Bunica Ecaterina

Maica Ecaterina era o bunică nu doar sfătoasă. În chilioara ei te întâlneai cu prieteni vechi, cu actori de vârste diferite, atrași de mireasma inefabilă a bisericii. Se întâmpla asta fiindcă fosta actriță avea darul povestitului: își depăna alene ghemul povestirii– și, ca orice bunică respectabilă, avea multe ghemuri narative în coșul ei-; intra, când te așteptai mai puțin, în rolul eroinei, al călăului, al victimei, și te atrăgea ghidușă în povestea ei în așa hal încât, la sfârșitul întrevederii, abia mai nimereai ușa, surprins că ai revenit în realitatea cam cenușie a zilelor noastre. O realitate dezolant de ternă, care nu avea nimic din lumina și căldura izvorâte din cuvintele și crâmpeiele de amintire ale maicii.

Prin darul cuvântului, maica Ecaterina își transforma odăița plină de chipuri sfinte într.o adevărată rampă. Pe ea, actori din  vremuri de mult apuse -cei ce ne bucuraseră copilăria – se întâlneau cu mari duhovnici, pe care maica îi pitise în cămara cu miros de tămâie și scorțișoară a inimii ei: părintele Argatu, eroul mult-încercat în lupta crâncenă cu duhurile, avva Visarion de la Clocociov, cel ce o învățase pe maica să își transforme întreaga viață în rugăciune și, în anii din urmă, părintele Justin Mărturisitorul,  în care ea își găsise adevăratul povățuitor duhovnicesc.

Din când în când, ochii bunicii Ecaterina își pierdeau rotunjimile de mărgea și se ascuțeau ca niște săbii. Glasul i se răcea, până ce căpăta clinchetul metalului. Ce să fie oare? Cu simțul său fin, maica simțea apropierea duhurilor ce clătinau temeliile lumii rânduite de Dumnezeu. Maica își întrerupea firul poveștii, ridica amenințător cârja și se burzuluia la ele. Iar ele se înmulțiseră, nu glumă! Artizanii Noii Ordini voiau să ne cipuiască... Ecumeniștii ne nivelau credința...

Cartea ei, „Talita kumi. Înviind pe drumul Damascului” a scris.o cu multă sensibilitate, cu mult har literar. Cine nu a cunoscut.o, o va cunoaște citindu.i jurnalul întoarcerii sale la Hristos.

Fie ca bunul Dumnezeu să îi gătească un locușor cald, luminos și plin de miresme alese, așa cum îi era sufletul! (Ciprian Voicilă)

Învierea Domnului oglindită în tradiții și obiceiuri românești

 

Sacrul diferă radical de profan. De aceea, întâlnirea ființei umane cu puterea sacră și cu timpul sacru necesită o pregătire îndelungată și laborioasă. În simplitatea sa proverbială, țăranul român intuia, dar și cunoștea din tradiție, acest adevăr. De aceea, în așteptarea învierii Domnului nostru Iisus Hristos, el căuta, prin toate mijloacele de care dispunea, să se pregătească pentru această întâlnire. Mai corect spus, se străduia să se primenească. Trupește și sufletește. Ținea un post lung, de 40 de zile, abținându-se să mănânce „de dulce”. Se spovedea în fața preotului și se împărtășea. În acest timp, căuta să își cumpere, să își comande sau să își coasă haine noi, cu care se îmbrăca în prima zi a Paștelui. Își curăța, își punea în bună rânduială și casa și ograda.

 

De la Joia cea Mare la Joimărița

Joia din Săptămâna Patimilor lui Iisus Hristos mai era numită și Joia Mare sau Joia Neagră. Până în această zi fetele nemăritate și femeile trebuiau să-și termine de tors lâna și cânepa. Țăranii credeau în existența unui personaj mitologic – Joimărița, care colinda satele de-a lungul și de-a latul, pedepsindu-le pe femeile care nu terminaseră de tors, dar și pe acelea care nu-și cususeră cămașă nouă pentru ziua Sfintelor Paști. Joimărița avea un întreg repertoriu de pedepse, mai blânde sau mai aspre: le certa, le batjocorea, le ardea lână sau cânepa rămasă netoarsă, le ardea degetele sau le bătea peste ele. Exista obiceiul ca din Joia Mare până la Ispas (Înălțarea Domnului) țăranii să nu lucreze (nu torceau, nu coseau, nu-și fierbeau cămășile) pentru a-și feri semănăturile proaspete de piatră, de secetă și pentru ca în anul agrar ce începuse nu cu multă vreme înainte să aibă roade din belșug. În schimb, gospodinele obișnuiau să facă borș în Joia Mare. În popor exista credința că acest borș nu se va strica tot anul.

Altă credință înrădăcinată în mentalul colectiv spunea că cine doarme în Joia Mare va fi lenevos până anul următor. Tot în Joia Mare se înroșesc ouăle care vor fi consumate în cele 3 zile ale Paștelui și în Săptămâna Luminată, dar despre ele vom vorbi pe larg puțin mai târziu.

Joia Mare este o zi însemnată în cultul funerar: este și o zi dedicată morților. Potrivit unei credințe străvechi, morții revin pe pământ, la casele lor, și stau aici – de obicei, la streașina casei – până la Sărbătoarea Moșilor (în sâmbăta dinaintea Rusaliilor) sau până în Duminica Mare, când femeile împart pomeni (colaci, ulcele cu apă) pentru ca sufletele celor adormiți să se întoarcă în tărâmul lor.

În vechime, în Joia Mare românii obișnuiau să aprindă, prin ogradă, focuri pentru ca sufletele care au călătorit până aici din lumea de dincolo să se poată încălzi la ele și să se bucure de lumină. În anumite zone etnografice femeile  tămâiau scaunele așezate împrejurul focurilor și turnau apă pe lângă ele, pentru sufletele însetate. Împărțeau colaci, ulcele cu apă sau vin pentru toți cei plecați în lumea de apoi, din neamul lor, cărau apă de la fântână, cu cobilițele, și stropeau iarba proaspăt răsărită, tot în amintirea celor morți, sau pentru ca anul să fie unul bogat în roade. Femeile din fiecare familie merg la cimitir, stropesc cu apă mormintele celor dragi, le aprind la căpătâi o lumânare, împart la mormânt colaci din făină de grâu. Bătrânele făceau o turtă din făină, crestată pe margini, „pâinea uitaților”, în amintirea acelor suflete de care nimeni nu-și mai amintește, în afara Bunului Dumnezeu. Se dau pomeni și vecinilor, fiindcă Joia Mare „se satură morții”: colaci „cu lumină”, năframe, costume de haine, ulcele cu apă și vin. De multe ori, înainte de a fi împărțiți, coliva și colacii sunt sfințite de preot la biserică. O credință străveche, românească, spune că din Joia Mare până la Rusalii cerul, raiul și iadul sunt deschise, de aceea sufletele celor adormiți colindă pe pământ și se pot întoarce acasă.

