luni, 21 iunie 2010
Două cărţi noi, marca Ecaterina Fermo
LA LIMITA SFINTENIEI
La limita sfinteniei revine asupra puterii marturisitoare a filmului ortodox rus prin evocarea a doua creatii binecunoscute ale regizorului Pavel Lunghin, Ostrov si Tarul. Cartea ii ofera Maicii Ecaterina prilejul de a corecta ratacirile interpretative ale parintelui Constantin Necula, atribuite automat si ei prin participarea la dialogul publicat in volumul Ostrovul – Acolo unde se termina filmul. Prezentul volum include extrase din cel precedent, impreuna cu comentariile aferente.
Cartea poate fi comandata la Editura Axa Botosani
Botosani, Str. Constantin Gane nr.16, cod 710147
Tel/fax: 0231/585050
Mobil: 0729.585050
PE URMELE BUNICII MAICII DOMNULUI
In Ierusalim, sub boltile vechi de piatra ale manastirii Saydannaya, ii gaseste pe cei ce o cauta, Maria (Mariam), Bunica Maicii Domnului. Acolo, Fecioara si Bunica ei odihnesc impreuna sufletele acelor calatori pe caile Duhului Sfant precum Maica Ecaterina si surorile ei intru Hristos. Povesti, amintiri, intalniri, minuni Dumnezeiesti si imagini de chipuri si locuri ii ajuta cititorului sa paseasca pe acelasi drum, un drum care, ca si aceasta carte, porneste din curtea bunicii lumesti, in zilele limpezi ale copilariei, si se continua in rugaciune, aici Paraclis catre Sfanta si Slavita Maria, Bunica Nascatoarei de Dumnezeu.
Cartea poate fi comandata la Editura Agaton
CP 1, CP 10, 505200 Fagaras, jud. Brasov (Str. Nicovalei 15)
Telefon: 0268211290; 0740.798366; 0761.190267
E-mail: cartea.ortodoxa@gmail.com
Site: www.rugulaprins.go.ro
Revista Atitudini, nr 11
Din cuprins:
Arhimandritul Cleopa Ilie, o candela aprinsa in intuneric, de Ieromonahul Cosma
Adevarata cugetare dogmatica a parintelui Ilie Cleopa si rastalmacirile ecumenistilor — interviu cu parintele Iachint (ucenicul de chilie)
Rugaţi-va, rugaţi-va sa nu cadeţi in ispita inselarii! (interviu cu Parintele Justin Parvu)
Un episcop marturisitor, martirizat de bolsevici — Eroul martir Ermoghen, Episcop de Tobolsk
Talcuire cutremuratoare la Apocalipsa, de Sf. Ermoghen de Tobolsk
Pericolul monofizismului, de Arhimandrit Justin Parvu
Despre erezia papistaseasca — raspuns la Epistola papei Pius al IX-lea, catre rasariteni
Chemtrails – chimicale si microbi din avion, de Ioan Vladuca
Vai voua, ecumenisti fatarnici!, de Hristu K. Livanos
Monsanto — controversata „fabrica” de organisme modi ficate genetic, de fratele Teodor
Cine a provocat criza? Cine ne da «soluţia»?, de Saccsiv
Cuvinte pentru viata duhovniceasca, de vorba cu Parintele Oprea Craciun
Predica la duminica sinodului I ecumenic, de Pr. Mihai Andrei Aldea
vineri, 18 iunie 2010
Din „Viata spirituala in cetate” de Pavel Evdokimov
( Preluat de pe blogul Taina Căsătoriei)
Tradiţia răsăriteană plasează scopul vieţii conjugale în miri, în „comunitatea lor de viaţă”. Origen subliniază că primul capitol al Facerii situează cuplul în cadrul speciei, iar pe planul natural, animal, omul supravieţuieşte în progenitura sa. Or, potrivit Evangheliei, omul este nemuritor în Hristos şi de aceea, potrivit lui Origen, adevărata valoare a nunţii este dezvăluită în al doilea capitol al Facerii, care vorbeşte despre o „unire într-un singur trup”, fără a pomeni procrearea.
De asemenea, niciunul din pasajele Noului Testament importante pentru acest subiect nu vorbesc despre fecunditate. Copilul este ca o supraabundenţă a iubirii conjugale. Cu toate acestea, vine clipa când copilul părăseşte căminul părintesc.
Iată de ce Domnul a spus în legătură cu cuplul: „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”, iar în legătură cu familia: „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Miezul unirii conjugale se află în însăşi iubirea soţilor, în constituirea comunităţii lor de destin, comunitate eclezială.
Crearea femeii, ivirea ei este o replică la cuvântul: „Nu este bine să fie omul singur”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Acum, că neamul omenesc a umplut tot pământul…, scopul pentru care a fost instituită căsătoria este de a-1 face pe bărbat să-şi afle plenitudinea într-o singură femeie”.
Harul iubirii monogame
Plenitudinea ridică o întrebare dificilă: de ce unirea conjugală este precedată de perioada logodnei, perioadă a „înfrânării”? A spune că legea morală este cea care legitimează raporturile sexuale nu explică nimic, ba chiar deformează totul. Cum oare îndrăgostiţii, în căutarea plenitudinii sub toate formele, s-ar mai putea gândi la lege?
Pentru că nunta depăşeşte de departe orice simplă unire între un mascul şi o femelă. Cei care se iubesc presimt taina împărtăşirii aceluiaşi destin într-o singură fiinţă, măreţia întru totul mistică a ipostasului conjugal şi a deofiinţimii celor doi. Dar asemenea proiect este cutremurător, căci nu este accesibil doar puterilor fireşti ale omului, omul nu este stăpânul celor neprevăzute ale existenţei.
Vechiul Testament face întrucâtva lumină, dar este o lumină paradoxală. Faptul cel mai uimitor este că, în pofida textului cu privire la „un singur trup”, poligamia era considerată drept firească, şi harul lui Dumnezeu nu era refuzat poligamilor.
Trebuie să recunoaştem că monogamia în starea sa actuală nu este un statut ontologic înscris în firea omului. Psihologii afirmă că omul din fire este mai curând poligam, şi de aceea Vechiul Testament, dată fiind starea de după cădere, ţinea seama de această pervertire.
La rândul său, sociologia şi structura societăţii actuale preconizează şi legitimează monogamia, dar ele luptă „împotriva firii” şi nu urmăresc decât echilibrul social sau conformismul util, şi închid ochii asupra dezordinii înstăpânite şi atât de flagrante. Legea recomandă monogamia, dar nu are nicio putere să o realizeze, aşa cum nu poate porunci unui olog: „Scoală-te şi umblă!”.
Faimosul text de la Matei 19, 3-12, răstoarnă situaţia. Domnul refuză să ia parte la discuţia juridică a fariseilor şi le înfăţişează acestora o perspectivă normativă situată „la început”: „Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie… ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. Inaintea lui Moise şi a Legii, în zorii existenţei, fiinţele complementare, prin actul lui Dumnezeu, alcătuiau o singură şi unică fiinţă conjugală.
Hristos vorbeşte despre învârtoşarea inimii – sklerokardia -, care explică derogările de la legea lui Moise şi de la Legea Veche.
Poporul „tare în cerbice” s-a plasat în afara statutului sacramental, iar harul nu sileşte pe nimeni. Monogamia arhetipală la început” nu este doar un statut firesc, ea este harul iubirii monogame şi cea care întemeiază şi guvernează întreaga teologie a căsătoriei.
Clement al Alexandriei vorbeşte despre harul paradisiac al nunţii. El spune chiar mai mult: „Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie. Bărbatul Il înfăţişează pe Hristos, femeia înfăţişează Biserica”. Iubirea dintre Hristos şi Biserică se instituie ca arhetip al nunţii potrivit Sfântului Pavel, căci preexistă primului cuplu şi toate cuplurile se referă la ea.
Prin acest „har paradisiac”, cuplul primeşte ceva din starea conjugală de dinainte de cădere, de la început, şi aceasta este tocmai harul iubirii monogame, ceea ce explică bucuria cu totul specială care însoţeşte ritualul nunţii: „Să vină peste dânşii bucuria… şi tu mireasă să te veseleşti… veselindu-te cu bărbatul tău”[Taina Nuntii, Moliftelnic].
S-ar putea spune, pe de altă parte, că fără iubirea conjugală a primei perechi de oameni, Raiul însuşi ar pierde ceva din plenitudinea sa, nici nu ar mai fi rai!
„Memorialul” tainei aminteşte de Rai şi de împărăţie şi îndeamnă la transcenderea pământescului către culmile cereşti, căci bucuria tainei se ridică până la bucuria dumnezeiască: „Aşa cum mireasa este bucuria mirelui său, tot aşa tu vei fi bucuria Domnului tău”.
