Răzvan Bucuroiu despre "Chipuri ale sfinteniei"

Conferința Sfinții Închisorilor - Brașov, 2025

Valeriu Gafencu- o biografie

Cum îl poți cinsti mai frumos pe un purtător de Hristos altfel decât rechemând în inima ta faptele lui luminoase, care rămân vii în timp și dincolo de el? Astăzi, 18 februarie, ziua în care sufletul lui Valeriu s-a înălțat în zbor lin spre cer, îmi amintesc, văd, simt. Îi văd ochii de un albastru indigo devenind una cu cerul senin. Îi simt inima bătând năvalnic pentru Hristos și urgisitul neam românesc. Îl văd dogorind în tinerele suflete văpaia dragostei de țară.

Îi văd sufletul, în zbor alert, ca o săgeată spre idealul-țintă. Îl văd țintuit la pământ, cu lanțuri de plumb la picioare, în cavoul întunecat al Aiudului, dar cu spiritul liber, avântându-se spre înalt, o pasăre hămesită de cer. Îi văd gândul luminându-i-se, clipă de clipă, urcând treptele înțelepciunii Sfinților Părinți. Îl văd tânăr cu privirea dârză, ca o sabie oțelită de arhanghel. Îl văd prăvălindu-se la pământ, înecat în lacrimi, mărturisind, spre stupoarea multora: „Sunt cel mai păcătos om!” Valeriu se stinge și renaște prin Hristos. Tot omul vechi se destramă. Cenușă se face. Pulbere spulberată în vânt se face.

Îl văd încleștat, ca un gladiator de demult, în lupta neîndurătoare cu păcatul cuibărit în carne. Învăluit în lumina lină, blândă, a lui Hristos, Valeriu se cutremură în fața priveliștii întunecimii din el. Îl văd izolat în Zarca Aiudului, despărțit de lumea largă, ca o corabie rătăcind în larg, fără un umăr de prieten pe care să-și sprijine capul frământat de gânduri, fără calda mângâiere a mamei, fără privirile surorilor grijulii. Se agață, cu ultimele puteri, ca un naufragiat, de piatra-Hristos: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Îl văd deschizându-și inima, ca o roză purpurie, spre frații săi de suferință, Ioan și Marin. Năzuiesc împreună spre Lumină. Împart totul, de la pământia bucată de pâine până la zeama chioară din gamelă, până la sudalmele nedrepte ale gardianului. Îi văd mâinile ostenindu-i-se, în colonia de la Galda, să-și îndeplinească norma. Îi văd privirea inundată de bucuria florilor, scăldată în jocul zburdalnic al razelor răsăritului, în vreme ce din inima sa se înalță acordurile unui imn de slavă pentru frumusețea întregii firi. Îl văd cuminecându-se cu Trupul lui Hristos: cum mâna sa delicată se preface în mâna lui Hristos. Os cu os, mușchi cu mușchi, suflarea sa, respirație cu respirație, devin toate ale lui Hristos. Cine altul decât El îl apără de hoțul cuțitar, venit să-l prade noaptea la Galda? Cine l-a ferit de gloanțele vrăjmașe când Valeriu sta de strajă în foișorul de lemn?

Cine îl întărea când slugile satanei îi dădeau târcoale, ademenindu-l cu bucuriile zadarnice ale acestei lumi? „Libertatea mea e în sufletul meu, nu mi-o poate lua nimeni. Temnița sufletului meu mă înspăimântă, nu temnița voastră. Viitorul este al lui Dumnezeu, nu al vostru”, mărturiseaValeriu, din spatele cuvintelor sale grăind, cu putere, însuși Cuvântul. Ca un potir ales, Valeriu, micșorându-se pe sine, îl împărtășea tuturor pe Hristos: cea mai plăpândă mișcare a sufletului, cel mai neînsemnat gând sau gest Îl aduceau în celula rece, ostilă. Și, pentru o vreme, iadul temniței se prefăcea într-un colțișor de rai.