Un obicei aparte, încă viu în unele zone ale României, este strigarea peste sat. În seara Joii Mari sau în Sâmbăta Paștelui flăcăii și bărbații satului se urcă deasupra unei râpe sau pe două dealuri învecinate, împărțiți în cete, și încep să strige în gura mare care dintre fete sunt harnice și care sunt leneșe, cine s-a măritat și cine a rămas fată bătrână, ce consătean stă mai mult prin cârciumă decât acasă, ce vrăjitoare fură mana laptelui de la oile sau vacile ce pasc prin pășunile învecinate. „Strigarea peste sat” era și este un fel de tribunal al poporului, cu efecte benefice asupra comportamentului comunitar: cel puțin în cele 6 săptămâni din Postul Mare sătenii din zonele etnografice în care s-a păstrat acest obicei caută să-și înfrângă pornirile pătimașe, să se poarte cum se cade.

 

Ce e bine să faci de Vinerea Mare?

Vinerea Mare mai este cunoscută în tradiția poporului român și ca Vinerea Patimilor ( lui Iisus Hristos) sau Vinerea Seacă, fiindcă, țăranii, dar și mulți creștini din zilele noastre, obișnuiesc să țină întreaga zi post negru, fără pic de mâncare sau de apă. Scopul pentru care ajunează diferă de la om la om: unii postesc pentru a fi feriți de boli (în special de dureri de cap), alții pentru a se bucura de ani mulți, alții pentru a atrage protecția divină. Potrivit unei alte credințe ancestrale, cine ajunează în Vinerea Mare își va cunoaște clipa morții, cu 3 zile înainte ca ea să survină. Tot așa, se spune că pentru a fi tare, sănătos tot anul, când te-ai trezit în dimineața zilei de vineri, când te cobori din pat e bine să calci pe o bucată de fier.

Bineînțeles, ca în toate zilele cu semnificație spirituală, în Vinerea Mare ( când, potrivit tradiției, Hristos a fost răstignit pe Golgota) nu se lucrează: gospodinele nu fac borș (fiindcă Necuratul ar veni să se scalde în el), nu se coase (se zice că cine încalcă acest tabuu, orbește), nu se toarce, nu se țese, femeile nu albesc cămăși (dacă ar face-o, ar supăra-o pe Sfânta Vineri). În schimb, fac ouă roșii pentru masa ce va fi servită în prima zi a Paștelui. Bărbații se feresc să semene ceva în pământ acum fiindcă semănăturile s-ar usca. Abținerea de la munca obișnuită are ca finalitate, printre altele, credința că în acest mod vitele din gospodărie vor fi ocrotite și nu vor cădea pradă fiarelor sălbatice. Tot în acest scop, în dimineața zilei de vineri, din Săptămâna Mare, femeile înconjură de 3 ori casa și pomii fructiferi din grădină, afumându-i și tămâindu-i, convinse fiind în sinea lor că aceștia vor rodi, iar insectele, gângăniile nu le vor pricinui vreo pagubă.

În seara Vinetei Mari creștinii merg la biserică. După încheierea slujbei, se întorc la casele lor, fiecare cu o lumânare aprinsă, foarte grijulii ca lumânarea să nu se stingă pe drum. Apoi înconjoară casa de 3 ori, purtând în mâini lumina de la biserică și fac semnul crucii, cu flacăra, pe pereți, în cele 4 părți (puncte cardinale) ale locuinței, în popor existând credința că astfel casa respectivă va fi ferită de foc, de trăsnet, iar casnicii de boli.

 

Alimentele rituale: pasca, ouăle roșii/încondeiate, mielul

Când spui Paște, spui inevitabil pască, ouă încondeiate, miel. Toate sunt alimente rituale, simbolice, toate fac parte din identitatea culinară a sărbătorii.

Pasca este cea mai importantă coptură care se face de Sfintele Paști, din făină curată, cernută prin sită deasă. Ea are formă rotundă fiindcă credința străveche spune că scutecele Pruncului Iisus au fost rotunde și e în 4 colțuri („cornuri”) deoarece mormântul Fiului lui Dumnezeu a avut tot atâtea. E umplută cu ouă, brânză de vacă sau de oaie, stafide. Prin urmare, în Vinerea Mare femeile frământau și coceau pasca. La mijloc îi făceau o cruce din aluat și înainte de a o pune în cuptor însemnau în cruce cu lopata din lemn pereții lui, spunând o rugăciune: „Cruce-n casă/cruce-n piatră,/cruce în tuspatru/cornuri de casă/Dumnezeu cu noi la masă,/Maica Precista la fereastră”. Cojile de la ouăle folosite pentru pască erau aruncate de gospodine pe o apă curgătoare. Credeau că astfel le dau de știre blajinilor că pe pământ a sosit din nou sărbătoarea Paștelui.

Ouăle înroșite sau încondeiate sunt un alt aliment nelipsit de pe masa de Paști. În tradiția poporului român, acestea sunt de două feluri: merișoare, adică de culoare roșie, și împistrite (încondeiate, muncite, chinuite, scrise li se mai spune). Multe legende autohtone oferă o posibilă explicație pentru obiceiul de a vopsi ouă de Paști. În cea mai cunoscută dintre versiuni se spune că Maica Domnului, după un drum lung ajunge pe Golgota și, pentru a-i îmbuna pe soldații romani, le oferă un coș cu ouă. Acestea sunt lăsate la picioarele crucii și, după un timp, sângele lui Hristos le colorează în roșu. Potrivit altei legende, în ziua învierii Domnului toți copiii din lume s-au trezit în mânuțe cu un ou roșu. Desenele, simbolurile zugrăvite pe oul de Paști sunt de o varietate luxuriantă și de o creativitate de invidiat: crucea Paștelui, grebla, hârlețul, roata carului, brăduțul, floarea Paștelui, calea rătăcită, peștele, laba gâștei, coarnele cerbului, fluierul ciobanului, steaua, fierul plugului, pălăria, cercelul doamnei...

Un alt aliment pascal este mielul. El îl simbolizează pe Iisus Hristos care, spun textele citite la biserică, s-a adus pe sine ca jertfă, așa cum e dus un miel la tăiere. În trecut, țăranii care nu aveau miel făceau tot posibilul să aibă pe masa de Paști carne de porc sau de pasăre.

 

Blajinii de pe malul Apei Sâmbetei

Am vorbit de obiceiul de a arunca pe o apă curgătoare cojile de ouă rămase de la pască și de credința că ele le vor vesti blajinilor că pe pământ a sosit Paștele. Dar cine sunt acești „blajini”? Unele legende românești ne spun că blajinii se situează, într-o posibilă ierarhie a ființelor, între urieși și oamenii obișnuiți. Se zice că Dumnezeu i-a creat mai întâi pe urieși. El a observat însă că aceștia metecăiau, poticnindu-se ba de munți, ba de păduri. Atunci Demiurgul a creat un neam de oameni opuși urieșilor: i-a zămislit pe blajini sau rohmani, care erau atât de mici încât era nevoie ca 9 blajini să lucreze împreună la un cuptor. Acești pitici erau oameni de caracter: buni la suflet, drepți, blânzi. Fiind însă prea mici, ei începeau multe treburi, dar nu puteau să termine niciuna. De aceea, Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii obișnuiți. Pe blajini sau rohmani, „ca să nu mai încurce lumea aici pe pământ” i-a mutat pe tărâmul celălalt. Pe acolo curge Apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei, des întâlnită în basmele românești, izvorăște de la rădăcina Pomului Vieții (situat în Paradis; varianta creștină a lui axis mundi- axa lumii). După ce înconjoară de mai multe ori pământul, pătrunde fie în iad, unde se transformă în râu de foc, fie în tărâmul morților, ducând cu ea sufletele păcătoșilor.