ASPECTUL EUHARISTIC AL NUNŢII
„Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 32). Magistrala definiţie a Sfântului Pavel face din nuntă o miniatură substanţială a iubirii nupţiale dintre Hristos şi Biserică şi plasează astfel nunta în dimensiunea hristologică şi trinitară. Vedem acestea aprofundând „suprapunerea” pe care o face Apostolul.
Întrupându-Se, „Cuvântul trup S-a făcut”, nu mai este doar Dumnezeu-, ci este Dumnezeu-Om.
Tot aşa bărbatul, însoţindu-se cu femeia sa, nu mai este acelaşi.
După expresia Sfântul Ioan Gură, nu mai este „o jumătate de om, izolată de perechea sa”, ba mai mult, „astfel sunt proprietăţile iubirii, că cea iubită şi cel ce iubeşte nu mai alcătuiesc două fiinţe, ci una singură…, nu sunt doar uniţi, ci una sunt”.
„Când soţul şi soţia se unesc în căsătorie, ei nu mai apar ca ceva pământesc, ci sunt asemenea chipului lui Dumnezeu Însuşi”[Omilii la 1 Corinteni].
Doi şi unul în acelaşi timp, unitate şi diversitate după chipul Treimii.
Orice iubire adevărată între două fiinţe este întotdeauna o întâlnire întru al treilea, în Dumnezeu, a Cărui prezenţă este angajată în iubirea lor.
Potrivit lui Clement al Alexandriei, „Prezenţa lui Hristos la nunta din Cana înseamnă pentru miri: Eu sunt în mijlocul lor”[Strom. 3, 10, 68].
Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie asupra schimbării ontologice: „Iubirea conjugală este cea mai puternică, ea schimbă firea însăşi a lucrurilor”[PG 61, 273].
Această „metamorfoză” a iubirii jertfelnice care se dăruieşte celuilalt înalţă cuplul mai presus de fiziologie, de psihologie şi de sociologie, mai presus chiar şi de morala în sine, căci îl deschide dimensiunii eshatologice şi constituie deja, potrivit Părinţilor, o micra-basileia, mica împărăţie, icoană profetică a împărăţiei lui Dumnezeu.
Intr-adevăr, un creştin este membru al societăţii, al cetăţii trecătoare a oamenilor, dar este şi cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu, şi asta încă de aici: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică – a trecut de la moarte la viaţă”, spune Evanghelia.
Trebuie să luăm aminte la aspectul euharistic al nunţii, căci doar acesta ne poate iniţia pe deplin în misterul său.
Sfântul Irineu spune: „învăţătura noastră este conformă cu Euharistia, şi Euharistia o confirmă.”[Adv. Haeres IV, 18, 5]
Euharistia este matricea şi împlinirea tuturor adevărurilor dogmatice. Ea este „Taina Tainelor”[Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericeasca], totul este cuprins în ea şi, după cum afirmă Nicolae Cabasila, subliniind absoluta ei plenitudine, „nu se poate merge mai departe, nici nu se poate adăuga nimic”.
Orice Taină cuprinde voia lui Dumnezeu ca acest act să aibă loc, apoi vine actul însuşi, Taina, iar în al treilea rând, mărturia Bisericii care confirmă conferirea şi primirea darului. Această mărturie este Euharistia şi de aceea se consideră că toate Tainele conduc la Euharistie şi sunt parte organică din slujba dumnezeiască.
Sfântul Maxim Mărturisitorul rezumă tradiţia spunând: „Nicio Taină nu este desăvârşită fără Euharistie”[Scolii la Dionisie].
Astfel, Taina nunţii se săvârşea înainte de citirea Evangheliei şi apoi mirii participau la synaxa euharistică în noua lor demnitate, cea a sacerdoţiului conjugal, ca fiind una în Hristos.
Euharistia este cea care explică lipsa unui ritual fix pentru cununie până în secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Biserica urma legile Imperiului; totuşi, Sfântul Simeon al Antiohiei preconiza „aprobarea episcopului”. In secolul al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur pomeneşte tradiţia de a se primi binecuvântarea unui preot; în omiliile sale, explică simbolismul cununilor, al inelelor, al vălului miresei.
In Asia Mică, pe vremea lui Grigorie de Nazianz, episcopul era cel care unea mâinile mirilor. Către secolul al V-lea, celebrarea încetează de mai fi doar familială şi mirii sunt conduşi la biserică. Ritualul încununării se afirmă ca elementul constitutiv al nunţii, iar León VI, în 895, îl impune: „Dacă cineva se căsătoreşte fără această binecuvântare, căsătoria să fie nulă”. Or, timp de nouă secole, Biserica a înlocuit lipsa ritualului cu pro-pria sa normă sacramentală, Liturghia. Plenitudinea atotcuprinzătoare a Euharistiei suplinea pentru moment lipsa unui rit constituit. Esenţialul era conţinut în epicleză: „Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte”. Epicleza tainei nunţii era inclusă în epicleza euharistică. Tertulian aduce mărturie în acest sens, când spune: „Cum aş putea zugrăvi bucuria unei nunţi pe care Biserica o uneşte, iar jertfa dumnezeieştii Euharistii o confirmă?”
In lumina sfintei Euharistii îşi capătă semnificaţia toate formele vieţii conjugale. Euharistia este expresia supremă a Iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu pentru om. Nicolae Cabasila îi subliniază miracolul negrăit, numind-o manikon eros, „iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om”.
Este simptomatic faptul că Sfânta Scriptură este, ca să spunem aşa, bântuită de viziunea nunţii şi se slujeşte de imagini şi de termeni nupţiali pentru a descrie raporturile dintre Dumnezeu şi om.
Pildele evanghelice descriu împărăţia ca pe un ospăţ şi un alai de nuntă. Fecioarele aşteptându-şi Mirele întruchipează Biserica în aşteptarea Parusiei. Cea de-a patra Evanghelie începe cu minunea de la nunta din Cana, preludiu simbolic al Euharistiei şi, potrivit Părinţilor, marele simbol al transfigurării iubirii conjugale. Teodoret al Cyrului scrie: „Mâncând trupul Mirelui şi bând sângele Său, pătrundem în koinonia nupţială”.
EPICLEZA ŞI ASPECTUL CINCIZECIMIC AL NUNŢII
Epicleza tainei roagă pe Tatăl: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”, invocare ce marchează momentul pogorârii Duhului Sfânt asupra logodnicilor, şi aceasta este cincizecimea conjugală. Vorbind despre slavă, epicleza se referă la rugăciunea arhierească a lui Hristos: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una” (In 17, 22). Mirii sunt „încununaţi cu mărire şi cu cinste” ca să fie una, celulă organică a acelei „communio sanctorum” a Bisericii.
Biserica de acasă
Urmând Sfântului Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia sa la Fapte, vorbeşte despre „mica biserică”, „biserica de acasă”: „Chiar şi noaptea, scoală-te, îngenunchează şi roagă-te… Casa ta să fie mereu un paraclis, o biserică”.
Cuvântul „mereu” îndeamnă la veghea duhului, mica biserică de acasă trebuie să se afle zi şi noapte în faţa lui Dumnezeu. Aici e mai mult decât o simplă analogie. Simbolismul biblic dezvăluie o corespondenţă foarte intimă între diferitele planuri şi le arată ca fiind expresii diferite ale aceleiaşi realităţi.
Istoria Vechiului Testament începe cu iubirea primei perechi de oameni, cea de-a patra Evanghelie cu nunta din Cana; coincidenţa nu e întâmplătoare, ci arată că teologia nunţii îşi are rădăcinile în ecleziologie, una se exprimă cu ajutorul simbolurilor celeilalte. Aceeaşi legătură sacră, care face ca la minunea de la nunta din Cana apa şi vinul să prefigureze apa şi sângele, această legătură care uneşte Crucea şi Potirul euharistic, reapare în potirul unic din care beau mirii la săvârşirea tainei şi ne ajută să-i descoperim înţelesul tainic. Părinţii subliniază mesajul profetic de la Cana: apa care se preface în vin desemnează erotismul natural care se preface în „intensitatea iubirii-agape” şi arată că toate nunţile omeneşti figurează nunta mirilor cu Iisus.