Când foamea mușca aprig din măruntaiele deținuților, iar ochii hămesiți căutau bucata cea mai mare de „turtoi”, Valeriu se uita pe sine, alegând cel din urmă. Îl văd pe Valeriu predându-le prietenilor săi arta smeririi de sine prin conștientizarea păcătoșeniei proprii: „Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conștiința păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului și păcatului său. Prin eul meu, eu sunt cel mai mare dușman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naște din nou în Hristos și rămânem în păcatul mândriei. Întreaga educație a omului depinde de felul în care funcționează conștiința păcatului. Numai omul care trăiește în fața lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii și a vieții. Trebuie să înfrunți păcatul până la sânge. Așa și numai așa te naști din nou. Nu există în privința aceasta cale de compromis”.

Îl văd pe Valeriu învățându-ne că Vestea cea Bună trebuie să ne pătrundă fiecare colțișor al vieții, fiecare fibră a ființei noastre: „Trebuie să devii creștin în toate aspectele vieții tale de zi cu zi și prin aceasta să încreștinezi și lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii trebuie să urâm păcatele, prostia, suficiența și moleșeala sufletelor și minților creștinilor, căci tocmai adormirea conștiinței creștine a dat frâu liber impertinenței ateiste. Să ne curățim pentru a fi vrednici de Hristos”.

Îl văd pe Valeriu urmându-L pe Mântuitorul, cu pas smerit și ferm, pe drumul povârnit, însângerat al Golgotei, pătimind pentru păcatele neamului românesc, așteptând cu dor neostoit învierea sa în Hristos. Mărturisind: „Păcatele lumii acesteia trebuie ispășite. Noi ispășim aici multe păcate. Cu toții însă suntem în mâinile lui Dumnezeu”.

Îl văd pe Valeriu făcându-se toate tuturor pentru Hristos: își împarte puțina-i hrană cu frații săi de suferință, întărește sufletele plăpânde, aflate la limita disperării, cu puterea credinței, nădejdii, hrănindu-le foamea de sens din cuvintele bogate ale Cuvântului. Îl văd pe Valeriu, ucenic desăvârșit al lui Hristos, refuzând streptomicina, care i-ar fi salvat tinerețea din gheara neîndurătoare a morții, pentru a păstra vie flacăra vieții pastorului Wurembrand.

Văd sufletul lui Valeriu cufundat în adâncă rugăciune, părăsindu-i blând, pas cu pas, trupul, pătrunzând noimele spațiului, timpului, materiei, minunându-se de tainele dumnezeiești ale creației.

Îl văd peValeriu în noaptea înstelată de Crăciun transfigurat de fericirea întâlnirii, în vedenie, cu Maica Domnului. Cuvintele ei opriseră în loc ceasornicul timpului. Din ele izvorau doar lumină, bucurie, nădejde fără margini: „Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”

Îl văd pe Valeriu înălțându-se spre tării, cu suflet învăpăiat de serafim, dornic să-L întâlnească pe Cel nevăzut, din care au răsărit cele văzute, lăsând în urma sa și chin și lacrimă. Lăsându-ne, spre dulce amintire, mireasma nelumească a sfințeniei.

Îl văd pe Ioan Ianolide punând punct cronicii vieții lui Valeriu, contemplându-L uimit pe Hristos în trăsăturile și gesturile prietenului său: „Valeriu a fost omul în care L-am văzut sălășluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră; datorită lui cred că am fost ocrotiți de Dumnezeu. (...)Tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: trăiți în Hristos!”

Ciprian Voicilă

Din amintirile prințului Mâșkin - carte de inimă bună

     

    (Cartea poate fi achiziționată de aici .)
    Trăim într-o lume în care nepăsarea în fața durerii aproapelui, împietrirea inimii au devenit normă socială. Uităm prea des cuvintele Mântuitorului: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei, 9, 13). Nu este de mirare, deci, că Părintele Serafim Rose le dădea să citească tinerilor convertiți Crimă și pedeapsă, Arhipelagul Gulag, Aventurile lui Oliver Twist pentru... a li se înmuia inima. Nu doar intelectul trebuie cultivat, ci și inima omului. Mai ales dacă ne străduim să fim creștini.

Accentul pus de Părintele Serafim Rose pe străpungerea inimii, umilința (umilenie, în rusă, katanixis, în greacă) are rațiuni duhovnicești. Sfântul Varsanufie cel Mare – ale cărui scrisori părintele Serafim Rose le-a tradus în limba engleză – învăța: „Fără durerea inimii nimeni nu primește darul deosebirii gândurilor (pricinile faptelor și celelalte, completează Părintele Serafim). Prin urmare, durerea inimii este o piatră de temelie pe calea viețuirii în Hristos.