Etnologii și etnografii văd în blajini (denumiți și rohmani, rocmani, rugmani) niște „reprezentări mitice ai oamenilor primordiali, sau ai moșilor și strămoșilor, celebrați primăvara, la Paștele Blajinilor, de obicei în ziua de luni după Duminica Tomii”. Blajinii mitici au devenit cunoscuți în popor datorită largii circulații pe care a avut-o în Evul Mediu românesc romanul popular „Alexandria”.

Personaje mitice, blajinii trăiesc într-o zonă liminală, de trecere: fie pe hotarul care desparte lumea de aici de cea de dincolo, fie sub pământ, fie pe malul Apei Sâmbetei, în locul în care aceasta se varsă în Sorbul Pământului. Blajinii sunt urmașii direcți ai lui Adam și ai Evei, au fost martori la facerea lumii și au primit sarcina să sprijine, să susțină Pământul. Priviți din exterior, blajinii sunt foarte mici de înălțime, au corpul acoperit cu păr și umblă goi (haina a apărut mai târziu, e rodul civilizației omului, în starea paradiziacă sau în starea de natură nu era nevoie de ea). Din punct de vedere psiho-moral sunt, cum spuneam, blânzi, buni la suflet, înțelepți, credincioși; se exersează în posturi lungi și alte privațiuni (de pildă, se întâlnesc cu femeile  doar o dată pe an, de Paștele Blajinilor, pentru a li se naște prunci). Deși sunt curați la suflet, sunt deopotrivă cam înguști la minte: nu știu să calculeze când pică sărbătorile. De aceea ei prăznuiesc Paștele cam cu 7, 8 zile după ce el este sărbătorit pe pământ. Ca să-i anunțe, gospodinele de la sat aruncau pe o apă curgătoare cojile de ou roșu, în Vinerea Mare sau în sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Strămoșii noștri credeau că toate apele curg și se unesc în Apa Sâmbetei care, în cele din urmă, pătrunde în lumea subpământeană, ducând la blajini cojile de ouă de Paști. Odată ce le văd, blajinii încep să sărbătorească Paștele, în vreme ce noi aici serbăm „Paștele Blajinilor” numit și „Paștele Morților” ( cum spuneam, la 7 sau 8 zile după Înviere, în duminica Tomii sau în lunea de după ea). „În această zi credincioșii depun ofrande pe morminte, bocesc morții, împart pomeni, fac libațiuni, se întind mese festive în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde ( în Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureș, Bistrița-Năsăud)” potrivit spuselor etnografului Ion Ghinoiu.

 

Masa pascală – prilej de comuniune umană

Cum spuneam la începutul articolului, țăranul român se primenea pentru noaptea Învierii. Înainte de a o porni spre biserică, își spăla chipul cu apă proaspătă - în care pusese câteva fire de busuioc, o monedă din argint și un ou roșu, ca să fie sănătos și bogat întregul an. Se îmbrăca în straie cusute de curând. Tot omul, fie el cât de sărac, căuta să se îmbrace acum cu haine noi. Exista chiar o vorbă: „Paștele falnice/cu cămașă nouă/cu găoci de ouă”. O pornea, în cele din urmă, spre biserică ducând în desagă pasca, cozonacul, ouăle roșii, cârnații, brânza, făina, usturoiul pentru a fi sfințite de preot. Spre dimineață, revenea acasă cu lumânarea aprinsă, pe care o stingea de grindă, în semnul crucii. Mânca mai întâi „paștele” -  o pâine specială sfințită de preot, apoi ciocnea ouă cu toți membrii familiei, înfruptându-se din bucatele gătite cu atâta grijă. Pentru români, masa pascală continuă să rămână un prilej al comuniunii, al reîntregirii familiei.

Fie ca lumina Învierii Domnului să vă încălzească inimile și viața!

Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mihai luptătorul

 A plecat fulgerător la Domnul fratele nostru întru Hristos, Mihai Făgădaru. O veste șocantă pentru toți prietenii și cunoscuții săi. Am sperat că Dumnezeu și sfinții Săi îl vor mai lăsa printre noi. Mai ales acum, în acest timp odios al prigoanei ascuțite, fără precedent, îndreptată împotriva creștinilor.

În pieptul lui Mihai nu a bătut inimă de om, ci inimă de leu. Se identifica spontan cu problemele semenilor săi. Aveai un necaz? Mihai era primul, din lista scurtă de prieteni, la care apelai cu nădejdea că nu te va lăsa baltă.

Prietenia cu Mihai Făgădaru era ca o făgăduință că, în ciuda aparențelor dezolante, în final, vei ajunge la lumină.

A fost un luptător. Pentru Biserică. Pentru libertate. Pentru familie. Pentru neamul românesc. Dincolo de afecțiunea obișnuită ne-a unit acest crez comun în valorile creștine. Și dragostea pentru Sfinții închisorilor.

Mihai nu a fost un om fericit, dacă prin fericire înțelegem realizarea dorințelor noastre, materializarea visurilor noastre. Încă de mic a cunoscut ce înseamnă a fi părăsit într.o lume străină, ostilă. A devenit un om, în adevăratul sens al cuvântului, prin mari sacrificii, totdeauna opunându.se mediilor ostile, dezumanizante prin care i.a fost dat să treacă. Visa să fie doctor total: medic, dar și preot. Sfântul Luca al Crimeei i.a fost, probabil, modelul peren. La fel, părintele Serafim Rose în dragostea sa pentru credința creștină, curată, lipsită de aluviuni.

Și.a iubit cu o dragoste nebună băieții. Cea mai mare bucurie a lui era să petreacă, fie și puțină vreme, împreună cu cei doi fii ai săi.

Încă de timpuriu a înțeles că inima omului este terenul pe care se luptă, pe viață și pe moarte, Dumnezeu și satana. Singura mea mângâiere este că Mihai a plecat din această vale a plângerii, cu scut, nu pe scut. A plecat ca un învingător: unit cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Singura fericire, nepieritoare, a lui Mihai era aceea de a fi cu Hristos. (Ciprian Voicilă)

Cum privim natura umană?

 Irving Babbitt: "La urma urmei, o operă ar trebui să fie ceva mai mult decât un triumf al tehnicii. Ar trebui să aibă un scop uman potrivit". ("Eseuri antiromantice", Ed. Contra.Mundum, București, 2021)

Iată o carte care te ajută să înțelegi ce înseamnă, cu adevărat, să fii scriitor și prin ce diferă adevărata literatură de literatura minoră, ba chiar periculoasă, mai ales pentru sufletele tinere, aflate în formare.

Pentru Babbitt, ființa umană se definește în primul rând prin capacitatea de a-și domina pasiunile, patimile. Prin caracter. 