Formula clasică a unirii conjugale „două persoane unite într-o singură fiinţă” se identifică cu definiţia naturii Bisericii: „Pluralitate de persoane unite într-un singur Trup”. Sfântul Ioan Gură de Aur[Omilia 12 la Coloseni , PG 63, 387] subliniază natura eclezială a comunităţii conjugale: fiinţa conjugală este o icoană vie a Dumnezeului treimic (unitatea şi diversitatea iubirii plasate într-un al Treilea, în Dumnezeu) tocmai pentru că este înainte de toate „o icoană tainică a Bisericii”, şi folosirea cuvântului icoană semnifică prezenţa Bisericii în mica biserică a soţilor.
Icoana, care se găseşte în orice cămin ortodox, face dintr-o simplă locuinţă o biserică „de acasă”, iar din viaţa credinciosului o liturghie interiorizată şi continuă. Oaspetele, intrând în casă, se închină în faţa icoanei, primeşte privirea lui Dumnezeu şi apoi îl salută pe stăpânul casei. Se începe prin a-L cinsti pe Dumnezeu, adevăratul Stăpân al lăcaşului eclezial, iar cinstirea dată oamenilor vine după aceea.
Etichete:
pavel evdokimov,
viata spirituala in cetate
miercuri, 16 iunie 2010
marți, 15 iunie 2010
Despre cartea domnului Ovidiu Hurduzeu- "Unabomber, profetul ucigaş"
Nicolae Stroescu Stînişoară: "Ovidiu Hurduzeu: Unabomber – profetul ucigaş"
(Articol apărut în revista Rost)
Sînt, din capul locului, conştient că o lipsă importantă a acestor note despre cartea Unabomber – Profetul ucigas este că ele ar fi trebuit să fie precedate de o prezentare a ideilor esenţiale ale cărţii-eveniment a lui Ovidiu Hurduzeu, Sclavii Fericiţi, apărută în Editura Fundaţiei Culturale Române (Bucureşti, 2002). Există totuşi speranţa unor prelungiri de sens implicite sau explicite care să lase să se întrevadă şi ceva din substanţa acelei cărţi. Oricum, în calitate de truditor al speranţei, am primit prin ea şi eu încă un semnal că în Patrie nu ne paşte soarta lupilor singuratici. Mult mai important este faptul că preocupările, reflecţiile şi frumoasa, dar deloc fantastica, şarjă a unor cavaleri ai cuvîntului precum Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon împotriva ademenitoarelor pînă la veşnică adormire spirituală crezuri imanentist-progresiste, fie ele post-moderniste sau neo-vetero-iluministe, pot fi de ajutor pentru o speranţă românească nemimetică şi nestipendiată.
Cartea Unabomber – Profetul ucigaş ne pune sub ochi povestea necosmetizată a uceniciei şi comiterii de crime motivate (ai zice visceral-) ideologic ale lui Ted Kaczynski, un american cu dotare (şi pasiune) matematică excepţională, care şi-a făcut studiile în universităţi celebre americane, apreciat de profesori de mare clasă, şi le-a încheiat cu o lucrare de doctorat "rămasă în analele matematicei", în tot timpul acesta devenind din ce în ce mai închis în sine şi tentat de a compensa acea izolare existenţială prin mobilizarea unei dîrzenii a voinţei, centrată pe cultivarea frenetică a propriilor forţe intelectuale şi fizice. Fiul unor emigranţi polonezi, alunecati pe scocul schizofreniei dintre practica unui conformism al asimilării la mediul american şi mocnirile resentimentare, Ted Kaczynski nu a putut el însuşi, în nici un fel, găsi drumul dialogului autentic, fiind treptat cotropit de aversiunile insuportabile şi divergenţele mînioase (şi în acelasi timp mute) faţă de mediul intelectual şi mentalitatea dominantă, culminînd în refuzul, cu descărcare violentă, al acceptării condiţionării socio-tehnologice a epocii.
Ted Kaczynski consideră că revolutia industrială occidentală a fost şi este opacă atît faţă de natura nealterată, cît şi faţă de capacitatea de autonomie autentică a fiinţei umane. Sistemul tehnologic creat de această revoluţie industrială dezvoltă o dinamică intrinsecă distructivă implacabilă, care nu poate fi întîmpinată decît printr-o contrarevoluţie antitehnologică. Numai că scepticismul radical al lui Ted Kaczynski îl determină să nu mizeze nici pe cîştigarea treptată a unei adeziuni colective şi nici pe cooperarea cu stînga politică sau mişcarea ecologică.
La 26 mai 1978, o bombă artizanală camuflată într-un colet, de mărimea unui pantof, adresată profesorului Cris Buckley, explodează în clădirea unui institut tehnologic universitar, rănindu-l numai uşor pe un ofiter de poliţie care tocmai îl despacheta; la 9 mai 1979, o cutie cu trabucuri abandonată într-o cameră de studiu explodează în acelaşi institut, din nou fără a răni pe cineva în mod serios; la 15 noiembrie 1979, în cala unui avion ale unei linii de transport un colet explodează înfundat, inundînd cu fum avionul. Bomba eşuată a produs numai uşoare tulburări respiratorii, dar şi o aterizare precipitată periculoasă; în iunie 1980, un colet în care era împachetată o carte este deschis de preşedintele companiei United Airlines. Rezultatul: "un fragment de ţeavă galvanizată îi sfîrtecă soldul, altul face o gaură în tavan, aşchii de lemn i se înfig dureros în pielea feţii şi în mîini"; a patra bombă trimisă poartă şi o semnătură pe o plăcuţă de metal cu initialele F.C. Mai tîrziu, scriindu-i unui ziar, Ted Kaczynski a explicat semnificaţia: "Freedom Club" ("Clubul Libertăţii"); un nou atentat, din 5 mai 1982, i-a provocat secretarei unui profesor universitar răniri grave; a urmat bomba plasată la Universitatea Berkeley care "i-a făcut ferfeniţă mîna stîngă a profesorului Diogene Angelakos de la Universitatea Berkeley".
Despre aceste atentate şi pregătirea lor s-au găsit referiri precise în jurnalul personal al lui Ted Kaczynski ridicat cînd a fost arestat. Inclusiv despre nemulţumirea lui pentru "slaba calitate" a bombelor pe care le manufacturase şi expediase. Au urmat, probabil şi din cauza aceasta, trei ani de abstinenţă a terorismului lui Ted Kaczynski. Şi, pe urmă, în 15 mai 1985, tot la Universitatea Berkeley, este pusă o bombă a cărei explozie i-a lovit braţul stîng şi i-a retezat degetele unui student care era căpitan de aviaşie şi pilot talentat pe punctul de a fi recrutat de NASA. Plan zădărnicit, aşa că după terminare studiilor el s-a dedicat carierei universitare. "În sfîrşit o reuşită după nenumăratele eşecuri menţionate în aceste note", scria Ted Kaczynski în jurnalul său. Căci el nu stătuse degeaba, ci îşi perfecţionase şi întărise pachetele-bombă. Pe 8 mai 1985, a expediat un asemenea exemplar pe adresa companiei aeriene Boeing. Pachetul a zăcut mai mult de o lună în mesageria companiei. Pînă la urmă a fost remarcat de un funcţionar căruia i s-a părut suspect. A fost controlat cu raze X, s-a văzut că e vorba de o bombă şi fiind cu multiple precauţii dezamorsată s-a constatat că era "foarte puternică şi extrem de bine făcută... şi ar fi ucis pe oricine se afla pe o rază de 20-30 de picioare". În noiembrie 1985, o bombă trimisă prin postă unui important profesor de la Universitatea din Michigan îi cauzează acestuia o cvasi pierdere a auzului; în 11 decembrie 1985, Hugh Scrutton, proprietarul unui mic magazin de închiriat computere este ucis de o bombă trimisă de Ted Kaczynski; în 20 februarie 1987, o bombă aproape identică pusă în parcarea din spatele altui magazin de computere îi produce proprietarului acestuia răniri multiple şi paralizarea mîinii stîngi. A urmat o pauză de şapte ani şi apoi, în 1993, două atacuri. Primului i-a căzut victimă celebrul genetician Charles Joseph Epstein care a fost grav rănit. Salvat printr-o complicată intervenţie chirurgicală, a pierdut trei degete de la o mînă. Al doilea atac s-a soldat, pentru profesorul de la Yale University, cu leziuni serioase la plămîni şi la piciorul drept, fracturi de brate şi pierderea a două degete; în decembrie 1994, omul de afaceri Tom Mosser a fost hăcuit de o bombă trimisă de Ted Kaczynski; în 24 aprilie 1995, un efect mortal tot atît de groaznic l-a avut o bombă a lui Ted Kaczynski asupra lui Gilbert Murray, preşedintele Asociaţiei Forestiere din California.