Toate cele 12 extrase din opera lui Dostoievski, cuprinse în volumul Din amintirile prințului Mâșkin și alte povestiri pentru părinți și copii, apărut la Editura Contra Mundum în anul 2023, străpung inima cititorului, deschizând-o spre nesfârșitele suferințe ale aproapelui. Care ar fi absurde, zadarnice, dacă, prin puterea Duhului, ele nu s-ar preschimba în trepte spre cer. Antologia „pentru copii” a fost schițată de Dostoievski însuși, dar acest proiect se va materializa prin strădania soției autorului, Anna Grigorievna Dostoievskaia, după trecerea acestuia la cele veșnice.  Volumul care a văzut lumina tiparului la Editura Contra Mundum a fost îngrjit de Dan Cristian Comănescu. Textele sale introductive se remarcă nu doar prin erudiție, ci și printr-o înțelegere din interior, lăuntrică, în Duh a operei dostoievskiene. Pentru orice novice- fie el tânăr, ori bătrân – ele sunt căi luminoase de pătrundere în opera lui Dostoievski. Ele îl ajută pe cititor să facă saltul (ontic) de la simplul text literar la înțelegerea căii dostoievskiene a reînnoirii ființei umane prin asumarea dragostei jertfelnice. Dan Cristian Comănescu se întreabă în introducere: „Care este, atunci, cheia care deschide sipetul suferinței, transformând-o din iad al morții în Rai al lui Hristos Înviat? Pornind de la observațiile celui dintâi și mai distins exeget de orientare practică a întregii opere a lui Dostoievski, marele arhiereu și duhovnic Antonie Hrapovițki, asupra căruia vom reveni, cheia este, mai întâi, raportarea la suferință cu dragoste smerită și împreună pătimitoare. Adăugând unele accente puse de Dostoievski la maturitate, pe firul aceluiași gând, cheia este, apoi, amintirea: pururea amintirea de cei care s-au raportat la suferință în duhul dragostei smerite și împreună pătimitoare este, în sine, „lucrătoare”. Cheia este, așadar – și mai ales – pururea amintirea de Maica Domnului, dintre muritori cea dintâi și cea mai desăvârșită icoană purtătoare a dragostei împreună pătimitoare, prototipul maicilor înțelepte și chipul tainic al multor smeriți rugători, purtători ai așezării ei celei bune, femei și bărbați, simpli mujici și stareți călăuzitori de suflete. Cheia dostoievskiană este, în fine, pururea amintirea de Hristos, Cel îndeaproape cunoscut și urmat de Maica Domnului și de cei împreună cu dânsa. Toate acestea, ni se pare, leagă ansamblul bucăților scurte cele mai ziditoare (și accesibile) din opera lui Dostoievski, pe care el a dorit să le culeagă, pentru cei mai tineri cititori ajunși la vârsta întrebărilor fundamentale”.

În continuare voi scrie câteva cuvinte despre fiecare text dostoievskian cuprins în acest volum. În La pensionul de elită, Dostoievski suprinde trăirile pline de ambiguitate pe care tânărul Dolgoruki le manifestă față de mama sa. Aceasta îl vizitează în pensionul sadicului Touchard. „Nici nu m-am atins măcar de bunătățile ei; am lăsat portocalele și turta dulce pe masă, iar eu am stat tot timpul cu ochii în pământ, dar cât am putut mai demn. Cine știe, poate că țineam să-i arăt și că vizita ei nu-mi face nicio onoare în ochii colegilor; prin toată atitudinea mea voiam să-i dau a înțelege: „După ce mă faci de rușine, nici nu-ți dai seama de asta.”, mărturisește Arkadi. Pentru ca într-un alt moment, de singurătate amarnică, să sărute batista albastră dăruită de mama sa și să plângă, cuprins de duioșie, amintindu-și de ea, cu dor și părere de rău.

Mujicul Marei este o povestire autobiografică. Marei, țăranul cu mâinile asprite de munca pământului, îi mângâie duios obrazul micului Fedika, care se speriase de un strigăt: „Vine lupul!”. Îi atinge delicat buzele tremurânde, îl închină, îi alungă spaima. Nichifor Crainic, în cursul său Dostoievski și creștinismul rus, consideră că această amintire din copilărie i-a hrănit mai târziu lui Dostoievski imaginea idealizată, iconică zic eu, a mujicului.

