luni, 22 aprilie 2024

Din amintirile prințului Mâșkin - carte de inimă bună

     


    (Cartea poate fi achiziționată de aici .)
    Trăim într-o lume în care nepăsarea în fața durerii aproapelui, împietrirea inimii au devenit normă socială. Uităm prea des cuvintele Mântuitorului: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei, 9, 13). Nu este de mirare, deci, că Părintele Serafim Rose le dădea să citească tinerilor convertiți Crimă și pedeapsă, Arhipelagul Gulag, Aventurile lui Oliver Twist pentru... a li se înmuia inima. Nu doar intelectul trebuie cultivat, ci și inima omului. Mai ales dacă ne străduim să fim creștini.

Accentul pus de Părintele Serafim Rose pe străpungerea inimii, umilința (umilenie, în rusă, katanixis, în greacă) are rațiuni duhovnicești. Sfântul Varsanufie cel Mare – ale cărui scrisori părintele Serafim Rose le-a tradus în limba engleză – învăța: „Fără durerea inimii nimeni nu primește darul deosebirii gândurilor (pricinile faptelor și celelalte, completează Părintele Serafim). Prin urmare, durerea inimii este o piatră de temelie pe calea viețuirii în Hristos.

Toate cele 12 extrase din opera lui Dostoievski, cuprinse în volumul Din amintirile prințului Mâșkin și alte povestiri pentru părinți și copii, apărut la Editura Contra Mundum în anul 2023, străpung inima cititorului, deschizând-o spre nesfârșitele suferințe ale aproapelui. Care ar fi absurde, zadarnice, dacă, prin puterea Duhului, ele nu s-ar preschimba în trepte spre cer. Antologia „pentru copii” a fost schițată de Dostoievski însuși, dar acest proiect se va materializa prin strădania soției autorului, Anna Grigorievna Dostoievskaia, după trecerea acestuia la cele veșnice.  Volumul care a văzut lumina tiparului la Editura Contra Mundum a fost îngrjit de Dan Cristian Comănescu. Textele sale introductive se remarcă nu doar prin erudiție, ci și printr-o înțelegere din interior, lăuntrică, în Duh a operei dostoievskiene. Pentru orice novice- fie el tânăr, ori bătrân – ele sunt căi luminoase de pătrundere în opera lui Dostoievski. Ele îl ajută pe cititor să facă saltul (ontic) de la simplul text literar la înțelegerea căii dostoievskiene a reînnoirii ființei umane prin asumarea dragostei jertfelnice. Dan Cristian Comănescu se întreabă în introducere: „Care este, atunci, cheia care deschide sipetul suferinței, transformând-o din iad al morții în Rai al lui Hristos Înviat? Pornind de la observațiile celui dintâi și mai distins exeget de orientare practică a întregii opere a lui Dostoievski, marele arhiereu și duhovnic Antonie Hrapovițki, asupra căruia vom reveni, cheia este, mai întâi, raportarea la suferință cu dragoste smerită și împreună pătimitoare. Adăugând unele accente puse de Dostoievski la maturitate, pe firul aceluiași gând, cheia este, apoi, amintirea: pururea amintirea de cei care s-au raportat la suferință în duhul dragostei smerite și împreună pătimitoare este, în sine, „lucrătoare”. Cheia este, așadar – și mai ales – pururea amintirea de Maica Domnului, dintre muritori cea dintâi și cea mai desăvârșită icoană purtătoare a dragostei împreună pătimitoare, prototipul maicilor înțelepte și chipul tainic al multor smeriți rugători, purtători ai așezării ei celei bune, femei și bărbați, simpli mujici și stareți călăuzitori de suflete. Cheia dostoievskiană este, în fine, pururea amintirea de Hristos, Cel îndeaproape cunoscut și urmat de Maica Domnului și de cei împreună cu dânsa. Toate acestea, ni se pare, leagă ansamblul bucăților scurte cele mai ziditoare (și accesibile) din opera lui Dostoievski, pe care el a dorit să le culeagă, pentru cei mai tineri cititori ajunși la vârsta întrebărilor fundamentale”.

În continuare voi scrie câteva cuvinte despre fiecare text dostoievskian cuprins în acest volum. În La pensionul de elită, Dostoievski suprinde trăirile pline de ambiguitate pe care tânărul Dolgoruki le manifestă față de mama sa. Aceasta îl vizitează în pensionul sadicului Touchard. „Nici nu m-am atins măcar de bunătățile ei; am lăsat portocalele și turta dulce pe masă, iar eu am stat tot timpul cu ochii în pământ, dar cât am putut mai demn. Cine știe, poate că țineam să-i arăt și că vizita ei nu-mi face nicio onoare în ochii colegilor; prin toată atitudinea mea voiam să-i dau a înțelege: „După ce mă faci de rușine, nici nu-ți dai seama de asta.”, mărturisește Arkadi. Pentru ca într-un alt moment, de singurătate amarnică, să sărute batista albastră dăruită de mama sa și să plângă, cuprins de duioșie, amintindu-și de ea, cu dor și părere de rău.

