Părintele Nectarie Vitalis "copilul" Sfântului Nectarie

 În ultima parte a vieții, părintele Nectarie Vitalis a slujit în Biserica „Sfântul Nectarie” din Kamariza Aticii, situată lângă orașul Lavrio. O ridicase în chip de mulțumire pentru sfântul taumaturg din insula Eghinei, care în anul 1980 îl vindecase de cancer, iar în 2014 îi redase viața. Din acel moment, până la adormirea sa întru Domnul, petrecută pe data de 8 februarie 2018, mii de credincioși i-au trecut pragul chiliei pentru a-i primi binecuvântarea și pentru a se întări în credință. Părintele Nectarie Vitalis era, pentru ei, mărturia palpabilă că în Hristos toate sunt cu putință. Minunea de la înmormântarea părintelui Vitalis  a dovedit că sfinții, prietenii Domnului, transcend legile firii: așa cum o arată filmările video care au făcut înconjurul lumii, deși trecuseră 24 de ore de la moartea sa, mâna dreaptă a Cuviosului era moale, lipsită de obișnuita rigor mortis. Minunea dovedește și că, în fapt, pentru creștini nu există moarte.

 

Întâlnirea cu „Bunicuțul” cel sfânt. „Și preot vei ajunge, și numele meu o să-l primești!”

 

Părintele Nectarie Vitalis s-a născut în 1930, într-o familie evlavioasă. A fost al șaisprezecelea copil, din cei șaptesprezece. Din fragedă pruncie, inima sa a început să ardă de dorința de a păși pe calea monahală și de a-i sluji, în toate, Domnului. Mărturisea la vârsta senectuții: „Iubesc mult haina preoțească. Am plecat de acasă la 15 ani și nu mi-am dorit altceva decât să port rasa preoțească. M-au ajutat Dumnezeu și Sfântul Nectarie”.

În 1945, pe când viitorul părinte Nectarie Vitalis avea doar 15 ani și își câștiga existența ca frizer în portul Pireului, a pornit cu cîțiva cunoscuți într-un pelerinaj spre Mănăstirea Sfânta Treime din insula Eghina, care devenise vestită în rândul credincioșilor sub numele de „Mănăstirea Sfântului Nectarie”. Deși mărturiile despre ajutorul minunat, pe care îl primeau din partea Sfântului Nectarie toți oamenii suferinzi, se răspândiseră în rândul credincioșilor, circulând din gură în gură, băiatul de 15 ani a întâmpinat aceste zvonuri cu neîncredere, cu o ușoară nepăsare și cu un dram de frondă specifică vârstei. Va povesti mai târziu cum a decurs prima sa întâlnire cu sfântul tămăduitor din insula Eghinei: „ Sfântul încă nu fusese canonizat, iar eu nu credeam că este sfânt. ˂˂Să nu ne grăbim, ziceam înlăuntrul meu, doar n-o fi sfânt!Pe toți vor să-i facă sfinți! ˃˃ M-am dus cu nepăsare să mă închin la mormânt și am zis înlăuntrul meu: ˂˂Dacă chiar ești sfânt, arată-mi un semn! ˃˃ Mi-am lipit urechea de placa mormântului și mi s-a părut că aud înăuntru niște pași. Am fost uimit. Atunci am zis înlăuntrul meu: ˂˂Foarte bine, mi-ai dat un semn! Prin urmare, ești aici! De vreme ce ești viu, înseamnă că ești și sfânt! O să ajung preot, așa cum vreau? ˃˃ Atunci am auzit din mormânt un glas care mi-a spus: ˂˂Și preot vei ajunge, și numele meu o să-l primești! ˃˃ Seara, în somn, mi s-a arătat însuși sfântul și a început să-mi spună tot felul de lucruri. De atunci el a devenit ˂˂Bunicuțul ˃˃ meu”.

În 1960 a fost hirotonit preot și a slujit într-una din bisericile cartierului Pireu, din Atena. Părintele Vitalis s-a confruntat, încă din copilărie, cu diverse probleme de sănătate. În 1965 medicii i-au recomandat să se mute într-o zonă lipsită de poluare. A fost numit preot în biserica din comuna Kamariza, situată lângă orașul Lavrio, care primise hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. În 1896, Sfântul Nectarie Taumaturgul sosise în această comună pentru a-l diaconi pe Mihail Kapetanakis, fostul său elev de la Seminarul Teologic Rizarion. La puțină vreme după mutarea părintelui Vitalis în Kamariza, Sfântul Nectarie i s-a arătat, de mai multe ori, în vis și i-a mărturisit faptul că vizitase, în timpul vieții pământești, și îi plăcuse atât de mult acest ținut încât și-ar fi dorit să viețuiască aici, pentru totdeauna. L-a rugat să înalțe, ca semn de cinstire, un paraclis care să-i poarte numele. Părintele Vitalis a făcut ascultare: a construit mai întâi un paraclis, în cel mai frumos loc din sat, iar mai târziu a ridicat o biserică închinată Sfântului Nectarie din Eghina, pentru a le oferi un loc încăpător de adunare nenumăraților creștini care începuseră să îl viziteze pentru povățuire duhovnicească.

„Te vei face bine, copilul meu, se va petrece minunea și se va afla în lumea întreagă!”

În anul 1980, după ce s-au scurs zilele Nașterii Domnului, părintele Vitalis s-a simțit foarte slăbit. Mergând la doctor, după examenul medical, acesta l-a întrebat: „Nu ați observat că din piept, atunci când tușiți, vă curge sânge și puroi?” „Ba da, a răspuns părintele, dar am crezut că este din cauza multelor metanii făcute și a oboselii”. În urma investigațiilor ulterioare, medicii l-au informat că are cancer la plămâni și că mai avea de trăit două luni și jumătate. Părintele povestea, mai târziu: „Ba unul mai hazliu mi-a spus: ˂˂Părințele... aliluia... aliluia ˃˃. Gândului neliniștitor că sfârșitul îi este foarte aproape i se adăuga grija că moartea s-ar putea să zădărnicească lucrările la biserica închinată Sfântului Nectarie, la care părintele Vitalis lucra din răsputeri. De la o zi la alta starea i se înrăutățea: accesele de tuse erau din ce în ce mai dese, fiind însoțite de expectorații cu sânge, durerile din piept nu-i dădeau pace. Singura sa nădejde rămăsese Sfântul Nectarie. S-a dus dinaintea icoanei sfântului și s-a rugat cu osârdie. La sfârșit l-a întrebat: „Ce se va întâmpla cu mine, Sfinte Nectarie? Eu muncesc întruna ca să îți ridic această biserică... Atât de mulți se vindecă în jurul meu... Nu ai putere să Îi spui Mântuitorului Hristos să mă mai lase? De ce mi-ai spus în vis să îți ridic biserică, de vreme ce nu o pot termina? Dar, în sfârșit, lasă să mor, nu mai contează”. Înainte de a pleca de la icoană, părintele Vitalis l-a rugat pe Sfântul Nectarie: „Lasă-mă măcar să termin biserica, să slujesc doar o Sfântă Liturghie și după aceea pot să mor liniștit!”

Neștiind care vor fi judecățile Domnului, părintele Vitalis a început să-și pregătească propria înmormântare: și-a cumpărat sicriul și locul de veci. În această vreme, enoriașii și frații părintelui se rugau, cu multe lacrimi, pentru ca Dumnezeu să îl izbăvească de moarte. Starea sa devenise atât de gravă încât nu a fost primit, pentru internare, la Spitalul Central. Revenind acasă, durerile s-au întețit atât de mult, încât părintele abia mai putea să coboare când și când la biserică, să se roage.

Dar Sfântul Nectarie nu l-a lăsat să piară pe ucenicul său. Iată ce s-a petrecut: „Într-o zi,-povestește părintele Vitalis- pe când mă aflam în Sfântul Altar și citeam canonul de rugăciuni, am auzit că a intrat cineva în biserică. L-am trimis pe paracliser să vadă cine este și i-am spus că dacă nu este nimic important, să spună că nu sunt acolo, că lipsesc. Mă simțeam foarte obosit. De curiozitate, am dat și eu la o parte perdeaua sfintelor uși și m-am uitat. Era un călugăr în vârstă, mic de statură, cu o rasă ponosită și cu un fes călugăresc pe cap. A venit imediat paracliserul înapoi și mi-a spus: ˂˂Părinte, călugărul acesta care a intrat acum în biserică seamănă foarte mult cu Sfântul Nectarie, pe care îl avem în icoană ˃˃. Eu, crezând că vrea în acest fel să mă încurajeze, am spus: ˂˂Îți mulțumesc, domnule Sofian, că vrei să mă încurajezi și că te porți cu mine ca și un părinte, dar acum sunt foarte obosit ˃˃. Călugărul cel străin a aprins lumânări și s-a rugat înaintea icoanelor Mântuitorului, a Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Botezătorul. Ceea ce era frapant pentru privitori era faptul că nu se rugase și în fața icoanei Sfântului Nectarie. Monahul l-a întrebat pe paracliser dacă este prezent, acolo, în biserică, duhovnicul. Acesta i-a răspuns: „Nu este, este acasă, bolnav, are gripă. Aveți nevoie să chemăm cumva pe preotul cel tânăr al parohiei?” „Nu, a răspuns călugărul”. Apoi i-a urat: „Paștele cu bucurie!” Întâmplarea s-a petrecut în apropierea Sfintelor Paști din anul 1980. S-a nimerit ca în acele momente să fie în biserică și pictorița Elena Kitraki, împreună cu o ucenică de-a ei. Elena a venit tot o fugă la părintele Vitalis și i-a spus: „Părinte, e adevărat, chiar Sfântul Nectarie a fost în biserică și a plecat”. Emoționat, părintele Vitalis le-a rugat pe Elena și ucenica ei: „Fugiți repede și chemați-l înapoi!” În acest timp, părintele se ruga în fața icoanei Mântuitorului: „Doamne, fie fă-mă sănătos, fie ia-mă mai repede, că nu mai rezist!” Nu după multă vreme, cele două femei s-au întors cu vestea: „A venit, părinte, este aici!”

Părintele Vitalis s-a deplasat cu greu spre mijlocul bisericii și l-a zărit pe călugărul necunoscut. Părintele s-a aplecat să-i sărute mâna, dar monahul nu l-a lăsat. I-a sărutat el mâna părintelui. După ce l-a privit câteva clipe, părintele Vitalis i-a mărturisit: „Părinte, paracliserul v-a spus că sunt bolnav de gripă. Nu a spus adevărul. De fapt, sunt bolnav de cancer. De aceea, vă rog să mă însemnați cu semnul Sfintei Cruci”. Apoi i-a destăinuit gândul ascuns, care pusese stăpânire peste întreaga sa ființă: „Fața sfinției voastre seamănă cu cea a Sfântului Nectarie din icoană”. Monahul a zâmbit, dar nu i-a răspus nimic. Atunci părintele l-a prins de mâini și i-a spus, imperios: „Nu te mai las să pleci până când nu-mi spui... Mă voi face bine sau nu? Nu te las să pleci! Însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci!” Părintele le va povesti, peste ani, ucenicilor: „Atunci am văzut că din ochii săi curgeau lacrimi. Mi-a spus ceva, dar nu am înțeles ce. Apoi m-a îmbrățișat cu adevărat. În acea clipă m-am entuziasmat și am încercat să-l îmbrățișez și eu. Și în timp ce la început gândeam că este imaterial, am simțit că era trupesc și i-am atins pentru o clipă brațele și fruntea. Deodată însă, am simțit că îmbrățișez în gol, deși continuam să-l văd în fața mea. Mi-am dat seama în cele din urmă ce se întâmpla. Era o minune. Femeile desigur că se pierduseră cu totul. Și eu la fel”. Apoi părintele Vitalis l-a invitat pe monahul cel străin în muzeul bisericii, să îi arate odoarele. Părintele Vitalis povestește, mai departe: „Am coborât spre muzeu și și-a scos din buzunar o pereche de ochelari, aidoma cu cei pe care îi purtase în viață și pe care maicile de la Mănăstirea Sfînta Treime ni-i dăduseră nouă în amintirea sfântului și pe care îi aveam expuși în muzeu. Ciudate lucruri. A început îndată să se închine la sfintele moaște ale diferiților sfinți, pe care le aveam expuse, dar nu și la părticelele din moaștele sale. Noi ne priveam unul pe altul uimiți, neștiind ce să mai spunem. M-am apropiat din nou de el și l-am întrebat: ˂˂Părinte, unde locuiești? ˃˃ Mi-a arătat în sus, spre tavan, adică spre biserica de deasupra și mi-a spus: ˂˂Casa mea încă nu e terminată și sunt supărat ˃˃... Se referea la biserica care se construia în cinstea sa”. Părintele Vitalis, cu sufletul suspendat între viață și moarte, între deznădejde și speranță, l-a întrebat, cu ultimele sale puteri, pe protectorul său: „Spune-mi, voi muri sau voi trăi?” „Este doar o încercare, copilul meu”, i-a răspuns Sfântul Nectarie. Părintele Vitalis povestește mai departe: „Am văzut că voia să plece. I-am spus din nou: ˂˂Te rog, te implor, spune-mi, mă voi face bine, ca să știu ce să fac? ˃˃ Se duse la icoana Mântuitorului. L-am strigat din nou: ˂˂Părinte, spune-mi!˃˃ Mi-a răspuns: ˂˂O, copilul meu, Nectarie, nu te mai supăra atât. Este doar o încercare. Te vei face bine și se va auzi aceasta în toată lumea! ˃˃  Apoi, deși ușa era deschisă, a dispărut din fața noastră.”