Bătrâna de 100 de ani spune povestea Mariei Maksimovna, „o femeie care iubește și care e smerită” (Mitropolitul Antonie Hrapovițki). Cu un efort supraomenesc, străbate interminabilele străzi pentru a-și vizita familia și a le dărui un bănuț strănepoților cu care aceștia să-și cumpere turtă dulce. Sufletul îi părăsește lin trupul. Moare ținând mâna stângă pe umărul strănepotului Mișa. Bătrâna „și-a dat sufletul fără să bolească și fără să se facă de rușine”. Chipul morții oglindește chipul întregii ei vieți curate, trăite după rânduiala lui Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie Hrapovițki remarcă: „O femeie care iubește și care e smerită- iată una dintre cele mai mari forțe duhovnicești care se pot manifesta în această lume”.

Povestea negustorului ne descrie istoria lui Skotoboinikov, un mare bogătaș care distrusese multe vieți, dovedindu-se de nenumărate ori crud, lipsit de inimă, dar care, spre sfârșitul vieții, în urma unei întâmplări tragice, se pocăiește, renunță, în cele din urmă, la lumea deșartă și se face pelerin, colindând de la un sfânt lăcaș la altul.

În Povestea micuței Nelli, plăpânda orfană Nelli, a cărei viață era ca o rană deschisă, îl ajută pe Nikolai Sergheici să-și învingă orgoliul de tată rănit și să se împace cu fiica sa, Natașa.

În povestirea Un băiat la bradul lui Hristos, un suflețel de 6 ani, rămas orfan, părăsește de Crăciun lumea ostilă – în care avusese parte doar de foame cumplită, sărăcie lucie, bătăi -, fiind chemat de îngeri luminoși să se bucure împreună la „bradul lui Hristos”. „Hristos – îl înștiințează vestitorii cerești- face întotdeauna astăzi un brad pentru copilașii care n-au un brad al lor...” Pentru copilașii care muriseră înghețați în coșurile în care fuseseră abandonați de părinți, pe la ușile funcționarilor din Petersburg sau prin orfelinate.

Amintirile Varenkăi relatează povestea înduioșătoare a prieteniei care o leagă pe tânăra domnișoară Varvara Alexeevna de studentul Pokrovski - un om bun, mare iubitor al cărților, dar care are parte de un destin tragic.

Emelian Ilici, „hoțul cinstit”, o ființă lipsită de voință, cu viața distrusă de patima beției, dar cu inimă bună și smerit din fire, pentru a face rost de băutură, îi fură celui mai bun prieten, Astafi Ivanîci, o pereche de pantaloni de călărie. Acesta îi oferise pribeagului casă, masă și inima sa caldă de prieten. Înainte de a-și da duhul, Emelian îi mărturisește prietenului său păcatul. Între ei se iscă următorul dialog: „Ce vrei, Emelianușka? – Nădragii ăia... eu i-am luat atunci... Astafi Ivanîci... – Las că te iartă Dumnezeu, Emelianușka, sărmanule, zic. Mori liniștit... Mi se tăiase răsuflarea, domnule, și mi-au dat lacrimile”, ni se confesează Astafi.

Povestea lui Marie este, de fapt, povestea de dragoste creștinească dintre prințul Mâșkin și Marie, al cărei temei nu este erosul, ci mila. Prințul Mâșkin (Don Quijote-le lui Dostoievski) le mărturisește domnișoarelor din familia generalului Epancin,  care îi sorbeau cu nesaț amintirile: „Dacă ați ști ce ființă nenorocită era această fată, cred că vi s-ar rupe inima de milă, ca și mie”. Marie era o ființă plăpândă. Locuia într-o cocioabă dărăpănată cu bătrâna ei mamă – o femeie rea, cu inima de piatră, care își asuprea în fel și chip fiica. Marie avea 20 de ani, era bolnavă de ftizie și era nevoită să robotească din zori până în noapte pentru bucata de pâine necesară traiului. Marie avea „(ochii) blânzi, plini de bunătate și nevinovăție”.