Un fir roșu străbate, de la un capăt la altul marea literatură, de la Homer, Eschil, Sofocle, trecând prin Racine și Goethe și ajungând până la Dostoievski. În această tradiție, lupta se dă în interiorul omului, în inima lui: e vorba de conflictul străvechi dintre bine și rău. A fi om, cu adevărat, înseamnă să te opui impulsurilor rele, să lupți cu tine însuți și să alegi, de fiecare dată, să în-făptuiești binele. Conflictul fundamental nu este, deci, cu orânduirea socială nedreaptă, cu instituțiile corupte - așa cum ne.au învățat modernii, legitimând revolta permanentă. Modernii (gânditorii/scriitorii care au lansat în spațiul public ideile fondatoare pentru "mentalitatea modernă") fiind străbunicii progresiștilor de azi.

Iată o carte care îi va ajuta pe părinții creștini/ conservatori, să le stimuleze copiilor interesul pentru adevărata literatură și pentru cultivarea virtuților (creștine - credința, smerenia, curajul, dar și pentru cele specifice clasicismului - "rațiunea, măsura perfectă, limpezimea desăvârșită, sensibilitatea delicată pusă în echilibru de judecată").

O literatură care îi va preschimba nu doar în oameni culți, ci, mai ales, în ființe morale. În oameni de caracter. (Ciprian Voicilă)

Volumul poate fi achiziționat de aici: https://m.librariasophia.ro/carti-Eseuri-antiromantice-Babbitt-Irving-so-21519.html

11 noiembrie: 200 de ani de la nașterea lui Dostoievski

"Dacă mi.ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului și ar fi real, că adevărul se află în afara lui Hristos, aș prefera să rămân cu Hristos decât cu adevărul." (Textul e dintr.o scrisoare)

L.am citit cu pasiune încă din liceu. Îl recitesc cu nesaț și astăzi. În boală, am recitit din "Amintiri din casa morților", care îi plăcuse atât de mult lui Lev Tolstoi (pentru punctul de vedere creștin, dar și pentru experiența de viață a deportării, prin care Dostoievski trecuse, nemaivorbind de condamnarea la moarte, ca membru al cercului lui Petrașevski - grup antițarist, în care mai mult se comenta literatura progresistă a vremii, utopiștii francezi decât se complota efectiv).

Nu mai avem timp. Cu atât mai puțin, timp să parcurgem integral opera unui autor.

Așa că, cine nu a citit până acum nimic de Dostoievski, și nu are vreme pentru lecturi aprofundate, se poate rezuma la "Frații Karamazov" (tipologia Aleoșa, Ivan, Dmitri cred că e valabilă nu doar pentru societatea rusă, ci pentru umanitate în genere - misticul, ateul, senzualul).

"Crimă și pedeapsă" mi se pare a fi cel mai închegat, mai bine scris roman dostoievskian. Merită menționat că prin Raskolnikov intră în scenă supraomul, cu vreo 10, 12 ani înainte de mult-citatul das Ubermensch nietzschean (de altfel, Nietzsche îl considera pe D cel mai profund psiholog).

"Demonii" surprinde psihologia revoluționarului (romanul e inspirat de un caz real - Serghei Neceaev). Cu tot nihilismul și demența omului nou, care își va găsi în bolșevic expresia plenară. Toți eroii par desprinși dintr.un coșmar - Stavroghin, prințul întunericului (înghețat pe dinăuntru, căruia totul îi e indiferent, egal; tipul căldicelului absolut care se mișcă cu larghețe dar și perdant între grotesc și sublim, între viciu abject și fapte de mărinimie sufletească), tânărul Verhovenski (activistul guraliv, o formă fără fond, dar care încurcă bine de tot ițele intrigii; acesta seamănă izbitor cu oamenii politici ai vremurilor noastre, apocaliptice), Kirillov ( cu dilemele sale metafizico-religioase demențiale; îmi e cel mai drag dintre ei, poate pentru încăpățânarea de a rămâne, până la capăt, coerent cu sine), naivul, dar onestul Șatov.

"Idiotul" îl are ca personaj central pe prințul Mâșkin, tipul hristic. Unii interpreți spun că M ar fi Don-Quijote.le lui Dostoievski. Din roman veți afla trăirile tânărului Dostoievski, care aștepta, din clipă în clipă, să fie împușcat, ca urmare a episodului petrașevskian. Și vă va urmări, multă vreme scena finală a romanului. D spune undeva că a scris întregul roman pentru această scenă finală - lacrima, care unește călăul și victima.

Dintre nuvelele/romanele de mici dimensiuni, trebuie citite "Însemnările din subterană" despre care mult a mai scris și interpretat Lev Șestov.

Cel ce se va pasiona de Dostoievski va citi întreaga serie de opere (11 volume), "Jurnalul de scriitor", scrierile despre artă, scrisorile (vol. 1, ed. Polirom), plus interpretările - Berdiaev ("Filosofia lui Dostoievski"), Nichifor Crainic (cursul "Dostoievski și creștinismul rus"), Lev Șestov, Paulin Lecca ("Frumosul divin în opera lui Dostoievski"), "Poetica lui Dostoievski" (A. Kovacs), "Problemele poeticii lui Dostoievski" (M Bahtin), cărțile lui I. Ianoși, comentariile la "Legenda Marelui Inchizitor" (ediția Polirom, e pe net, descărcabilă), cursul de supraviețuire ortodoxă al părintelui Serafim Rose, "Dostoievski în conștiința literară românească" (Dinu Pillat) etc.

În toată literatura dostoievskiană se regăsesc temele spiritualității creștine: vinovăția adamică (fiecare dintre noi are partea lui de vină pentru suferința neamului omenesc), izbăvirea sufletului prin pocăință și jertfă, compasiunea pentru umiliții și obidiții lumii.

Ultimele clipe ale scriitorului au fost redate în amintirile soției sale, Anna Grigorievna, și sunt răscolitoare pentru cititor, mai ales pentru cel creștin. Ea scrie: "Când doctorul începu să.l examineze și să ciocănească pieptul bolnavului, i se repetă hemoragia, iar de această dată fu atât de puternică, încât Feodor Mihailovici își pierdu cunoștința. Când își reveni în simțiri, primele lui cuvinte, adresate mie, au fost: -Ania, te rog, cheamă neîntârziat un preot, vreau să mă spovedesc și să mă împărtășesc! ... Cu două ore înainte de a muri, când la chemarea lui au venit copiii, Feodor Mihailovici porunci ca Evanghelia să.i fie dată fiului său, Fedia." ( Din volumul "Dostoievski văzut de contemporanii săi", Ed. Ratio et Revelatio, 2014, p. 332-334). E vorba de Evanghelia pe care D o primise în dar de la soțiile decembriștilor, la Tobolsk, pe drumul surghiunului său, și de care nu se mai despărțise de.a lungul vieții.

Îl iubesc din tot sufletul pe Feodor Mihailovici. Toată viața i.a fost o rană deschisă - anii deportării, epilepsia, patima pentru jocurile de noroc, scrisul alert, încolțit de creditori, publicat mai mereu în foileton și... dragostea sa nedezmințită pentru Hristos. (Ciprian Voicilă)

Banalitatea de a gândi cu mintea altuia

 https://spotmedia.ro/stiri/politica/gabriel-liiceanu-despre-prostia-de-a-nu-te-vaccina-faptul-ca-primarul-capitalei-nu-se-vaccineaza-mie-mi-taie-respiratia-video

Confruntat cu boala, am ratat episodul 200 din serialul "Trădarea intelectualilor".

Același ton patetic, penibil.