Vindecarea părintelui Nectarie Vitalis nu s-a petrecut, însă,  pe dată. Durerile înfricoșătoare au continuat vreme de două luni. Pe data de 2 iulie 1980, părintele era programat pentru operație la Spitalul Sfântul Sava. Înainte de a porni spre spital, părintele s-a rugat în biserică, în fața icoanei Sfântului Nectarie: „Sfinte Nectarie, de ce oare nu ai apucat să mă salvezi, iată, acum plec, mă duc să mă operez, te rog să te găsești lângă mine. Vreau să mă întorc, să continuu lucrarea pe care am început-o. Nu în sicriu, sfinte al meu, ci pe picioarele mele aș vrea să mă întorc. Și de mă voi întoarce sănătos, voi cerși, de va fi nevoie, ca să îți fac o icoană de argint”.

Văzând în ce stare deplorabilă, fizică și psihică, se găsea părintele Vitalis, doctorii și asistentele au spus: „Noi nu punem mâna să-l tăiem pe părintele acesta!” În spital sosise un medic străin, un reputat specialist, care și-a asumat, în cele din urmă, să-l opereze pe părintele, spunându-le celorlalți: „Lăsați-mă să îl operez eu și dacă e să moară în mâinile noastre, ce să facem, doar nu e prima dată când moare un pacient pe masa de operație...” Înainte de a pătrunde în somnul profund, indus de anestezie, părintele Nectarie Vitalis a înălțat spre ceruri o ultimă rugăciune: „Sfinte Nectarie, vino repede, cuțitele sunt pregătite să mă taie! Te rog aleargă repede! Și când vei veni, să nu vii singur. Ia împreună cu tine și sufletul mamei mele și adu-l lângă copilul ei, ca să îngenuncheze în fața ta și să te roage să îl salvezi!”

În acele momente, încărcate de dramatism, ajutorul Sfântului Nectarie nu s-a lăsat  așteptat. Părintele Vitalis le destăinuia, peste ani, credincioșilor care îl vizitau, animați de dorința fierbinte de a auzi chiar din gura sa minunea: „Îndată am simțit o mână moale care mă mângâia. ˂˂Mamă!, am strigat. Ai venit îndată, îți mulțumesc... Această mângâiere mi-o aduc aminte de când eram copil mic ˃˃... Îți mulțumesc, dulcea mea mamă...” Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-au auzit și cei prezenți. Apoi am auzit îndată o voce groasă, bărbătească, care-mi spunea: ˂˂Copilul meu, nu sunt mama ta. Eu sunt Sfântul Nectarie și m-am coborât acum de la Tronul lui Dumnezeu, ca să îți aduc un mesaj de la Mântuitorul Hristos și anume că nu îi vom lăsa să te opereze. Te vei face bine, copilul meu, se va petrece minunea și se va afla în lumea întreagă!˃˃”. După câteva ore, părintele s-a trezit într-un salon, nu într-o rezervă specială, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, dacă ar fi fost operat. Și-a privit pieptul, încercând să vadă urmele operației, dar nu a reușit să descopere niciun semn. Cei prezenți în salon îl priveau plini de o curiozitate mută. În cele din urmă, un medic i-a lămurit părintelui ce se petrecuse, în timp ce el zăcea adormit: „Nu te neliniști! Sfântul Nectarie nu ne-a lăsat să te operăm! Mai înainte de a te opera, a venit profesorul acela din străinătate și te-a mai consultat o dată, cu atenție. Ți-a introdus pe căile respiratorii un instrument special de investigare și a constatat că tumorile canceroase pe care le aveai și care apăreau pe radiografie, între timp au dispărut; s-au eliminat încet, încet prin expectorație și printr-un lichid negru care a apărut în excremente. Nu mai ai nevoie, deci, de operație. Nu mai ai cancer. Să te rogi, deci, de aici înainte și pentru noi, toți cei de aici”.

Vestea vindecării minunate s-a răspândit cu repeziciune. De bucurie, sătenii din parohia părintelui Vitalis au tras clopotele ca la un mare praznic. Din acel moment, părintele Nectarie a devenit, pentru miile de credincioși care l-au cercetat, dovada vie, palpabilă că sfinții rămân aproape sufletelor care nădăjduiesc, nedezmințit, în purtarea lor de grijă. (Diac. Nicușor Morlova, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumenița, pp. 79-91)

 

„A fost copilul meu. Vă rog, trimiteți-l înapoi, pentru că are de lucru jos, pe pământ!”

În 2014, părintele Nectarie Vitalis avea să trăiască o minune și mai impresionantă decât aceea pe care am redat-o, pe scurt, mai sus: Sfântul Nectarie l-a întors din moarte la viață. Iată cum își descria experiența post-mortem - prin care trecuse în Săptămâna Mare -, în fața protoprezbiterului Emanuil Iannoulis, care sosise cu un grup de pelerini, să asculte minunea chiar din gura părintelui Vitalis și să primească binecuvântarea sa: „Era Sfânta și Marea Vineri. Am ieșit afară. Am luat epitaful și am ieșit cu toții din biserică. De o parte îl ținea comandantul Poliției, iar de cealaltă, primarul satului. Când am ajuns la treptele care urcă aici (la biserică), am căzut pe jos. Era foarte multă lume. Mă întorc și le spun oamenilor: ˂˂Mor! Iertați-mă! Să aveți binecuvântarea mea!˃˃” Știrea că părintele Nectarie Vitalis a trecut la cele veșnice s-a răspândit ca focul. A venit la fața locului un medic. După ce i-a luat pulsul, acesta a confirmat decesul: „A murit părintele nostru!” Un creștin a ripostat: „Termină. Măi, cum adică a murit? Băgăm frica în oameni, aici! Îi întristăm”. Medicul a încercat să îi ia părintelui sânge cu o seringă, dar în loc de sânge a ieșit apă: „Într-adevăr, a murit!”, a declarat medicul. Echipajul sosit cu salvarea i-a întrebat pe enoriași: „De ce ne-ați chemat? Acum trebuie să-l ducem la morgă să-i facem autopsia, să vedem de ce a murit”. În timp ce credincioșii adunați la biserică jeleau moartea părintelui lor duhovnicesc, care tocmai îi părăsise, cineva a decis: „Atunci să-l luăm să-i facem autopsia, apoi să-l punem în sicriu, preoții să-l îmbrace și să-l ducă în biserică, să se poată închina lumea. Sunt mii de oameni care îl iubesc pe părintele Nectarie și nu vor apuca să-și ia rămas bun până mâine, când urmează să-l îngroape”.

Părintele Nectarie Vitalis povestește protoprezbiterului Emanuil Iannoulis și grupului său de enoriași ceea ce a urmat. În timp ce descria impresionantele experiențe post-mortem, pe care le trăise, părintele și întărea confesiunea prin câteva gesturi grăitoare, pe care le voi reda între paranteze pătrate: „Într-adevăr, m-au adus aici, în cameră, iar sufletul meu a început să se înalțe. Trupul era jos, iar sufletul se înălța. La un moment dat, am auzit un glas: ˂˂Nectarie, cunoști sufletul care se înalță acum de jos, de la lume, aici sus? Uite, este aici! ˃˃ O altă voce a răspuns: ˂˂A fost copilul meu. Mă iubește mult. Vă rog, trimiteți-l înapoi, pentru că are de lucru jos, pe pământ! ˃˃ ˂˂Atunci să meargă jos! ˃˃ - și Hristos a făcut un semn [Gheronda ne-a făcut un semn lent cu mâna].„Când Sfântul Nectarie spunea aceasta, așa cum Hristos este aici [Gheronda arată către o icoană a lui Hristos atârnată pe perete, deasupra capului său], tot așa Îl vedeam și acolo, dar chipul Lui strălucea ca soarele. Atunci am zis: ˂˂Mamă, tată, frați, vin și eu Sus! Așteptați-mă! ˃˃ Am cinci frați Sus. ˂˂Mamă, mă mai cunoști? Sunt copilul tău! Sunt Vasilakis! Sunt pruncul pe care l-ai alăptat la pieptul tău! Acum sunt jos, cu Hristos și cu Sfântul Nectarie. Spune-le fraților mei că vin să ne îmbrățișăm ˃˃ [În timp ce povestea cele văzute în lumea de apoi, părintele plângea, iar vocea îi era strangulată]. Așa a făcut Hristos semn cu mâna [Gheronda și-a ridicat mâna și a făcut o mișcare circular, lăsând-o încet-încet să coboare], și așa, încetișor, am coborât, am coborât, am coborât… Nu v-am spus că, atunci când sufletul iese, simți o tulburare, oh, oh… [Părintele și-a lovit pieptul cu mâinile în dreptul inimii]. Apoi, pe când încă eram mort, după ce am coborât, iarăși am simțit acea tulburare, când a intrat sufletul în trup. Mi-am deschis ochii. Unde mă aflu? Sunt acasă? Mi-am întins mâna și am pipăit icoana Sfântului Nectarie. Era de parcă m-ar fi întâmpinat Sfântul Nectarie, ˂˂Bunicuțul ˃˃ meu. M-au dus cu sicriul să mă pună în biserică. Mi-am deschis ochii. Îndată vestea s-a răspândit. Au început telefoanele de pe la episcopi. Din ziua aceea a început lumea să vină, așa cum ați venit și voi acum. Autocare, lume multă, luni de-a rândul... Vreme de două zile nu am avut sânge în vene. Medicii au spus: ˂˂Să-l ducem la spital, să-i facem transfuzie și să-i dăm sânge! ˃˃ ˂˂Nu, au zis alții, știința nu are nicio legătură cu învierea părintelui! Asta este o minune de sus [în acest punct al discuției, părintele Vitalis a arătat cu mâna spre cer]! Cine l-a înviat o să-i dea și sânge! ˃˃ Au trecut trei luni până să-mi revină sănătatea și sângele. Înțelegeți?”

De fiecare dată când își povestea experințele extraordinare prin care trecuse, părintele nu uita să se smerească pe sine și să accentueze că, în viața duhovnicească, esențial este să fii și să te păstrezi în comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos: „Vreau să vă spun un lucru principal! Nu vă mai bateți capul cu gândul cel rău. Cine a mers în cer și s-a întors? Eu am fost! Eu am văzut! Eu mi-am plâns de milă, pentru că totul este iubirea lui Dumnezeu, iar eu nu sunt un sfânt! Iubirea pentru lume e legată de preoția mea, iar preoția mea este Hristos. Iubirea pe care oamenii mi-o arată este pentru Hristos, nu e pentru mine. Și mai vreau să vă spun că Domnul Dumnezeu este viu și că Sus este altă viață. Acolo este Sfântul Nectarie!” (Protoprezviter Emanuil Iannoulis, Am vorbit cu Sfântul Nectarie. Mărturii autentice, Editura Sfântul Nectarie, 2018, pp. 168-173, traducere din limba greacă de Ierom. Agapie Corbu)

Părintele Nectarie Vitalis a trecut din timp în veșnicie, pe data de 8 februarie 2018, L-au petrecut, în rugăciune, sute, poate mii de credincioși care l-au cunoscut direct sau care au aflat de viața sa atât de neobișnuită, dar atât de edificatoare pentru vremurile noastre.