În tot timpul acesta, FBI-ul bîjbîise din ce în ce mai alarmat în căutarea unui atentator în serie al cărui profil rămăsese multă vreme tot atît de enigmatic precum şi mobilurile sale. Ovidiu Hurduzeu reînsufleţeşte peripeţiile psihologice, impasurile culturale, logice şi imaginative prin care au trecut vînătorii, dar în paralel şi orizontul afectiv, perceptiv şi de concepţie asupra lumii al acelei "fiare" pînă la urmă "capturate". Ajuns să dea socoteală societăţii detestate Ted Kaczynski îşi doreste o răfuială generală la lumina zilei după cea picurată cu sînge din întuneric, dar nici aici zidurile duşmănite nu pot fi dărîmate, ci par a avea rezistenţa în veci elastică. Cît despre justiţie ea nu se poate sustrage perplexităţii. Ea îi "fură show-ul", dar în schimb, cum necum, îl salvează de la condamnarea la moarte. Sîntem încă departe de 11 Septembrie 2001 şi urmările !...
În privinţa doctrinei lui Ted Kaczynski, cartea lui Ovidiu Hurduzeu cuprinde şi un amplu manifest pe care acesta îl trimite în iunie 1995, din ascunzătoarea sa, ziarelor New York Times, Washington Post şi Penthouse Magazine sub titlul: "Societatea industrială şi viitorul ei". Este vorba de un eseu apologetic al lui Unabomber, susţinut de analiză istorică, antropologică, social-politică, în raport cu distructivitatea sistemului industrial-tehnologic şi imposibilitatea reformării lui, precum şi problema libertăţii în cadrul societăţii industriale. Este criticată şi acţiunea şi influenta crescîndă a mişcărilor de stînga făţişe sau criptice. Ted Kaczynski vorbeşte de "robia la care sistemul industrial supune specia umană", nu vede altă soluţie în afară de revoluţie, a cărei pregătire o preconizează, precizînd că aceasta "fie că va recurge sau nu la violenţa fizică, e sigur că nu va fi o revolutie politică". Ea va ţinti tehnologia şi economia, nicidecum sfera politicului. Singurul scop de care trebuie să fie însufleţit noul revoluţionar este distrugerea sistemului industrial.
Ovidiu Hurduzeu şi-a scris această carte plonjînd în drama unei vieţi periclitate şi primejdioase în acelaşi timp, iscată la intersecţia dintre existenţa exacerbată a unei minţi de excepţie, însă fără darul transcenderii, pe de o parte, şi una dintre provocările majore ale timpului, cu întrebările şi patologiile lui, pe de altă parte, dar sondînd adîncurile acelei drame, s-a ridicat mereu la suprafaţă pentru a expune rezultatele imersiunii la lumina analizei şi a sintezei filozofice. "Nu aş fi scris niciodată o carte despre «cazul Unabomber» dacă Ted Kaczynski ar fi fost doar un Jack Spintecătorul al timpurilor postmoderne. A reduce «cazul Unabomber» la aspectele sale senzaţionale şi patologice ar fi o dovadă de miopie intelectuală şi neînţelegere a unor evenimente contemporane majore. Viaţa lui Ted Kaczynski, ideile şi actele sale teroriste au o legătură directă cu istoria postbelică a Statelor Unite şi a Occidentului în general. Nu se poate discuta cu seriozitate despre Unabomber eludînd contextul social-politic al anilor 50-60 din Occident, revoluăţia tehnologică şi consecinţele ei, trecerea de la capitalismul tradiţional al «eticii protestante» la hedonismul societăţii de consum" (Unabomber, p. 96).
Ted Kaczynski este ca şi obsedat de postulatul, nostalgia, impulsul, ai zice organic, spre o autonomie individuală, cu convingerea că ea este subminată pînă la anulare de către sistemul tehnologic.
Ovidiu Hurduzeu în cartea sa Sclavii Fericiţi, observă că "Societatea postindustrială nu suportă alteritatea întrucît o consideră neintegrabilă. A fi în spaţiul tehnologic înseamnă, pur şi simplu a fi integrat. «Integrarea» nu tolerează libertatea".
Dar, în acelaşi timp, Ovidiu Hurduzeu reţine că Ted Kaczynski, adversarul total al acelui sistem refractar la alteritate, de fapt se comportă adialogic, îl pedepseşte pe "celălalt" fără a-l vedea, "a evitat cu grijă confruntarea faţă la faţă", e un justitiar mut şi impenetrabil.
"Ca şi tehnologia pe care o urăşte, Ted Kaczynski nu se raportează la fiinţe umane vii" (Unabomber, p. 390).
Aş spune şi că, după ce, aşa cum arată Ovidiu Hurduzeu, revoluţia preconizată de Ted Kaczynski este "în primul rînd un act distructiv", deci nicidecum un act inspirat de un model istoric concret sau de un program socio-politic, idealul postulat de Ted Kaczynski "din motive strategice", "natura sălbatică" (T.K.) suferă la el de aceeaşi inadecvare la relaţia comprehensivă cu lumea înconjurătoare. Aceasta este o altă faţă a tragediei lui Ted Kaczynski. Căci dacă el iubeşte ceva aceasta este viaţa în mijlocul naturii pe cît mai este posibil nealterate şi nesubjugate de om. Nu putem desigur reconstitui simţămintele lui faţă de natura încă virgină. Dar, din felul cum sînt exprimate de el însuşi, ele sînt foarte îndepărtate, de pildă, de cele care se oglindesc în lirica noastră populară sau în opera lui Mihail Sadoveanu. Şi nu este numai o deosebire de grad, ci de substanţă. Poate că se manifestă aici şi subdezvoltarea sau blocarea conştiinţei şi experienţei religioase la Ted Kaczynski, o debilitare a simţului sacrului. "Natura sălbatică" la care vibrează Ted Kaczynski s-ar putea să îi dăruiască o mirare şi admirare a puterilor care lucrează şi se înfăţişează în lumea vegetală şi animală, dar circumscrise luptei "oarbe" pentru perpetuare şi supravieţuire a speciilor. Marea tradiţie a unei viziuni transimanente asupra naturii (care şi semantic te duce la misterul "naşterii"), prezente de pildă în gîndirea sfîntului Augustin, că natura e o carte în care poţi citi ceva din voinţa lui Dumnezeu, reluată şi adîncită de Cusanus: "Dei potentia creativa not sit evacuata in ipsis" ("Puterea creatoare a lui Dumnezeu nu se termină în creaţia Lui"), îşi are o bogată şi diversificată succesiune în filozofia occidentală şi pînă la vîrfurile ştiinţei moderne. Nu sînt semne că Ted Kaczynski s-ar fi putut încerca în citirea voinţei divine în sau dincolo de natură. C.S. Lewis spunea: "Însăşi noţiunea de natură este una la care am ajuns numai revendicînd un fel de statut supranatural pentru noi înşine (C.S. Lewis, Undeceptions-Essays on Theologie and Etics, London 1971, p. 7). Iar Nikolai Berdeaev, meditînd relaţia dinspre supranatural spre natural, scria cu avînt ortodox: "Supranaturalul este, simplu spus, naturalul pe un plan superior şi de însemnătate supremă" (N. Berdeaev, Spirituality and the spiritual Spirit, p. 37-38). Pentru Unabomber restabilirea "naturii sălbatice" de după înlăturarea Sistemului Tehnologic ne va aduce libertatea. Iar libertatea înseamnă putere: "Prin «libertate» înţelegem posibilitatea de a exercita procesul de putere prin urmărirea unor ţeluri reale ..... fără a fi stînjeniţi, manipulaţi sau supravegheaţi, mai ales de o mare organizaţie" (Manifest – art. 93). Ted Kaczynski este de părere că fiinţele umane "simt nevoia (probabil de ordin biologic)" de ceva pe care îl numeşte "proces de putere". Chiar dacă el precizează că această putere nu înseamnă controlarea altor oameni nu e mai puţin adevărat că o intenţie fundamentală a ştiinţei şi tehnologiei a fost controlarea "naturii sălbatice" (şi la nevoie şi a oamenilor) pînă la recordurile tehnice contemporane a căror exaltare după părerea lui Gabriel Marcel "merge mînă în mînă cu slăbirea sau istovirea sentimentului sacrului" (Gabriel Marcel, Les hommes contre l’humain", Paris 1953, p. 61). De altfel istoria tragediei lui Ted Kaczynski conţine şi frămîntările şi frustrările lui în legătură cu imperfecţiunile tehnice şi randamentul bombelor sale. Nu numai aici, revoltatul împotriva domniei absolute a tehnologiei se apleca foarte adînc în faţa ei.
H. Bergson spunea "La mecanique demande une mistique".
Postfaţa lui Mircea Platon este intitulată: "Teroristul ca «sfînt» gnostic".
