sâmbătă, 25 ianuarie 2014
Remember Petre Tutea. Asa inteleg intelectualii Romaniei de azi sa-si cinsteasca eroii anticomunisti
Aici puteti citi despre o mojicie. Isi fac si un titlu de glorie din asta, din moment ce semneaza etalandu-si toate galoanele universitare. E de presupus ca asteapta altele noi, mai mari, tocmai pentru ca savarsesc o asemenea infamie.
miercuri, 22 ianuarie 2014
„Minuni daruite mie, de sfinti dragi, ale caror moaste sunt in Bucuresti”
E tarziu, imi pare rau, dar abia acum am inteles ce trebuie sa fac, privind inapoi, spre viata traita fara Dumnezeu.
Am crescut alaturi de parinti si bunici, iubitori de Dumnezeu, dar atunci nu intelegeam nimic. Nu intelegeam de ce bunica mea cea draga tinea post, de ce duminica dimineata nu o gaseam acasa niciodata, pentru ca era la Slujba Sfintei Leturghii si imi amintesc, chiar spre sfarsitul vietii ei, cand nu mai putea ajunge la Biserica, buna, nu manca nimic pana nu se termina Sfanta Slujba. Nu intelegeam iubirea ei pentru toti si nici bunatatea, pentru care era atat de iubita. Bunicii mei, pentru ca nu aveau copii, l-au infiat pe tatal meu.
Cat de mult m-a iubit Dumnezeu, cand mi i-a daruit pe bunii mei! Cat am fost copil, buna ma invata sa ma rog, ma lua la biserica, ma impartaseam, ma indemna la Sfanta Spovedanie, pana cand... m-am afundat in mizeriile lumii.
Totul a inceput, cand profesoara de romana de la scoala generala, ne tot spunea, biata, ca nu exista Dumnezeu, acesta fiind o inventie a oamenilor. Mintea mea de copil prost, cu mintea slaba, a receptionat, spunandu-le obraznic celor dragi, ca nu exista Dumnezeu, ca doar tovarasa de romana stie, ca ea e mai „desteapta" . Au urmat ani in care am trait fara sa traiesc si luptam sa-i conving pe toti de neexistenta lui Dumnezeu, iarta-ma Doamne, ca habar nu aveam ce fac. Abia cand fiul meu, la 11 ani , s-a imbolnavit de diabet, am inceput sa-L caut, dar fara credinta si totusi Bunul Dumnezeu mi-era alaturi, nu m-a parasit, chiar daca meritam, caci mare pacatoasa sunt. Acum, dupa ani, stiu ca Domnul ma iubea, ca mi-a vazut mintea proasta si nu m-a luat in seama.
La biserica mergeam doar la nunti si inmormantari, nici macar la inviere, ca habar n-aveam ce inseamna inviere. Drumul a fost lung si greu, dar multumesc, Doamne, ca l-am gasit si pentru ca L-am gasit, ii sunt datoare primului meu sfant drag la care m-am rugat si mi-a raspuns, Sfantul Mina, caruia ii multumesc.
Era in iarna lui 1995, cand, fiind la serviciu si fiul nostru la scoala, casa ne-a fost sparta, de unde au fost sustrase bunurile care le aveam si noi mai de valoare, nu mare lucru, televizor, video, ceva aur, dar casa a fost toata rascolita. Am avut un soc cand mi-am vazut casa intoarsa pe dos. Am chemat politia, urmand procedurile stiute, iar a doua zi, ravasita, povesteam colegelor de patania noastra. O colega, Mariana, Dumnezeu s-o aiba in paza, mi-a povestit de Sfantul Mina, sfantul pagubitilor. Habar nu aveam, dar la gandul ca poate imi voi recupera bunurile, m-am dus la biserica Sfantul Mina din Bucuresti, unde se afla si sfintele moaste ale sfantului. Am lasat un acatist pentru 40 zile, fara prea multa credinta si incredere, spunandu-mi „hai s-o fac si p-asta", dupa cele 40 zile, am fost si am mai lasat unul, ca poate, poate. Bunica sotului meu, Dumnezeu s-o ierte, cand a aflat ca am fost la Sfantul Mina, mi-a spus ca sfantul sigur ne va ajuta si noaptea vom primi vesti despre aceasta. Nu am dat importanta, dar, la cateva zile, la miezul noptii, cineva striga la poarta. Am iesit ingrijorati. Era tatal unuia din hoti. Ii prinsese la o alta spargere si au recunoscut ca au fost si la noi. Baiatul avea o situatie foarte buna, dar intrase intr-un anturaj. Tatal, sfasiat de durere, venise sa ne roage sa dam declaratie ca ne-am recuperat lucrurile, urmand sa ni le restituie, ca sa-si salveze fiul. Fiind si noi parinti, nu am putut rezista durerii tatalui si am dat declaratia, fara sa stam pe ganduri. Dupa o perioada, am fost despagubiti. A fost prima minune pe care am constientizat-o, din viata mea. Chiar daca eram ratacita, de atunci, pana am gasit drumul, singura mea legatura cu biserica era Sfantul Mina, la care ma duceam, constiincioasa, la sase saptamani sa-i multumesc si sa ma rog de sanatate, caci de mantuire inca nu auzisem.
In vremea aceea fumam, dar ma mustra constiinta ca intru in biserica sa ma rog intr-o astfel de stare si Sfantul Mina m-a ajutat sa ma las de fumat. O alta minune a Sfantului Mina, a fost, cand intr-o vineri, sotul meu m-a sunat sa-mi spuna ca ii furase din masina de serviciu, geanta cu ceva bani si toate actele firmei la care lucra. Am plecat de la serviciu direct la Sfantul Mina, am lasat un acatist si m-am rugat. Luni dimineata, sotul meu a fost sunat sa mearga sa-si recupereze geanta, fara bani, dar cu toate actele, Slava lui Dumnezeu.
In toti acesti ani, stiu ca rugaciunile Sfantului Mina m-au ajutat mult sa gasesc drumul cel bun, mi-a ajutat copilul sa fie sanatos, m-a ajutat in casnicie, in tot. Sfinte Mina, multumesc pentru toate minunile si ajutorul pe care mi le-ai daruit, chiar daca nu meritam si iarta-ma ca abia acum scriu despre ele. Am povestit mereu de minunile Sfantului Mina din viata mea, dar de asternut pe hartie, abia acum o fac.
Acum, ma intorc cu drag la Sfantul Mina, sa-i multumesc, caci daca eu il uit, sfantul nu ma uita niciodata.
In 27 octombrie 2012, de ziua Sfantului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucurestilor, fiind si ziua mea de nastere, m-am asezat in rand, pentru a multumi si a cinsti sfintele moaste. La Mitropolie sunt si moastele Sfintilor Imparati Constantin si Elena, al carui nume il port, Constanta si prin voia Lui Dumnezeu, au fost aduse si Sfintele Moaste ale Sfantului Nectarie de la Eghina, un alt sfant iubit, care a facut mari minuni cu familia mea.Am scris o alta marturie pentru cartea cu minunile Sfantului Nectarie. Aveam destule motive sa fiu acolo, nu sa cer, doar sa multumesc, ca de ziua sfintilor e mare bucurie. Am stat la rand o zi si o noapte. In perioada aceea aveam mari dureri de coloana, de nici in pat nu puteam sa ma mai intorc, vreo doua luni am fost intepenita, ma gandeam ca trebuie sa ma operez, caci durerea se ducea si in picioare. Abia mergeam, cocosata de durere. Nu-mi mai simteam mijlocul, dupa atatea ore, si picioarele imi ardeau, dar mereu spuneam, „lasa ca ma ajuta Sfantul Dimitrie, Sfantul Nectarie si Sfintii Imparati Constantin si Elena si o sa fiu bine”. Am ajuns la sfintele moaste, multumind Lui Dumnezeu si am plecat usoara ca fulgul. Pe moment, fiind inca amortita, dupa atatea ore, nu am realizat ca coloana nu ma mai doare.. si nici pana in ziua de azi, ianuarie 2014, nu m-a mai durut. Minunat este Dumnezeu intre Sfintii Sai!
Durerile sfasietoare de suflet prin care am trecut in viata asta sunt comorile mele cele mai de pret, ca m-au ajutat sa-L cunosc pe Dumnezeu, care este fericire fara margini. Dupa ce Il cunosti pe Dumnezeu, te uiti in jur si nu mai vezi nimic din ce parea de pret, din ce parea valoare, caci toate cele pamantesti, dupa care alergam, s-au naruit.
Azi, Bunul Dumnezeu, Maicuta Sfanta si sfintii dragi, sunt pentru mine tot, si chiar daca nu merit, ei nu ma lasa niciodata.
Slava Lui Dumnezeu pentru toate. Amin.
Constanta Szlavics / Voluntari
luni, 20 ianuarie 2014
O selectie din conferinta dedicata Sfintilor Inchisorilor, din catedrala de la Baia Mare (17 noiembrie 2013), cu ocazia lansării romanului „Fără frică: despre curajul mărturisirii lui Hristos” de Sergiu Ciocarlan
Vorbitori (in ordinea cronologica a discursului): Ciprian Voicila, sociolog; Sergiu Ciocarlan, scriitor; Danion Vasile, teolog; Parintele Serafim de la Casiel.
In cuvantul meu am evocat, in special, personalitatea extraordinara a Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa.
La Editura Areopag a aparut volumul „Sfantul Iov din Uglea (1902-1985). Viata, minunile si acatistul”. Volumul se gaseste la libraria Sophia
Traducere de parintele Sava Marin si Angela Voicila.
Cartea de fata a fost tiparita pentru a-l face cunoscut pe Sfantul Iov Codrea credinciosilor din Romania. Vremurile pe care le traim sunt vremuri de ratacire a credintei, vremuri de apostazie si desfrau, si de aceea fiecare nou sfant canonizat de Biserica aduce multa mangaiere in sufletele credinciosilor.
Sfantul Iov Codrea este un sfant contemporan, nou facator de minuni, cu moaste intregi si binemirositoare. A trecut la Domnul in anul 1985 si a fost canonizat de Biserica Ortodoxa din Ucraina in anul 2008.
Aici puteti afla mai multe despre Sfantul Iov.
Viața Sfântului Iov din Uglea.