Mujicul Marei este o povestire autobiografică. Marei, țăranul cu mâinile asprite de munca pământului, îi mângâie duios obrazul micului Fedika, care se speriase de un strigăt: „Vine lupul!”. Îi atinge delicat buzele tremurânde, îl închină, îi alungă spaima. Nichifor Crainic, în cursul său Dostoievski și creștinismul rus, consideră că această amintire din copilărie i-a hrănit mai târziu lui Dostoievski imaginea idealizată, iconică zic eu, a mujicului.

Bătrâna de 100 de ani spune povestea Mariei Maksimovna, „o femeie care iubește și care e smerită” (Mitropolitul Antonie Hrapovițki). Cu un efort supraomenesc, străbate interminabilele străzi pentru a-și vizita familia și a le dărui un bănuț strănepoților cu care aceștia să-și cumpere turtă dulce. Sufletul îi părăsește lin trupul. Moare ținând mâna stângă pe umărul strănepotului Mișa. Bătrâna „și-a dat sufletul fără să bolească și fără să se facă de rușine”. Chipul morții oglindește chipul întregii ei vieți curate, trăite după rânduiala lui Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie Hrapovițki remarcă: „O femeie care iubește și care e smerită- iată una dintre cele mai mari forțe duhovnicești care se pot manifesta în această lume”.

Povestea negustorului ne descrie istoria lui Skotoboinikov, un mare bogătaș care distrusese multe vieți, dovedindu-se de nenumărate ori crud, lipsit de inimă, dar care, spre sfârșitul vieții, în urma unei întâmplări tragice, se pocăiește, renunță, în cele din urmă, la lumea deșartă și se face pelerin, colindând de la un sfânt lăcaș la altul.

În Povestea micuței Nelli, plăpânda orfană Nelli, a cărei viață era ca o rană deschisă, îl ajută pe Nikolai Sergheici să-și învingă orgoliul de tată rănit și să se împace cu fiica sa, Natașa.

În povestirea Un băiat la bradul lui Hristos, un suflețel de 6 ani, rămas orfan, părăsește de Crăciun lumea ostilă – în care avusese parte doar de foame cumplită, sărăcie lucie, bătăi -, fiind chemat de îngeri luminoși să se bucure împreună la „bradul lui Hristos”. „Hristos – îl înștiințează vestitorii cerești- face întotdeauna astăzi un brad pentru copilașii care n-au un brad al lor...” Pentru copilașii care muriseră înghețați în coșurile în care fuseseră abandonați de părinți, pe la ușile funcționarilor din Petersburg sau prin orfelinate.

Amintirile Varenkăi relatează povestea înduioșătoare a prieteniei care o leagă pe tânăra domnișoară Varvara Alexeevna de studentul Pokrovski - un om bun, mare iubitor al cărților, dar care are parte de un destin tragic.

Emelian Ilici, „hoțul cinstit”, o ființă lipsită de voință, cu viața distrusă de patima beției, dar cu inimă bună și smerit din fire, pentru a face rost de băutură, îi fură celui mai bun prieten, Astafi Ivanîci, o pereche de pantaloni de călărie. Acesta îi oferise pribeagului casă, masă și inima sa caldă de prieten. Înainte de a-și da duhul, Emelian îi mărturisește prietenului său păcatul. Între ei se iscă următorul dialog: „Ce vrei, Emelianușka? – Nădragii ăia... eu i-am luat atunci... Astafi Ivanîci... – Las că te iartă Dumnezeu, Emelianușka, sărmanule, zic. Mori liniștit... Mi se tăiase răsuflarea, domnule, și mi-au dat lacrimile”, ni se confesează Astafi.

Povestea lui Marie este, de fapt, povestea de dragoste creștinească dintre prințul Mâșkin și Marie, al cărei temei nu este erosul, ci mila. Prințul Mâșkin (Don Quijote-le lui Dostoievski) le mărturisește domnișoarelor din familia generalului Epancin,  care îi sorbeau cu nesaț amintirile: „Dacă ați ști ce ființă nenorocită era această fată, cred că vi s-ar rupe inima de milă, ca și mie”. Marie era o ființă plăpândă. Locuia într-o cocioabă dărăpănată cu bătrâna ei mamă – o femeie rea, cu inima de piatră, care își asuprea în fel și chip fiica. Marie avea 20 de ani, era bolnavă de ftizie și era nevoită să robotească din zori până în noapte pentru bucata de pâine necesară traiului. Marie avea „(ochii) blânzi, plini de bunătate și nevinovăție”.

În Aleoșa Karamazov și primele sale amintiri, cititorul asistă alături de micul Aleoșa, care avea 3 ani, la o scenă zguduitoare: în lumina soarelui care apune, mama sa îngenunchează dinaintea icoanei, țipând isteric, și o imploră pe Maica Domnului să aibă grijă de pruncul ei. Tânărul stârnește dragostea celor din jurul său, îndeosebi printr-o trăsătură sufletească: el nu judecă pe nimeni. Nici măcar pe destrăbălatul de taică-său, pe Feodor Pavlovici. Aleoșa își întrerupe studiile pentru a vizita mormântul mamei sale. La scurtă vreme se hotărăște să îmbrace haina monahală, găsind în starețul Zosima tatăl desăvârșit.