Ciprian Voicilă

 

[ casa de-a casa ] [ 42 ] [ duminica lui Ciprian ] [Casa Domnului.06.Radu Vodă]

După anii petrecuți la bisericuța Mănăstirii Stavropoleos, au urmat anii peregrinărilor săptămânale la Mănăstirea Radu-Vodă. Dacă la Stavropoleos cunoscusem credința creştină în formele ei rafinate, celeste, nesfârşitele ore petrecute pe colina de la Radu-Vodă, adumbrită de copaci înalți, înmiresmată de flori, aveau să-mi dezvăluie un alt chip al ei, mai concret, mai teluric: nesfârşita suferință umană, pornită în căutarea izbăvirii. Îndeosebi vinerea, când după-amiaza se săvârşea Sfântul Maslu - o slujbă specială pentru vindecarea beteşugurilor trupeşti şi sufleteşti - pe porțile mari ale mănăstirii năvăleau, din tot Bucureştiul, copii, tineri, bătrâni, calici, oameni cu stare sau de bani gata, iluştri anonimi, vedete coborâte din ecranul TV, sportivi adulați pe celebrele arene. Suferința îi adusese la un numitor comun, exfoliind straturile superficiale, uşuratice ale ființei. Fiecare dintre ei aflase, la un moment dat, de viața şi minunile Sfântului Nectarie, ierarhul grec, ivit pe lume în frumoasa insulă a Silivriei. Fiecare primise vestea cea bună: că în acest lăcaş îşi găsise locul o părticică din moaştele sale. Fiecare îngenunchea înaintea raclei aurii, lepădând totodată povara durerilor muşcătoare, grijilor sufocante, năpastelor neobosite, săruta fărâma de os înmiresmat şi se întorcea ın vâltoarea lumii uşurat, cu puteri sporite, dornic să păstreze lumina retrezită la viață în adâncul ființei lui. (Ciprian Voicilă)

La vremuri de cumpănă, vrem alinare nu alienare

Ce putem face când aparent nu mai putem face nimic? Spectrul coronavirusului ne amenință, de la o zi la alta, fragilitatea vieții. Oamenii duhovnicești se spală pe mâini, iau vitamina C, dar nu uită de mijloacele duhovnicești.
O scurtă anamneză: rostirea deasă a Rugăciunii „Doamne Iisuse” - recomandată de stareții de la Optina, mai ales în vremuri de mare tulburare; Psalmul 90 - despre a cărui putere Starețul Varsanufie de la Optina îi vorbise în repetate rânduri ucenicului său ( greu-încercat) Nikon Vorobiov; citirea Psalmilor, așa cum ne-o indică Sfântul Arsenie Capadocianul. Dar, înainte de toate: să fim credincioși, nu necredincioși.
Cu ani în urmă, i-am cerut sfatul Părintelui Justin Pârvu, într-o problemă care nu îmi dădea pace. Mi-a răspuns, atrâgându-mi atenția că „Dumnezeu ne dă pe măsura credinței noastre”.
Corona :)) ne oferă șansa să redevenim isihaști. Poate, cine știe?, eroi...
                                                                       *
Doar o parte din doctorii care lucrează zi și noapte în interesul bolnavilor, și pe care îi avem în București: Sfinții Dimitrie, Spiridon, Nectarie, Ciprian, Mina, Luca al Crimeei, Constantin Brâncoveanu, Efrem cel Nou, împărații Constantin și Elena, Calinic de la Cernica.
Buzoienii au - la "bisericuța copiilor" - moaștele Sfântului Stelian.
La Aiud, în vestitul osuar, avem moaștele noilor martiri și mărturisitori. Apropo, printre sfinții închisorilor îl avem pe doctorul fără de arginți, Dumitru Uță.
Cineva să facă o hartă a României cu aceste "locuri de prevenție și/sau tratament". Ca stat, nu îi poți interzice Bisericii să își exercite lucrarea sfințitoare și tămăduitoare în rândul credincioșilor. Nici mie, ca cetățean, nu îmi poți interzice accesul într-un loc în care eu consider că voi obține protecție sau vindecare. Cu atât mai mult cu cât, pe fondul acesta de psihoză colectivă, înainte să ne pierdem viețile, ne putem pierde mințile.
Ar fi trebuit să ne asociem și să facem o demonstrație pentru neînchiderea bisericilor. Acum cred că este prea târziu.
                                                                           * 

Toate asociațiile creștin-ortodoxe ar trebui să lase orgoliile conjuncturale la o parte și să organizeze o demonstrație, fie ea ilegală, în favoarea menținerii bisericilor deschise. Cine își asumă acest act de credință și de onoare?
 Nu din bravadă propun să milităm pentru ca bisericile să rămână deschise.
Se recomandă, pe toate canalele media, autoizolarea la domiciliu. În casă, singura ta relație cu realitatea este mediată de canalele media (sic!). Ieri seară, spre exemplu, toate așa-zisele știri de la ProTv au fost NUMAI despre pericolul real sau potențial întruchipat de corona.
Premisa statului potrivit căreia ființele umane nu ar avea nevoie acum, când moartea ne suflă în ceafă, decât de asistență și tratament medicamentos este complet falsă. Ce te faci cu oamenii dezorientați, panicați, cărora nu are cine să le adreseze o vorbă bună? În Biserică ar putea să găsească această alinare. Dacă de mâine bisericile vor fi închise, acestor oameni le va fi refuzat acest ajutor. Și sub pretenția perversă că, în acest fel, viața le este pusă la adăpost.
Psihoza corona a fragmentat și mai adânc relațiile dintre oameni. Nu doar moartea ne paște, ci și anticamera ei: alienarea, atomizarea extremă, prăbușirea ultimă în individualitate. Un strănut îl transformă pe aproapele nostru într-un potențial atentator la viața noastră. Priviți mai atent în jur și o să înțelegeți mai bine la ce mă refer.
Cine mai întreține astăzi flacăra speranței între oameni? (Ciprian Voicilă)

Orașul - mediul mentalității concurențiale

Oraşul este ambianţa propice în care proliferează mentalitatea individualistă. Dacă în satul tradiţional românesc era ruşine să comiţi anumite fapte care contraveneau bunului-simţ şi legii morale sădite în om de Dumnezeu, oraşul îţi sugerează că nu există acte reprobabile din punct de vedere moral, ci doar fapte penale. Dacă faci un lucru rău în spaţiul tău privat sau unul care trece neobservat de ochiul vigilent al legii, nu e nici o problemă: „hoţul neprins e negustor cinstit“. Orăşeanul este un individualist, în primul rând pentru că s-a obişnuit să se întemeieze în sine. Îşi este reper unic. Trăieşte din plin principiul relativizant al filosofilor sofişti: „Aşa cum îmi apar mie lucrurile, aşa sunt pentru mine, aşa cum îţi apar ţie lucrurile, aşa sunt pentru tine“ (Protagoras). Orăşeanul este un copac fără rădăcini. Sau, mai precis: un arbore care şi-a uitat rădăcinile. Eticheta pe care am pus-o eu oraşelor vi se poate părea cam generală, prea generală, şi cam nedreaptă. Dar nu am pus-o eu, ci etologii, specialiştii în studierea comportamentului uman. Konrad Lorenz, întemeietorul domeniului, consideră de pildă că în marile oraşe gradul de agresivitate este foarte ridicat datorită suprapopulării acestora. „Dragostea faţă de aproapele nostru - spune el - e într-atât de diluată de mulţimea celor care ne sunt apropiaţi, prea apropiaţi, încât urmele ei abia dacă se zăresc“. Oraşul este mediul specific mentalităţii concurenţiale. Suntem într-o concurenţă acerbă nu doar cu semenul nostru, ci şi cu noi înşine. În consecinţă, în ultimă instanţă, trăim într-o nebuloasă etică în care binele nu mai este bine în sine. Binele este tot ceea ce mă ajută pe mine să îmi fie bine. Spiritul concurenţial generează în rândul indivizilor frica de a rămâne în urmă, frica de a fi scos din jocul social care are ca ţintă perpetuă succesul individual. În marile oraşe suntem înconjuraţi permanent de artefacte. Străzi, companii multinaţionale, magazine, blocuri, maşini, produse tehnologice. 90% din lumea noastră ambientală a ieşit din mâna omului. La nivel subconştient tindem să credem că noi şi lumea care ne conţine suntem rezultatele raţiunii umane. Ne-a dispărut sentimentul sacru al vieţii. Sau dacă nu a dispărut cu totul, s-a diminuat drastic. O privire aruncată spre cer, un cântec de pasăre, vântul care trece prin frunzişul copacilor ne readuc în limitele micimii proprii. Dar mai suntem obişnuiţi să privim - în goana nebună a vieţii - jocul gratuit al norilor? Prin urmare, în această paradigmă (post)modernă a oraşului, întrebarea „cum să supravieţuim duhovniceşte în urbea noastră de zi cu zi?“ este îndreptăţită. Mi-o adresez, înainte de toate, mie şi încerc să găsesc, pe loc, nişte soluţii. Putem evada din timpul şi spaţiul profan - insignifiante din punct de vedere spiritual, dar extrem de solicitante din punct de vedere social şi psihic - intrând pentru o clipă sau pentru un timp într-o biserică. Acolo avem, în primul rând, Sfânta Liturghie - un altfel de timp, complet diferit de timpul social care se desfăşoară cenuşiu, tern, şi care tinde să ne devoreze ca în celebra pictură a lui Goya. Participând la Sfânta Liturghie, lăsăm să cadă ca nişte straie de prisos straturile superficiale ale fiinţei noastre şi ne redescoperim esenţa: sunt - odată pentru totdeauna - chip al lui Dumnezeu. Asta mă defineşte pe mine în timp, dar mai ales în veşnicie. Ies din categoria „individului“ şi îmi recapăt statutul de persoană. Încetez să mai văd în aproapele meu un rival. Îmi devine, de-a dreptul, vital pentru mântuirea mea personală. Doar în comuniune cu el particip la trupul mistic al lui Hristos - biserica. Pătrund, prin experienţă, adevărul afirmaţiei: aproapele meu este viaţa mea. Tot în biserică avem ceata enormă a sfinţilor, cuvioşilor, mucenicilor care au trăit şi s-au jertfit pentru Hristos. Oricând le putem cere ajutorul. Spre deosebire de prietenii noştri de dincoace, care nu sunt permanent disponibili. Sfinţii nu „concep proiecte pentru finanţare“, nu au deadline-uri, nu sunt nevoiţi să trăiască - sau să moară, mai nou - „la job“. Când încep să mă simt ca o baterie descărcată, intru în Biserica Zlătari şi îi cer Sfântului Ciprian ajutorul. Poate că nu e întâmplător faptul că în centrul Bucureştilor avem atâţia sfinţi care mijlocesc pentru noi, continuu, la Dumnezeu: Sfântul Nicolae, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Sfântul Nectarie, Sfântul Mina, Sfântul Spiridon, Sfântul Dimitrie. Biserica Ortodoxă ne propune postul ca pe o unealtă prin care, reapropiindu-ne de Dumnezeu, diminuăm lumescul din noi. Când postesc, mă concentrez pe acele nevoi superioare definite de Abraham Maslow (în special pe nevoia de autorealizare spirituală) şi le ignor pe celelalte. Ne propune, deopotrivă, ca armă în războiul nevăzut rugăciunea. Războiul cotidian dus asupra minţii este fără precedent. Câte ore stăm conectaţi la internet? Câte ore vorbim la telefonul mobil? Cât timp ne focalizăm atenţia pe „problemele de la job“? Cât timp ne frământăm mintea să găsim noi căi de supravieţuire economică? Cât timp privim desfăşurându-se pe ecran efemeridele zilei? Rugându-ne, ieşim din această suprastructură, din acest angrenaj masiv, opresiv, care tinde să ne aplatizeze, să ne uniformizeze. Trăim în plin proces de globalizare, în care „totul curge“: bunurile şi serviciile, tehnologia, capitalul, dar şi oamenii. Lumea în care trăim este una - cu o formulă a sociologului Zygmunt Bauman - lichidă. Fără trecut, fără memorie, fără să întreţinem relaţii stabile cu semenii noştri. Dar o lume în care ţi se cere un singur lucru: să fii un bun consumator. Pentru ca să devii cineva trebuie să consumi ceva. Un produs. Vrei să fii un tip irezistibil ca Brad Pitt? Mănâncă chipsurile „Pringles“. În contrast cu acest mediu în care permanent suntem vânaţi de diverşii vânzători de identitate, Biserica îţi propune să fii tu însuţi. Să te redescoperi în sfera lui „a fi“, nu în cea a lui „a avea“. (Ciprian Voicilă)

Mâine, 9 noiembrie, îl prăznuim pe Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul

Acatistul Sfântului Nectarie. Minuni săvârșite de Sfântul Nectarie.