Sfântul Iov din Uglea, care purta în lume numele Ioan Codrea, s‑a născut pe 18 mai 1902, în satul Iza, care acum face parte din raionul Hust, regiunea Zakarpatie din Ucraina. Satul Iza se află în ţinutul Maramureşului de dincolo de Tisa. Sfântul Iov s-a născut într‑o familie evlavioasă, din părinţii Gheorghe şi Ana. Gheorghe se trăgea dintr-o veche familie românească, Codrea, iar mama sa aparţinea unei familii de ruteni, Madear. În familie erau cinci fraţi şi trei surori. Naşterea sfântului coincide cu perioada în care avea loc o renaştere a Ortodoxiei, după o lungă perioadă de oprimare. Din copilărie, Ioan, împreună cu fratele său, Vasile, s‑au implicat activ în mişcarea ortodoxă, care era oprimată de către autorităţile austro‑ungare, deoarece Imperiul Austro‑Ungar, în componenţa căruia intra pe atunci Maramureşul, era un imperiu catolic, în care Ortodoxia era o religie interzisă. Odată cu trecerea anilor, persecuţiile deveneau tot mai înfiorătoare, astfel încât ‑ de la naşterea sa şi până la vârsta de şaisprezece ani ‑ Ioan a fost martorul unei jertfe continue a poporului său, când fiecare zi a acestor ani sângeroşi aducea noi şi noi suferinţe. Astfel, dragostea pentru Hristos a sporit în sufletul copilului încă din primii săi ani de viaţă: Ioan trăia, respira şi se sfinţea cu credinţa în Dumnezeu. De mic copil, Ioan a năzuit spre viaţa ascetică. I‑a fost hărăzit să devină monah la o vârstă fragedă. În anul 1914, în satul Iza venise de la Sighetul Marmaţiei ieromonahul Amfilohie Kemin. Pentru că pe timpul şederii sale în Maramureşul din dreapta Tisei săvârşea pe ascuns slujbe ortodoxe, autorităţile îl prigoneau şi călugărul era nevoit să se ascundă. El şi‑a găsit adăpost la evlavioasa familie Codrea. Viitorul nevoitor pentru Hristos, Ioan, împreună cu fratele său Vasile, îi duceau ieromonahului mâncare. Ieromonahul Amfilohie era foarte slăbit din cauza înfrânării şi a multor încercări, dar strălucea de har. Răspândea har şi crucea mare de aur de pe pieptul lui – era crucea pe care Sfântul Ţar Nicolae al II-lea i-o trimisese prin el Sfântului Alexie Carpatinul, care fusese închis la Sighet pentru mărturisirea dreptei credinţe. De fiecare dată când copiii priveau spre această cruce, aveau respiraţia tăiată. Crucea de la pieptul părintelui li se părea cel mai frumos lucru din această lume. Fraţii voiau cu înfocare să sărute acea cruce, astfel că odată, făcându‑şi curaj, s‑au adresat părintelui Amfilohie cu această rugăminte. Răspunsul ieromonahului i‑a surprins pe băieţi. Mărturisitorul lui Hristos le‑a spus că acea cruce era una neobişnuită, iar cel care o va săruta trebuie să devină neapărat călugăr. Fraţii nu au dormit toată noaptea. Sufletele lor de copii ardeau de frumuseţea nepământească a acelei cruci minunate şi de dorinţa, aprinsă în sufletul lor, de a‑şi închina întreaga viaţă Domnului Dumnezeu. Dimineaţa, ambii fraţi i‑au comunicat părintelui Amfilohie hotărârea luată şi au sărutat minunata cruce. Astfel au făcut alegerea vieţii lor şi amândoi au devenit ulterior monahi. În satul natal, Ioan a absolvit opt clase ale şcolii populare, iar în anul 1920 a absolvit şi cursurile administrative. În anii 1924‑1925 a fost soldat în armata cehoslovacă, în localitatea Mihailovţî (Slovacia). În anii ’20 ai secolului XX, în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon din Muntele Athos se nevoiau un număr mare de slavi din Carpaţi. Tocmai acolo a hotărât să se ducă Ioan Codrea după satisfacerea serviciului militar. Dar intrarea în mănăstire i‑a fost refuzată. Cauza principală a constituit‑o politica autorităţilor elene, care urmăreau grecizarea Muntelui Athos. La 10 septembrie 1926, guvernul Greciei a adoptat o lege conform căreia toţi monahii, indiferent de naţionalitatea lor, erau consideraţi supuşi ai grecilor. Pe baza acestei legi, mănăstirilor din Muntele Athos li s‑a interzis să accepte persoane fără cetăţenie elenă, fapt care oferea ocazia de a refuza eliberarea paşapoartelor şi a vizelor. După aceasta, Ioan Codrea a mai încercat o dată să ajungă la Athos, dar şi această încercare s‑a încheiat cu un eşec. În acest timp, în satul Iza se deschisese mănăstirea de bărbaţi cu hramul Sfântului Nicolae, unde sfântul şi‑a terminat cursurile pastoral‑teologice în anul 1928. După absolvirea acestora, împreună cu câţiva colegi, s‑a decis să construiască o mănăstire în locurile sale natale, în apropiere de satul Iza, şi anume la Gorodilov. În anul 1930, Ioan Codrea, Vasile Oros, ieromonahul Pantelimon Codrea şi alţii, în schimbul terenurilor personale din satul Iza, au cumpărat un mic teren la Gorodilov. Construcţia mănăstirii a fost însoţită de o muncă imensă, dar tinerii nu s‑au descurajat. Ei au îndurat prigoane cumplite pe parcursul multor ani şi nimic nu‑i înfricoşa pe drumul slujirii lui Dumnezeu. Era o adevărată fericire pentru ei să construiască un nou lăcaş de cult, în pofida eforturilor foarte mari, datorate şi locului ales pentru construcţie, spre care nu era amenajat nici măcar un drum. Acel duh eroic, mărinimos al tinerilor nevoitori, întemeietori ai schitului, s-a imprimat parcă şi locului. Din primii ani de existenţă a schitului, cu binecuvântarea arhiereului Serafim Ivanovici, episcopul de Prizrensk, conducătorul eparhiei Muncaci, monahii au construit o capelă mică în cinstea Preasfintei Treimi şi un corp de chilii pentru fraţi. În acest fel a fost pusă baza lăcaşului monahal. Primul stareţ al schitului nou‑creat în cinstea Sfintei Treimi a fost Sfântul Alexie Kabaliuk Carpatinul (care a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Ucraineană în anul 2001), iar apoi această misiune i‑a revenit părintelui Amfilohie Kemin. Fratele Ioan se distingea prin cordialitate şi simplitate. Trăia cu blândeţe şi hărnicie şi în toate era un exemplu pentru ceilalţi. I‑au fost de folos deprinderile sale gospodăreşti, mai ales îndeletnicirea de viticultor. Monahii creşteau albine şi vite, aveau grădină şi livadă de pomi fructiferi, pentru toate depunând o muncă foarte grea. Aceste realizări într‑o zonă din munţi, atât de dificilă pentru cultivarea pământului, păreau o adevărată minune în ochii celor din jur. Astfel, sub o îndrumare duhovnicească înţeleaptă, creştea întru Domnul sufletul ales al viitorului mare stareţ. Sfântul Alexie Carpatinul l‑a tuns în monahism pe fratele Ioan Codrea, dându‑i numele de Iov, în cinstea multpătimitorului Iov. Alesul lui Dumnezeu iubea îndeosebi sfintele slujbe şi a fost numit canonarh la schit. Aceasta a fost o adevărată fericire pentru el. I s‑a împlinit dorinţa pe care o avea de mulţi ani – a devenit monah, iar slujbele dumnezeieşti îi desfătau sufletul în fiecare zi. Nu avea cum să ştie că în curând va trece printr‑o perioadă înfricoşătoare, când va fi rupt pentru mulţi ani de aceste slujbe. Încercările sufletului ales de Domnul Dumnezeu au început în anul 1939, odată cu venirea la conducere a ungurilor. Sfântul Iov nu a vrut să se supună acestei autorităţi, care era potrivnică Ortodoxiei şi care intenţiona să‑i recruteze pe monahii ortodocşi pentru lupta împotriva Rusiei. Nevoitorul a fugit în Rusia, împreună cu alte nenumărate persoane, peste lanţul Munţilor Carpaţi. Dar, cum a ajuns în Uniunea Sovietică, împreună cu alţii, a fost învinuit de spionaj şi a fost condamnat la cinci ani de lagăr. Sfântul a fost mutat dintr‑un lagăr în altul. O perioadă de timp a fost închis la Vorkuta, apoi la Kolâma şi Norilsk. Mai târziu, el povestea adeseori despre această perioadă fiilor săi duhovniceşti. Iată ce îi spunea ucenicei sale Nina Soboleva: „M‑am gândit să fug în Rusia la fraţii noştri ruşi, ortodocşi. M‑am îmbrăcat simplu. Am luat o traistă de pânză, am pus în ea Evanghelia, pâine, sare şi o cană. M‑am încălţat cu cizmele, mi‑am luat la revedere de la egumen şi de la fraţi şi am plecat în noapte. O parte din drum am mers pe jos, o parte cu mijloace de transport (…). Domnul m‑a păzit. În sfârşit, am ajuns la graniţa cu Rusia Sovietică. Era anul 1939, m‑am rugat fierbinte şi am trecut graniţa cu URSS‑ul. M‑am lovit direct de un grup de grăniceri. A sărit la mine un câine ciobănesc şi eu l‑am respins cu băţul. Am auzit cum şi‑au pregătit armele să tragă şi au strigat: «La pământ». Eu m‑am aşezat, iar ei au alungat câinele. M‑au controlat. Eu le spuneam că plâng de bucurie: «Fraţilor scumpi, eu vin la voi tocmai din Carpaţi, am venit aproape pe jos, în sfârşit Domnul m‑a adus în Sfânta Rusie». Am sărutat pământul. Ei tăceau, cu nişte feţe ca de piatră. Apoi, cel mai mare în grad a zis: «Scoală‑te, să mergem la post, acolo se vor lămuri ce fel de pasăre eşti». La post m‑au declarat imediat spion al unei agenţii străine şi m‑au trimis în oraş, la închisoarea NKVD. Acolo am intrat «în conveier» (pe bandă rulantă). Acesta e un interogatoriu continuu. Anchetatorii se schimbau, dar eu rămâneam în acelaşi loc. Şapte zile şi şapte nopţi fără somn şi fără mâncare, chiar şi fără a mă întoarce în cameră. Nu mă lăsau să mă aşez, mă băteau foarte crunt. Eram într‑o stare de semidelir. Mi‑am pierdut cunoştinţa şi am căzut pe podea. M‑au udat cu apă rece şi mi‑au dat să miros ţipirig (clorură de amoniu). Îmi cereau să recunosc că sunt spionul unei oarecare ţări. Gura mi se uscase, buzele mi se sfărâmaseră, limba era ca o răzătoare şi îi repetam celui ce mă interoga: «Eu sunt simplu monah, am venit la fraţii mei, la fraţii mei ruşi. Eu sunt rutean. Sunt din Carpaţi». Anchetatorul a răsuflat şi mi‑a pus pistolul în faţă: «Recunoaşte, animalule, îţi spun pentru ultima oară. Te împuşc ca pe un câine! Număr până la trei: unu, doi, trei!» şi m‑a lovit cu patul armei peste cap.” Stareţul i‑a povestit Ninei Soboleva şi despre încercările grele pe care a fost nevoit să le îndure în perioada de detenţie grea în lagăr: „Au fost etape lungi şi chinuitoare. Până la prima etapă i‑au ţinut într‑o mănăstire distrusă. Conducătorul convoiului a întrebat cum se îngroapă monahii, cum îi îngropau pe egumeni şi dacă se puneau în mormânt crucile de aur şi câte cruci?