Cu fiecare an care trece, nădăjduim ca acela care ne stă înainte să fie unul mai bun: toți ne dorim sănătate, prosperitate, toți vrem ca acțiunile importante pe care le întreprindem să „meargă șnur”, fără pic de piedică. 2020 a fost un an dificil. Ne-a pus la încercare rezistența psihică și fizică. Ne-a aruncat, pur și simplu, în situații inedite: cei mici au trebuit să se adapteze la teleșcoală, cei mari la telemuncă. Am învățat să ne trăim viața sub imperiul unui pericol nevăzut, dar atotprezent: pandemia de COVID. Un dușman invizibil care a alungat acel sentiment al certitudinii ­zilei de mâine. Micile amănunte ale unei vieți așezate - siguranța unui salariu și a unui loc de muncă, libertățile individuale, încrederea socială, sentimentul integrității fizice și psihice, impulsul de a socializa - au fost puse sub semnul întrebării.

Toți nădăjduim ca 2021 să ne redea măcar ceva din normalitatea lumii de ieri. Pe de altă parte, psihologii și filosofii antici au observat o constantă a spiritului uman: sentimentele noastre toxice, care ne alungă pacea sufletului și ne schimonosesc viața (remușcarea, frustrarea, angoasa, furia, anxietatea), au, de obicei, ca sursă fie trecutul, fie viitorul. Oare dacă am putea să ne concentrăm pe ceea ce trăim în prezent, viața noastră ar ­deveni mai bună, mai fericită? Răspunsul la această întrebare presupune să ne întoarcem în timp, în Antichitatea greco-romană, și să investigăm câteva idei interconectate: înțelept-înțelep­ciune-viață fericită-exerciții ­spirituale.

„Prezentul doar ne este fericire”

Filosofii antici au privit înțe­lep­ciunea ca pe un ideal care îți putea orienta întreaga-ți exis­tență. Dar ce era, în realitate, această înțelepciune? Reputatul istoric al filosofiei, Pierre Hadot, ne lămurește: „Toate școlile elenistice par să o definească, de fapt, aproape în aceiași termeni și, în primul rând, ca pe o stare de perfectă liniște a sufletului”.

Pentru a atinge această liniște aparte, iubitorul de înțelepciune trebuia fie să își dezrădăcineze patimile cuibărite în suflet, fie cel puțin să le tempereze. În toate școlile filosofice antice, ne spune Hadot - dacă ne referim la cele mai cunoscute, întemeiate de ­Socrate, Platon, Aristotel, Zenon din Citium, Epicur sau Pyrrhon - se practicau exerciții spirituale. Foarte variate prin natura și ­finalitatea lor: dialogul, comentariul de text filosofic, rememorarea faptelor săvârșite de-a lungul zilei, concentrarea pe clipa prezentă, analiza viselor, medi­ta­ția asupra morții și a caracterului efemer al existenței umane. Dintre ele, ultimele două practici spirituale ne vor reține aici atenția.

Focusarea atenției pe clipă este un exercițiu comun, pe care îl întâlnim în două școli filosofice, de altfel, rivale: la epicurieni și stoici. Epicurianul Horațiu recomanda într-o Epistolă de-a sa: „Convinge-te că fiecare nouă zi va fi pentru tine ultima. Atunci vei primi cu recunoștință fiecare oră nesperată. Primește fiecare clipă ce vine, recunoscându-i întreaga sa valoare, ca și cum ar sosi printr-un ­noroc extraordinar”. Prin urmare, trăirea plenară a clipei era asociată, paradoxal, cu gândul la moarte, la finitudinea propriei ființe. Același exercițiu spiritual era recomandat în școala stoică. Un adept al ei, împăratul Marcus Aurelius, scria în Cugetările sale: „Fiecare acțiune a vieții trebuie săvârșită ca și cum ar fi ultima. (...) Nu trăim decât prezentul, acest mic infinit, restul este ori deja trăit, ori este nesigur. (...) Acționează, vorbește, gândește întotdeauna ca unul care oricând poate părăsi viața. Îndeplinește fiecare acțiune ca și cum ar fi cea din urmă, ținându-te la distanță de orice este facil. Ceea ce desăvârșește maniera de a trăi este să ți se treacă fiece zi din viață ca și cum ar fi cea din urmă. Moartea s-o ai în fața ochilor în fiecare zi, și nu vei mai avea nici un gând josnic, nici o dorință exagerată”. La rândul său, Seneca sfătuia într-una din scrisorile sale: „Grăbește-te să trăiești și consideră fiecare zi ca o viață. Cine se deprinde așa, pentru cine viața e în fiecare zi trăită, acela are ­sufletul senin”.

Cum? Gândul la propria moarte nu doar că nu mă aruncă iremediabil în cea mai neagră depresie, dar are puterea să îmi modifice perspectiva asupra vieții, îmbogățind-o, împlinind-o?! Într-un interviu, Hadot remarca în acest sens: „Întotdeauna m-a uimit faptul că gândul morții ne ajută să trăim mai bine”.