A apărut Revista ATITUDINI, NR. 39 – în memoria Părintelui Justin Pârvu

pg. 8. Părintele Justin, povățuitor duhovnicesc. Din povețele duhovnicești ale Părintelui Justin către maicile de la m-rea Paltin/ pg. 16. Părintele Justin la Părintele Paisie Olaru: Vii de departe, nu? Vii de departe!/ pg 20. Părintele Justin Pârvu: Așa trebuie să începi: cu jertfa!/ pg. 28. Părintele Justin, un înțelept povățuitor și înainte-văzător. Minuni adunate din mărturiile pelerinilor/ pg. 32. Pr. Mihai Andrei Aldea: Cea mai mare bucurie pentru Părintele Justin, în această zi, ar fi să ne aducem aminte că suntem copiii lui Dumnezeu. Predică/ pg 38. Părintele Justin Pârvu – încă speranța și solutia poporului român, de Monahia Ecaterina Fermo/ pg. 42. Părintele Roman Braga – instantanee la trecerea în veșnicie/ pg 50. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: Așa cum nu uit suferința, așa nu uit pământul românesc!/ pg. 58. Nicolae Purcărea: Examenul din fața primejdiilor vieții/ pg. 64. Micile fapte mari ale Sfinților închisorilor, de Ciprian Voicilă/ pg.68. Nouă mărturisire de credință împotriva panereziei ecumenismului/ pg. 78. Sf. Nectarie de Eghina: „Dacă Fotie nu exista, cu adevărat n-ar fi existat nici schisma, însă n-ar fi existat nici Ortodoxie”./ pg. 82.Cine va încheia lanțul dintre Apus și Răsărit? Despre ereziile bisericii catolice, de Pr. Constantin Catană/ pg. 96. Eurovision – un Big Brother muzical…, de N.M. Popescu și altele. Comenzi se pot face aici sau la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com

Minuni ale Sfinților Nectarie și Mina

Doamne, ajută! Îți scriu cu oarece întârziere față de cum îmi propusesem inițial, dar sper că aceste mărturii să nu vină prea târziu și să fie de folos și altora. Noi avem un băiat pe nume Nectarie. Numele lui a fost pus așa prin alegerea și bunăvoința lui Dumnezeu încă înainte de nașterea sa, fiind binecuvântat din pântece de către PS. Varsanufie, pe atunci episcop vicar la Mănăstirea Radu Vodă. Avînd Nectarie 6 luni, a făcut un fel de infecție purulentă la colțul unui ochi. După câteva zile ne-am dus la consult la un doctor oftalmolog care ne-a „liniștit” spunându-ne că nu e ceva foarte grav, canalul lacrimal e înfundat și dacă nu se desfundă singur trebuie făcută o incizie (o mică operație). Ideea de operație ne-a speriat foarte, așa că pe drumul de întoarcere am trecut pe la Mănăstirea Radu Vodă, unde PS. Varsanufie ne-a citit o rugăciune la racla Sfântului Nectarie. Spre marea noastră bucurie și surpriză, când am ajuns acasă, după 20 de minute, Nectarie nu mai avea nimic. Cred că nu sunt cuvinte prin care să-i mulțumim cum se cuvine lui Dumnezeu și Sfântului Nectarie, prin care se lucrează atâtea minuni. O altă minune este a Sf. Mina/ Prin anul 2005, primăvara, când curățam pomii din grădină, din cauza frigului degetele s-au mai subțiat și fără să bag de seamă mi-a căzut verigheta de pe deget. Abia seara târziu mi-am dat seama și oricum mi se părea inutil să o caut în 2000 mp de pământ. La insistențele unei vecine binevoitoare care mi-a adus o lanternă, înarmat cu rugăciunea către Sf. Mina dar fără vreo speranță că aș putea-o găsi, am plecat în căutare. Am găsit-o foarte repede, în câteva minute, într-un mod nesperat. Atunci am realizat slaba mea credință, dar și lucrarea vie și actuală a sfinților care așteaptă doar o mică cerere a noastră spre a ne oferi ajutorul. O altă minune este cu Sf. Mina/ Când copiii mei erau în clasa I aveau un coleg care avea niște probleme auditive și din această cauză rămăsese în urmă cu învățătura. Copiilor fiindu-le milă de el, au vrut să îi facă drept cadou un mic set de lego, fiind convinși că se va bucura de aceasta. Deoarece în acel moment soția nu mai avea niciun ban și ei se aflau aproape de piață, s-au rugat Sf. Mina să-i ajute. Precum se știe, copiii sunt mai nerăbdători și vor să primească lucrurile dorite pe loc. Și chiar așa s-a întâmplat: au început să cadă de sus 2 bancnote de 10 lei, exact cât era nevoie pentru jocul respectiv. Mare a fost bucuria lor și a colegului lor când i-au dat cadoul de la Sf. Mina. Cu adevărat sfinții stau gata să ne ocrotească în fiecare moment chiar și pentru bucurii din acestea mici. (Călin M.)

Mâine îl prăznuim pe Sfântul Nectarie Taumaturgul

De citit: Viața Sfântului Nectarie. Acatistul Sfântului Nectarie. Minunile Sfântului Nectarie. Cartea „Sfântul Nectarie - Minuni în România” (de descărcat). Cărți despre minunile săvârșite de Sfântul Nectarie în România, apărute la Editura Areopag:

Marius Ianuș: O cruce asupra României – partea a doua

(Notă: puteți comanda cărțile lui Marius Ianuș aici). Urmare de la yanush.wordpress.com. Când află de unde vin și până unde vreau să merg oamenii Călimanilor încep să mă privească mai cu lumină. Dar trec repede prin valea lor și, încă dimineață fiind, încep să urc către Bilbor. Un urcuș zdravăn. Ajuns în vârful muntelui, aflu despre ce e vorba: sunt pe Șaua Aluniș, la altitudinea de 1277 metri. Un om din Bilbor a pus aici o frumoasă cruce, împodobită și cu un steag al României, iar eu îmi sprijin crucea de crucea lui. Micile mele golgote sunt nimic față de patimile Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Biblorul e, sau era atunci?, plin de bălți. Lângă aceste bălți tronează inscripții care vorbesc despre zone de control al purității apei. Le privesc cu neîncredere. Bălțile astea să fie apa aceea pură? Bilborenii sunt tare curioși. Unul mă invită să pun crucea în căruță. Alții caută să mă tragă de limbă în privința destinaației mele și a locului de unde vin. Unora le spun întregul adevăr, altora nu. După cum simt. Am o oarecare reținere și pentru faptul că am intrat în Ardeal și nu știu cum se vor raporta la mine oamenii de aici. Aproape de ieșirea din sat întâlnesc o familie minunată. Vasile, Lucreția și copiii lor îmi ies în cale, vădit emoționați. Femeia are lacrimi în ochi. - Cu ce să te ajutăm?, mă întreabă ea. - Cu nimic, îi răspund, neînțelegător. (Neînțelegător, pentru că acum știu că Dumnezeu mi-i scosese în cale ca să am unde să poposesc peste noapte…) Cu puțin înainte de casa lor mă oprisem la prima pensiune din sat. Era trecut deja de ora 15 și îmi căutam un loc de înnoptat. Nu se trecuse încă la ora de vară. La acea pensiune nu găsisem pe nimeni. Ar fi trebuit să aștept, cine știe câtă vreme, un băiat care lucra peste drum de această pensiune. Și cine știe dacă avea cheile ei și dacă m-ar fi primit? Așa că m-am decis să urc către a doua pensiune, aflată la câteva sute de metri mai sus. Între cele două pensiuni, iată-mă în mijlocul drumului, cu minunata casă a lui Vasile și a Lucreției împrejurul meu. - Puteți să mă ajutați dacă vă rugați pentru mine, le mai spun. Stați să vă dau niște cărticele ale mele. Lucreția mă roagă să mă rog și eu pentru ei. Pentru ei doi, pentru copiii lor și mai ales pentru Maria, fetița lor bolnăvioară. Îi rog și eu pe toți cei care citesc aceste rânduri să spună o mică rugăciune pentru Vasile, Lucreția, Maria și toți ai lor. Și pentru Marius și toți cei dragi lui. Plec mai departe, minunându-mă de Credința Lucreției. Poate cea mai credincioasă persoană pe care am întâlnit-o în pelerinajul meu. La pensiunea din capul satului găsesc doar un băiat care are grijă de gospodărie. El îmi dă numărul de mobil al stăpânului, care e plecat. Stăpânul îmi spune că el e la Cluj, dar mă va pune în legătură cu fiul său, care trebuie să fie în sat. Băiatul stăpânului vine, dar îmi dă un rîspuns neașteptat: nu va fi acasă în această noapte, iar, cum părinții lui vor înnopta la Cluj, nu mă poate primi. Nu știu ce să fac. M-ar fi bucurat să aibă un strop de încredere în mine, măcar datorită înfățișării mele ortodoxe și crucii mele, și să mă primească. Îl sun pe omul plecat la Cluj și îi spun aceasta, dar nu se întâmplă nimic. Nu mă întorc la cealaltă pensiune, pentru că mă tem să nu obțin același rezultat. Nici pe Lucreția și pe cei din casa ei nu vreau să îi deranjez. Aveau mai mulți copii. Știu că nici în satul următor, care e destul de departe, nu sunt pensiuni. Dar îmi aduc aminte de dezamăgirea vădită a lui Costică atunci când i-am spus că înnoptez și pe la pensiuni. El se aștepta să dorm prin căpițe de fân, ca Peter Hurley, irlandezul care a făcut un pelerinaj asemănător. - Ei, bine…, îmi zic, în noaptea asta n-o să-l mai dezamăgesc… Și mă hotărăsc să dorm în pădure. Trebuia să fac și asta într-o zi.