… Seara, pe neaşteptate, i‑au scos din camera comună şi i‑au băgat într‑o pivniţă, unde nu era lumină, dar erau mulţi şobolani. Părintele Iov s‑a rugat, fără să mai aibă nădejde că va ieşi din această pivniţă; se temea să nu calce pe vreun şobolan, ştiind că la ţipătul lui se vor aduna o ceată întreagă şi nu va putea scăpa. Nu mai ştia câtă vreme trecuse… Dar au deschis beciul şi i‑au scos afară. Se lumina de ziuă. «Ne‑au adus în încăpere. Pe podea zăcea supraveghetorul convoiului, chircindu‑se de o grea suferinţă. Crezând că în mormântul egumenului sunt cruci de aur, el i‑a scos noaptea pe arestaţi şi le‑a poruncit să deschidă mormântul. Şi s‑au supus, au săpat pământul, dar au refuzat să deschidă sicriul. Toţi au refuzat. Şi atunci, cu mânie, supraveghetorul convoiului l‑a lovit pe unul dintre ei cu lopata şi a intrat singur în mormânt, ca să spargă sicriul… Şi, dintr‑odată, a început a se chirci, ca într‑o criză de epilepsie. Cu greu l‑au scos din groapă, dar şi deasupra se zbătea, părea că îi trosnesc oasele». Atunci şi‑au adus aminte de arhimandrit. L‑au adus şi i‑au poruncit să‑l izbăvească pe şef de convulsii. Făcându-şi semnul crucii, Sfântul Iov a răspuns: «Dumnezeu l‑a pedepsit şi aici eu sunt neputincios». Spre seară, supraveghetorul convoiului a plecat pe lumea cealaltă”. Părintele Iov le povestea şi rudelor sale despre viaţa în lagăr. După spusele sale, a fost extrem de greu în lagărul de la Norilsk, în timpul războiului. Patria avea nevoie de blindaj de o înaltă calitate pentru tancuri şi mulţi deţinuţi sovietici au fost transferaţi din alte lagăre în Norilsk, localitate amplasată pe locul unui zăcământ de metale rare, cu ajutorul cărora era posibilă realizarea unor aliaje ultrarezistente pentru blindajul tancurilor. În lagărul de la Norilsk, deţinuţii aveau să se confrunte cu suferinţe mult mai grele decât până atunci. Locul unde se află Norilskul depăşeşte cu mult prin asprimea sa alte locuri din Extremul Nord. Este situat între două lanţuri muntoase paralele, care se întind de la sud‑vest către nord‑est. Din această cauză, locul acesta este numit „ţeava Norilsk”, căci vânturile din sud‑vest, nimerind între lanţurile muntoase, ating o viteză foarte mare, iarna suflând aproape fără încetare. Aceasta face ca gerurile aprige să fie aproape de nesuportat. Sfântul Iov povestea cum oamenii mergeau spre mină în lanţ, unul după celălalt, iar pe sub braţul fiecăruia trecea o funie foarte groasă, de care toţi se ţineau foarte strâns. Cei care nu reuşeau să se ţină erau luaţi de uraganul de gheaţă şi îngheţau foarte repede în tundră. Dar nici măcar asta nu era cel mai groaznic, moartea prin îngheţ li se părea multora o moarte uşoară, o fericită izbăvire de chinuri. Mult mai înfricoşătoare era foamea. Hrana extrem de săracă, care era servită pe timp de pace, a devenit aproape inexistentă pe timp de război, când aproape toate alimentele erau îndreptate spre front. Stareţul îşi amintea cum odată au scos din pământul veşnic îngheţat un os gol, fără carne. Foametea era atât de mare, încât deţinuţii l‑au lins fiecare, pe rând. În lagărul transpolar, sfântul îşi împărţea raţia copiilor orfani, care erau exilaţi acolo. Şeful s‑a supărat din această cauză şi i‑a spus: „Am să am eu grijă de tine dimineaţă!” La dispoziţia acestuia, monahul a fost închis într‑o cameră mică de la subsol. Era atât de mică, încât pe pat se putea sta doar semiîntins. Din tavan apa îi picura pe cap, iar pe jos se făcuse o baltă. Stareţul a petrecut în rugăciune continuă către Domnul Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae. Nu‑şi amintea cât timp trecuse ‑ vreo două‑trei zile. A auzit că cineva umbla pe sus, zăngănind nişte chei. Pe neaşteptate, uşa s‑a deschis şi a intrat şeful închisorii: „Cine este aici atât de slab?”. Părintele, deşi era înalt de statură, cântărea doar 45 de kilograme. Drept răspuns la această întrebare, sfântul le-a povestit despre şeful care voia „să aibă grijă” de el. Atunci a auzit ceva cu totul neaşteptat: „Ieşi! A murit!”. Acest şef care l‑a eliberat pe sfânt i‑a încredinţat o muncă uşoară ‑ şi sfântul a continuat să‑i ajute pe copii. Cum şi din ce cauză a murit omul care îi dorea moartea, sfântul nu a mai aflat. Iată ce încercări grele a trebuit să îndure Sfântul Iov; încercări asemănătoare celor ale Dreptului Iov multpătimitorul, în cinstea căruia şi‑a primit numele de monah. Dar îl aşteptau alte suferinţe, şi mai grele. Ieşind din iarna extrem de grea dintre anii 1941‑1942, când chiar şi în împrejurimile Moscovei gerurile atingeau -50˚, sfântul a fost mobilizat în corpul de armată al generalului Ludwig Svoboda, deoarece era cetăţean al Republicii Cehoslovace. A fost trimis la artilerie, însă, din cauză că a refuzat să împuşte oameni, i s‑a ordonat să care proiectile. După sfârşitul războiului, a păzit pentru o vreme ambasada cehoslovacă din Moscova. În anul 1945, Sfântul Iov s‑a întors pe meleagurile natale. În scrisoarea datată cu 14 noiembrie 1945, adresată episcopului Nestor Sidoruk de Muncaci‑Ujgorod, arhimandritul Alexie Kabaliuk Carpatinul scria: „Vă rog să‑l hirotoniţi ierodiacon pe monahul Iov Codrea, care este locţiitorul meu în Schitul Gorodilov”. Episcopul a împlinit rugămintea arhimandritului la 16 noiembrie 1945. La 10 decembrie 1945, monahii Schitului Gorodilov s‑au adresat episcopului cu rugămintea de a‑l hirotoni ieromonah pe Sfântul Iov. Sfântul Iov a fost hirotonit preot în anul 1946, la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Iza. La adunarea monahilor, fraţii l‑au ales stareţ. În timpul stăreţiei Sfântului Iov, schitul s‑a extins şi s‑a consolidat. Monahii au construit o cantină, chilii, o bucătărie. Pentru modul în care a slujit Biserica, Sfântul Iov a fost ridicat în anul 1947 la treapta de egumen. Arhimandritul Efrem Molnar, care îl cunoştea bine pe Sfântul Iov, a descris astfel activitatea acestuia: „Conducând schitul între anii 1946‑1958, a fost pentru monahi şi pentru mirenii simpli un exemplu viu. Părintele Iov aproape că nu a utilizat ordinele administrative. Săvârşea zilnic Sfânta Liturghie. După terminarea Liturghiei şi după masă, înştiinţa monahii ce ascultări are fiecare şi el însuşi se alătura muncii. Calităţile sale umane erau hărnicia, simplitatea în relaţii, milostivirea şi smerenia…”. Renumele rugătorului, văzătorului cu duhul şi făcătorului de minuni de la Gorodilov se răspândise deja în Zakarpatie (Maramureşul din dreapta Tisei a primit această denumire după anul 1946). Oamenii au început să vină la smeritul şi purtătorul de har dumnezeiesc cu tot felul de boli, cu necazurile şi tristeţile lor. Este semnificativ exemplul lui Dimitrie Petrovici Plisca, un locuitor din satul Iza, care în timpul războiului a suferit o rană foarte gravă la cap: glonţul i‑a spart craniul sub ochiul stâng şi s‑a oprit lângă creier. Jumătate de an s‑a perindat prin spitale, fiind lipsit de darul vorbirii, astfel încât numele şi prenumele îi erau scrise pe mână. A trebuit să înveţe din nou să meargă şi să vorbească. Vindecându‑se şi părăsind spitalul, el continua să sufere în urma rănii, pierzându‑şi adeseori cunoştinţa. Odată, în timp ce căra făină de la moară, şi‑a pierdut cunoştinţa, a căzut în râu şi, ca prin minune, nu s‑a înecat. În anii de după război, acest om evlavios i s‑a adresat pentru ajutor Sfântului Iov. Timp de trei săptămâni a lucrat la mănăstire spre slava lui Dumnezeu, ajutând la culesul merelor. Stareţul văzător cu duhul i‑a spus că trebuie să mai poarte un oarecare timp această cruce, cu voia Domnului, şi i‑a prezis că, atunci când se vor apropia bătrâneţile, Dumnezeu îi va lua această încercare şi va mai trăi mulţi ani. Pentru rugăciunile sfântului, peste 17 ani toate consecinţele rănii grave au dispărut, astfel încât a început să‑i întreacă în muncă pe cei tineri. Şi nu doar că a ajuns la adânci bătrâneţi, ci la începutul secolului XXI era persoana cea mai înaintată în vârstă din satul Iza, trecând la Domnul la vârsta de 93 de ani. Darul deosebit al duhovniciei pe care sfântul l‑a primit de sus atrăgea mulţime de oameni veniţi chiar de la mare depărtare. În anul 1950, Prea Sfinţitul Macarie, arhiepiscopul de Lvov, Ternopol şi Muncaci‑Ujgorod, i‑a încredinţat sfântului îndrumarea duhovnicească nu doar a Schitului Gorodilov, ci şi a Mănăstirii Muncaci, care de puţin timp, din anul 1947, revenise ortodocşilor. În anul 1951, Ilarion, noul episcop de Muncaci‑Ujgorod i‑a retras sfântului atribuţia de duhovnic al Mănăstirii Muncaci, încredinţându‑i parohia Bisericii Sfântul Ilie din satul Veleatin şi funcţia de administrator al mănăstirilor din Zakarpatie, cu obligaţia de a se înregistra la împuternicitul cu treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. Datorită acestei numiri, sfântul a devenit, după vlădica şi secretarul acestuia, persoana duhovnicească cea mai influentă din eparhie. Dar a sporit şi autoritatea sa duhovnicească. Sfântul Iov a avut şi mai multe posibilităţi de a ajuta oamenii. S-a folosit de această ocazie, depunând toate eforturile şi în curând tot Maramureşul din dreapta Tisei a început să vorbească de minunatul nevoitor. Schitul de la Gorodilov a înflorit nespus de mult, devenind un loc