Care ar fi consecințele practice ale acestei atitudini spirituale, potrivit lui Pierre Hadot? A face efortul voluntar de a-ți focaliza atenția pe momentul prezent, a trăi aici și acum înseamnă să nu ne mai proiectăm continuu în viitor, să nu ne mai lăsăm mintea asediată de incertitudinile angoasante ale viitorului. Astfel, ­„devenim conștienți de valoarea infinită a momentului prezent, de valoarea infinită a momentelor zilei de azi, dar și de valoarea ­infinită a momentelor de mâine, pe care o vom întâmpina cu recu­noștință ca pe o nesperată oportunitate”. Concentrându-ne pe prezent, viața noastră va căpăta un plus de conștiență: vom deveni conștienți de gravitatea și im­portanța fiecărei clipe. În plus, toate acțiunile noastre cotidiene pe care până mai ieri le făceam mecanic, robotic, vor căpăta greutate prin atenția sporită cu care le vom săvârși. Pierre Hadot ­subliniază: „Ceea ce contează nu este ce facem, ci cum facem. (...) Să facem ceea ce facem de obicei, dar nu așa cum facem de obicei, ci dimpotrivă, ca și cum am face respectivul lucru pentru prima dată, descoperind tot ce implică respectiva acțiune ca să fie bine făcută”. Prin efortul constant de a fi prezenți în tot ceea ce întreprindem, viața noastră va deveni mai intensă, dăruindu-ne sentimentul deplinătății ei: a-l asculta cu toată ființa pe partenerul tău de dialog, a te juca cu fiul tău fără ca gândurile să îți zboare la grijile sau interesele proprii, a te ruga fără ca mintea să îți fie asediată de necontenitele griji, a te bucura, pur și simplu, de razele soarelui înseamnă să folosești la maxim viața și să mulțumești, plin de gratitudine, pentru acest dar ­miraculos.

Valorizarea clipei prezente străbate ca un fir roșu istoria culturii. Goethe scrie într-un poem: „Vrei tu, drăguță viață, să te rânduiești?/ Grija pentru trecut trebuie să părăsești,/ Supărări cât mai puține să crești,/ De prezent neîncetat bucurie să ai,/ De dușmani nicicând să nu dai,/ Iar viitorul în mâna lui Dumnezeu să-l tocmești”. Iar în partea a II-a din Faust geniul de la Weimar spune: „N-arunci ‘napoi, ‘nainte vreo privire; prezentul doar ne este fericire”.

Prezentul - timp prețios spre mântuire

Din perspectivă creștină, clipa ne oferă șansa de a ne împăca sau de a ne apropia și mai mult de Dumnezeu. Citim în Patericul egiptean că Avva Pimen mărturisea despre Avva Pior că în fiecare zi punea început bun. Tot în acea minunată colecție de ziceri și de fapte edificatoare întâlnim următoarea întâmplare: „Povesteau părinții despre Avva Dioscor, Episcopul Nahiastiei, că pâinea lui era de orz și de linte și în tot anul punea început de viață, zicând: «În anul acesta să nu mă întâlnesc cu cineva sau să nu vorbesc, sau să nu mănânc fiertură, sau să nu mănânc poame, sau verdețuri». Și la toată lucrarea așa făcea și, după ce săvârșea una, lua alta și aceasta făcea în toți anii”. Cu fiecare an scurs, ­Avva Pior se strâmtora pe sine, eliberându-se de patimi. Cât de prețioasă poate fi o singură zi pentru mântuirea noastră reiese și dintr-o zicere a Avvei Alonie: „De va voi omul, de dimineață până seara ajunge la măsură dumnezeiască”.

În 2021 să urmăm, așadar, pilda Avvei Pior, încredințați fiind că întreaga noastră existență este o luptă, plină de înfrângeri, dar și de reușite, la sfârșitul căreia ne așteaptă viața nestricăcioasă, veșnică, trăită în lumina lină a Domnului nostru Iisus Hristos. Ciprian Voicilă

The Dragobete Meets Valentine's Day / Geographies of Tradition: EP.1/7

miercuri, 10 februarie 2021

Sfântul Haralambie oglindit în credințe, obiceiuri, legende românești

 

[Din volumul „Sfântul Mucenic Haralambie, ocrotitorul împotriva bolilor”, Editura Meteor Press, 2016]

Românii i-au dat Sfântului Haralambie felurite nume: i se mai spune și Haralam, Aralam, Aralampie, Aralambie. Creștinii ortodocși de pe întregul teritoriu al țării noastre îl serbează, an de an, la aceeași dată, pe 10 februarie.                                   

În paginile următoare vom consemna cele mai importante credințe și practici rituale prilejuite de sărbătoarea Sfântului Mucenic Haralambie.

*În vechime, străbunii noștri credeau că Sfântul Haralambie are o putere și o înrâurire deosebite asupra Morții, a Holerei, Lungoarei  (Lungoare sau lingoare – febră tifoidă) și mai cu seamă asupra Ciumei.

*Erau încredințați, deopotrivă, că Sfântul Haralambie este stăpânul și purtătorul tuturor bolilor.