5. AMINTIRI DIN WINETOO. Zis și făcut. După ce urc versantul de la ieșire din Bilbor și intru suficient de adânc în pădure, mă opresc în apropierea unei cabane care pare să servească drept adăpost pentru tăietorii de lemne. Îmi caut lemne și pietre, îmi aleg un loc între copaci și îmi amenajez cercul în care voi face foc. Îl împrejmuiesc cu pietre și smulg ierburile din jurul lui. Apoi, încep să clădesc înăuntrul lui un mănunchi de lemne, format mai întâi din vreascuri, apoi din lemne mai groase. Focul se aprinde repede. După lăsarea nopții, mă năpădesc amintiri din romanul Winetoo. Povestitorul, Old Shaterhand, e uimit de primul foc pe care îl face Winetoo în compania lui. ”Parcă înțelegându-mi uimirea”, ne spune, cu aproximație, Old Shaterhand, ”incașul îmi explică: Lemne groase nu bun, lemne subțiri – bun.” Așadar, Winetoo strânsese lemne de felul majorității celor strânse de mine. Vreascuri destul de subțiri ca să le pot rupe cu mâna. Cam așa descrie și Karl May, autorul romanului, vreascurile strânse de indian: ”de grosimea degetului mare”. Iar deducțiile povestitorului ne descoperă rațiunea acestui fapt. Winetoo alimentează focul doar când e pe cale să se stingă, cu câte un braț de vreascuri, așa încât focul constă doar într-o mică pălălaie, într-o flacără minusculă și într-un fir subțire de fum. Suficient de mare încât să țină fiarele sălbatice, ai căror ochi sticloși se întrezăresc în desișul pădurii, care simt căldura stranie care izvorăște din foc, la oarecare distanță, dar suficient de mic încât să treacă neobservat de către posibilii vrăjmași, indienii navajo, cei răzbunători, care bântuiau prin părțile acelea. Pe aici or fi animale sălbatice? Tot din romanul amintit țin minte cum eroii poveștii se poziționaseră strategic, pe partea dinspre care bătea vântul spre foc. Eu, din rațiuni și mai strategice, stau o vreme în partea opusă a focului, cu spatele lipit de o râpă de pământ care îmi oferă o oarecare protecție. Fâșul mi se umple uneori de scântei. Îmi dau seama curând că aș fi făcut bine să adun mai multe lemne, și lemne mai groase. Dar mai găsesc câte ceva prin jur. După o vreme, în faptul nopții, circulația auto se intensifică neașteptat de mult pe drumul din pădurea în care înnoptez. Suspect de mult. - Să vezi că ăștia mă caută pe mine, îmi spun. Dar care ”ăștia”? Nu ies din ascunziș. Probabil că au identificat zona în care sunt, după telefonul mobil, dar nu le dă mâna să umble prin pădure după mine… După vreo oră de vânzolelală auto, lucrurile se potolesc. Dar tot nu reușesc să adorm. Pun lemne pe foc, până către dimineață. Iar când se apropie dimineața, printre lătrăturile câinilor de la stâna de la intrarea în Bilbor răsună un urlet zguduitor, de urs înnebunit. De fapt, în prima fază mi se părut răgetul unui leu… La puțină vreme după asta se luminează. Mai devreme decât de obicei, pentru că e abia ora patru, dar mă hotărăsc să profit de această lumină și să plec. După ce mă ridic, văd de la ce vine lumina: de la lună. A răsărit o lună mare, strălucitoare, aproape de deplinătatea ei. După ce arunc niște apă în jar, pornesc la drum. În această dimineață aveam să fac o descoperire interesantă: nu ultimele ceasuri ale nopții sunt cele mai friguroase, ci primele ceasuri ale dimineții. În fapt, vremea se încălzește ușor înaintea și în timpul răsăritului, dar apoi peste lume se lasă o răbufnire înghețată. Ca și cum, la vederea soarelui, din pământ ar răbufni tot gerul nopții. Aceste ceasuri de ger mă prind nu departe de europeanul care merge de la Târgu Neamț la Toplița. Cu tot cu mănuși, unghiile de la mâini îmi sunt înghețate și mă dor înfiorător de tare. Mi le ung cu mir din flaconul primit de la Maica Nectaria, iar durerea îmi trece pe loc. Ca în povești. Mare putere are Sfântul Nectarie! Șoferii autobuzelor școlare mă privesc cu mare curiozitate. Dar cam tuturor celor care mă văd de mai multe ori pe zi le cam stârnesc curiozitatea. Din păcate, pe această porțiune de drum nu sunt prea vorbăreț. Poate din pricina nopții nedormite în pădure. Găsesc și motelul la care aș fi putut să mă opresc noaptea trecută. La Bilbor mi se spusese că e la intrare în Toplița, iar Toplița e la 24 de kilometri. Dar motelul era la doar vreo doisprezece kilometri de unde am înnoptat eu. Aș fi ajuns pe la ora opt. Dar nu e vreme de regrete. La intrare în Toplița, de fapt la fosta intrare în satul Vale, înglobat de curând în toplița, în urmaa unei extinderi a acestei localități, tocmai unde e un Mausoleu care adăpostește osemintele a 771 de soldați români căzuți în al doilea război mondial, sunt oprit de une chipaj de poliție. Mi se cere să mă legitimez, apoi sunt întrebat asupra traseului meu, iar mai apoi mi se cere să spun, pe șleau, unde am fost în noaptea precedentă. Asta era! Îmi devine acum clar că agitația de pe șosea n- fost întâmplătoare… Îi spun lui Dumitru și subordonaților săi că n-am găsit nicio pensiune deschisă și mi-am făcut un foc lângă un adăpost de la marginea drumului. Lucru în parte adevărat, pentru că la vreo sută de metri de locul în care înnoptasem era și un astfel de adăpost. După ce polițiștii mă lasă în pace, mă opresc și jandarmii. Și ei mă întreabă aceleași lucruri: cine sunt, de unde vin, încotro mă duc și, desigur, unde am fost peste noapte. Îmi primesc actul de identitate și merg mai departe, oarecum surprins că atât polițiștii, cât, mai ales, jandarmii, s-au dovedit oameni de treabă. Toplița, după extindere, e tare lungă. Un fel de București încă neconstruit. Cu chiu cu vai, ajung în centru și de acolo cobor un kilometru sau doi, până la Mănăstirea Sfântul Ilie. Deși inima mă împinge cumva în partea cealaltă, la Mănăstirea Moglănești, care mai e și în drumul meu, mă decid să fac această abatere din drum pentru că la ”Sfântul Ilie” am trimis câteva pachete cu cărticele și pentru că e mănăstire de călugări. Dar acolo trăiesc o mare deziluzie. Călugării mă trimit de la unul la altul și par foarte puțin încântați că am nimerit pe capul lor, foarte suspicioși. Părintele Emilian, cel căruia i-am trimis pachetele, e de negăsit, deși e acolo. În curte tronează un bust al Patriarhului Miron Cristea. Mă uit la el cu nehotărâre. Ar trebui acum, ca să mă cazez, să-l mai caut și pe un anume Părinte Miron. Asta după ce fratele de la pangar caută să mă ironizeze / maimuțărească / încerce întorcându-mi în nas, oarecum sarcastic, o întorsătură retorică a mea, foarte politicoasă. Dar eu, după atâtea ore de mers cu crucea în spate și după noaptea petrecută în pădure, n-am niciun chef de figurile și capcanele lor. Îmi iau crucea și plec, întristat că am găsit asemenea stare de lucruri în această zice-se mănăstire. Voi face trei-patru kilometri în plus, dar așa e mai bine. Pe drum mă întâlnesc iar cu mașina de poliție care mă oprise la intrare în oraș. Le explic că mă duc la Moglănești. Ei par convinși că la ”Sfântul Ilie” nu m-au primit, deși eu nu le spun și nu îi las să înțeleagă asta. Poate cunosc și ei așezământul și obiceiurile lui… Din partea din spate a mașinii poliției, prevăzută cu geamuri fumurii, mă privește o figură tăioasă, de individ cu grad mare, căpătat prin căprărie. Îi întorc privirea cu mult calm. Nu știe el cu câți ”duri” ca el am avut eu de-a face în liceul militar. Plec mai departe. Ajung la Mănăstirea Moglănești, unde sunt primit foarte bine. Ce diferență față de cealaltă mănăstire toplițeană! Măicuțele profită de faptul că au muncitori care lucrează la înălțarea noii biserici a mănăstirii și mă cazează și pe mine. Iar Părintele Onisim, duhovnicul mănăstirii, mă spovedește și împărtășește a doua zi, la ora cinci dimineața, chiar înainte să plec. Aici îl voi cunoaște și pe Ion, un om de la Deda, fost ceferist, care avea să mă întâmpine și în satul lui, pe al doilea braț al crucii mele. Cu altă inimă pleci de la o mănăstire unde ești primit și încurajat! Dar vă voi povesti despre Maica Stareță Ecaterina și Părintele Onisim și mai încolo, pentru că la ei aveam să mai petrec câteva nopți. VA URMA

Minuni si ajutor de la Sfantul Nectarie

Buna ziua! Numele meu este Lucian Gheorghiu si doresc, prin cele ce va voi povesti in continuare, sa aduc din nou multumire Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfantului Nectarie pentru tot ce au facut si fac pentru mine si familia mea. Anul trecut, in 2013, dupa o perioada de trei luni in care am fost transferat cu serviciul in afara tarii, la putin timp de la revenire, am suferit un sindrom vestibular periferic, cunoscut mai simplu ca vertij (pierderea echilibrului si a controlului asupra functiilor locomotorii). In perioada de spitalizare sotia mea mi-a fost alaturi mai tot timpul, in primele doua nopti dormind langa mine, pentru ca eram aproape neputincios. Dupa cateva zile, in urma rugaciunilor celor dragi, m-am pus pe picioare si am fost externat. Numai ca, la nici doua saptamani, boala a recidivat, am avut stari de rau si a trebuit sa ma reinternez. De data aceasta starea mea a fost si mai grava, culminand cu internarea la reanimare, la terapie intensiva. Practic, eu nu-mi amintesc nimic din acea perioada, cand m-am afundat intr-un somn profund si lung. In tot acest timp, sotia si mama se rugau neincetat Domnului nostru Iisus Hristos, Maicii Sale Preacurate, Sfantului Nectarie si tuturor sfintilor, pentru a ma readuce la simtire, printre cei dragi. De aceea, si prin intermediul acestei scrieri, vreau sa multumesc celor mai importante fiinte din viata mea pentru ca mi-au fost alaturi si s-au rugat pentru mine si sa le spun ca le iubesc si pretuiesc nespus. Le multumesc, de asemenea, si rudelor si prietenilor pentru rugaciunile lor, caci toate au fost ascultate acolo sus, in ceruri, in casa Domnului si a Sfintilor Sai. Incet, am inceput sa-mi revin, sa devin cooperant si constient. Am fost mutat la alt spital, cu diagnosticul „accident vascular cerebral”, unde s-a pus problema unei operatii pe creier, pentru drenarea cheagurilor ce apareau la examinarea de la computerul tomograf. Acum, alaturi de familie, rude si prieteni am avut puterea sa ma rog si eu Bunului Dumnezeu pentru sanatate si insanatosire. Si, cu o zi inainte de operatia programata, la ultimul examen tomografic a reiesit ca acele cheaguri incepeau sa se resoarba. Astfel, seful sectiei de neurologie, unde eram internat, a hotarat sa nu mai intru in operatie, sa incercam sa ma vindec fara interventie chirurgicala. Si, ca o dovada ca nimic nu este intamplator in viata, intr-una din zilele in care mergeam la biserica din curtea spitalului pentru a ne ruga, o femeie s-a apropiat de scaunul cu rotile in care ma aflam si mi-a inmanat un acatist al Sfantului Nectarie, spunandu-mi sa citesc macar rugaciunea de la final, daca nu reusesc tot. Mare mi-a fost mirarea cand, parcurgand acatistul, am descoperit un pasaj in care se facea referire la bolnavul Lucian (prenumele meu), de care a avut sfantul grija. Le-am spus si alor mei acest lucru si m-am gandit ca este un semn si ca sunt in paza lui Dumnezeu. Asa ca, datorita evolutiei bune a organismului, in cateva zile am fost externat si a urmat perioada de recuperare acasa, incet dar sigur. Dupa doua luni am reinceput serviciul si, incet, cu rabdare si intelegere din partea colegilor, m-am reintegrat in atmosfera si ritmul locului de munca. Nu la mult timp de la aceste evenimente, pe la sfarsitul lui octombrie – inceputul lui noiembrie, am plecat cu sotia mea in Grecia, la o clinica din Atena.Trebuie sa specific ca de multi ani ne dorim copii si am facut multe lucruri din cele omenesti posibile, incluzand procedee medicale complexe. Numai ca, indiferent de rugaciunile si de incercarile noastre, se pare ca nu sosise vremea pentru noi, caci toate sunt randuite si date de la Dumnezeu. In perioada in care am stat la clinica, am fost pe insula Eghina, la Sfantul Nectarie. (Sotia mea isi dorea de mult timp sa ajunga acolo, cu atat mai mult ca, de ani de zile, merge la Manastirea Radu Voda, aproape in fiecare vineri, la Sfantul Maslu. Si eu o insotesc uneori, in functie de cum imi permite programul de la serviciu. De asemenea, mama mea, care este din Constanta, de cate ori vine la noi in vizita, merge la manastire cu mare bucurie si piosenie. Si tot cu mare incantare mergem la slujba de duminica, la biserica noastra din cartier, unde ascultam cu sufletele deschise cuvantarile preotilor nostri dragi.) Cum spuneam, am ajuns la Eghina, la mormantul sfantului, unde ne-am rugat pentru reusita interventiilor din urmatoarele zile si pentru sanatatea si binele celor dragi noua. Orele petrecute in manastire au fost pline de pace si liniste pentru sufletele noastre. Ne-am rugat la moastele Sfantului Nectarie, in bisericuta mica si plina de caldura, am zabovit la mormantul sfantului si am intrat in camaruta in care a locuit, cel putin spre sfasitul celor lumesti, rugandu-ne la icoane. In camera era o maicuta care se ruga si care, cand ne-a vazut intrand, s-a oprit din rugaciune, ne-a sfatuit sa ne apropiem si sa vedem mai bine incaperea si ne-a incurajat sa atingem asternutul de pe patul sfantului, spunandu-ne ca se infaptuiesc minuni prin simpla atingere. Apoi am coborat pe aleile din gradinile frumoase ale manastirii catre biserica cea mare, ridicata de curand in apropierea intarii in curte, unde ne-am rugat, de asemenea, pentru noi, familie si toti cei dragi si pentru ca Mantuitorul nostru si Maica Lui Sfanta sa-si aplece mila si dragostea lor asupra sufletelor noastre, sa ni se implineasca dorinta la care nadajduiam de atata timp. Astfel, am plecat catre Atena plini de speranta si incredere. Au urmat zilele in care s-au realizat interventiile medicale, apoi am plecat in tara, unde ne-am reluat cursul normal al existentei, asteptand minunea. Si aceasta minune s-a produs. Sotia mi-a facut cel mai frumos cadou posibil cand, de ziua mea, m-a anuntat ca testul de sarcina din analiza sangelui a iesit pozitiv. Am fost atat de fericiti pentru aflarea vestii dar si tematori, pentru ca, este stiut, primele saptamani de sarcina sunt mai grele, cu risc. Asa ca nu am dezvaluit vestea decat celor apropiati, rudelor. Apoi, dupa testarea de trimestrul I, ecografie si analizele de sange, am inceput sa impartasim cu mare bucurie vestea tuturor cunoscutilor. Analizele au iesit bine, dar stam un pic cu emotie, din cauza posibilului risc cauzat de varsta (nu mai suntem chiar atat de tineri), insa, asa cum se spune, „mergem cu Dumnezeu de mana”. Traim, asadar, cu nadejde si incredere si nu incetam sa multumim si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne aiba in paza Lui pe noi si pruncul pe care il asteptam cu mare drag si bucurie in suflet, pe cei dragi din familiile noastre, pe rude si prieteni. Le multumim tuturor sfintilor si, in special, Sfantului Nectarie pentru ca mijloceste pentru noi, in fata Domnului Nostru Iisus Hristos si a Maicii Noastre Preacurate Fecioara Maria, sa ne ocroteasca si sa traim, cu sanatate, in pace si armonie. Doamne, ajuta! Lucian Gheorghiu (Bucuresti)