de pelerinaj. Au început să vină la Sfântul Iov tineri râvnitori. O parte dintre aceştia au devenit ulterior arhierei, arhimandriţi, stareţi de mănăstire. Doar în câţiva ani, a apărut o adevărată şcoală de ucenici devotaţi. În schit se aflau deja douăzeci şi cinci de fraţi. În anii de după război, Sfântul Iov a transformat lăcaşul său în cel mai renumit schit din tot ţinutul. Fraţii din obşte îl iubeau şi îl cinsteau foarte mult. În timpul păstoririi episcopului Varlaam Borisevici, în eparhia Muncaci‑Ujgorod a început un asalt planificat împotriva drepturilor mănăstirilor şi schiturilor. Sfântul Iov s‑a opus acestei politici şi a fost unul dintre semnatarii scrisorii colective adresate Preafericitului Alexie I, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, care era o reclamaţie împotriva episcopului Varlaam Borisevici, cu rugămintea de a‑l demite pe acesta. Însă, cu sprijinul puterii atee, Varlaam a început să se răzbune pe clerul care s‑a opus politicii sale antibisericeşti. În anul 1958 l‑a înlăturat pe Sfântul Iov din ascultarea de stareţ al schitului şi, cu ajutorul noului stareţ, în scurt timp schitul a fost închis. În clădirile schitului autorităţile au amenajat o şcoală agricolă. Însă, fără harul lui Dumnezeu, elevii nu doar că nu au reuşit să cultive ceva în această zonă dificilă pentru agricultură, dar au distrus şi gospodăria ridicată cu atâta iubire de monahi. Părăsindu‑şi mănăstirea de metanie, sfântul stareţ a luat din avuţia mănăstirii doar un cearşaf, pe care dormea. Astfel au început pribegiile părintelui. Din toamna anului 1958 până în anul 1959, sfântul s‑a aflat la Mănăstirea Sfântul Nicolae din satul Iza, raionul Hust. În curând şi asupra acestui centru de renaştere a Ortodoxiei a început să plutească pericolul de a fi închis, pentru că mănăstirea deranja foarte mult autoritatea atee. Prigonitorii erau, de asemenea, iritaţi nespus de mult de faptul că în acea mănăstire şi‑a găsit refugiu sfântul exilat. Împreună cu Sfântul Iov s‑a aflat mereu Mihail, care a devenit mai apoi monahul Sava. Acesta provenea din Verhovina şi suferea de îndrăcire. Era orfan de mamă şi de tată. Era şi analfabet. Din cauza crizelor de îndrăcire nu fusese tuns în monahism. Stareţul a alungat din acesta duhul necurat, iar apoi a insistat să fie tuns în monahism, tundere pe care tot el a săvârşit‑o. Însă nu a putut fi preoţit, din cauză că nu ştia carte. Părintele Sava nu avea unde să plece după închiderea mănăstirii, pentru că nu putea sluji ca preot într‑o parohie şi nici rude nu avea. Plângea cu amar, neştiind ce să facă. Sfântul Iov l‑a liniştit, zicându‑i: „Unde mă voi afla eu, acolo vei fi şi tu, atâta timp cât voi fi în viaţă!”. De atunci, părintele Sava a început să locuiască cu sfântul şi a devenit ajutorul său de chilie. Mulţi monahi, văzând că închiderea mănăstirii este inevitabilă, au început să împartă între ei avuţia mănăstirii, însă nevoitorul le‑a spus: „Ce faceţi? Mai bine este să împărţiţi totul nevoiaşilor!”. Stareţul însuşi şi‑a strâns puţina sa avere într‑o cuvertură şi cu această legăturică şi un toiag a plecat pe jos, punându‑şi în totalitate credinţa în Unul Dumnezeu. Sfântul Iov a ajuns pe jos până la mănăstirea de bărbaţi cu hramul Schimbării la Faţă a Domnului, din satul Şesul, în adâncul Maramureşului, în munţi. În perioada 1959‑1960 a stat în această mănăstire, iar când părintele stareţ Veniamin Kerecianin a fost arestat, i‑a ţinut locul. În curând, autorităţile atee au închis şi Mănăstirea Schimbării la Faţă. În acest fel, pe tot cuprinsul Maramureşului, unde până nu demult se afla aproape pe fiecare deal o mănăstire ortodoxă sau un schit, nu mai rămăsese nicio mănăstire de bărbaţi. În perioada 1960‑1961, Sfântul Iov a slujit ca preot paroh în satul Uglea, din raionul Tiacev, iar între 1961‑1962 a slujit în satul Monastîreţ. Din anul 1962 şi până la trecerea sa la Domnul a fost preotul paroh al Bisericii Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir din satul Malaia Ugolka, raionul Tiacev, unde în vechime se afla o mănăstire. Pe atunci, satul avea puţine gospodării şi locuitori. Valea era îngustă, exista puţin pământ, iar rezervaţia naturală restrângea şi mai mult activitatea agricolă. De aceea, sfântul îi ajuta mereu pe oameni. Ascetul, căruia în semn de recunoştinţă oamenii îi aduceau sau îi trimiteau multe bunuri, împărţea tot ce avea localnicilor. Zicea că împrumută, dar era conştient că oamenii nu vor putea să returneze niciodată acei bani, ci îşi vor construi case şi vor avea unde să locuiască împreună cu familiile lor. Reprezentaţilor autorităţii atee nu le era deloc pe plac o astfel de activitate. Îl opreau pe Sfântul Iov, îi interziceau să mai ajute astfel, îl ameninţau, dar la toate acestea părintele răspundea cu înţelepciune: „Dacă autorităţile nu‑i ajută pe oameni să‑şi construiască locuinţe, atunci aceasta trebuie să o facă obştea bisericească!”. Făcuţi de ocară, funcţionarii sovietici n‑au mai putut spune nimic şi l‑au lăsat pe sfânt în pace. Cu trecerea anilor, aşezarea din preajma bisericii, până atunci puţin populată, s‑a extins şi a înflorit datorită sfântului stareţ, care împărţea binecuvântări cu mâna lui darnică. Până în prezent, aici locuiesc oameni cu o deosebită recunoştinţă pentru Sfântul Iov.Stareţul se străduia întotdeauna să‑i ajute pe oameni, iar el însuşi purta haine ponosite, dar curate, spunând că îmbrăcămintea monahului trebuie să fie în aşa fel încât, dacă ar fi aruncată, nicio persoană nu ar vrea să o poarte. Într‑o iarnă au venit la sfânt nişte huţuli din zona localităţii Rahovscin şi i‑au dăruit, ca mulţumire pentru rugăciunile sale, un pieptar frumos împodobit, la care huţulii sunt foarte pricepuţi. Stareţul s‑a îmbrăcat cu el, dar s‑a simţit stânjenit, pentru că alături de el stătea un bătrân foarte sărac. Stareţul l‑a îmbrăcat pe acesta cu pieptarul primit în dar. Huţulii s‑au tulburat, iar părintele a observat bucuros că omului i se potrivea de minune bundiţa. El i‑a liniştit pe vizitatori, spunând că darul lor este primit, iar pe bătrân l‑a întrebat dacă îi este cald. Când acela i‑a răspuns că îi este cald şi bine, părintele a zâmbit atât de luminos şi plin de bucurie, încât huţulilor nu le‑a mai părut rău pentru pieptarul dăruit. La fel, sfântul împărţea adeseori oamenilor cojocele, cămăşi, încălţăminte şi alte lucruri pe care i le aduceau oamenii înstăriţi din tot ţinutul. În cazul în care vreunei persoane din sat îi murea vaca, părintele îi dădea bani pentru a‑şi cumpăra altă vacă. Era mereu pregătit să‑i ajute pe oameni, indiferent de problemele pe care le aveau. În sat locuia o bolnavă psihic, Mariika Nemţoaica. Într‑o iarnă, acoperişul casei acesteia s‑a prăbuşit, iar Sfântul Iov, de sărbătoarea Naşterii Domnului, a anunţat la sfârşitul slujbei că banii adunaţi cu colindul vor fi folosiţi la construirea unei căsuţe noi pentru ea. La aceşti bani, sfântul a adăugat şi economiile sale. Astfel, au fost cumpărate toate cele necesare pentru construcţie. În afară de aceasta, sfântul a plătit şi muncitorii, şi noua casă a fost construită într‑un timp scurt. Cu ocazia sărbătorilor, în satul Ugolka se aduna o mulţime de cerşetori, fiindcă toţi cunoşteau bunătatea sfântului. Aceştia se înghesuiau în preajma lui, iar sfântul îi hrănea pe toţi şi le dădea pomană, fapt care îi bucura sufletul nespus de mult. Adeseori, sfântul le dădea bani tinerilor, preoţilor, seminariştilor, studenţilor, oamenilor săraci sau, de exemplu, şoferului „pentru benzină”, pentru că l‑a dus cu maşina. Aceştia se ruşinau să ia banii, dar era imposibil să‑l refuze, cu atât de multă bunăvoinţă îi ajuta sfântul. Părintele îi ajuta pe toţi oamenii din parohie şi se străduia să nu le ia bani pentru diferite slujbe. Soacra localnicei Olena Pilipeţ a povestit despre o faptă asemănătoare a Sfântului Iov, petrecută în timpul sfinţirii casei sale. Femeii îi era milă de părinte, deoarece el trebuia să facă un drum destul de lung, casa aflându‑se la o distanţă de 2 km de biserică, pe un deal. Din această cauză, i‑a dat sfântului 25 de ruble, însă el nu a vrut să le accepte. Atunci, femeia i‑a spus că ea dă banii pentru rugăciunile lui şi, dacă el nu‑i va accepta, rugăciunea nu‑I va fi plăcută lui Dumnezeu. Stareţul nu a răspuns nimic, dar, atunci când stăpâna casei a trecut într‑o altă cameră, sfântul a aşezat încet banii sub muşamaua de pe masă. Femeia era foarte mulţumită, gândindu‑se că el a luat banii. Dar, peste o lună, când a spălat faţa de masă, a găsit acei bani şi a înţeles că Sfântul Iov i‑a pus acolo, nedorind să o supere. Sfântul ajuta şi în treburile lumeşti, gospodăreşti. Îi plăcea să cureţe copacii şi, fiind un bun specialist în acest domeniu, mergea pe la oameni şi îi ajuta. De asemenea, sfântul ajuta în căutarea locului pentru săpatul fântânilor. El căuta, iar atunci când oamenii săpau în locul indicat de sfânt, găseau imediat apă. În acest loc străvechi de nevoinţe monahale, Sfântul Iov ducea o viaţă ascetică, viaţa unui mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. El săvârşea zilnic pravila monahală întreagă. Se culca la miezul nopţii, iar la ora 4.00 dimineaţa se scula şi se ducea la biserică. Proscomidia dura câteva ore, părintele scoţând părticele pentru foarte mulţi oameni. De asemenea, citea un mare număr de pomelnice. Unele erau extrem de vechi şi erau păstrate zeci de ani. Cu ajutorul harului dumnezeiesc, sfântul ştia care dintre oameni sunt vii şi care dintre ei au trecut pe lumea cealaltă şi îi pomenea după rânduială. Din cauza şuvoiului mare de pelerini, sfântul îşi făcea pravila monahală în timpul