Aceeași tentație de a.i eticheta, de a.i împroșca cu invective pe cei care nu gândesc așa cum pretinzi că gândești tu. Acum, mă înțelegeți, cei care nu își dau seama că vaccinul te ferește de covid sunt proști.

Trăim vremurile de pe urmă. În care apostații le dau lecții creștinilor - alt simptom social aberant: știu ei mai bine ce ar trebui să facă patriarhul, preoții etc.

Pic de respect pentru libertate. Nu e suficient să îl editezi pe Mill. Mai trebuie să asimilezi și ideile lui despre ce înseamnă libertatea ta și a celui de lângă tine.

 Pic de distanțare critică: mor oameni de covid, dar mor și ca urmare a administrării vaccinului. Asta e realitatea.

Îndoiala spontană (mirarea wittgensteiniană că lumea există) sau metodică (carteziană), impulsul de a te îndoi de tot și toate - inclusiv, în context, de, mă iertați, eficacitatea vaccinului - e semnul, criteriul care te ajută să distingi între filosofi veritabili și simulacre. Dar vedeți ce departe am ajuns cu discuția (și aberația)? Cât de competent e un filosof în materie de covid? Din experiență vă spun că sunt MEDICI care habar nu au de tratarea covidului.

Dacă eu fac gripă, bronșită sau pneumonie, nu mă duc la un filosof cu patalama să mă vindece cu un citat din Epicur. Merg repejor la medicul de familie, în primă instanță. S-a ajuns să se practice în spațiul public teologia covidului, filosofia covidului... 

În altă ordine de idei, dacă domnul în cauză mă face prost, eu am libertatea de a.mi aminti, de pildă, cu zâmbete și delicii, cum, cu ani în urmă, Adam Michnik i.a reproșat aceeași nedistanțare critică (nedemnă pentru un filosof), făcându.l... menșevic. :))) (cititorii lui Soljenițîn știu ce înseamnă). Menșevicul e... un comunist mai mic. Deci nu un opozant, așa cum se pretindea a fi L. Menșevicii au pierdut lupta în fața bolșevicilor.

"Nebunia de a gândi cu mintea ta" ar fi trebuit să se cheme "Banalitatea de a gândi cu mintea altora". Mintea - o flașnetă a guvernanților/Leviathanului/dictaturii sanitare.

Domnul L a uitat sau se face că a uitat că, de la Hume încoace, nu poți deriva din premise descriptive o concluzie normativă: din premisa - "vaccinul îi apără pe unii oameni de covid" concluzia: "toți TREBUIE să se vaccineze".

Revin, o clipă, la Mill. În "Despre libertate", el abordează inclusiv "răul făcut prin împiedicarea exprimării unei opinii". Și scrie: "opinia pe care autoritatea încearcă să o suprime ar putea fi adevărată. Cei ce doresc să o suprime contestă, desigur, adevărul ei, dar ei nu sunt infailibili. Ei nu au dreptul de a decide chestiunea pentru întreaga omenire, lipsind astfel pe toți ceilalți de posibilitatea de a judeca singuri. Cei ce refuză să asculte o opinie deoarece sunt siguri că ea este greșită presupun că certitudinea LOR este una și aceeași cu certitudinea ABSOLUTĂ. Orice înăbușire a unei dezbateri ascunde o presupunere de infailibilitate. Pentru a condamna înăbușirea dezbaterii este suficient acest argument obișnuit căruia acest caracter uzual nu poate să.i strice". ( John Stuart Mill, "Despre libertate", Ed. Humanitas, București, 2014, pp 67-68). Iată ce înseamnă să îți pui gândirea în slujba apărării libertății.

PS: Le mulțumesc tuturor celor care m.au ironizat că aș fi făcut covid pentru că nu m.am vaccinat. De la Mac Intyre am învățat să prețuiesc "narativitatea unei vieți", coerența de sine. Concluzia, deci, e limpede, străvezie. :)))

Părintele Nectarie Vitalis "copilul" Sfântului Nectarie

 În ultima parte a vieții, părintele Nectarie Vitalis a slujit în Biserica „Sfântul Nectarie” din Kamariza Aticii, situată lângă orașul Lavrio. O ridicase în chip de mulțumire pentru sfântul taumaturg din insula Eghinei, care în anul 1980 îl vindecase de cancer, iar în 2014 îi redase viața. Din acel moment, până la adormirea sa întru Domnul, petrecută pe data de 8 februarie 2018, mii de credincioși i-au trecut pragul chiliei pentru a-i primi binecuvântarea și pentru a se întări în credință. Părintele Nectarie Vitalis era, pentru ei, mărturia palpabilă că în Hristos toate sunt cu putință. Minunea de la înmormântarea părintelui Vitalis  a dovedit că sfinții, prietenii Domnului, transcend legile firii: așa cum o arată filmările video care au făcut înconjurul lumii, deși trecuseră 24 de ore de la moartea sa, mâna dreaptă a Cuviosului era moale, lipsită de obișnuita rigor mortis. Minunea dovedește și că, în fapt, pentru creștini nu există moarte.

 

Întâlnirea cu „Bunicuțul” cel sfânt. „Și preot vei ajunge, și numele meu o să-l primești!”

 

Părintele Nectarie Vitalis s-a născut în 1930, într-o familie evlavioasă. A fost al șaisprezecelea copil, din cei șaptesprezece. Din fragedă pruncie, inima sa a început să ardă de dorința de a păși pe calea monahală și de a-i sluji, în toate, Domnului. Mărturisea la vârsta senectuții: „Iubesc mult haina preoțească. Am plecat de acasă la 15 ani și nu mi-am dorit altceva decât să port rasa preoțească. M-au ajutat Dumnezeu și Sfântul Nectarie”.

În 1945, pe când viitorul părinte Nectarie Vitalis avea doar 15 ani și își câștiga existența ca frizer în portul Pireului, a pornit cu cîțiva cunoscuți într-un pelerinaj spre Mănăstirea Sfânta Treime din insula Eghina, care devenise vestită în rândul credincioșilor sub numele de „Mănăstirea Sfântului Nectarie”. Deși mărturiile despre ajutorul minunat, pe care îl primeau din partea Sfântului Nectarie toți oamenii suferinzi, se răspândiseră în rândul credincioșilor, circulând din gură în gură, băiatul de 15 ani a întâmpinat aceste zvonuri cu neîncredere, cu o ușoară nepăsare și cu un dram de frondă specifică vârstei. Va povesti mai târziu cum a decurs prima sa întâlnire cu sfântul tămăduitor din insula Eghinei: „ Sfântul încă nu fusese canonizat, iar eu nu credeam că este sfânt. ˂˂Să nu ne grăbim, ziceam înlăuntrul meu, doar n-o fi sfânt!Pe toți vor să-i facă sfinți! ˃˃ M-am dus cu nepăsare să mă închin la mormânt și am zis înlăuntrul meu: ˂˂Dacă chiar ești sfânt, arată-mi un semn! ˃˃ Mi-am lipit urechea de placa mormântului și mi s-a părut că aud înăuntru niște pași. Am fost uimit. Atunci am zis înlăuntrul meu: ˂˂Foarte bine, mi-ai dat un semn! Prin urmare, ești aici! De vreme ce ești viu, înseamnă că ești și sfânt! O să ajung preot, așa cum vreau? ˃˃ Atunci am auzit din mormânt un glas care mi-a spus: ˂˂Și preot vei ajunge, și numele meu o să-l primești! ˃˃ Seara, în somn, mi s-a arătat însuși sfântul și a început să-mi spună tot felul de lucruri. De atunci el a devenit ˂˂Bunicuțul ˃˃ meu”.