Mari minuni, daruite noua, de Sfantul Nectarie

Dupa medici, sotul meu trebuia sa fie mort de mult... Sfantul meu drag, Nectarie, a venit in viata mea in ianuarie 2006, cand sotului meu i se descoperise o tumoare maligna la rinichi. Buna mea prietena, mi-a daruit o iconita cu Sfantul Nectarie si mi-a spus ca la Manastirea Radu Voda din Bucuresti, sunt moastele sfantului, fiind vindecator de cancer. Fara prea multa credinta, am pornit catre manastire, de unde am cumparat cartea cu viata si minunile sfantului si m-am inchinat la sfintele moaste. Am citit cartea... si cam atat. Operatia a fost o reusita. Rinichiul a fost scos, impreuna cu tumoarea. M-am "linistit", daca pot spune asa, si mi-am continuat viata de unde o lasasem, fara Dumnezeu, fara recunostinta si multumiri Sfantului Nectarie, comportandu-ma de parca mi se cuvenea, iarta-ma Doamne, dar... Sunt unul dintre cei multi, care a trait o viata fara Dumnezeu, chiar daca era cu mine, nu-L vedeam, fiind binecuvantata cu toate bunatatile pamantului. Mai tarziu am aflat ca Dumnezeu ma iubea asa cum eram si m-a asteptat. Mi-a dat un semn de mila in anul 1992, cand singurul meu fiu s-a imbolnavit de diabet zaharat. Avea doar 11 ani, dar n-am avut habar, am continuat sa traiesc, ceea ce consideram eu ca este viata si m-a asteptat inca multi ani, pana cand, in vara lui 2009, baiatul meu a facut retinopatie diabetica la un ochi si sotul meu, de la tumoarea maligna, facuse metastaze la plamani si ficat. Eram distrusa. Cand sufletul doare, nimeni si nimic de pe aceasta lume nu te mai alina. Moartea era langa noi, m-am uitat in jur si am realizat neputinta omeneasca. Deznadajduita, am alergat spre Bunul Dumnezeu. Mi-a raspuns imediat, chiar daca nu meritam. Nu-L cunosteam si acum, plangand, ma gandesc la cat de mare este iubirea ce mi-o poarta. Eram ratacita, nu gaseam drumul. Am inceput sa merg la biserica fara niciun elan, cu gand de plecare, nu intelegeam mare lucru. Ma gandeam sa ma spovedesc, dar neintelegand prea multe, am facut-o formal si m-am impartasit cu nevrednicie. Starea copilului meu se agrava. Dupa operatia la ochi, vasele de sange se spargeau, iar medicii se uitau neputinciosi, era la un prag de a se sinucide, gandind ca va orbi. Umblam ratacind pe strazi, zdrobita de durere si in disperare, m-am rugat Bunului Dumnezeu si am promis ca o sa-mi schimb toata viata. Drumul catre Sfantul Nectarie, Manastirea Radu Voda, era singurul care ma alina. Plangeam langa racla sa, si speram sa ma ierte si sa ma ajute, deodata am simtit o mare usurare. Sfantul meu, care nu lasa pe nimeni dintre cei care alearga la El cu credinta, nu m-a lasat nici pe mine. Multumesc sfinte drag, Nectarie. Maicuta Domnului, Sfantul Nectarie, Parintele Arsenie Boca- la mormantul caruia ne-am rugat- si alti sfinti dragi, mi-au daruit ceea ce nu cunoscusem pana atunci, fericirea de a-L cunoaste pe Bunul IISUS HRISTOS, care mi-a luat povara grea, ajutandu-ma sa-mi spun pacatele grele si sa cred cu toata fiinta mea in EL. Aveam credinta vie si spuneam tuturor, ca sotul meu n-o sa mai aiba nicio metastaza si fiul meu va fi bine. Parca nici acum nu pot sa cred ca Bunul Dumnezeu s-a milostivit de mine, nu meritam nimic din darurile lui. Medicii, uimiti, se uitau la CD-ul cu metastaze si la cel care-l facuse dupa un an, si nu stiau ce sa creada. Dupa ei, ar fi trebuit ca sotul meu sa fie mort de mult. Mentionez, ca sotul meu, dupa ce am aflat de metastaze, a urmat un tratament naturist cu Bio Bran, atat, dar fara ajutor de la Dumnezeu nimic nu are putere. Au trecut patru ani si jumatate de-atunci si sotul meu e bine. Medicii, dupa doi ani, l-au declarat sanatos clinic, chiar daca are doar un rinichi, au considerat ca e apt de munca, ridicandu-i si pensia de boala, slava lui Dumnezeu, iar fiul meu... Retinopatia diabetica i-a stopat. Dupa aproape 22 ani de diabet necontrolat (si medicii se mira),el nu are nici o complicatie si la fiecare control, vederea la ochiul operat se imbunatateste. Acum, fiecare clipa a vietii mele o consider minune si nu voi inceta a vorbi despre minunile si comoara pe care am gasit-o si care ma face atat de fericita (despre minunile din viata mea am scris in „Formula As", la Puterea rugaciunii, in August 2010). De-atunci, Manastirea Radu Voda este cel mai drag loc de pe pamant, unde ma-ntorc mereu cu drag si cand mi-e bine, dar si cand sufletul mi-e greu. Langa racla cu pretioasele moaste, am gasit comoara, am gasit ce nu credeam vreodata ca exista, fericirea fara margini, care este Bunul Dumnezeu si povestesc cu drag, daruind iconite si carti, cu viata, minunile si acatistul Sfantului Nectarie, celor care sunt cum am fost si eu. Stiu ca multi din jur sunt sceptici, din pacate, chiar si sotul meu, care a trait minunea. Si cand nu vrem sa ne schimbam viata, gasim argumente si explicatii, dupa cum dorim, refuzand adevarul si ramanem in mizeria vietii, pacalindu-ne cu „cred in Dumnezeu, dar nu sunt habotnic"- habotnicie, in ochii celui care nu doreste schimbarea insemnand: spovedanie, post, rugaciune, participarea la sfintele slujbe... Cand ne insotim cu mandria, trufia, si ne comportam, raportandu-ne strict doar la cele pamantesti, e greu de crezut in minuni. O prietena, cand a venit in casa mea, dupa ani, si a vazut multele icoane, m-a intrebat, te-ai pocait? Pocainta, din pacate, pentru multi inseamna sectari, dar ei nu stiu ca pocainta inseamna sa-ti recunosti pacatele in fata lui Dumnezeu, sa incerci sa nu le mai faci, sa-ti para rau ca le-ai facut, sa nu mai judeci, sa fii smerit si astfel iubindu-l pe Dumnezeu, ii iubesti pe toti si te imbraci in haina noua. Cu haina noua, toate le vezi daruri de la Dumnezeu, ai bucuria vesnica, nu mai ai teama de nimic. Ca esti cu El mereu,mereu. Constanta Szlavics / Voluntari.

„Minuni daruite mie, de sfinti dragi, ale caror moaste sunt in Bucuresti”