nopţii. El zicea că atunci când, dintr‑o oarecare cauză, ieromonahul nu poate săvârşi Sfânta Liturghie, trebuie să citească în afară de pravila de rugăciune, Ceasurile şi celelalte rugăciuni. În fiecare zi, nevoitorul citea Acatistul Mântuitorului, al Maicii Domnului, al Sfântului şi Făcătorului de minuni Nicolae şi al sfântului zilei. De când a fost hirotonit, Sfântul Iov a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi tipicul zilnic al slujbelor. Urmând rânduielii Sfântului Ioan din Kronştadt, el a procedat astfel pe parcursul a zeci de ani. A încălcat doar de trei ori această rânduială în timpul celor patruzeci de ani de slujire. La sfârşitul anului 1977, s‑a îmbolnăvit de apendicită acută. Din smerenie, a apelat la ajutorul doctorilor. A fost nevoie să fie operat de urgenţă. Imediat după operaţie, el a dorit să fie externat, pentru a putea sluji Sfânta Liturghie, dar, bineînţeles, nu i s‑a permis să părăsească spitalul. Dar, în cea de‑a treia zi după operaţie, sfântul a plecat pe ascuns înapoi în munţii Maramureşului, la locul slujirii sale. Încă din vremea războiului, sfântul avea în piept o schijă mare de fier, căreia nu i‑a dat niciodată importanţă. Dar, la bătrâneţe, aceasta începuse să‑i împiedice respiraţia şi smeritul nevoitor a alergat din nou la ajutorul doctorilor din Muncaci. După operaţie, doctorii au rămas surprinşi, văzând cât de rapid s‑a însănătoşit sfântul şi cât de repede s‑a vindecat rana. Stareţul se străduia mereu să ascundă nevoinţa sa de ochii oamenilor, aceasta fiind una dintre trăsăturile sale distinctive. După cum se cuvine adevăratului monah, el nu mânca carne decât în Duminica Învierii Domnului, când, în timpul mesei de praznic, rupea o bucăţică de carne şi o mânca, pentru că aceasta fusese sfinţită. Era un mare postitor, dar întotdeauna dădea dovadă de ospitalitate şi, dacă cineva, în pofida tuturor îndemnurilor lui, nu voia să mănânce, trebuia obligatoriu să bea măcar un ceai. Pentru cei care nu încăpeau în căsuţa părintelui era amenajată o masă în curte. În timpul mesei erau întotdeauna servite porţii mari. Maica Anghelina, nepoata sfântului, a fost ajutorul lui pe tot parcursul vieţuirii sale la Malaia Ugolka. Ea îi punea şi sfântului porţii mari. El însă nu se aşeza imediat la masă, ci se plimba, apropiindu‑se când de o persoană, când de alta şi, când nepoata sa nu era atentă, lua din mâncarea lui, de care nici nu se atingea, şi adăuga la porţiile din farfuriile celorlalţi. La sfârşitul mesei, când toţi deja terminau de mâncat, maica observa că farfuria părintelui era golită, însă el nici nu se aşezase la masă. Din această cauză, îl certa pe părinte, iar el zâmbea. Totdeauna părintele radia o bucurie binecuvântată. Cu toată milostivirea sa faţă de oameni şi cu toată bunătatea sa, sfântul era neiertător faţă de păcat, mai ales dacă acesta avea legătură cu cele sfinte. Odată, când a văzut că după citirea Psaltirii pentru o persoană decedată rudele au pus pe masă băutură, s‑a indignat şi şi‑a ridicat vocea: „Oameni buni! Ce faceţi?! Eu plec de aici! S‑au citit psalmii şi voi procedaţi astfel?” Odată, sfântul a fost vizitat de un profesor al Universităţii de Stat din Moscova împreună cu femeia sa, cu care era căsătorit civil, dar nu era cununat în biserică, în pofida faptului că era credincios. Venise să discute cu sfântul nişte treburi duhovniceşti importante. Ascetul i‑a spus direct: „Voi trăiţi în curvie, dar aţi venit la mine să discutaţi chestiuni înalte”. Nevoitorul era blând nu doar cu oamenii, ci şi cu animalele. El hrănea mereu păsările, iar veveriţelor le dădea nuci. Văzându‑l, veveriţele coborau repede din copac şi luau nucile din mâinile sfântului. Păsările zburau către el, văzându‑l din depărtare. Bunătatea Sfântului Iov atrăgea la sine şi oamenii, şi animalele, şi păsările. Ca un păstor binecuvântat, Sfântul Iov era delegat de episcopul său la sfinţirea altarelor, iconostaselor, bisericilor. Sfântul a fost în diferite locuri cu astfel de misiuni. În afară de aceasta, vizita adeseori Mănăstirile Ciumuleşti şi Muncaci. Canonizarea Sfântului Iov a avut loc în ziua de 18 septembrie 2008. La canonizare au luat parte mulţi clerici, monahi şi mireni. Cu cinci ani înainte de moartea sa, pe 25 februarie 1980, Sfântul Iov şi‑a alcătuit testamentul, în care scria: „Eu, subsemnatul Arhimandrit Iov, am slujit 20 de ani în satul Malaia Ugolka la Biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Viaţa mea ajunge la sfârşit, în curând voi împlini 80 de ani. Nu ştiu ziua morţii mele. Mulţi preoţi lasă cu testament să fie înmormântaţi în mănăstire sau în satele natale. Eu însă interzic să‑mi fie dus undeva trupul păcătos. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. Poruncesc să mi se facă înmormântare de monah şi să mă îngroape lângă crucea din mijlocul acestui cimitir.” - 24. II. 1980, Arhimandritul Iov” La 28 iulie 1985, arhimandritul Iov a trecut în pace la Domnul. În ziua morţii sale, duminica, a slujit Sfânta Liturghie şi a ţinut o predică lungă. În acea zi, în jurul orei 22.00, i s‑a făcut rău, şi cu rugăciunea pe buze şi‑a încheiat calea sa pământească. Înmormântarea a avut loc la 31 iulie. Slujba a fost condusă de arhimandritul Efrem Molnar. Cuvintele de învăţătură au fost rostite de protoiereul M. Kelemen şi arhimandritul Eufimie Şutak. A fost prezent un mare număr de clerici, care au cântat cântările înmormântării, ajutaţi de corul Mănăstirii Ciumalevsk şi de mirenii care se adunaseră să‑l conducă pe ultimul drum pe duhovnicul lor. Pentru viaţa şi meritele sale înaintea lui Dumnezeu, Sfântul Iov primise daruri minunate – darul vederii cu duhul şi darul vindecării bolnavilor prin rugăciune. Sfântul era vizitat deseori de renumiţi profesori, învăţaţi, academicieni ‑ şi mireni şi reprezentanţi ai clerului ‑, pentru a discuta pe diferite teme. Aceştia erau uimiţi de faptul că sfântul, fără să fi făcut seminarul teologic, neştiind până la sfârşitul vieţii sale să scrie bine şi neplăcându‑i să se ocupe cu aceasta, pentru că scria cu multă dificultate o scrisoare, răspundea celor mai dificile întrebări ale acestora, mulţumindu‑l pe deplin pe fiecare. „De unde are el cunoştinţele pe care noi le avem? Îl întrebăm despre diferite probleme şi el ne răspunde la fiecare întrebare!”, spuneau ei, foarte uimiţi. Stareţul cunoştea din timp cine îl va vizita. Adeseori îi spunea Maicii Anghelina să pregătească toate cele necesare, pentru că „astăzi vom fi vizitaţi de oameni mari!”. O femeie din satul Mârova a pierdut doi berbeci, pe care i‑a luat să‑i crească până spre toamnă. Femeia s‑a dus cu necazul său la sfânt, care i‑a spus să nu‑şi facă griji. Şi într‑adevăr, în lipsa femeii, şefii veniseră şi luaseră berbecii pentru o distracţie pe care o organizau, iar femeia nu avea de ce să îşi facă griji. Nina Soboleva împreună cu o prietenă care era maică au cumpărat o căsuţă la Zagorsk şi cărau apă de la o distanţă mare, neştiind unde să sape o fântână. Stareţul, care nu văzuse niciodată acele locuri, le‑a spus unde trebuie să sape. Şi, atunci când au început să sape, imediat a apărut şi apa. Domnul Dumnezeu i‑a descoperit alesului Său taine minunate, legate de sfinţenia locului unde i‑a fost dat să slujească. Stareţul le‑a povestit rudelor sale, că sus, în munţi, a găsit un izvor cu o apă minunată, care avea o culoare ca a laptelui şi un gust minunat. Aceasta aminteşte cuvintele Sfintei Scripturi despre pământul binecuvântat din care curgea lapte şi miere. Stareţul i‑a povestit părintelui Ştefan Pristae, căruia i‑a dat binecuvântare pentru a intra la seminarul teologic din Moscova, despre o mănăstire dintr‑o peşteră, pe care el a descoperit‑o. În acel loc tainic, s‑au nevoit monahii străvechiului aşezământ monahal din Ugolsk. Nina Soboleva îşi aminteşte cuvintele sfântului despre un ascet necunoscut lumii: „Nevoinţa îl proslăveşte pe om… Ce nevoitori suntem noi? Iată, locuieşte un om în munţi, singur, nu vede niciun suflet de om, nu schimbă o vorbă cu nimeni. Şi numai eu, păcătosul, merg o dată pe an la peştera lui şi îl împărtăşesc… Şi astfel au trecut douăzeci de ani. Şi omul acela petrece necontenit în rugăciune către Dumnezeu. Şi el, poate, este singurul drept de aici şi datorită rugăciunii lui suntem vii şi vom fi iertaţi”. Cine a fost acel sihastru necunoscut, pe care doar Sfântul Iov s‑a învrednicit să‑l cunoască, a rămas o taină, la fel ca şi locul izvorului minunat şi al străvechii mănăstiri din munţi. Sfântul Iov era cunoscut ca un mare izgonitor de demoni. În memoria poporului s‑au păstrat multe întâmplări de acest fel. Astfel, într‑un sat din raionul Irşavsk, regiunea Zakarpatie, s‑au petrecut următoarele: preşedintele colhozului, a cărui soţie era bolnavă de patima beţiei, avea casa situată chiar lângă biserica din sat. De praznicul Sfintei Treimi, femeia s‑a îmbătat din nou şi, în timp ce preoţii şi credincioşii mergeau în procesiune în jurul bisericii, femeia cânta cât o ţinea gura. Pentru această blasfemie, Domnul a îngăduit o mare pedeapsă: fiul acestei femei s‑a îndrăcit şi se chinuia foarte mult. Vecina acestor oameni era o femeie evlavioasă, fiică duhovnicească a Sfântului Iov. Aceasta i‑a sfătuit pe nefericiţii părinţi să ceară ajutorul Sfântului Iov. Aceştia au plecat la părinte, împreună cu fiul lor, cu o maşină. Când au ajuns acolo, duhul necurat nu‑l lăsa pe băiat să coboare din maşină. Sfântul a spus: „Lăsaţi‑l în pace, imediat totul va fi bine!” şi i‑a dus pe toţi în biserică. În timp ce sfântul citea rugăciunile, mama băiatului plângea amarnic, stând în genunchi şi implorându‑L pe Dumnezeu să o ierte