Între Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, doi exponenţi de puternică originalitate ai culturii actuale româneşti, din interior şi din exterior, există fecunde afinităţi elective. Iar dincolo de invitaţia lui Ovidiu Hurduzeu de a-i scrie o postfaţă la cartea lui, Mircea Platon mărturiseşte şi un imbold interior destul de acut (nici acesta exterior amintitelor afinităţi): "Motivul e lipsa de spirit critic şi autocritic a stîngii româneşti" (p. 391). Nu e chiar rău că în Ţara noastră, în ciuda veşnicelor mimetisme, controversa stînga-dreapta (am citit odată declaraţia făcută în perioada interbelică de un om politic care respingea o asemenea strictă sau abruptă demarcaţie spaţială aplicată omului politic, în calitate de fiinţă umană integrală, spunînd: "doar nu vreţi să insinuaţi că am suferi de hemiplegie?") posedă, pe lîngă inevitabile similitudini cîteva caracteristici, aş zice foarte aparte. Unele dintre ele nu ţin numai de fizionomia generală a acestui răstimp românesc, ci şi de configuraţia specială şi conţinutul unei confruntări nu numai interpretative, ci şi, potenţial, creatoare, întru depăşirea răstimpului. O asemenea caracteristică inconfundabilă în concertul european o constituie ponderea inedită şi de o remarcabilă altitudine calitativă reprezentată în spaţiul românesc de o generaţie tînără de scriitori, filozofi, teologi, oameni ai disciplinelor umanistice şi ştiinţifice, care, cu francheţe şi soliditate argumentativă au ales calea unui nonconformism conservator-personalist, cu tot ce înseamnă aceasta pentru reînviorarea, în condiţiile lumii actuale, a unor valenţe creştine şi naţionale.
Nu voi insista asupra elementului de excepţie reprezentat de acest învolt reviriment conservator juvenil în peisajul postmodernismului tîrziu. Şi nici asupra şanselor unei autenticităţi în care specificul s-ar putea întîlni cu universalul. Mircea Platon face parte cu sagacitate, artă şi dăruire din această avangardă antifuturistă a conservatorismului românesc. Citat: "Departe însă de a fi originală, stînga românească nu face decît să copieze în mod incompetent alonja somniferă a modelului ei occidental" (p. 392). Şi aici Mircea Platon face două observaţii pertinente. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea stînga occidentală avea un obiect al programului şi al deservirii: proletariatul. Odată cu ştergerea conturilor sale de clasă şi îmburghezirea proletariatului occidental, stînga a trebuit să-şi găsească alte categorii-ţinte. În afară de zonele paupere al lumii a treia şi de cele bîntuite de sechelele comunismului în Europa de Est, stînga aceasta şi-a căutat noul adresant în minorităţile rasiale, sexuale, dezavantajate economic precum şi în complexul mediatico-universitar occidental. "Aceasta face ca, astăzi, stînga să fie baricadată în universităţi" (p. 393). Stînga aceasta şi discursul ei, ca şi consecinţele îi sînt bine cunoscute lui Mircea Platon din directă şi actuală experienţă. Privind spre Patrie, Mircea Platon scrie: "Gîndind global şi acţionînd local, stînga românească (nu vorbesc aici despre partide, ci despre nuclee de energii intelectuale) e şi ea mărginită la discurs, după modelul suratelor occidentale" (p. 393). Şi găseşte că acest tip de stîngă "e mai puţin un mod de a schimba lumea, cu riscurile aferente, şi mai mult un mod de a te închide în propria odaie pentru a te deconstrui privat cu Derrida şi cu Foucault" (p. 393).
Cît despre Ted Kaczynski ar putea fi privit şi el ca un produs hibrid şi paradox (dar şi exploziv) al acelei stîngi de data aceasta universitar-americane, cu ruperea ei de realitate şi dezorientările istorice, cu adaosul insolit că în final el "a fost pus la index nu pentru crimele sale, ci pentru opiniile sale îndreptate împotriva elitelor de stînga".
Mircea Platon reţine ambivalenţele de gîndire şi acţiune ale lui Ted Kaczynski care perpetuează eroarea tehnologică prin aceea că luptă adoptînd însă armele adversarului pentru o iesire din sistemul acestuia şi astfel lupta devine de fapt iluzorie. E un prizonier al modernităţii în lupta lui pentru regăsirea arhaicei "naturi sălbatice".
Citind această postfaţă întîlnesc spiritul multora din propriile mele reacţii la tragedia, aş zice la păcatul autodestructiv pentru Ted Kaczynski. În treacăt fie spus, ateismul lui Ted Kaczynski, nemilitant dar insurmontabil, odată mărturisit chiar cu o undă de regret pentru lipsa de forţă interioară pe care o implică, cred că nu poate fi desprins de dramă de la început pînă la capăt. Impresionantă, indiferent de eclipsa de Dumnezeu, este absenţa oricărei urme nu de religie, pur şi simplu a paradigmei creştine la un emigrant polonez (e adevărat că el afirmă că şi părinţii lui erau atei, dar nu fratele). De aici probabil prezenţa centrală la el a urii trăită spontan şi ridicată, din cînd în cînd, la rangul unui fel de principiu justificativ. Mircea Platon se opreşte şi el asupra "dublei dezrădăcinări", a lui Ted Kaczynski ca urmare a dorinţei de adaptare şi asimilare a unei familii de imigranţi, dar şi a orientării unei părţi din mediul american propriu-zis. Însingurarea funciară a lui Ted Kaczynski (iar ateismul e o supremă formă de însingurare) o vede Mircea Platon oricum ca pe o consecinţă a hiper-rationalizării omului sistemului tehnologic pînă la căderea în iraţional. Privirea finală a postfeţei lui Mircea Platon se opreşte asupra suferinţei reale care a întunecat viaţa lui Ted Kaczynski sub "invazia tehnologiei", dar şi a refuzului său de a şi-o asuma. Răspunsul ales de Ted Kaczynski a fost revolta omului modern care a pierdut sensul ascezei. Şi mă bucur să citez încheierea, nu numai frumoasă, a lui Mircea Platon: "Drama seculară sau liturgică e centrată pe o prezenţă, pe prezenţa zeului şi a eroului sau sfîntului... Calendarul liturgic e profund antimodern şi profund subversiv la adresa (comuni/)consumismului şi abundenţei preambalate. Terorismul e o formă de a răspunde morţii cu moarte. Dar numai alături de Hristos se poate – «cu moartea pre moarte călcînd» – învia. Restul e publicitate".
Nicolae Stroescu Stînişoară, München, 9 martie, 2008
Ovidiu Hurduzeu- Au voie ortodocşii să critice tehnologia sau Lupta Părintelui Iustin Pârvu ci ciberantropii
În cursul dezbaterilor din jurul paşapoartelor biometrice s-a ajuns în mod inevitabil la subiectul „tehnologie”. Au prevalat luări de poziţie naive în genul „tehnologia este bună dar are şi părţi negative”. Opiniile competente (Vlad Niculescu-Dincă) au fost puţine şi s-au concentrat pe detalii. Nici un comentator nu şi-a propus să folosească „afacerea paşapoartelor biometrice” pentru a stârni o discuţie mai largă despre rolul tehnologiei în societatea de astăzi. Într-o ţară răvăşită de industrializarea comunistă şi subjugată miturilor societăţii de consum, să critici tehnologia este încă „politic incorect”. Acuza de tehnofob iraţional (care nu are „expertiza” necesară pentru a se pronunţa asupra unor chestiuni de „strictă specializare”) este lipită peste mai vechile etichete „fundamentalist ortodox”, „păşunist” şi ubicuul „legionar”. Mai există şi prejudecata că expertul, el singur este capabil să evalueze problemele şi situaţiile tehnice. În discuţiile despre cipuri, „experţii” , de la inginerii de software la funcţionarii de la paşapoarte, au fost chemaţi să rostească adevăruri definitive În timp ce vorbele părintelui Iustin Pârvu erau demonetizate, publicul asculta cu reverenţă gnoza experţilor-sacerdoţi.