E tarziu, imi pare rau, dar abia acum am inteles ce trebuie sa fac, privind inapoi, spre viata traita fara Dumnezeu. Am crescut alaturi de parinti si bunici, iubitori de Dumnezeu, dar atunci nu intelegeam nimic. Nu intelegeam de ce bunica mea cea draga tinea post, de ce duminica dimineata nu o gaseam acasa niciodata, pentru ca era la Slujba Sfintei Leturghii si imi amintesc, chiar spre sfarsitul vietii ei, cand nu mai putea ajunge la Biserica, buna, nu manca nimic pana nu se termina Sfanta Slujba. Nu intelegeam iubirea ei pentru toti si nici bunatatea, pentru care era atat de iubita. Bunicii mei, pentru ca nu aveau copii, l-au infiat pe tatal meu. Cat de mult m-a iubit Dumnezeu, cand mi i-a daruit pe bunii mei! Cat am fost copil, buna ma invata sa ma rog, ma lua la biserica, ma impartaseam, ma indemna la Sfanta Spovedanie, pana cand... m-am afundat in mizeriile lumii. Totul a inceput, cand profesoara de romana de la scoala generala, ne tot spunea, biata, ca nu exista Dumnezeu, acesta fiind o inventie a oamenilor. Mintea mea de copil prost, cu mintea slaba, a receptionat, spunandu-le obraznic celor dragi, ca nu exista Dumnezeu, ca doar tovarasa de romana stie, ca ea e mai „desteapta" . Au urmat ani in care am trait fara sa traiesc si luptam sa-i conving pe toti de neexistenta lui Dumnezeu, iarta-ma Doamne, ca habar nu aveam ce fac. Abia cand fiul meu, la 11 ani , s-a imbolnavit de diabet, am inceput sa-L caut, dar fara credinta si totusi Bunul Dumnezeu mi-era alaturi, nu m-a parasit, chiar daca meritam, caci mare pacatoasa sunt. Acum, dupa ani, stiu ca Domnul ma iubea, ca mi-a vazut mintea proasta si nu m-a luat in seama. La biserica mergeam doar la nunti si inmormantari, nici macar la inviere, ca habar n-aveam ce inseamna inviere. Drumul a fost lung si greu, dar multumesc, Doamne, ca l-am gasit si pentru ca L-am gasit, ii sunt datoare primului meu sfant drag la care m-am rugat si mi-a raspuns, Sfantul Mina, caruia ii multumesc. Era in iarna lui 1995, cand, fiind la serviciu si fiul nostru la scoala, casa ne-a fost sparta, de unde au fost sustrase bunurile care le aveam si noi mai de valoare, nu mare lucru, televizor, video, ceva aur, dar casa a fost toata rascolita. Am avut un soc cand mi-am vazut casa intoarsa pe dos. Am chemat politia, urmand procedurile stiute, iar a doua zi, ravasita, povesteam colegelor de patania noastra. O colega, Mariana, Dumnezeu s-o aiba in paza, mi-a povestit de Sfantul Mina, sfantul pagubitilor. Habar nu aveam, dar la gandul ca poate imi voi recupera bunurile, m-am dus la biserica Sfantul Mina din Bucuresti, unde se afla si sfintele moaste ale sfantului. Am lasat un acatist pentru 40 zile, fara prea multa credinta si incredere, spunandu-mi „hai s-o fac si p-asta", dupa cele 40 zile, am fost si am mai lasat unul, ca poate, poate. Bunica sotului meu, Dumnezeu s-o ierte, cand a aflat ca am fost la Sfantul Mina, mi-a spus ca sfantul sigur ne va ajuta si noaptea vom primi vesti despre aceasta. Nu am dat importanta, dar, la cateva zile, la miezul noptii, cineva striga la poarta. Am iesit ingrijorati. Era tatal unuia din hoti. Ii prinsese la o alta spargere si au recunoscut ca au fost si la noi. Baiatul avea o situatie foarte buna, dar intrase intr-un anturaj. Tatal, sfasiat de durere, venise sa ne roage sa dam declaratie ca ne-am recuperat lucrurile, urmand sa ni le restituie, ca sa-si salveze fiul. Fiind si noi parinti, nu am putut rezista durerii tatalui si am dat declaratia, fara sa stam pe ganduri. Dupa o perioada, am fost despagubiti. A fost prima minune pe care am constientizat-o, din viata mea. Chiar daca eram ratacita, de atunci, pana am gasit drumul, singura mea legatura cu biserica era Sfantul Mina, la care ma duceam, constiincioasa, la sase saptamani sa-i multumesc si sa ma rog de sanatate, caci de mantuire inca nu auzisem. In vremea aceea fumam, dar ma mustra constiinta ca intru in biserica sa ma rog intr-o astfel de stare si Sfantul Mina m-a ajutat sa ma las de fumat. O alta minune a Sfantului Mina, a fost, cand intr-o vineri, sotul meu m-a sunat sa-mi spuna ca ii furase din masina de serviciu, geanta cu ceva bani si toate actele firmei la care lucra. Am plecat de la serviciu direct la Sfantul Mina, am lasat un acatist si m-am rugat. Luni dimineata, sotul meu a fost sunat sa mearga sa-si recupereze geanta, fara bani, dar cu toate actele, Slava lui Dumnezeu. In toti acesti ani, stiu ca rugaciunile Sfantului Mina m-au ajutat mult sa gasesc drumul cel bun, mi-a ajutat copilul sa fie sanatos, m-a ajutat in casnicie, in tot. Sfinte Mina, multumesc pentru toate minunile si ajutorul pe care mi le-ai daruit, chiar daca nu meritam si iarta-ma ca abia acum scriu despre ele. Am povestit mereu de minunile Sfantului Mina din viata mea, dar de asternut pe hartie, abia acum o fac. Acum, ma intorc cu drag la Sfantul Mina, sa-i multumesc, caci daca eu il uit, sfantul nu ma uita niciodata. In 27 octombrie 2012, de ziua Sfantului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucurestilor, fiind si ziua mea de nastere, m-am asezat in rand, pentru a multumi si a cinsti sfintele moaste. La Mitropolie sunt si moastele Sfintilor Imparati Constantin si Elena, al carui nume il port, Constanta si prin voia Lui Dumnezeu, au fost aduse si Sfintele Moaste ale Sfantului Nectarie de la Eghina, un alt sfant iubit, care a facut mari minuni cu familia mea.Am scris o alta marturie pentru cartea cu minunile Sfantului Nectarie. Aveam destule motive sa fiu acolo, nu sa cer, doar sa multumesc, ca de ziua sfintilor e mare bucurie. Am stat la rand o zi si o noapte. In perioada aceea aveam mari dureri de coloana, de nici in pat nu puteam sa ma mai intorc, vreo doua luni am fost intepenita, ma gandeam ca trebuie sa ma operez, caci durerea se ducea si in picioare. Abia mergeam, cocosata de durere. Nu-mi mai simteam mijlocul, dupa atatea ore, si picioarele imi ardeau, dar mereu spuneam, „lasa ca ma ajuta Sfantul Dimitrie, Sfantul Nectarie si Sfintii Imparati Constantin si Elena si o sa fiu bine”. Am ajuns la sfintele moaste, multumind Lui Dumnezeu si am plecat usoara ca fulgul. Pe moment, fiind inca amortita, dupa atatea ore, nu am realizat ca coloana nu ma mai doare.. si nici pana in ziua de azi, ianuarie 2014, nu m-a mai durut. Minunat este Dumnezeu intre Sfintii Sai! Durerile sfasietoare de suflet prin care am trecut in viata asta sunt comorile mele cele mai de pret, ca m-au ajutat sa-L cunosc pe Dumnezeu, care este fericire fara margini. Dupa ce Il cunosti pe Dumnezeu, te uiti in jur si nu mai vezi nimic din ce parea de pret, din ce parea valoare, caci toate cele pamantesti, dupa care alergam, s-au naruit. Azi, Bunul Dumnezeu, Maicuta Sfanta si sfintii dragi, sunt pentru mine tot, si chiar daca nu merit, ei nu ma lasa niciodata. Slava Lui Dumnezeu pentru toate. Amin. Constanta Szlavics / Voluntari

Petronela Paduraru: „Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit?”

Ma numesc Petronela Paduraru, sunt din Bacau , am 27 de ani , si spre marea noastra bucurie Sfantul Nectarie a aparut in viata noastra atunci cand aveam mare nevoie, desi noi pacatosii nu stiam despre acest mare sfant. In anul 2012, in luna ianuarie am aflat cu mare bucurie ca ceea ce asteptam sa ni se intample a avut loc... Eram insarcinata. lucru mult dorit de mine si de sotul meu, mai ales ca, in 2010, am mai avut o sarcina care s-a oprit in evolutie la 12 saptamani, ceea ce ne-a demoralizat destul de mult, iar eu ramasesem chiar cu teama ca nu voi mai avea copiii, mai ales stiind ca am si o problema medicala (uter retrovers). Stiind trauma prin care am trecut, doamna doctor mi-a dat din prima un tratament si mi-a spus sa stau cat mai mult cuminte, urmand ca dupa 2 saptamani sa ne vedem la spital sa mi spuna daca mai continuam tratamentul. Cand a venit ziua controlului, la ecografia pe care mi-a facut-o mi-a spus ca nu stie ce s-a intamplat, dar nu se mai aud bataile inimii copilului, si ca si aceasta sarcina s-a oprit din evolutie, mi-a spus ceva, ca ma va trimite la Bucuresti pentru niste investigatii si ca ma asteapta maine (vineri) la spital pentru a ma chiureta. Nu stiu cand am iesit din cabinet, cand i-am spus sotului meu ce mi-a spus sau cand am ajuns in masina, cert este ca imi amintesc ca stateam amandoi in fata spitalului in masina si plangeam. I-am trimis mamei mele mesaj si i-am spus ce s-a intamplat si aceasta a decis sa vina la mine ca sa ma sustina. Nu stiam atunci ce bine im va prinde acest lucru, ba eram oarecum suparata ca o sa vina si o sa planga si ca si asa sufar eu si nu vreau sa o vad si pe ea ca sufera. Vazand ca nu o scoate la capat cu mine, m-a lasat sa stau singura in camera si ea a inceput sa citeasca din niste ziare pe care le aveam prin casa. Acolo a descoperit despre minunile sfantului Nectarie, si mai ales despre minunea pe care a facut-o cu doamna preoteasa cu sarcina extrauterina. Si mi-a spus ca ar vrea sa mearga pana la o biserica sa cumpere acatistul. Atunci mi-am adus aminte ca eu am in casa acest acatist, pe care il luasem cu ceva timp inainte pentru o prietena insarcinata, la sfatul unui calugar, dar nu i-l dadusem pentru ca aceasta il avea deja. A doua zi am plecat la spital, cu ochii neuscati de plans toata noaptea si cu inima stransa pentru ca iara va trebui sa trec, pentru a doua oara, prin aceasta „operatie”. Cand am ajuns la spital, doctorita mi-a facut ecografie iarasi si mi-a spus ca inima copului BATE, ca este dezvoltat normal si ca este totul bine. Nu pot spune ce am simtit. Mi-am facut cruce si am pupat cruciulita cu Maica Domnului de la gat, si am simtit ca zbor. Si doamna doctor si asistenta si-au facut cruce. Ajunsa acasa i-am spus mamei ca totul e bine, iar ea mi-a spus ca in tot timpul cat am fost plecata ea a aprins candela si s-a rugat Sfantului Nectarie pentru o minune si ca doctorita sa-mi faca o alta ecografie si copilul sa fie in viata. Abia atunci mi-a aratat ce gasise in ziare si ce minuni a mai savarsit sfantul si mi-am dat seama ca si aceasta este tot minunea sa, desi eu nu merit,„ pacatoasa. Sarcina a decurs foarte bine, nu mi-a fost rau nici macar o data, nu am avut probleme si mi s-a parut o sarcina foarte usoara. Pe data de 20 septembrie 2012, tot cu ajutorul sfantului am nascut un baietel de 3400 g si 53 cm, prin cezariana, caruia i-am pus numele David Nectarie. Si de aceasta data, prin marea sa bunatate, acesta a vegheat asupra noastra si a facut astfel incat contractiile sa inceapa exact in dimineata de joi in care doctorita avea programat sa plece in cursul serii la cursuri, in Iasi, si sa vina abia dupa 2 zile, iar eu eram programata duminica sa merg la spital sa vedem cand voi naste (ce m-as fi facut daca ea era plecata si ma apucau contractiile a doua zi?). Copilul avea cordonul ombilical rasucit de doua ori dat in jurul gatului, si lichidul amniotic verde, ceea ce insemna ca trebuie sa facem niste analize si era posibilitatea sa trebuiasca sa faca injectii cu antibiotic si sa stam mai multe zile in spital. Dar, veghind sfantul asupra pruncului nostru, a facut ca acesta sa nu necesite acest tratament, iar pe mine m-a ajutat sa-mi revin foarte repede dupa operatie, iar luni dimineata deja eramm acasa. Ii multumim Sfantului Nectarie ca ne-a ajutat si ne ajuta si ca vegheaza asupra copilului nostru, care acum are 1 an si 3 luni - si care o singura data a facut temperatura, aproape de varsta de 1 an - ca il mentine sanatos si ca ne-a luminat vietile. Oricat as fi incercat, nu pot descrie in cuvinte ajutorul pe care ni l-a dat, si-mi cer iertare ca mi-a trebuit atata timp sa scriu cum s-a milostivit cu noi. Im cer iertare si celor care vor binevoi sa citeasca aceste randuri, pentru ca nu am stiut sa scriu frumos,clar, si fara de greseala, asa cum ar merita descrise minunile sfantului. Insa, mi-am dorit sa nu-l supar cu aceasta tacere a mea; chiar daca verbal am spus oamenilor, aveam pe constiinta ca nu am facut destul. Maica Domnului, Domnul Iisus Hristos, Sfantul Nectarie, Sfantul Stelian, Sfanta Parascheva, Sfanta Xenia, Sfantul Andrei, Sfantul Petru, toti sfintii lui Dumnezeu sa fie cu noi, cu toti!