şi să‑i vindece fiul. Pentru rugăciunile sfântului şi pentru căinţa mamei, băiatul a primit vindecare de la Dumnezeu. Ulterior, tatăl copilului a mai trecut deseori pe la Sfântul Iov, ca să îi mulţumească. Îi aducea mereu multe roşii, ştiind faptul că părintele este vizitat de o mulţime de oameni, care trebuiau hrăniţi. Unele cazuri de vindecare s‑au petrecut în prezenţa unui mare număr de oameni şi au rămas întipărite mai bine în memoria martorilor. Astfel, odată, în timpul Postului Mare, uşile s‑au deschis şi în biserică a fost adusă o tânără în vârstă de 18 ani, care tocmai sosise cu o căruţă. Din pieptul acestei tinere a izbucnit un urlet neomenesc, încât era imposibil să mai fie continuată slujba. La îndemnul sfântului, biata fată a fost aşezată pe bancă în biserică. Atunci când Sfântul Iov s‑a apropiat de ea, a auzit, împreună cu credincioşii, următoarea întâmplare, plină de tristeţe, spusă de rudele ei. Fata fusese vorniceasă la o nuntă, iar în timpul petrecerii, o femeie îi dăduse un pahar cu băutură ca să‑l bea împreună cu ea. Fata simţise în inima ei că ceva nu este în regulă şi a răspuns că nu vrea să bea. Dar, pentru că femeia insista, a băut, fiindu‑i ruşine să o mai refuze. Peste câteva minute i s‑a făcut rău. Fata s‑a apropiat de părinţii ei, rugându‑i să o conducă acasă. Părinţii au mers acasă cu fata imediat, întrucât se vedea chiar şi pe faţa ei cât de rău îi era. Nici spre dimineaţă fata nu s‑a simţit mai bine, iar părinţii au dus‑o la spital, unde doctorii nu au reuşit să‑i pună niciun diagnostic. Au început peregrinările neîncetate şi fără rost pe la doctori, iar fetei îi era tot mai rău. Un doctor de la spitalul din Tiacev (din centrul raionului Tiacev, de care aparţine şi Malaia Ugolka), i‑a sfătuit pe părinţi să nu mai piardă timpul pe la doctori, ci să se ducă la Ugolka, la părintele de acolo. Dar, părinţii nu s‑au grăbit să‑i urmeze sfatul, continuând să spere în ajutorul medicinei şi al medicamentelor, neînţelegând că numai Unul Dumnezeu este Domnul vieţii, al morţii şi al sănătăţii. Pentru această nesocotinţă, părinţii au fost pedepsiţi ‑ fiica lor a început să aibă crize puternice de demonizare, astfel încât au fost nevoiţi să lase doctorii şi să meargă la sfântul stareţ. Sfântul Iov a început imediat să citească rugăciuni pentru fată. În timpul citirii rugăciunilor, ţipetele posedatei au început să se diminueze, până când au încetat cu totul. Fata a fost ridicată. Ea putea sta, dar nu putea răspunde, nu putea vorbi, nu putea scoate nici măcar cel mai mic sunet, doar plângea. Stareţul a poruncit să fie scoasă în curtea bisericii. Apoi, după încheierea slujbei, părintele s‑a apropiat de fată. Aceasta continua să plângă încet, aşezată pe bancă. Părinţii l-au întrebat pe sfânt dacă i se va întoarce darul vorbirii. El a răspuns că totul va trece peste două‑trei zile – şi darul vorbirii i se va întoarce. Părinţii au mai întrebat dacă nu cumva o să fie necesar să mai treacă o dată pe la el. Sfântul le‑a spus că nu va fi necesar, că totul va fi bine. Această vindecare minunată, petrecută în faţa unei mulţimi de oameni, s‑a întipărit foarte bine în memoria celor prezenţi. Odată, a venit la Sfântul Iov un mare funcţionar din oraşul Lvov, care avea acasă un copil demonizat, şi a aşezat pe masă un pachet mare cu bani. Sfântul a numărat din acel pachet exact atâţia bani câţi erau necesari pentru un pomelnic de patruzeci de zile, iar restul banilor i‑a dat înapoi. Funcţionarul, mirat, nu a reuşit să‑l convingă să ia banii. În marea lui smerenie, sfântul a motivat că nu ştie ce se va întâmpla în continuare cu copilul şi a promis să se roage. Peste un oarecare timp, a primit o scrisoare de mulţumire de la funcţionarul din Lvov, care spunea că fiul lui se vindecase. Ca şi în cazul funcţionarului de la Lvov, prin rugăciunile Sfântului Iov au avut loc deseori vindecări la distanţă. Într‑o zi, a venit la părintele o femeie din Vinogradovşcin (raionul Vinogradov, regiunea Zakarpatie) şi îl implora să se roage pentru fiul ei, care suferea atât de mult din pricina demonizării, încât nici măcar nu a reuşit să‑l aducă la părinte. Sfântul a chemat‑o pe femeie în biserică şi s‑a rugat în prezenţa ei. După aceea, fiul ei s‑a vindecat pe deplin. Nevoitorul binecuvântat a ajutat foarte mulţi oameni, i‑a ajutat pe toţi cei care i‑au cerut ajutorul şi care, într‑adevăr, aveau nevoie de mijlocirea lui. Sfântul îi ajuta pe credincioşi în orice fel de nenorocire. Prin rugăciunile lui mulţi soţi care nu aveau copii au primit urmaşi de la Dumnezeu. O pereche din Iza nu avusese copii timp de treisprezece ani, dar, după rugăciunile sfântului, în familie au apărut câţiva copii. Fetele care nu reuşeau să se căsătorească îşi întemeiau prin rugăciunile sfântului o familie fericită, iar tinerii care nu‑şi găseau perechea se căsătoreau. Din perechile cununate de părintele nu s‑a destrămat niciuna. Odată, un grup de oameni din zona Muncaci intenţionau să vină la părintele. Adunându‑se în oraşul Muncaci, s-au urcat într‑un camion şi au pornit la drum. Mai aveau de parcurs încă puţin şi ajungeau la sfânt, când în faţa lor a apărut un râu care ieşise din albia lui. Râurile de munte din Carpaţi sunt foarte sprintene, dar sunt puţin adânci, aşa că şoferul a hotărât să treacă râul accelerând. Însă, deşi nu sunt adânci, apele de munte sunt viclene. La mijlocul râuleţului, maşina s‑a oprit pe neaşteptate într‑un loc adânc şi alunecos. Apa a început să intre în motor. Mai era încă puţin şi motorul s‑ar fi oprit, iar maşina ar fi fost luată de apă. Şoferul a strigat: „Părinte Iov! Ajută‑ne!”. Şi maşina, de parcă ar fi împins‑o cineva din apă, a ţâşnit spre mal. Oamenii încă nu reuşiseră să‑şi revină, când l‑au văzut pe celălalt mal al râului pe Sfântul Iov, vesel ca de obicei, spunându‑le: „Vă aştept de multă vreme!”. O lungă perioadă de timp oamenii nu şi‑au revenit, fiind impresionaţi de minunea la care au fost martori. Sfântul stareţ a oferit ajutor în cele mai diverse cazuri. El s‑a rugat pentru aflarea vitelor pierdute – în acest fel a ajutat un om cuprins de deznădejde, care pierduse doi cai care aparţineau colhozului. S-a rugat şi pentru aflarea oamenilor pierduţi – pe o mamă care plângea după fiul ei care plecase a trimis‑o acasă, spunându‑i că fiul ei s‑a întors. Şi într‑adevăr, femeia şi‑a găsit fiul tăind lemne în curte. Sfântul se ruga şi pentru îndreptarea tinerilor pe calea adevărului – cu rugăciunile lui, doi fii neisprăviţi ai unei femei au devenit preoţi buni. Sfântul stareţ i-a ajutat mult pe cei care voiau să‑L slujească pe Dumnezeu. Numărul total al celor care au intrat la seminarul teologic cu binecuvântarea sfântului ajunge la 160 de persoane. Este o întreagă oştire duhovnicească, educată de către sfânt pentru slujirea şi înflorirea Bisericii lui Hristos. Ucenicii sfântului slujesc în prezent în diferite sate, oraşe şi ţări. Sfântul Iov a trecut la Domnul pe 28 iulie 1985. A fost înmormântat la trei zile de la trecerea sa la Domnul, pe 31 iulie 1985. La slujbă au participat mai mult de o sută treizeci de clerici şi monahi. În timpul slujbei, în biserică a intrat o pasăre albă ca zăpada, care a zburat pe deasupra tuturor, s-a aşezat de trei ori pe umărul nepoatei sfântului, apoi s-a aşezat pe prestol şi a ciripit, apoi a înconjurat de trei ori biserica, iar la urmă s-a aşezat în altar. Nu toţi oamenii au văzut pasărea. Dar toţi au văzut cum, atunci când trupul sfântului a fost scos din biserică, un stol mare de păsări a zburat spre coşciug. După moartea sa, sfântul a făcut şi mai multe minuni, arătându-se aievea sau în vis credincioşilor. În fiecare an, în ziua de 28 iulie, la Biserica Sfântului Dimitrie din satul Uglea se făceau parastase pentru stareţul Iov, la care veneau pelerini din toată Ucraina şi din Rusia. În tradiţia slavă, parastasele pentru cei consideraţi sfinţi, dar nu sunt canonizaţi, sunt o formă de prăznuire a acestora (chiar înaintea canonizării unui sfânt, se mai poate face un ultim parastas, dar după canonizare parastasele nu îşi mai au rostul). Datorită evlaviei populare din ce în ce mai mari, în data de 12 octombrie 2007 Consiliul Eparhial din Hust, la iniţiativa Episcopului Ipolit de Hust şi Vinogradov, a decis dezgroparea sfintelor moaşte ale Sfântului Iov. Dezgroparea s-a făcut în data de 22 octombrie 2007. De faţă erau o mulţime de stareţi, protopopi, preoţi, călugări, mulţi dintre ei fiind ucenici ai Sfântului Iov (între ei fiind şi arhimandritul Stratonic, stareţul Mănăstirii Sfântul Mihail din Gruşinsk, care era membru în comisia eparhială pentru canonizare). Când trupul a fost găsit întreg şi neputrezit, s-au auzit strigăte de bucurie: „Cruce! Întreg!” Sfintele moaşte emanau o mireasmă bineplăcută, de flori abia tăiate. Canonizarea Sfântului Iov a avut loc în ziua de 18 septembrie 2008. La canonizare au luat parte mulţi clerici, monahi şi mireni. Racla cu sfintele moaşte a fost depusă în biserica din localitatea Uglea Mică. Mulţime de pelerini vin să se închine acolo, strângându-se multe mărturii despre minunile săvârşite de Sfântul Iov. (material prelucrat de Danion Vasile după Viaţa, minunile şi acatistul preacuviosului şi purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Iov din localitatea Uglea, traducere de George Zapotinschi şi Angela Voicilă şi volumul lui Grigorie Raciuk, Ascetul Rusiei Carpatine, Stareţul Iov Codrea, Editura Areopag, Bucureşti 2013)
Etichete:
angela voicila,
editura areopag,
iov din uglea,
sfantul iov din uglea
duminică, 19 ianuarie 2014
Petronela Paduraru: „Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit?”