*
Elitele noastre intelectuale ascund sau pur şi simplu nu au habar de luările de poziţiile antitehnologice din Occident. O carte despre celebrul terorist Unabomber („Unabomber, profetul ucigaş”, Editura Logos, Bucureşti), incluzând şi traducerea manifestului său antitehnologic, n-a trezit nici un ecou în mainstream. Suntem singura ţară europeană unde Unabomber „n-a explodat”. Este necunoscută publicului larg chiar şi critica „clasică” a tehnologiei reprezentată de mari gânditori: Spengler, Heidegger, Friedrich Juenger, Mumford, Ellul.1
O discuţie serioasă despre tehnologie ar trebui să pornească de la constatarea lui Jacques Ellul. Tehnologiile moderne formează un Sistem: „un ansamblu de elemente interconectate, aşa încât evoluţia unuia provoacă evoluţia ansamblului, iar fiecare modificare a ansamblului se repercutează asupra fiecărui element în parte.”2 Uneltele moderne nu funcţionează separat unele de altele, ci se combină în mari şi complicate angrenaje. La rândul lor, angrenajele tind să se dezvolte în reţele din ce în ce mai mari. Ceea ce numim Vajnica Lume Nouă (Brave New World) este de fapt o nouă formă de organizare socială şi politică bazată pe tehnologia organizată corporatist care depinde de mari organizaţii sociale. Nu poţi să produci „Logan”-ul într-un atelier, nici măcar în fabricile unei Românii autarhice. Doar un gigant multinaţional precum Renault, conectat la angrenajul tehnologic planetar, este capabil să asigure standardizarea şi interşanjabilitatea componentelor.
Marea tehnologie favorizează statul supranaţional, integrarea corporatistă şi controlul comportamentelor umane. Controlul exercitat asupra individului de statul managerial şi corporaţiile transnaţionale satisface o necesitate tehnologică. Un sistem hipercomplex, de dimensiuni planetare, nu-şi permite să acorde autonomie componentelor sale întrucât independenţa lor ar creea o stare de haos. Totul trebuie să conveargă spre împlinirea obiectivului primordial: eficienţa, obţinută prin adaptarea cu rigoare matematică a maşinilor la scopurile utilitare pentru care au fost create. În Sistem, omul, considerat o maşină productivă, răspunde şi el unor necesităţi tehnice, Nevoile sale omeneşti sunt luate în consideraţie numai atâta timp cât satisfacerea lor respectă un protocol tehnic iar individul, în rolul său de sclav specializat, contribuie la sporirea eficienţei. Munceşti într-o corporaţie, ai o „poziţie”, un „venit”, eşti un sclav fericit. Ai paşaport cu cip, eşti liber să vizitezi Disneyland-ul, Las Vegas, să munceşti în UE. Te opui? Eşti un nimeni fără identitate. Orice considerente etice sau religioase, care s-ar opune satisfacerii necesităţilor tehnologiei sau ar interfera în mod „parazitar” cu logica ei, trebuie extirpat din Sistem. Sau adaptat „factorului tehnologic”.
*
Cum fiinţa umană nu este o simplă piesă mecanică sau un număr într-un cod digital, Sistemul trebuie să domesticească un individ şi un corp social care tind în mod natural să sfideze funcţionalismul maşinii. Domesticirea este în primul rând o operaţie de fluidizare a omului, de integrare a sa în „fluxul tehnologic” contemporan. Pentru a deveni „spaţiu flotant, fără fixare, nici repere, disponibilitate pură, adaptată la acceleraţia combinaţiilor, la fluiditatea sistemelor noastre” (G. Lipovetsky, Anti-Oedip), persoana unică este separată în părticele specializate, iar fiecare părticică angrenată într-un anumit tip de reţea. Fiecare network desprinde din individul dezunificat felia care-i trebuie, cerându-i să elimine restul. Pe măsură ce se branşează la tot mai multe reţele, omul pierde capacitatea să se mai adune, să-şi recâştige identitatea. Se produce astfel o disoluţie a personalităţii organice. Precum uneltele, putem fi detaşaţi separaţi unii de alţii, şi chiar de noi înşine, combinaţi şi recombinaţi în funcţie de necesităţile sistemului tehnologic. Logica industrială cere să fim tranşaţi în părţi izolabile – separate piesele pot fi controlate pe tot parcursul producţiei.
Protestăm că paşapoartele biometrice ne transformă într-un număr deşi noi înşine reducem totul la cifre şi „funcţionalitate”. Ne supără că poliţistul de la frontieră ne ia drept obiect de inventar, ne scanează după iris şi retină. Uităm însă că în societate nu contează decât fiinţa noastră măsurabilă, scanabilă, menită să fie lesne „citită”, interpretată şi pusă la treabă. Dacă ne îngrozeşte implantarea de date sub piele, de ce acceptăm să ne tot implantăm „îndemânări” lucrative, „skills”-urile pe care le updatăm în funcţie de necesităţile „economiei”? Nu cumva CV-ul „la zi” este paşaportul nostru biometric pentru a ne branşa la sistem?
Ce facem toată ziua? Scriem poezii, filozofăm, spunem rugăciuni? Nu. Calculăm. Reducem existenţa la proceduri administrative şi juridice, calcule economice, procese tehnice şi date statistice. Paşapoartele biometrice sunt în firea noii „bioeconomii” care îşi doreşte „să revalorizeze aspectele non economice ale vieţii.” „Eco-satele, camerele video de supraveghere, spiritualitate, biotehnologii şi convivialitate aparţin ‘paradigmei civilizaţionale’ în curs de formare, acelei economii totale construite de jos, de la bază. Matricea ei intelectuală nu este alta decât cibernetica, ştiinţa sistemelor, adică al controlului lor.”3 Ecologia, ca economie totală în versiunea „strângeţi cureaua, băieţi!” (descreştere), monitorizează poliţieneşte populaţia în numele ordinei securitar-terapeutice şi a „mediului înconjurător” (După ce a distrus realităţile organice şi de sine stătătoare – satul, oraşul, tradiţiile – sistemul tehnologic a descoperit „mediul înconjurător” care supravieţuieşte prin monotorizare atentă şi „soluţii” tehnic-administrative)
*
Ni se spune că vom fi cipuiţi spre binele nostru, pentru ca UE şi sluga sa carpato-dunăreană să poată lupta eficient împotriva terorismului islamic. Mă întreb însă cine îi va apăra pe români împotriva terorismului tehnocratic.
Statul naţional unitar? În mijlocul degringoladei generale, guvernanţii visează la High-tech Romania. Parcuri industriale, magistrale informaţionale, industrii de vârf. Precum conceptul de industrializare la comunişti, fantasmagoriile etatiste legate de „integrare” şi tehnologism nu pot fi supuse unei evaluări critice independente venite din afara sistemului. Doar tehnocraţii au voie să critice (în mod constructiv) tehnologia, aşa cum stânga se hârjoneşte critic tot cu stânga.
Normal ar fi ca intelectualii publici, ONG-urile apărătoare ale „drepturilor omului” să protesteze vehement împotriva „societăţii de supraveghere”. Vajnicii propovăduitori ai noilor valori occidentale preferă însă tăcerea sau discursul „tehnicist” care eludează esenţa problemei. Cum ar putea oare să se pronunţe „contra” cei care de douăzeci de ani pledează pentru o tehnocraţie ca alternativă la plutocraţie? Cum să protesteze toţi acei care propăvăduiesc cu entuziasm „reinventarea României” prin inginerii economice, sociale şi culturale? Precum comuniştii de odinioară, agenţii „occidentalizării” României stau neclintiţi de partea „progresului”. Misiunea lor este să preadapteze populaţia României la o lume de sclavie postmodernă. Pentru a-l fluidiza pe român, intelectualii l-au branşat la conductele „corectitudinii politice”, i-au rescris istoria şi l-au îndoctrinat cu valorile „culturii globale”. Luând poziţie împotriva paşapoartelor biometrice, sacerdoţii progresului ar apărea deodată într-o lumină reacţionară care le-ar şifona imaginea publică. Cum Naiba – să se situeze ei de partea unei lumi „arhaice şi preindustriale”?!
Dar Biserica (instituţia), oare de ce tace în problema paşapoartelor biometrice? Sau, atunci când vorbeşte cu jumătate de gură, de ce apelează şi ea la „experţi”? De ce atâta timiditate din partea ierarhiilor ecleziastice când în joc este însăşi dogma creştină despre persoană? Cât de departe poate să meargă Biserică ortodoxă pentru a-şi păstra imaginea „politic corectă”? După ce s-a ecumenizat cu sora ei de la Apus, va împărtăşi oare şi entuziasmul tehnologic al Vaticanului?