În 1960 a fost hirotonit preot și a slujit într-una din bisericile cartierului Pireu, din Atena. Părintele Vitalis s-a confruntat, încă din copilărie, cu diverse probleme de sănătate. În 1965 medicii i-au recomandat să se mute într-o zonă lipsită de poluare. A fost numit preot în biserica din comuna Kamariza, situată lângă orașul Lavrio, care primise hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. În 1896, Sfântul Nectarie Taumaturgul sosise în această comună pentru a-l diaconi pe Mihail Kapetanakis, fostul său elev de la Seminarul Teologic Rizarion. La puțină vreme după mutarea părintelui Vitalis în Kamariza, Sfântul Nectarie i s-a arătat, de mai multe ori, în vis și i-a mărturisit faptul că vizitase, în timpul vieții pământești, și îi plăcuse atât de mult acest ținut încât și-ar fi dorit să viețuiască aici, pentru totdeauna. L-a rugat să înalțe, ca semn de cinstire, un paraclis care să-i poarte numele. Părintele Vitalis a făcut ascultare: a construit mai întâi un paraclis, în cel mai frumos loc din sat, iar mai târziu a ridicat o biserică închinată Sfântului Nectarie din Eghina, pentru a le oferi un loc încăpător de adunare nenumăraților creștini care începuseră să îl viziteze pentru povățuire duhovnicească.

„Te vei face bine, copilul meu, se va petrece minunea și se va afla în lumea întreagă!”

În anul 1980, după ce s-au scurs zilele Nașterii Domnului, părintele Vitalis s-a simțit foarte slăbit. Mergând la doctor, după examenul medical, acesta l-a întrebat: „Nu ați observat că din piept, atunci când tușiți, vă curge sânge și puroi?” „Ba da, a răspuns părintele, dar am crezut că este din cauza multelor metanii făcute și a oboselii”. În urma investigațiilor ulterioare, medicii l-au informat că are cancer la plămâni și că mai avea de trăit două luni și jumătate. Părintele povestea, mai târziu: „Ba unul mai hazliu mi-a spus: ˂˂Părințele... aliluia... aliluia ˃˃. Gândului neliniștitor că sfârșitul îi este foarte aproape i se adăuga grija că moartea s-ar putea să zădărnicească lucrările la biserica închinată Sfântului Nectarie, la care părintele Vitalis lucra din răsputeri. De la o zi la alta starea i se înrăutățea: accesele de tuse erau din ce în ce mai dese, fiind însoțite de expectorații cu sânge, durerile din piept nu-i dădeau pace. Singura sa nădejde rămăsese Sfântul Nectarie. S-a dus dinaintea icoanei sfântului și s-a rugat cu osârdie. La sfârșit l-a întrebat: „Ce se va întâmpla cu mine, Sfinte Nectarie? Eu muncesc întruna ca să îți ridic această biserică... Atât de mulți se vindecă în jurul meu... Nu ai putere să Îi spui Mântuitorului Hristos să mă mai lase? De ce mi-ai spus în vis să îți ridic biserică, de vreme ce nu o pot termina? Dar, în sfârșit, lasă să mor, nu mai contează”. Înainte de a pleca de la icoană, părintele Vitalis l-a rugat pe Sfântul Nectarie: „Lasă-mă măcar să termin biserica, să slujesc doar o Sfântă Liturghie și după aceea pot să mor liniștit!”

Neștiind care vor fi judecățile Domnului, părintele Vitalis a început să-și pregătească propria înmormântare: și-a cumpărat sicriul și locul de veci. În această vreme, enoriașii și frații părintelui se rugau, cu multe lacrimi, pentru ca Dumnezeu să îl izbăvească de moarte. Starea sa devenise atât de gravă încât nu a fost primit, pentru internare, la Spitalul Central. Revenind acasă, durerile s-au întețit atât de mult, încât părintele abia mai putea să coboare când și când la biserică, să se roage.

Dar Sfântul Nectarie nu l-a lăsat să piară pe ucenicul său. Iată ce s-a petrecut: „Într-o zi,-povestește părintele Vitalis- pe când mă aflam în Sfântul Altar și citeam canonul de rugăciuni, am auzit că a intrat cineva în biserică. L-am trimis pe paracliser să vadă cine este și i-am spus că dacă nu este nimic important, să spună că nu sunt acolo, că lipsesc. Mă simțeam foarte obosit. De curiozitate, am dat și eu la o parte perdeaua sfintelor uși și m-am uitat. Era un călugăr în vârstă, mic de statură, cu o rasă ponosită și cu un fes călugăresc pe cap. A venit imediat paracliserul înapoi și mi-a spus: ˂˂Părinte, călugărul acesta care a intrat acum în biserică seamănă foarte mult cu Sfântul Nectarie, pe care îl avem în icoană ˃˃. Eu, crezând că vrea în acest fel să mă încurajeze, am spus: ˂˂Îți mulțumesc, domnule Sofian, că vrei să mă încurajezi și că te porți cu mine ca și un părinte, dar acum sunt foarte obosit ˃˃. Călugărul cel străin a aprins lumânări și s-a rugat înaintea icoanelor Mântuitorului, a Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Botezătorul. Ceea ce era frapant pentru privitori era faptul că nu se rugase și în fața icoanei Sfântului Nectarie. Monahul l-a întrebat pe paracliser dacă este prezent, acolo, în biserică, duhovnicul. Acesta i-a răspuns: „Nu este, este acasă, bolnav, are gripă. Aveți nevoie să chemăm cumva pe preotul cel tânăr al parohiei?” „Nu, a răspuns călugărul”. Apoi i-a urat: „Paștele cu bucurie!” Întâmplarea s-a petrecut în apropierea Sfintelor Paști din anul 1980. S-a nimerit ca în acele momente să fie în biserică și pictorița Elena Kitraki, împreună cu o ucenică de-a ei. Elena a venit tot o fugă la părintele Vitalis și i-a spus: „Părinte, e adevărat, chiar Sfântul Nectarie a fost în biserică și a plecat”. Emoționat, părintele Vitalis le-a rugat pe Elena și ucenica ei: „Fugiți repede și chemați-l înapoi!” În acest timp, părintele se ruga în fața icoanei Mântuitorului: „Doamne, fie fă-mă sănătos, fie ia-mă mai repede, că nu mai rezist!” Nu după multă vreme, cele două femei s-au întors cu vestea: „A venit, părinte, este aici!”