În Aleoșa Karamazov și primele sale amintiri, cititorul asistă alături de micul Aleoșa, care avea 3 ani, la o scenă zguduitoare: în lumina soarelui care apune, mama sa îngenunchează dinaintea icoanei, țipând isteric, și o imploră pe Maica Domnului să aibă grijă de pruncul ei. Tânărul stârnește dragostea celor din jurul său, îndeosebi printr-o trăsătură sufletească: el nu judecă pe nimeni. Nici măcar pe destrăbălatul de taică-său, pe Feodor Pavlovici. Aleoșa își întrerupe studiile pentru a vizita mormântul mamei sale. La scurtă vreme se hotărăște să îmbrace haina monahală, găsind în starețul Zosima tatăl desăvârșit.

Bravul Iliușecika încearcă să spele rușinea, înjosirea tatălui său.

Multe sunt scenele din viața Părintelui ieromonah Zosima (alter-egoul literar al Starețului Ambrozie de la Optina), care îi vor merge la inimă cititorului. Voi reda aici doar un crâmpei din ele. Fratele starețului, Markel, în vârstă de 17 ani, bolnav de ftizie galopantă, în apropierea morții iminente descoperă, paradoxal, bucuria vieții în Hristos. Dacă până mai ieri era un ateu, acum o îndeamnă pe biata sa mamă: „Măicuță, nu plânge, viața e un rai în care toți ne desfătăm, numai că noi nu vrem să ne dăm seama de asta, căci dacă am vrea, chiar mâine ar fi un rai tot pământul. (...)Trebuie să știi, măicuță, că fiecare din noi e vinovat de toate și față de toți, iar eu mai mult decât oricine!” Aceasta este una din cele mai puternice idei creștine, care străbate ca un fir roșu opera dostoievskiană, după cum a remarcat marele apologet, biograf al sfinților din Biserica de Catacombe, Ivan Andreev (a se vedea, în acest sens textul de la sfârșitul volumului despre care vorbim aici, „Plângeți!”- testamentul dostoievskian al Prof. Ivan Andreev de Părintele Serafim Rose). O altă idee centrală este aceea a salvării ființei umane, a înnoirii firii omenești prin „nașterea din nou în duh”, cum remarcă Mitropolitul Antonie Hrapovițki în remarcabilul studiu Rezidirea în Duh după Dostoievski. Studiu pastoral asupra oamenilor și a vieții bazat pe operele lui F.M. Dostoievski – comparabil cu alte texte hermeneutice de referință cum ar fi cele semnate de Sfântul Iustin Popovici- Filosofia și religia lui Dostoievski sau Paulin Lecca- Frumosul divin în opera lui Dostoievski. Într-adevăr, Dmitri Karamazov și Raskolnikov, de pildă, renasc sufletește prin asumarea crucii suferinței (la fel se întâmplă cu Sonia care nu doar îi citește lui Raskolnikov despre învierea lui Lazăr, ci îl însoțește pe alesul inimii pe drumul crucii). Iar aceasta nu este posibilă fără asumarea unei dragoste jertfelnice. Cei ce se pierd în întunericul veșnic (Stavroghin, Ivan Karamazov, spre exemplu) refuză calea credinței în Hristos și a căinței.

În concluzie, dacă ești părinte și dacă tu, dragă cititorule, consideri că actul cultural nu este doar unul de transmitere a unor informații de la profesor la elev, dacă, pentru tine, educație înseamnă, în primul rând, formarea personalității copilului tău, volumul Din amintirile prințului Mâșkin este ideal pentru acest demers. El îi va educa intelectul, dar înainte de toate, inima. I-o va deschide spre suferința semenului său, îl va învăța compătimirea și îi va arăta „Calea, Adevărul și Viața”(Ioan, 14, 6).

                                                          *

O observație de final: creștinismul lui Dostoievski nu transpare doar din ideile directoare, care îi străbat ca un fir roșu opera, ci chiar din idealul său estetic. Un ideal... paradoxal. La toți scriitorii clasici întâlnim o anumită viziune estetică. Toți au o concepție personală despre categoria frumosului. Dar la nici unul dintre ei, cu excepția lui Dostoievski, nu vom întâlni ideea că frumosul este... o persoană. Este... Iisus Hristos. Analizând motivul transformării pietrelor în pâini, din Legenda Marelui Inchizitor, Dostoievski îi scrie lui V. A. Alexeev, pe 7 iunie 1876: „Hristos știa că omul nu poate trăi numai cu pâine. Dacă pe lângă asta nu va exista viața spirituală, idealul Frumosului, omul se va plictisi, va fi chinuit de tristețe și dorință, va înnebuni, va sfârși prin sinucidere sau se va lăsa copleșit de fantezii păgâne. Întrucât Hristos în Sine și în Cuvântul Său a adus idealul Frumosului și a hotărât: mai bine să implanteze în suflete idealul Frumosului; ... cu acest ideal în suflet toți vor deveni frați și atunci, bineînțeles, lucrând unii pentru alții, vor deveni și bogați... Dar dacă i se va oferi și Frumosul și Pâinea? Atunci omul va fi frustrat de muncă, de personalitate, de posibilitatea de a-și jertfi bunul pentru aproapele său – într-un cuvânt, va fi lipsit de viață, de idealul vieții. Iată de ce este mai bine să nu fie proclamat decât un singur ideal, cel spiritual”.