Petronela Paduraru - „Cu ajutorul Sfantului Nectarie am nascut un baietel”

Ma numesc Petronela Paduraru,sunt din Bacau, am 27 de ani, si spre marea noastra bucurie, Sfantul Nectarie a aparut in viata noastra atunci cand aveam mare nevoie, desi noi pacatosii nu stiam despre acest mare sfant. In anul 2012, in luna ianuarie, am aflat cu mare bucurie ca ceea ce asteptam sa ni se intample a avut loc... eram insarcinata ...lucru mult dorit de mine si de sotul meu, mai ales ca, in 2010 am mai avut o sarcina care s-a oprit in evolutie la 12 saptamani, ceea ce ne-a demoralizat destul de mult, iar eu ramasesem chiar cu teama ca nu voi mai avea copii, mai ales stiind ca am si o problema medicala (uter retrovers)... Stiind trauma prin care am trecut, doamna doctor mi-a dat din prima un tratament si mi-a spus sa stau cat mai mult cuminte, urmand ca dupa 2 saptamani sa ne vedem la spital sa mi spuna daca mai continuam tratamentul..... Cand a venit ziua controlului, la ecografia pe care mi-a facut-o mi-a spus ca nu stie ce s-a intamplat, dar nu se mai aud bataile inimii copilului, si ca si aceasta sarcina s-a oprit din evolutie, mi-a spus ceva ca ma va trimite la Bucuresti pentru niste investigatii si ca ma asteapta maine (vineri) la spital pentru a ma chiureta.... Nu stiu cand am iesit din cabinet, cand i-am spus sotului meu ce mi-a spus, sau cand am ajuns in masina, cert este ca imi amintesc ca stateam amandoi in fata spitalului in masina si plangeam... I-am trimis mamei mele mesaj si i-am spus ce s-a intamplat si aceasta a decis sa vina la mine ca sa ma sustina... nu stiam atunci ce bine imi va prinde acest lucru, ba eram oarecum suparata ca o sa vina si o sa planga si ca si asa sufar eu si nu vreau sa o vad si pe ea ca sufera... Vazand ca nu o scoate la capat cu mine, m-a lasat sa stau singura in camera si ea a inceput sa citeasca din niste ziare pe care le aveam prin casa. Acolo a descoperit despre minunile sfantului, si mai ales despre minunea pe care a facut-o cu doamna preoteasă care a avut sarcina extrauterina. Si mi-a spus ca ar vrea sa mearga pana la o biserica sa cumpere acatistul. Atunci mi-am adus aminte ca eu am in casa acest acatist, pe care il luasem cu ceva timp inainte pentru o prietena insarcinata, la sfatul unui calugar, dar nu il dadusem pentru ca aceasta il avea deaja. A doua zi am plecat la spital, cu ochii neuscati de plans toata noaptea si cu inima stransa pentru ca iara voi trebui sa trec pentru a doua oara prin aceasta „operatie”.... Cand am ajuns la spital doctorita mi-a facut ecografie iarasi si mi-a spus ca inima copului BATE.... ca este dezvoltat normal si ca este totul bine... Nu pot spune ce am simtit... mi-am facut cruce si am pupat cruciulita cu Maica Domnului de la gat, si am simtit ca zbor... Si doamna doctor si asistenta si-au facut cruce ... Ajunsa acasa, i-am spus mamei ca totul e bine, iar ea mi-a spus ca in tot timpul cat am fost plecata ea a aprins candela si s-a rugat sfantului pentru o minune si ca doctorita sa- mi faca o alta ecografie si copilul sa fie in viata. Abia atunci mi-a aratat ce gasise in ziare si ce minuni a mai savarsit sfantul si mi-am dat seama ca si aceasta este tot minunea sa, desi eu nu merit pacatoasa. Sarcina a decurs foarte bine, nu mi-a fost rau nici macar o data, nu am avut probleme si mi s-a parut o sarcina foarte usoara. Pe data de 20 septembrie 2012, tot cu ajutorul sfantului, am nascut un baietel de 3400 g si 53 cm prin cezariana, caruia i-am pus numele David Nectarie... Si de aceasta data, prin marea sa bunatate, acesta a vegheat asupra noastra si a facut astfel incat contractiile sa inceapa exact in dimineata (joi) in care doctorita avea programat sa plece in cursul serii la cursuri in Iasi, si sa vina abia dupa 2 zile, iar eu eram programata duminica sa merg la spital sa vedem cand voi naste (ce m-as fi facut daca ea era plecata si ma apucau contractiile a doua zi?). Copilul avea cordonul ombilical de doua ori dat in jurul gatului, si lichidul amniotic verde, ceea ce insemna ca trebuie sa facem niste analize si era posibilitatea sa trebuiasca sa faca injectii cu antibiotic si sa stam mai multe zile in spital... Dar, sfantul veghind asupra pruncului nostru, a facut ca acesta sa nu necesite acest tratament, iar pe mine m-a ajutat sa-mi revin foarte repede dupa operatie, iar luni dimineata deja eram acasa... Ii multumim sfantului ca ne-a ajutat si ne ajuta si ca vegheaza asupra copilului nostru care acum are 1 an si 3 luni si care o singura data a facut temperatura, aproape de varsta de 1 an, ca il mentine sanatos si ca ne-a luminat vietile... Oricat as fi incercat, nu pot descrie in cuvinte ajutorul pe care ni l-a dat, si-mi cer iertare ca mi-a trebuit atata timp sa scriu cum s-a milostivit cu noi.... imi cer iertare si celor care vor binevoi sa citeasca aceste randuri, pentru ca nu am stiut sa scriu frumos, clar si fara de greseala asa cum ar merita descrise minunile sfantului....insa, mi-am dorit sa nu-l supar cu aceasta tacere a mea. Chiar daca verbal am spus oamenilor, aveam pe constiinta ca nu am facut destul... Maica Domnului, Domnul Iisus Hristos, Sfantul Nectarie, Sfantul Stelian, Sfanta Parascheva, Sfanta Xenia, Sfantul Andrei, Sfantul Petru, toti sfintii lui Dumnezeu sa fie cu noi cu toti! (Petronela Paduraru)

Ciprian Voicila - Un chip de marturisitoare: Nicoleta Nicolescu - fragment din cuvantul tinut la conferinta de la Iasi, dedicata Sfintilor Inchisorilor (19 martie 2013)

Am venit în fața dumneavoastră să evoc figura unei mucenice a lui Hristos și a neamului românesc: Nicoleta Nicolescu. Informațiile despre ea sunt disparate: le descoperim oarecum accidental în literatura memorialistică a celor care au trecut prin iadul închisorilor comuniste. Este nedrept că nimeni până acum nu s-a preocupat să îi scrie biografia. Despre ea doamna Sofia Cristescu Dinescu, un om care a cunoscut-o îndeaproape, mărturisea: ea a fost prototipul femeii luptătoare, capabilă să jertfească totul pentru Hristos și neamul românesc. Nicoleta Nicolescu s-a născut în 1912 la Craiova. În 1930 a fost admisă la Facultatea de Litere și Filosofie, din cadrul Universității București. În același an intră în Mișcarea Legionară. În 1933 Căpitanul o numește șefă a Cetățuilor, care erau -după cum știm- organizațiile legionare pentru femei. În 1936 devine consiliera personală a lui Corneliu Zelea Codreanu, ea având - până la moartea sa martirică survenită în 1938 - și funcția de curier. Încrederea pe care Căpitanul o avea în ea era atât de mare încât a stabilit ca în lipsa lui nimeni să nu ia nicio hotărâre fără să o consulte. În cadrul Cetățuilor Nicoleta Nicolescu le-a impus camaradelor sale o înaltă ținută morală și duhovnicească. Membrele Cetățuilor țineau post negru în fiecare vineri, mergeau la biserica Sântul Ilie Gorgani și se rugau pentru mântuirea neamului românesc. De la Nicoleta ne-au rămas puține cuvinte. Într-o circulară le scria surorilor sale de ideal: Și să vrem camarade să dăm țării acesteia o femeie mare, o femeie care nu șovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voință neamului ei. Îndrăznește tot pentru el și moare pe redută cu gândul mereu înainte. Domnul Ilie Tudor, în cartea sa de memorialistică, De sub tăvălug, descrie întâlnirea emoționantă pe care a avut-o, copil fiind, cu Nicoleta Nicolescu. Domnul Ilie Tudor, la vârsta de 14 ani, alături de alți 15 copii orfani din Dolj ajung la București. 70 de copii strânși din toată țara aveau să fie crescuți pe strada Gutemberg nr. 3, de Căpitan, în spiritul dragostei de Dumnezeu și de neam. În scurt timp, își amintește domnul Ilie Tudor, după sosirea noastră la sediu, ne-am dus într-o sală lângă biserica Ilie-Gorgani unde am găsit alți vreo 60 de copii din toată țara. Majoritatea din Gorj, Mehedinți, Romanați și 7-8 moldoveni, ori din Ardeal. Era sala unei cantine. Ne-a luat în primire o fată. Înaltă, bine legată, întreaga ei făptură inspira încredere, puritate, hotărâre. Era Nicoleta Nicolescu, care se bucura, cum am constatat mai târziu, de o mare încredere din partea Căpitanului. - De-acum înainte eu sunt mama voastră! La început ne-a învățat cum să mâncăm. Cum se țin furculița, cuțitul. A început din primele zile inițierea devenirii noastre ca oameni, ca legionari, ca viitori mari și adevărați negustori români. La sfârșitul anului 1938, Nicoleta Nicolescu este arestată fără ca cineva să stabilească acuzațiile pentru care a fost arestată. Înainte de a fi ucisă a fost violată și torturată îndelung în beciurile Prefecturii Poliției capitalei. Sofia Cristescu, vechea sa prietenă, descrie într-un text autobiografic, Cetățui sfărâmate, sfârșitul ei cutremurător: Au dus-o cu o mașină în afara Bucureștiului și, trăgând pe dreapta, au împușcat-o. Au învelit-o într-o pătură și au pornit din nou mașina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenușa ei, ca de altfel și a unor băieți arși acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creștin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranței. Pentru că ne întrebam dacă este cenușa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcușor de pânză verde și l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înșirate pe un ac de siguranță o iconiță cu Maica Domnului și una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt și care erau acum corojite, dar destul de clare. După alte mărturii înainte de a muri Nicoletei torționarii i-au tăiat cu bestialitate sânii. Trupul sfârtecat i-a fost aruncat într-un sac, iar când sacul a fost aruncat în cuptorul numărul 1 al crematoriului s-au auzit ieșind din el urlete cumplite de durere. Torționarii au aruncat-o în crematoriu de vie. Un bun prieten, Eleodor Enăchescu, mi-a povestit că în 1956 urna a fost dusă la o biserică din Predeal unde au fost reînhumați o parte din marile căpetenii legionare. Urna a fost ascunsă în piciorul mesei de altar. Potrivit unei note informative de la securitate, acest lucru s-a aflat, securitatea a luat-o de acolo si nu se mai știe ce s-a întamplat cu ea. S-a vrut ștergerea urmelor ei. Dar ea, martira Nicoleta Nicolescu, rămâne în memoria și în inimile noastre. Principala virtute a Nicoletei era curajul sau bărbăția morală, cum îl mai numește Sfântul Nectarie. Pe un asemenea om sfântul taumaturg din Eghina, atât de iubit în România în ultimii ani, îl descrie în cuvinte nemuritoare care ne merg drept la inimă: Încercările care-l înconjoară nu pot nicidecum să-i zdruncine cutezanța judecății morale. Nicio ispită, fie materială, fie morală nu este în stare să-i clatine statornicia principiilor și convingerilor sale, nicio amenințare nu poate să îl înfricoșeze, nicio pierdere nu poate să îl facă să se răzgândească, spre a accepta o opinie aflată în contradicție cu principiile morale ale legii; niciun viciu nu reușește să îi învingă vigoarea morală a sufletului, bărbăția morală; aceasta îl conduce în arena virtuților, îl duce la martiriul adevărului, ea îl înalță la desăvârșire, îi îmbracă în mantii (imperiale) pe prietenii săi, îi face vestiți în cetate, le deschide poarta Împărăției cerurilor. Să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască și nouă măcar puțin din curajul Nicoletei Nicolescu, iar pentru sfintele ei rugăciuni să ne miluiască și să ne mântuiască. (Ciprian Voicila)