*De aceea, ziua sa de prăznuire era ținută de majoritatea românilor. În această sfântă zi – la fel de sfântă ca duminica – țăranii nu lucrau nimic și posteau pentru sănătatea lor, a familiei și a animalelor din gospodărie.

*Acela care îi serbează ziua este păzit de Sfântul Haralambie de toate bolile, în tot cursul anului.

*Omul care nu ține ziua Sfântului Haralambie, care muncește și mănâncă de frupt (de dulce), se va îmbolnăvi peste an.

*Sfântul Haralambie trimite ciuma asupra oamenilor haini, care l-au supărat prin purtarea lor rea, lipsită de bună cuviință.

*În Moldova, țăranii îi serbau ziua pentru a fi ocrotiți de Sfântul Haralambie în mod expres împotriva ciumei.

*În Moldova, Muntenia și Bucovina mulți români duc de ziua sfântului, la biserică, mere, colaci, colivă pentru sufletele celor adormiți. Alții dau câte un pomelnic la Sfânta Liturghie pentru ca preotul să se roage să fie sănătoși pe parcursul întregului an, iar Sfântul Haralambie să îi ocrotească de mulțimea bolilor.

*Prin Bucovina și Moldova, după încheierea Sfintei Liturghii, românii fac praznice acasă sau la biserică pentru pomenirea sufletelor celor adormiți, în special pentru aceia care poartă numele Haralambie sau Haralampie. Dau de pomană și pentru aceia care au avut un sfârșit năpraznic. În biserică, credincioșii îl roagă pe Sfântul Haralambie să mijlocească la Dumnezeu pentru ei și să-i ferească de toate primejdiile.

*În unele ținuturi din România, creștinii roagă preotul să le facă agheasmă, să le sfințească apa pe care în zilele următoare o vor bea și se vor spăla cu ea, având credința că, prin harul dumnezeiesc, se vor vindeca de boli. Țăranii le dădeau și vitelor din ogradă să bea din sfânta agheasmă și stropeau cu ea grajdurile și pivnițele caselor, iar ceea ce rămânea aruncau în fântâni, sfințindu-le.

*Prin Bucovina, cu agheasma care se face la sfânta biserică în ziua Sfântului Haralambie se stropesc și pomii din grădină și curechiul (varza) pentru a fi ocrotite de omizi și viermi.

*În Muntenia, odinioară, țăranii credeau că praznicul Sfântului Haralambie este cea mai mare sărbătoare a pomilor, așa că în această zi ungeau toți pomii din grădină cu colivă sfințită, proaspăt adusă de la sfânta biserică.

*Tot în Muntenia, gospodarii fac o colivă în ziua Sfântului Haralambie, pe care preotul o sfințește la biserică și din care le vor da să mănânce păsărilor din ogradă, când se vor îmbolnăvi, pentru a le feri de moarte. Alții duc la biserică grăunțe de grâu nefiert, pe care preotul le slujește. Când se întorc acasă, le dau vitelor și păsărilor din curte pentru a nu se îmbolnăvi de vărsat (bubat, cum era cunoscută această boală în popor).

*În trecut, în Bucovina româncele făceau un colăcel, îl coceau înainte să răsară soarele, singur în cuptor. Când era gata copt, îl scoteau și îl rupeau în patru bucăți, apoi aruncau câte o bucată în cele patru puncte cardinale – la răsărit, la apus, la miazăzi, la miazănoapte  – având credința că în acest fel hrănesc toate gujuliile  (insectele) din lume.

*Se zice că dacă plouă în ziua de Sfântul Haralambie, va ploua negreșit patruzeci de zile încontinuu.

*Țăranii din Moldova și Muntenia cred că Sfântul Haralambie este ocrotitorul vitelor și ajută turmele să sporească, păzindu-le, în același timp, de boli.

*În Bucovina, românii cred că Sfântul Haralambie a fost încă de la începutul vieții sale păstor și de aceea a trebuit să se îngrijească să le sporească turmelor numărul.

*În ziua în care este sărbătorit Sfântul Haralambie nu este bine să înjugi boii.

*Când Moartea nu ascultă de Sfântul Haralambie, el o pedepsește călcând-o în picioare. Această credință stă la baza reprezentării sale iconografice în care sfântul ține ciuma în lanț și o calcă sub picioare.

*În Moldova se crede că Sfântul Haralambie ține toate bolile legate în lanț, iar pe Ciumă o ține sub picioarele sale. El sloboade Ciuma pe pământ numai atunci când vede că sufletele oamenilor s-au înrăit și s-au înmulțit fărădelegile.

*Este bine să ții ziua Sfântului Haralambie, postind și nelucrând, ca să nu suferi de durere de măsele în tot cursul anului.

*Odinioară se credea că omul care a murit de praznicul Sfântului Haralambie și-a dat duhul pentru că l-a mâniat pe sfântul prin purtarea sa nesăbuită, nu a cinstit ziua sfântului sau nu a păzit poruncile lui Dumnezeu. (Ciprian Voicilă)