Părintele Vitalis s-a deplasat cu greu spre mijlocul bisericii și l-a zărit pe călugărul necunoscut. Părintele s-a aplecat să-i sărute mâna, dar monahul nu l-a lăsat. I-a sărutat el mâna părintelui. După ce l-a privit câteva clipe, părintele Vitalis i-a mărturisit: „Părinte, paracliserul v-a spus că sunt bolnav de gripă. Nu a spus adevărul. De fapt, sunt bolnav de cancer. De aceea, vă rog să mă însemnați cu semnul Sfintei Cruci”. Apoi i-a destăinuit gândul ascuns, care pusese stăpânire peste întreaga sa ființă: „Fața sfinției voastre seamănă cu cea a Sfântului Nectarie din icoană”. Monahul a zâmbit, dar nu i-a răspus nimic. Atunci părintele l-a prins de mâini și i-a spus, imperios: „Nu te mai las să pleci până când nu-mi spui... Mă voi face bine sau nu? Nu te las să pleci! Însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci!” Părintele le va povesti, peste ani, ucenicilor: „Atunci am văzut că din ochii săi curgeau lacrimi. Mi-a spus ceva, dar nu am înțeles ce. Apoi m-a îmbrățișat cu adevărat. În acea clipă m-am entuziasmat și am încercat să-l îmbrățișez și eu. Și în timp ce la început gândeam că este imaterial, am simțit că era trupesc și i-am atins pentru o clipă brațele și fruntea. Deodată însă, am simțit că îmbrățișez în gol, deși continuam să-l văd în fața mea. Mi-am dat seama în cele din urmă ce se întâmpla. Era o minune. Femeile desigur că se pierduseră cu totul. Și eu la fel”. Apoi părintele Vitalis l-a invitat pe monahul cel străin în muzeul bisericii, să îi arate odoarele. Părintele Vitalis povestește, mai departe: „Am coborât spre muzeu și și-a scos din buzunar o pereche de ochelari, aidoma cu cei pe care îi purtase în viață și pe care maicile de la Mănăstirea Sfînta Treime ni-i dăduseră nouă în amintirea sfântului și pe care îi aveam expuși în muzeu. Ciudate lucruri. A început îndată să se închine la sfintele moaște ale diferiților sfinți, pe care le aveam expuse, dar nu și la părticelele din moaștele sale. Noi ne priveam unul pe altul uimiți, neștiind ce să mai spunem. M-am apropiat din nou de el și l-am întrebat: ˂˂Părinte, unde locuiești? ˃˃ Mi-a arătat în sus, spre tavan, adică spre biserica de deasupra și mi-a spus: ˂˂Casa mea încă nu e terminată și sunt supărat ˃˃... Se referea la biserica care se construia în cinstea sa”. Părintele Vitalis, cu sufletul suspendat între viață și moarte, între deznădejde și speranță, l-a întrebat, cu ultimele sale puteri, pe protectorul său: „Spune-mi, voi muri sau voi trăi?” „Este doar o încercare, copilul meu”, i-a răspuns Sfântul Nectarie. Părintele Vitalis povestește mai departe: „Am văzut că voia să plece. I-am spus din nou: ˂˂Te rog, te implor, spune-mi, mă voi face bine, ca să știu ce să fac? ˃˃ Se duse la icoana Mântuitorului. L-am strigat din nou: ˂˂Părinte, spune-mi!˃˃ Mi-a răspuns: ˂˂O, copilul meu, Nectarie, nu te mai supăra atât. Este doar o încercare. Te vei face bine și se va auzi aceasta în toată lumea! ˃˃  Apoi, deși ușa era deschisă, a dispărut din fața noastră.”

Vindecarea părintelui Nectarie Vitalis nu s-a petrecut, însă,  pe dată. Durerile înfricoșătoare au continuat vreme de două luni. Pe data de 2 iulie 1980, părintele era programat pentru operație la Spitalul Sfântul Sava. Înainte de a porni spre spital, părintele s-a rugat în biserică, în fața icoanei Sfântului Nectarie: „Sfinte Nectarie, de ce oare nu ai apucat să mă salvezi, iată, acum plec, mă duc să mă operez, te rog să te găsești lângă mine. Vreau să mă întorc, să continuu lucrarea pe care am început-o. Nu în sicriu, sfinte al meu, ci pe picioarele mele aș vrea să mă întorc. Și de mă voi întoarce sănătos, voi cerși, de va fi nevoie, ca să îți fac o icoană de argint”.

Văzând în ce stare deplorabilă, fizică și psihică, se găsea părintele Vitalis, doctorii și asistentele au spus: „Noi nu punem mâna să-l tăiem pe părintele acesta!” În spital sosise un medic străin, un reputat specialist, care și-a asumat, în cele din urmă, să-l opereze pe părintele, spunându-le celorlalți: „Lăsați-mă să îl operez eu și dacă e să moară în mâinile noastre, ce să facem, doar nu e prima dată când moare un pacient pe masa de operație...” Înainte de a pătrunde în somnul profund, indus de anestezie, părintele Nectarie Vitalis a înălțat spre ceruri o ultimă rugăciune: „Sfinte Nectarie, vino repede, cuțitele sunt pregătite să mă taie! Te rog aleargă repede! Și când vei veni, să nu vii singur. Ia împreună cu tine și sufletul mamei mele și adu-l lângă copilul ei, ca să îngenuncheze în fața ta și să te roage să îl salvezi!”

În acele momente, încărcate de dramatism, ajutorul Sfântului Nectarie nu s-a lăsat  așteptat. Părintele Vitalis le destăinuia, peste ani, credincioșilor care îl vizitau, animați de dorința fierbinte de a auzi chiar din gura sa minunea: „Îndată am simțit o mână moale care mă mângâia. ˂˂Mamă!, am strigat. Ai venit îndată, îți mulțumesc... Această mângâiere mi-o aduc aminte de când eram copil mic ˃˃... Îți mulțumesc, dulcea mea mamă...” Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-au auzit și cei prezenți. Apoi am auzit îndată o voce groasă, bărbătească, care-mi spunea: ˂˂Copilul meu, nu sunt mama ta. Eu sunt Sfântul Nectarie și m-am coborât acum de la Tronul lui Dumnezeu, ca să îți aduc un mesaj de la Mântuitorul Hristos și anume că nu îi vom lăsa să te opereze. Te vei face bine, copilul meu, se va petrece minunea și se va afla în lumea întreagă!˃˃”. După câteva ore, părintele s-a trezit într-un salon, nu într-o rezervă specială, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, dacă ar fi fost operat. Și-a privit pieptul, încercând să vadă urmele operației, dar nu a reușit să descopere niciun semn. Cei prezenți în salon îl priveau plini de o curiozitate mută. În cele din urmă, un medic i-a lămurit părintelui ce se petrecuse, în timp ce el zăcea adormit: „Nu te neliniști! Sfântul Nectarie nu ne-a lăsat să te operăm! Mai înainte de a te opera, a venit profesorul acela din străinătate și te-a mai consultat o dată, cu atenție. Ți-a introdus pe căile respiratorii un instrument special de investigare și a constatat că tumorile canceroase pe care le aveai și care apăreau pe radiografie, între timp au dispărut; s-au eliminat încet, încet prin expectorație și printr-un lichid negru care a apărut în excremente. Nu mai ai nevoie, deci, de operație. Nu mai ai cancer. Să te rogi, deci, de aici înainte și pentru noi, toți cei de aici”.