Pentru evlavioşii intelectuali „neoconservatori”, cei care îl gândesc pe homo religiosus în termenii lui homo economicus, şi nu vice versa, terorismul tehnocratic nu-i terorism. Este libertate, democraţie, civilizaţie. În România, statul, mass media, intelectualii stângişti şi neoconservatorii se regăsesc de aceeaşi parte a baricadei în eforturile lor de legitimare a Sistemului. Fiecare, cu mijloacele lui, pune umărul la cristalizarea şi propagarea noii ideologii legată de tehnologie şi mondializarea capitalismului financiar sau/şi a „capitalsocialismului” (capitalismul de ultimă oră care privatizează profiturile şi socializează pierderile.) Noua ideologie are menirea să înlocuiască vechiul marxism, aruncat în derizoriu de „socialismul economist”, dar care îl continuă neschimbat în spirit. Regăsim aceleaşi mituri universaliste: Progresul, Munca, Siguranţa, Des/Creşterea economică, la care s-a adăugat, Mediul înconjurător (o reciclare a mitului Naturii). Aceaşi insistenţă obsesivă asupra discursului abstract în detrimentul realului concret. Aceeaşi ideologie a nimicului, acelaşi mecanism de justificare a distrugerii omului în numele Omului. Miturile universaliste nu mai convieţuiesc sub aripa protectoare a Istoriei ca în vechiul marxism. S-au regăsit sub umbrela Democraţiei, Tehnologiei şi a Societăţii globale, treimea ce alimentează fantasmele sociale ale „omul foarte nou” . Difuzată prin mass media, impusă prin sistemul universitar şi workshopurile sponsorizate de stat, marile corporaţii şi ONG-urile mondialiste, noua ideologie dictează adevărul în câmpul social, decide ce este bine şi ce este rău în sfera morală, redefineşte sau înlătură tradiţiile şi vechile identităţi (religioase, naţionale, individuale).
Economismul, tehnicismul, scientismul şi anticreştinismul sunt cele patru direcţii de forţă ale noii ideologii globaliste promovată de nomenclatura comunistă convertită în oligarhie. Globalismul a înlocuit o ideologie universalistă expirată (comunismul) cu un produs mai funcţional. Noua ideologie legitimează superstatul continental (EU) şi aspiraţiile spre o organizare statală mondială. Nu contează caracteristicile de moment ale noului stat – logica sa funcţionalistă nu-l împiedică să se „umanizeze”, să ofere drepturi democratice atâta timp cât „umanizarea” este de natură tehnic-normativă şi favorizează instrumentalizarea tuturor aspectelor vieţii sociale. În România puţini acceptă ideea că superstatul contemporan, precum statul comunist, este emanaţia toxică a sistemului industrial-tehnologic4, creat în urma Revoluţiei industriale. Diferenţele de suprafaţă, nicidecum esenţa, sunt cele care separă comunismul de capitalism şi „capitalsocialism”. Cu atât mai greu acceptăm perspectiva sumbră dar, din păcate reală: aşa cum ne-au demonstrat cei 70 de ani de comunism şi ingineriile (economice, sociale, culturale) ale tranziţiei, sistemul industrial-tehnologic este TOTALITAR. Paşapoartele biometrice nu sunt decât vârful icebergului. Urmându-şi propria lui logică, Sistemul urmăreşte să elimine nu numai formele de organizare tradiţionale, ci chiar omul în calitatea sa de persoană autonomă – pentru creştini, „autonom” însemnând „liber întru Hristos”. (O lume tehnologică ideală ar trebui să funcţioneze independent de componentele sale umane „ineficiente”). În Rusia sau China, marea industrializare a înlesnit aplicarea tehnologiilor corporatiste pe scară largă. Neglijând necesităţile umane elementare, comunismul s-a dovedit în final ineficient. Pe de-o parte a creat un aparat represiv de mari dimensiuni, care a afectat negativ productivitatea muncii, pe de altă parte, maşina umană s-a gripat prin acumularea unor elemente non-tehnice (resentimente, dorinţa de răzvrătire, apatie, scăderea creativităţii etc). Comunismul a fost înlocuit din necesităţi tehnice, nicidecum etice sau politice. Chinei i s-a permis să rămână comunistă cu condiţia să menţină o forţă de muncă în stare de sclavie şi să respecte protocolul tehnologic al societăţii globale.
Dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor industriale a dus la apariţia producţiei de masă care, la rândul ei, a favorizat consumismul şi dezvoltarea pieţei mondiale. Astăzi sclavul are obligaţia nu numai să producă eficient, dar să şi consume – de aici nevoia de a înlocui teroarea cu gratificarea instantanee, mentalul parcimoniei cu o religie a confortului.
*
Terorismul tehnocratic este greu de combătut întrucât mai nimic în societatea secularizată de astăzi nu a rămas „extra-tehnic”. Tehnologia nu mai apelează la referinţe externe (Dumnezeu, Adevăr, Har), îşi extrage înţelesul din propria substanţă şi nu se lasă criticată din afară. În numele cui să te împotriveşti unei forţe ce-şi arogă prerogativele divinităţii? Mulţi naivi mai cred încă în puterea „culturii” şi a educaţiei umaniste, uitând că omul de azi este „formatat” de un învăţământ ideologizat care favorizează specializarea tehnică. Menirea educaţiei actuale nu este să producă scriitori şi filozofi sau oameni de caracter, ci armate de „cadre competente”, analfabeţii culturali care servesc tehnologia şi instituţiile statului supranaţional.
În România a supravieţuit în virtutea inerţiei o „viaţă culturală”. Cultura în sensul ei tradiţional a pierdut însă „arma simbolică”. Formă goală, glăsuieşte prin voci castrate care nu au nimic important de spus. Influentă, creatoare de semnificaţii şi atitudini în plan social este doar puterea mediatică. Presa centrală şi televiziunile promovează „personalităţi” sub acoperire culturală: mediocrităţi mondene, „lideri de opinie” conformişti, păpuşile serviciilor secrete şi ai societăţilor oculte.
Doar o clarviziune profetică, venită de la Sfântul Duh, ar putea demasca faţa necunoscută a terorismului tehnocratic impus de elite. Sfântul Duh, spre deosebire de „spiritul culturii”, al „naturii” sau „spiritul transistoric” al religiilor panteiste, lucrează „din afara” spre eliberarea noastră efectivă. Orice alt „spirit” din interiorul Sistemului, care se instalează ca referinţă universală, produce un discurs totalizator, sau de-a treptul totalitar. Nu face decât să ne înrobească prin „integrare”, oferindu-ne o libertate iluzorie (de exemplu, libertatea de care ne bucurăm în cyberspace).
*
O astfel de „luciditate profetică” a avut părintele Iustin Pârvu, când s-a ridicat împotriva paşapoartelor biometrice. Capetele pătrate din presa românească au catalogat apelul bătrânului duhovnic drept „puseu penibil de panică apocaliptică”. Speriaţi de acuze, unii dintre creştinii care s-au pronunţat în mod public împotriva cipurilor, s-au retras pe poziţii defensive şi „raţionale”. Au adoptat un ton „moderat”, plin de „discernământ” caracteristic jocului în teren. Protestul lor, burduşit de detalii tehnice şi formulat într-un limbaj legalist nu a făcut decât să tehnicizeze retorica de tip conspiraţionist a „exaltaţilor”. În esenţă, ambele tabere au reciclat argumente culese de pe Internet, care au prea mult în comun cu milenarismul apocaliptic al „sectanţilor” şi prea puţin cu trezvia ortodoxă. Evangheliştii americani au început să zărească semnul Fiarei pe fiecare pachet de biscuiţi încă din anii 70 când sistemul de marcare computerizată UPC (Universal Product Code) a fost introdus în Occident (să deducem de aici că izolarea comunistă ne-a ferit să fim „însemnaţi” mai devreme?!) Astăzi conspiraţionismul de tip apocaliptic a ajuns o industrie profitabilă, cu propriile lui bestseller-uri („The Mark of the Beast: Your Money, Computers, and the End of the World”) şi show-uri televizate („This Week in Bible Prophecy”). În România se vând bine poveştile despre Mister Antichrist şi satanica lui New World Order. Afacerea paşapoartelor biometrice a împământenit şi pe meleagurile noastre ideea că Antihristul vrea să impună NWO prin smart card-uri şi cipuri implantate. Popularitatea teoriilor conspiraţioniste şi răspândirea unui imaginar tabloid-apocaliptic – fenomene de dată relativ recentă în România – pun în evidenţă două aspecte îngrijorătoare. Pe de-o parte analfabetismul cultural şi religios iar pe de altă parte frica, neliniştea şi neputinţa unor oameni total absorbiţi în Sistem (nelinişti abil manipulate de către cei care odinioară le insuflau frica de fiara comunistă)5. Protestele lor patetice sunt bătălii împotriva morilor de vânt. Cine nu-i sclav integrat, nu protestează. Sparge idoli.