Ciprian Voicilă

 

 

 

 

Lansarea ediției a treia a Sfinților de lângă noi

 

O nouă apariție editorială: Sfinții ne cheamă, Editura Areopag

https://www.librariasophia.ro/biografii-marturii/sfintii-ne-cheama-15-file-din-sinaxarul-inimii-mele-16486.html 

 Cartea conține portretele, biografiile, cuvintele de învățătură rostite și trăite de sfinții mei dragi. 

Îi veți (re-)găsi aici pe Cuvioșii Paisie Olaru și Dionisie de la Colciu, pe mărturisitorii George Manu, Gheorghe Jimboiu, pe părinții Marcu Dumitrescu, Gherasim Iscu, Ștefan Marcu, pe părintele Nicolae de pe insula Zalitului, pe Sfântul Ambrozie de la Optina, pe părintele Nikon Vorobiov, pe Sfinții Amfilohie de la Poceaev și Iov din vechiul Maramureș, pe Sfântul Nicolae Velimirovici, pe patriarhul Pavle.

Bunica Ecaterina

Maica Ecaterina era o bunică nu doar sfătoasă. În chilioara ei te întâlneai cu prieteni vechi, cu actori de vârste diferite, atrași de mireasma inefabilă a bisericii. Se întâmpla asta fiindcă fosta actriță avea darul povestitului: își depăna alene ghemul povestirii– și, ca orice bunică respectabilă, avea multe ghemuri narative în coșul ei-; intra, când te așteptai mai puțin, în rolul eroinei, al călăului, al victimei, și te atrăgea ghidușă în povestea ei în așa hal încât, la sfârșitul întrevederii, abia mai nimereai ușa, surprins că ai revenit în realitatea cam cenușie a zilelor noastre. O realitate dezolant de ternă, care nu avea nimic din lumina și căldura izvorâte din cuvintele și crâmpeiele de amintire ale maicii.

Prin darul cuvântului, maica Ecaterina își transforma odăița plină de chipuri sfinte într.o adevărată rampă. Pe ea, actori din  vremuri de mult apuse -cei ce ne bucuraseră copilăria – se întâlneau cu mari duhovnici, pe care maica îi pitise în cămara cu miros de tămâie și scorțișoară a inimii ei: părintele Argatu, eroul mult-încercat în lupta crâncenă cu duhurile, avva Visarion de la Clocociov, cel ce o învățase pe maica să își transforme întreaga viață în rugăciune și, în anii din urmă, părintele Justin Mărturisitorul,  în care ea își găsise adevăratul povățuitor duhovnicesc.

Din când în când, ochii bunicii Ecaterina își pierdeau rotunjimile de mărgea și se ascuțeau ca niște săbii. Glasul i se răcea, până ce căpăta clinchetul metalului. Ce să fie oare? Cu simțul său fin, maica simțea apropierea duhurilor ce clătinau temeliile lumii rânduite de Dumnezeu. Maica își întrerupea firul poveștii, ridica amenințător cârja și se burzuluia la ele. Iar ele se înmulțiseră, nu glumă! Artizanii Noii Ordini voiau să ne cipuiască... Ecumeniștii ne nivelau credința...

Cartea ei, „Talita kumi. Înviind pe drumul Damascului” a scris.o cu multă sensibilitate, cu mult har literar. Cine nu a cunoscut.o, o va cunoaște citindu.i jurnalul întoarcerii sale la Hristos.

Fie ca bunul Dumnezeu să îi gătească un locușor cald, luminos și plin de miresme alese, așa cum îi era sufletul! (Ciprian Voicilă)