Bravul Iliușecika încearcă să spele rușinea, înjosirea tatălui său.

Multe sunt scenele din viața Părintelui ieromonah Zosima (alter-egoul literar al Starețului Ambrozie de la Optina), care îi vor merge la inimă cititorului. Voi reda aici doar un crâmpei din ele. Fratele starețului, Markel, în vârstă de 17 ani, bolnav de ftizie galopantă, în apropierea morții iminente descoperă, paradoxal, bucuria vieții în Hristos. Dacă până mai ieri era un ateu, acum o îndeamnă pe biata sa mamă: „Măicuță, nu plânge, viața e un rai în care toți ne desfătăm, numai că noi nu vrem să ne dăm seama de asta, căci dacă am vrea, chiar mâine ar fi un rai tot pământul. (...)Trebuie să știi, măicuță, că fiecare din noi e vinovat de toate și față de toți, iar eu mai mult decât oricine!” Aceasta este una din cele mai puternice idei creștine, care străbate ca un fir roșu opera dostoievskiană, după cum a remarcat marele apologet, biograf al sfinților din Biserica de Catacombe, Ivan Andreev (a se vedea, în acest sens textul de la sfârșitul volumului despre care vorbim aici, „Plângeți!”- testamentul dostoievskian al Prof. Ivan Andreev de Părintele Serafim Rose). O altă idee centrală este aceea a salvării ființei umane, a înnoirii firii omenești prin „nașterea din nou în duh”, cum remarcă Mitropolitul Antonie Hrapovițki în remarcabilul studiu Rezidirea în Duh după Dostoievski. Studiu pastoral asupra oamenilor și a vieții bazat pe operele lui F.M. Dostoievski – comparabil cu alte texte hermeneutice de referință cum ar fi cele semnate de Sfântul Iustin Popovici- Filosofia și religia lui Dostoievski sau Paulin Lecca- Frumosul divin în opera lui Dostoievski. Într-adevăr, Dmitri Karamazov și Raskolnikov, de pildă, renasc sufletește prin asumarea crucii suferinței (la fel se întâmplă cu Sonia care nu doar îi citește lui Raskolnikov despre învierea lui Lazăr, ci îl însoțește pe alesul inimii pe drumul crucii). Iar aceasta nu este posibilă fără asumarea unei dragoste jertfelnice. Cei ce se pierd în întunericul veșnic (Stavroghin, Ivan Karamazov, spre exemplu) refuză calea credinței în Hristos și a căinței.

În concluzie, dacă ești părinte și dacă tu, dragă cititorule, consideri că actul cultural nu este doar unul de transmitere a unor informații de la profesor la elev, dacă, pentru tine, educație înseamnă, în primul rând, formarea personalității copilului tău, volumul Din amintirile prințului Mâșkin este ideal pentru acest demers. El îi va educa intelectul, dar înainte de toate, inima. I-o va deschide spre suferința semenului său, îl va învăța compătimirea și îi va arăta „Calea, Adevărul și Viața”(Ioan, 14, 6).

                                                          *

O observație de final: creștinismul lui Dostoievski nu transpare doar din ideile directoare, care îi străbat ca un fir roșu opera, ci chiar din idealul său estetic. Un ideal... paradoxal. La toți scriitorii clasici întâlnim o anumită viziune estetică. Toți au o concepție personală despre categoria frumosului. Dar la nici unul dintre ei, cu excepția lui Dostoievski, nu vom întâlni ideea că frumosul este... o persoană. Este... Iisus Hristos. Analizând motivul transformării pietrelor în pâini, din Legenda Marelui Inchizitor, Dostoievski îi scrie lui V. A. Alexeev, pe 7 iunie 1876: „Hristos știa că omul nu poate trăi numai cu pâine. Dacă pe lângă asta nu va exista viața spirituală, idealul Frumosului, omul se va plictisi, va fi chinuit de tristețe și dorință, va înnebuni, va sfârși prin sinucidere sau se va lăsa copleșit de fantezii păgâne. Întrucât Hristos în Sine și în Cuvântul Său a adus idealul Frumosului și a hotărât: mai bine să implanteze în suflete idealul Frumosului; ... cu acest ideal în suflet toți vor deveni frați și atunci, bineînțeles, lucrând unii pentru alții, vor deveni și bogați... Dar dacă i se va oferi și Frumosul și Pâinea? Atunci omul va fi frustrat de muncă, de personalitate, de posibilitatea de a-și jertfi bunul pentru aproapele său – într-un cuvânt, va fi lipsit de viață, de idealul vieții. Iată de ce este mai bine să nu fie proclamat decât un singur ideal, cel spiritual”.

Ciprian Voicilă