Ma numesc Petronela Paduraru, sunt din Bacau , am 27 de ani , si spre marea noastra bucurie Sfantul Nectarie a aparut in viata noastra atunci cand aveam mare nevoie, desi noi pacatosii nu stiam despre acest mare sfant.
In anul 2012, in luna ianuarie am aflat cu mare bucurie ca ceea ce asteptam sa ni se intample a avut loc... Eram insarcinata. lucru mult dorit de mine si de sotul meu, mai ales ca, in 2010, am mai avut o sarcina care s-a oprit in evolutie la 12 saptamani, ceea ce ne-a demoralizat destul de mult, iar eu ramasesem chiar cu teama ca nu voi mai avea copiii, mai ales stiind ca am si o problema medicala (uter retrovers).
Stiind trauma prin care am trecut, doamna doctor mi-a dat din prima un tratament si mi-a spus sa stau cat mai mult cuminte, urmand ca dupa 2 saptamani sa ne vedem la spital sa mi spuna daca mai continuam tratamentul.
Cand a venit ziua controlului, la ecografia pe care mi-a facut-o mi-a spus ca nu stie ce s-a intamplat, dar nu se mai aud bataile inimii copilului, si ca si aceasta sarcina s-a oprit din evolutie, mi-a spus ceva, ca ma va trimite la Bucuresti pentru niste investigatii si ca ma asteapta maine (vineri) la spital pentru a ma chiureta.
Nu stiu cand am iesit din cabinet, cand i-am spus sotului meu ce mi-a spus sau cand am ajuns in masina, cert este ca imi amintesc ca stateam amandoi in fata spitalului in masina si plangeam.
I-am trimis mamei mele mesaj si i-am spus ce s-a intamplat si aceasta a decis sa vina la mine ca sa ma sustina. Nu stiam atunci ce bine im va prinde acest lucru, ba eram oarecum suparata ca o sa vina si o sa planga si ca si asa sufar eu si nu vreau sa o vad si pe ea ca sufera.
Vazand ca nu o scoate la capat cu mine, m-a lasat sa stau singura in camera si ea a inceput sa citeasca din niste ziare pe care le aveam prin casa. Acolo a descoperit despre minunile sfantului Nectarie, si mai ales despre minunea pe care a facut-o cu doamna preoteasa cu sarcina extrauterina. Si mi-a spus ca ar vrea sa mearga pana la o biserica sa cumpere acatistul. Atunci mi-am adus aminte ca eu am in casa acest acatist, pe care il luasem cu ceva timp inainte pentru o prietena insarcinata, la sfatul unui calugar, dar nu i-l dadusem pentru ca aceasta il avea deja.
A doua zi am plecat la spital, cu ochii neuscati de plans toata noaptea si cu inima stransa pentru ca iara va trebui sa trec, pentru a doua oara, prin aceasta „operatie”. Cand am ajuns la spital, doctorita mi-a facut ecografie iarasi si mi-a spus ca inima copului BATE, ca este dezvoltat normal si ca este totul bine. Nu pot spune ce am simtit. Mi-am facut cruce si am pupat cruciulita cu Maica Domnului de la gat, si am simtit ca zbor. Si doamna doctor si asistenta si-au facut cruce.
Ajunsa acasa i-am spus mamei ca totul e bine, iar ea mi-a spus ca in tot timpul cat am fost plecata ea a aprins candela si s-a rugat Sfantului Nectarie pentru o minune si ca doctorita sa-mi faca o alta ecografie si copilul sa fie in viata. Abia atunci mi-a aratat ce gasise in ziare si ce minuni a mai savarsit sfantul si mi-am dat seama ca si aceasta este tot minunea sa, desi eu nu merit,„ pacatoasa.
Sarcina a decurs foarte bine, nu mi-a fost rau nici macar o data, nu am avut probleme si mi s-a parut o sarcina foarte usoara. Pe data de 20 septembrie 2012, tot cu ajutorul sfantului am nascut un baietel de 3400 g si 53 cm, prin cezariana, caruia i-am pus numele David Nectarie. Si de aceasta data, prin marea sa bunatate, acesta a vegheat asupra noastra si a facut astfel incat contractiile sa inceapa exact in dimineata de joi in care doctorita avea programat sa plece in cursul serii la cursuri, in Iasi, si sa vina abia dupa 2 zile, iar eu eram programata duminica sa merg la spital sa vedem cand voi naste (ce m-as fi facut daca ea era plecata si ma apucau contractiile a doua zi?). Copilul avea cordonul ombilical rasucit de doua ori dat in jurul gatului, si lichidul amniotic verde, ceea ce insemna ca trebuie sa facem niste analize si era posibilitatea sa trebuiasca sa faca injectii cu antibiotic si sa stam mai multe zile in spital. Dar, veghind sfantul asupra pruncului nostru, a facut ca acesta sa nu necesite acest tratament, iar pe mine m-a ajutat sa-mi revin foarte repede dupa operatie, iar luni dimineata deja eramm acasa.
Ii multumim Sfantului Nectarie ca ne-a ajutat si ne ajuta si ca vegheaza asupra copilului nostru, care acum are 1 an si 3 luni - si care o singura data a facut temperatura, aproape de varsta de 1 an - ca il mentine sanatos si ca ne-a luminat vietile.
Oricat as fi incercat, nu pot descrie in cuvinte ajutorul pe care ni l-a dat, si-mi cer iertare ca mi-a trebuit atata timp sa scriu cum s-a milostivit cu noi.
Im cer iertare si celor care vor binevoi sa citeasca aceste randuri, pentru ca nu am stiut sa scriu frumos,clar, si fara de greseala, asa cum ar merita descrise minunile sfantului. Insa, mi-am dorit sa nu-l supar cu aceasta tacere a mea; chiar daca verbal am spus oamenilor, aveam pe constiinta ca nu am facut destul.
Maica Domnului, Domnul Iisus Hristos, Sfantul Nectarie, Sfantul Stelian, Sfanta Parascheva, Sfanta Xenia, Sfantul Andrei, Sfantul Petru, toti sfintii lui Dumnezeu sa fie cu noi, cu toti!
Etichete:
minuni sfantul nectarie,
nectarie,
sfantul,
sfantul nectarie
marți, 7 ianuarie 2014
Ciprian Voicila: „Legenda Marelui Inchizitor” repovestita din perspectiva unui individ oarecare
In capitolul V din cartea a cincea a „Fratilor Karamazov”, Dostoievski imagineaza, prin intermediul lui Ivan, o intalnire intre un cardinal, reprezentant al Inchizitiei, si Iisus.
Actiunea are loc in secolul al XVI-lea. Hristos hotaraste sa se arate „macar pentru o clipa multimii, norodului ce se chinuia, patimind, cu sufletul incercat de pacate, dar care-l iubea totusi cu o dragoste copilareasca” (Fratii Karamazov, editura Rao, Bucuresti, 1997, p.384). Iisus se iveste la Sevilla, in epoca rugurilor inaltate de Inchizitie. „Apare acolo din senin, pe tacute, fara sa prinda nimeni de veste, si, totusi, oricat ar parea de ciudat, toata lumea isi da seama ca este el” (ed. cit., p.385). Hristos ii surade multimii din ce in ce mai numeroase, o binecuvinteaza si ii vindeca pe cei suferinzi prin simpla atingere a vesmintelor sale. „Poporul plange si saruta pamantul pe care calca el” (ibid, p.386). Copiii il preamaresc si ii arunca inainte flori, asa cum facusera cu cincisprezece secole in urma, cand a intrat in Ierusalim. In fata Catedralei din Sevilla Iisus invie o fetita de sapte ani soptindu-i: „Talifa, kumi!” (Copila, scoala-te!).
In clipa in care fata este readusa la viata, prin fata catedralei trece cardinalul, marele inchizitor. „Este un batran de aproape nouazeci de ani, inalt, drept, cu fata supta si ochii adanciti in orbite, niste ochi in care inca mai tremura o licarire usoara, ca o scanteie” (ibid., p.386). „Vede tot: cosciugul depus la picioarele lui si copila inviata din morti, si deodata se intuneca la fata. Sprancenele-i carunte si dese se incrunta, si-n privirea lui scapara o lumina sinistra. Ridicand bratul, cardinalul face semn strajerilor sa-l ia. Si atat de mare este autoritatea lui, atat de strunit si de plecat este poporul, deprins sa i se supuna fara a cracni, incat gloata se da in laturi din calea lor si, in mijlocul unei taceri mormantale, garzile pun mana pe el si-l duc” (ibid, p.387).
In temnita, marele inchizitor patrunde incet, il priveste pe Hristos un minut, doua „drept in fata”, „pune lampa pe masa si rosteste: "Tu esti? Tu? Neprimind insa nici un raspuns, se grabeste sa adauge: Taci, nu spune nimic. Ce ai putea sa mai spui? Stiu prea bine ce! Numai ca tu n-ai dreptul sa mai adaugi nimic la cele marturisite odinioara. De ce ai venit atunci sa ne tulburi?” (ibid, p.387).
In esenta, marele inchizitor ii reproseaza lui Iisus ca a vrut sa ii faca pe oameni liberi („Nu spuneai chiar pe vremea aceea „Vreau sa fiti liberi cu adevarat?”) in loc sa accepte „oferta” pe care i-o facuse in cele patruzeci de zile de retragere in pustie „infricosatul si preaiscusitul duh, duhul nimicniciei si al nefiintei”, anume sa transforme pietrele din pustiu in paini pentru ca omenirea intreaga „plina de recunostinta” sa alerge pe urmele lui Iisus „cu frica-n san ca nu cumva, la un moment dat” El sa nu-si retraga bratul intins „si, o data cu asta, sa se ispraveasca si painea daruita” (ibid., p.392). „Vina” lui Iisus ar mai consta in faptul ca a refuzat sa se arunce de pe streasina templului la invitatia Satanei, ca sa-si dovedeasca dumnezeirea, iar in momentul crucificarii nu S-a dat jos de pe cruce pentru ca nu a vrut sa il castige pe om printr-un act coercitiv, a refuzat sa il constranga printr-un miracol, printr-o taina sau prin autoritate („Tu insa n-ai vrut sa-l lipsesti pe om de libertate si ai respins o asemenea propunere, socotind ca nu mai poate fi vorba de libertate, de vreme ce supunerea a fost cumparata cu paine”). In sfarsit, marele inchizitor ii imputa lui Iisus faptul ca nu a acceptat sa intre in posesia acestei lumi pe care cu atata darnicie i-a oferit-o satana.