Vestea vindecării minunate s-a răspândit cu repeziciune. De bucurie, sătenii din parohia părintelui Vitalis au tras clopotele ca la un mare praznic. Din acel moment, părintele Nectarie a devenit, pentru miile de credincioși care l-au cercetat, dovada vie, palpabilă că sfinții rămân aproape sufletelor care nădăjduiesc, nedezmințit, în purtarea lor de grijă. (Diac. Nicușor Morlova, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumenița, pp. 79-91)

 

„A fost copilul meu. Vă rog, trimiteți-l înapoi, pentru că are de lucru jos, pe pământ!”

În 2014, părintele Nectarie Vitalis avea să trăiască o minune și mai impresionantă decât aceea pe care am redat-o, pe scurt, mai sus: Sfântul Nectarie l-a întors din moarte la viață. Iată cum își descria experiența post-mortem - prin care trecuse în Săptămâna Mare -, în fața protoprezbiterului Emanuil Iannoulis, care sosise cu un grup de pelerini, să asculte minunea chiar din gura părintelui Vitalis și să primească binecuvântarea sa: „Era Sfânta și Marea Vineri. Am ieșit afară. Am luat epitaful și am ieșit cu toții din biserică. De o parte îl ținea comandantul Poliției, iar de cealaltă, primarul satului. Când am ajuns la treptele care urcă aici (la biserică), am căzut pe jos. Era foarte multă lume. Mă întorc și le spun oamenilor: ˂˂Mor! Iertați-mă! Să aveți binecuvântarea mea!˃˃” Știrea că părintele Nectarie Vitalis a trecut la cele veșnice s-a răspândit ca focul. A venit la fața locului un medic. După ce i-a luat pulsul, acesta a confirmat decesul: „A murit părintele nostru!” Un creștin a ripostat: „Termină. Măi, cum adică a murit? Băgăm frica în oameni, aici! Îi întristăm”. Medicul a încercat să îi ia părintelui sânge cu o seringă, dar în loc de sânge a ieșit apă: „Într-adevăr, a murit!”, a declarat medicul. Echipajul sosit cu salvarea i-a întrebat pe enoriași: „De ce ne-ați chemat? Acum trebuie să-l ducem la morgă să-i facem autopsia, să vedem de ce a murit”. În timp ce credincioșii adunați la biserică jeleau moartea părintelui lor duhovnicesc, care tocmai îi părăsise, cineva a decis: „Atunci să-l luăm să-i facem autopsia, apoi să-l punem în sicriu, preoții să-l îmbrace și să-l ducă în biserică, să se poată închina lumea. Sunt mii de oameni care îl iubesc pe părintele Nectarie și nu vor apuca să-și ia rămas bun până mâine, când urmează să-l îngroape”.

Părintele Nectarie Vitalis povestește protoprezbiterului Emanuil Iannoulis și grupului său de enoriași ceea ce a urmat. În timp ce descria impresionantele experiențe post-mortem, pe care le trăise, părintele și întărea confesiunea prin câteva gesturi grăitoare, pe care le voi reda între paranteze pătrate: „Într-adevăr, m-au adus aici, în cameră, iar sufletul meu a început să se înalțe. Trupul era jos, iar sufletul se înălța. La un moment dat, am auzit un glas: ˂˂Nectarie, cunoști sufletul care se înalță acum de jos, de la lume, aici sus? Uite, este aici! ˃˃ O altă voce a răspuns: ˂˂A fost copilul meu. Mă iubește mult. Vă rog, trimiteți-l înapoi, pentru că are de lucru jos, pe pământ! ˃˃ ˂˂Atunci să meargă jos! ˃˃ - și Hristos a făcut un semn [Gheronda ne-a făcut un semn lent cu mâna].„Când Sfântul Nectarie spunea aceasta, așa cum Hristos este aici [Gheronda arată către o icoană a lui Hristos atârnată pe perete, deasupra capului său], tot așa Îl vedeam și acolo, dar chipul Lui strălucea ca soarele. Atunci am zis: ˂˂Mamă, tată, frați, vin și eu Sus! Așteptați-mă! ˃˃ Am cinci frați Sus. ˂˂Mamă, mă mai cunoști? Sunt copilul tău! Sunt Vasilakis! Sunt pruncul pe care l-ai alăptat la pieptul tău! Acum sunt jos, cu Hristos și cu Sfântul Nectarie. Spune-le fraților mei că vin să ne îmbrățișăm ˃˃ [În timp ce povestea cele văzute în lumea de apoi, părintele plângea, iar vocea îi era strangulată]. Așa a făcut Hristos semn cu mâna [Gheronda și-a ridicat mâna și a făcut o mișcare circular, lăsând-o încet-încet să coboare], și așa, încetișor, am coborât, am coborât, am coborât… Nu v-am spus că, atunci când sufletul iese, simți o tulburare, oh, oh… [Părintele și-a lovit pieptul cu mâinile în dreptul inimii]. Apoi, pe când încă eram mort, după ce am coborât, iarăși am simțit acea tulburare, când a intrat sufletul în trup. Mi-am deschis ochii. Unde mă aflu? Sunt acasă? Mi-am întins mâna și am pipăit icoana Sfântului Nectarie. Era de parcă m-ar fi întâmpinat Sfântul Nectarie, ˂˂Bunicuțul ˃˃ meu. M-au dus cu sicriul să mă pună în biserică. Mi-am deschis ochii. Îndată vestea s-a răspândit. Au început telefoanele de pe la episcopi. Din ziua aceea a început lumea să vină, așa cum ați venit și voi acum. Autocare, lume multă, luni de-a rândul... Vreme de două zile nu am avut sânge în vene. Medicii au spus: ˂˂Să-l ducem la spital, să-i facem transfuzie și să-i dăm sânge! ˃˃ ˂˂Nu, au zis alții, știința nu are nicio legătură cu învierea părintelui! Asta este o minune de sus [în acest punct al discuției, părintele Vitalis a arătat cu mâna spre cer]! Cine l-a înviat o să-i dea și sânge! ˃˃ Au trecut trei luni până să-mi revină sănătatea și sângele. Înțelegeți?”

De fiecare dată când își povestea experințele extraordinare prin care trecuse, părintele nu uita să se smerească pe sine și să accentueze că, în viața duhovnicească, esențial este să fii și să te păstrezi în comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos: „Vreau să vă spun un lucru principal! Nu vă mai bateți capul cu gândul cel rău. Cine a mers în cer și s-a întors? Eu am fost! Eu am văzut! Eu mi-am plâns de milă, pentru că totul este iubirea lui Dumnezeu, iar eu nu sunt un sfânt! Iubirea pentru lume e legată de preoția mea, iar preoția mea este Hristos. Iubirea pe care oamenii mi-o arată este pentru Hristos, nu e pentru mine. Și mai vreau să vă spun că Domnul Dumnezeu este viu și că Sus este altă viață. Acolo este Sfântul Nectarie!” (Protoprezviter Emanuil Iannoulis, Am vorbit cu Sfântul Nectarie. Mărturii autentice, Editura Sfântul Nectarie, 2018, pp. 168-173, traducere din limba greacă de Ierom. Agapie Corbu)

Părintele Nectarie Vitalis a trecut din timp în veșnicie, pe data de 8 februarie 2018, L-au petrecut, în rugăciune, sute, poate mii de credincioși care l-au cunoscut direct sau care au aflat de viața sa atât de neobișnuită, dar atât de edificatoare pentru vremurile noastre.

Ciprian Voicilă