Marele inchizitor, si poate Dostoievski insusi, considera ca oamenii sunt incapabili de libertate pentru ca sunt „slabi de inger, dedati la rele, becisnici si indaratnici”. Din acest motiv, daca alesii Imparatiei cerurilor sunt de ordinul miilor sau a zecilor de mii, cei nevolnici sunt milioane sau zeci de milioane. In slujba acestora si a „duhului nefiintei” s-a pus marele inchizitor si biserica pe care o conduce: „noua ne sunt deopotriva de dragi si cei slabi din fire” (ibid., p.393).
Pe scurt, Hristos le-a oferit oamenilor libertatea si painea cereasca, in timp ce marele inchizitor, in schimbul libertatii pe care omul o leapada la picioarele lui cu prima ocazie pentru ca nu stie cum sa o foloseasca, le ofera painea pamanteasca cea de toate zilele, neintarziind sa le mai faca un serviciu: sa le mangaie constiinta („Adevar zic tie ca sufletul omenesc nu cunoaste alta grija mai chinuitoare decat aceea de a gasi cui sa-i incredinteze mai degraba harul libertatii cu care aceasta nefericita faptura se naste pe lume”).
Dupa ce marele inchizitor isi incheie monologul cu cuvintele: „maine deci am sa te ard pe rug. Dixi! (Am spus!)” intre cei doi se instaleaza o tacere apasatoare: „batranul ar vrea totusi sa-i auda glasul, sa-i spuna ceva, orice, macar un cuvant, fie el cat de amar, cat de cutremurator” (ibid., p.409). Iisus „insa se apropie de el si saruta bland buzele ofilite ale batranului de nouazeci de ani. E singurul lui raspuns. Inchizitorul tresare. Ceva ii tremura in coltul gurii; se indreapta apoi spre usa, o deschide si ii spune: „Du-te si sa nu mai vii... sa nu mai vii... niciodata, niciodata!” Si-l lasa sa iasa „in noaptea ce invaluie piata orasului”. Iar prizonierul pleaca”. „Si batranul?”, il intreaba pe fratele sau Aleosa Karamazov, caruia ii fusese adresata in roman Legenda marelui inchizitor. „Sarutul ii ramane ca un balsam pe inima, si totusi, staruie mai departe, neclintit, in hotararea lui”, ii raspunse Ivan.
E un fel de a spune ca fiecare dintre ei ramane consecvent cu sine. Primul pregateste instaurarea Paradisului terestru, al doilea continua propovaduirea Imparatiei ceresti a iubirii universale, de aceasta data intr-o maniera inedita: printr-un sarut, printr-o actiune parabolica.
Hermeneutica Legendei a scos la suprafata doua sensuri ale ei: unul restrans si prea putin interesant, conform caruia Dostoievski ar fi intentionat sa dea o lovitura decisiva Bisericii Catolice fata de care manifesta oarecari idiosincrasii. Al doilea sens ar fi unul universal, care ne priveste pe noi toti la un loc si pe fiecare in parte.
Despre acest sens ne vorbeste filosoful rus Nikolai Berdiaev (1874-1948), un aparator tiranic al libertatii, pentru care intalnirea cu Marele Inchizitor a avut „o uriasa insemnatate” (cf. N.Berdiaev - Cunoasterea de sine - exercitiu de autobiografie filozofica, editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p.205): „ Spiritul Marelui Inchizitor a fost viu in catolicism si, in general, in vechea biserica istorica, si in autocratia rusa, si in orice stat absolutist, bazat pe constrangere, iar acum acest spirit migreaza in pozitivism, in socialismul care pretinde sa ia locul religiei, sa construiasca Turnul Babilonului. Acolo unde exista guvernare a oamenilor, grija aparenta pentru fericirea si bunastarea lor, coroborate cu dispretul fata de oameni, cu punerea la indoiala a originii si a inaltei lor meniri, este viu spiritul Marelui Inchizitor. El se gaseste acolo unde fericirea este preferata libertatii, unde vremelnicul este pus mai presus de vesnicie, unde iubirea de oameni se ridica mai presus de iubirea de Dumnezeu. El se gaseste acolo unde se afirma ca adevarul nu este necesar pentru fericirea oamenilor, ca poti trai bine chiar si necunoscand sensul vietii.” (Nikolai A.Berdiaev - „Marele inchizitor”, in Marele Inchizitor - Dostoievski - lecturi teologice, Editura Polirom, Iasi, 1997, p.198).
Un alt scriitor rus, inclasabil ca stil, dar si ca problematica abordata, Vasili Rozanov (1856-1919) nu ia ca punct de plecare in explicarea parabolei Marelui Inchizitor distinctia libertate-autoritate, ci o definitie tacita a omului pe care o manuieste ca pe o axioma: omul este acea fiinta care manjeste totul, care arunca in troaca porcilor, cu voluptate, margaritarele: „La urmei urmei; Legenda si conceptia ei fundamentala sunt chiar banale: totul aluneca spre sablonul bocetului vesnic: „oamenii (inchizitorii, catolicii) au stricat, au murdarit totul, si din bobul de aur nepretuit au facut sa creasca urzici” (cf. Din scrisorile lui Leontiev catre Rozanov, in Marele Inchizitor, Dostoievski-lecturi teologice, editura Polirom, Iasi, 1997, p.167).
Avand in minte sugestiile facute de Berdiaev, voi incerca sa raspund la intrebarea: cand si cum reapare in timp Marele Inchizitor?, pornind de la tipurile fundamentale de relatii pe care le intretinem in calitate de fiinte umane. Cam care ar fi raporturile esentiale pe care le creeaza oricare individ uman si care, la randul lor, il fac om deplin? In mare sunt trei: intram in contact cu Dumnezeu, cu semenii si cu noi insine.
In relatia cu Dumnezeu suntem mari inchizitori cand credem si afirmam cu tarie ca El nu este nimic mai mult decat ceea ce stim despre El din articolele Crezului, stabilite la Conciliul de la Niceea (325 e.n.) si la Constantinopol (381 e.n.). Sau cand sustinem ca El este Binele absolut sau Iubirea absoluta si doar atat, limitandu-I aria de actiune, uitand ca in primul rand este Libertatea in sine si, pe cale de consecinta, ca este dincolo de numele divine prin care noi Il chemam (Binele, Fiinta, Viata etc.) si in care, dupa cum ne spune un sfant din secolul IV, Efrem Sirul, a acceptat sa se imbrace ca sa intre in comuniune cu noi: „Trebuie sa intelem ca, daca nu S-ar fi imbracat cu numele acestor lucruri, n-ar fi putut vorbi cu noi, oamenii. El S-a apropiat de noi prin ceea ce este al nostru: S-a imbracat in limba noastra, ca sa ne poata imbraca pe noi in vietuirea Sa.” (cf.Sebastian Brock-Efrem Sirul I. O introducere; II.Imnele despre Paradis; editura Deisis, Sibiu, 1998, p.80). Suntem Mari Inchizitori cand, in calitate de crestin-ortodocsi, sustinem ca numai ortodocsii se mantuiesc, dupa cum ne pastram aceeasi eticheta inchizitoriala cand spunem ca iadul are o consistenta ontologica vesnica, proiectandu-i intotdeauna acolo numai pe ceilalti, pe ne-(a)semenii nostri, niciodata pe noi.
Fata de aproapele nostru (mai ales fata de copiii nostri!) ne aratam chipul feroce de Mari Inchizitori cand ii livram retete de fericire sau de destin fara ca el sa ne-o ceara in prealabil (parintele catre copilul sau: „o sa te faci medic, jurist sau economist pentru ca astia castiga bani, nu ajung niciodata muritori de foame”, altfel „ eu te-am facut, eu te omor”); cand atitudinea noastra fata de el are ca fundament convingerea noastra intima ca noi stim mai bine (datorita varstei noastre, a experientei, a datului natural s.a.m.d.). Ne-ar placea sa le determinam in mod necesar apropiatilor comportamentul, sa ii transformam in roboti virtuosi, incapabili de cea mai mica abatere de la tinta. Purtam pelerina de cardinal de fiecare data cand pe celalalt nu il tratam ca persoana, ca purtator al unui chip (cuvantul „persoana” vine din grecescul „prosopon” care insemna la origine „chip”, „masca”), ci ca pe un mijloc de care ne folosim cu nonsalanta si indiferenta ca sa ne atingem scopurile.
Statul este prin excelenta intruchiparea cea mai abstracta si mai greu-detectabila a Marelui Inchizitor. Il simtim ca atare cand nu vrem sau nu mai putem sa ii platim cezarului ce este al cezarului. In conditii de pace sau de armistitiu intre mine si el uit ca statul este, dupa expresia unui libertarian, Murray Rothbard, „o banda de talhari scrisa cu litere mari” pentru ca detine monopolul fortei (pe care nu intirzie sa il exercite cand are ocazia) si traieste din impozitele contribuabililor (M.Rothbard in cap. Natura statului din Etica libertatii: „Toate celelalte persoane si grupuri din societate (cu exceptia criminalilor declarati si sporadici, asa ca hotii si jefuitorii de banci) isi obtin venitul lor pe cale voluntara: fie prin vanzare de bunuri si servicii catre publicul consumator, fie prin cadouri voluntare(...). Statul si numai statul isi obtine veniturile prin coercitie si prin amenintare cu penalizari drastice, in caz ca venitul ar intarzia sa soseasca. Acest tip de coercitie este cunoscut sub numele de „impozitare”, desi in epocile istorice mai putin inregimentate era cunoscut sub numele de „tribut".)
Legenda li se adreseaza, nu in ultimul rand, intelectualilor care au, in marea lor majoritate, vocatie inchizitoriala. Modul ei de manifestare este diferit si in acelasi timp atat de asemanator: se bazeaza de regula pe siluirea unui text. De pilda liberalii, comunistii, etatistii, anarhistii, adeptii deontologismului, precum si cei ai teleologismului, apologetii credintei in reincarnare, New-Age-rii, evolutionistii, spiritele mai radicale sau mai laxe „descopera” argumente de autoritate pentru convingerile lor in „Evanghelii”.
In sfarsit, devenim Mari Inchizitori fata de noi insine cand nu ne mai acordam nici o sansa. Odata autocondamnati, nu ne mai ramane decat sa ne cumparam funie cu cei treizeci de arginti cu care ne-a cumparat deznadejdea si sa ne spanzuram. Si in acest punct final, printr-un hocus-pocus pe care nimeni nu l-ar fi prevazut, Marele Inchizitor capata trasaturile lui Iuda. Sa fie o pura intamplare? Ma indoiesc, pentru ca intrevad in si dincolo de sarutul Marelui Inchizitor modelul sau primar: sarutul lui Iuda din gradina Ghetsimani. Dostoievski a schimbat putin rolurile: in parabola sa Hristos este cel care il saruta pe noul Iuda. Poate a vrut sa ne sugereze prin asta ca victoria finala Ii apartine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)