*
Nu distrugi idolii, dacă nu te desprinzi din gândirea cauzală. Dacă nu începi cu vremurile de pe urmă (ca să înţelegi prezentul). Dacă nu recuzi logica „necesităţii”. Dacă nu accepţi „libertatea în Hristos”. Dacă ţi-e frică.
*
„Nu poate fi negat că Apocalipsa se încarnează în istorie cu cea mai mare forţă” – explică Ellul în „L’Apocalypse: architecture en mouvement” – „Este scrisă în termenii evenimentelor politice, tinzând să lucreze asupra cititorului care este bine înscris în istorie; încearcă să-i dezvăluie ‘bogăţiile misterioase’ ale prezentului, dimensiunea ascunsă a lumii în care se găseşte… Astfel profeţia descrie un moment al istoriei arătându-ne cum acesta se înserează în totalitatea planului divin şi ne cheamă pe noi înşine să facem istorie… Ceea ce este important se referă la scop, la ţinta spre care ne îndreptăm. Apocalipsa ne arată destinaţia finală iar ceea ce sfârşitul ne explică este exact prezentul.” (sublinierea noastră)
În apelul său, părintele Iustin Pârvu a surprins din perspectivă escatologică momentul istoriei în care trăim („vremurile în care ne aflăm acum sunt premergătoare acestor profeţii”), a definit „exact” situaţia noastră reală („România a ajuns astăzi putregai”), a prezentat obiectivul („să rezidim neamul acesta” prin „a rezidi fiecare în parte sufletele noastre”) şi a indicat calea (Lupta este deschisă! Luptaţi până la capăt!) Ca să nu existe nici o îndoială asupra radicalităţii mesajului său, a exclus orice urmă de compromis („Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona”). Bătălia ce ne-o propune va avea dimensiunile unui război total. Se va desfăşura atât pe frontul vieţii individului (rezidirea persoanei), cât şi pe cel al colectivităţii (rezidirea neamului); va fi război în plan cultural (lupta împotriva ingineriei sociale, a relativizării valorilor fundamentale, ecumenismului, educaţiei ateiste), în plan social („va trebui să creem mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala”) dar şi politic (trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu). „Timpul jertfei” nu-i listă de semnături, vorbărie de workshop şi comentariu pe blog. Nu te sacrifici interactiv, în cyberspace, printr-un act de mucenicie virtuală. Eşti chemat să mori în braţe cu vrăjmaşul!
Apelul părintelui Iustin Pârvu este prima contestare fără echivoc a Sistemului formulată în România după 1989. Noutatea lui derivă din îmbinarea unor înalte exigenţe duhovniceşti cu logica „haiducească” şi mucenicia – o tradiţie monastică ortodoxă pe cale de a fi uitată.
*
Şocant mesaj: „Lupta este deschisă! Luptaţi până la capăt!”. Şi ce pretenţie absurdă: „Creştinul să-şi apere libertatea cu preţul vieţii” ! Mentalitatea tehnicistă recuză jertfa şi eroismul, creatoare de sensuri majore şi liant social. În schimb acceptă cu cinism logica sacrificială (considerată un „rău social inevitabil”) a persoanelor imolate în numele non-sensului: sinucigaşii, drogaţii, orice „victimă” care nu are acces la condiţia de martir sau rebel.
Din perspectiva escatologică a primilor creştini (Iustin Pârvu este în duh unul dintre ei), scandaloasă este doar necredinţa noastră. Hristos nu s-a întrupat să ne „protejeze sensibilităţile”, ci pentru a-l distruge pe Diavol şi a ne elibera din captivitatea morţii. Necuratul l-a îmboldit pe om să păcătuiască, iar prin păcat omul s-a separat de divinitate, ceea ce i-a adus moartea. „Dumnezeu este viaţa, pierderea vieţii este moarte. Astfel, Adam şi-a pregătit moartea prin separarea sa de Dumnezeu”, spune sfântul Irineu. În mod indirect, prin păcat, Diavolul introduce în creaţie moartea, întrucât „plata păcatului este moartea.”6
Separat de Dumnezeu, de energiile dătătoare de viaţă ale Harului, omul devine sclavul morţii şi a păcatului. Chiar dacă trăieşte, este doar o larvă.7 Dragostea adevărată înseamnă asceză, eliberare din domeniul necesităţii şi a fricii. Dacă ţi-e frică de moarte, eşti clientul Necuratului, gata oricând să joci după cum îţi cântă. „O caracteristică a tradiţiei patristice greceşti este continua luptă împotriva tiraniei morţii, a diavolului, şi păcatului printr-o viaţă de dragoste jertfitoare în Hristos. Viaţa monastică ortodoxă şi întregul corp al artelor liturghice în tradiţia bisericii răsăritene sunt pătrunse de acest spirit eroic şi luptător (sublinierea noastră).8
Incapabili să înţeleagă logica sacrificială, lupta împotriva fricii de moarte prin dragoste jertfelnică, mass media şi clubul „Ortodoxie şi Odihnă” au considerat apelul părintelui Iustin Pârvu o chemare la jihad. Marea primejdie pentru România n-au mai fost cipurile, ci stareţul de la Petru Vodă. Cum creştinismul manelist este securist, incult şi ocult, a purces la ceea ce se pricepe mai bine: deturnare şi mistificare. Pe bloguri, la conferinţe, în comunicatele de presă, mesajul părintelui Iustin Pârvu, mereu răstălmăcit, a devenit un insipid îndemn la „priveghere”. Nu numai conţinutul i-a fost trecut prin etuvă dar şi limbajul profetic. Interpreţii s-au grăbit ă „spiritualizeze” gnostic cuvintele, ascunzând sensul lor literal. Din moment ce imaginile nu s-au mai întrupat în percepţii concrete, înţelesurile din apel şi-au pierdut turnura lor insurgentă. Mucenicia a devenit „spiritualitate” dezîntrupată.
Cu riscul de-a dezamăgi mulţi cititori, voi mărturisi că îndemnul „să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei” nu este alegoric, ci analogic. „Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştini de odinioară să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu e” (Nu, nu-i o secvenţă din „Gladiatorul” unde limbajul cinematografic, auto-referential precum orice limbaj tehnicizat, recrează magic istoria). Iustin Pârvu, şi noi odată cu el, chiar ne aflăm în arenă, încarnaţi deopotrivă în acel moment din istorie şi în această situaţie concretă din prezent.
*
Au dat drumul la lei. Fiarele se apropie. Cască boturile.
Abur cald, Duhul ne freamătă-n nări.
*
Dacă nu arătăm cu degetul fiara care ne pecetluieşte, discutăm despre paşapoartele biometrice doar ca să ne găsim în treabă. „Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei”, ne cer Scripturile.9 În zadar socotim însă numărul fiarei în bar code-urile mărfurilor din supermarket. Înţelepciunea creştinului ortodox ar fi să desluşească contextul în care azi aproape totul primeşte „semnul” ei. Să ne punem întrebarea: De ce suntem „însemnaţi”? Sau, mai bine spus, de ce ne lăsăm însemnaţi? Cum acţionează mecanismele însemnării? Cine sunt cele două fiare ale momentului istoric actual? (Discutând despre prezent, nu înseamnă că abandonăm perspectiva istorică sau pe cea escatologică. Înterpretăm episoadele Apocalipsei în strânsă legătură cu persoana lui Hristos. Iar Adevărul întrupat fiind viu, ne va raporta totdeauna la situaţia noastră actuală.)
Nu mai încape nici o îndoială că prima fiară simbolizează puterea imperiului roman. Simbolul este însă mult mai larg, trimite la o putere universală şi totalitară. Dacă ieri prima fiară s-a încarnat în imperiul Roman, azi fiara ia înfăţişarea „sistemului industrial-tehnologic”. Cine altul decât Sistemul stăpâneşte peste „orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam”? Ca simbol al Puterii absolute („putere absolută” contrafăcută ca orice lucru venit de la diavol), mijloacele gigantice ale tehnologiei şi economiei se constituie în obiect de veneraţie demonică: „Şi au început să se închine balaurului pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei zicând: ‘Cine se poate lupta cu fiara, şi cine se poate lupta cu ea?’10
Sistemul îi înrobeşte pe oameni prin fascinaţia idolatră pe care o exercită asupra lor. Nu este vorba exclusiv de o manifestare psihologică sau spirituală. Prima fiară nu acţionează doar asupra „omului interior”. Are o existenţă independentă de deciziile omului, dar în strânsă legătură cu viaţa sa concretă. Separându-l pe om de Dumnezeu, şi de sfinţii pe care-i învinge, prima fiară reprezintă un triumf al Morţii. Prin tehnologie Diavolul operează o „inginerie” socială, intelectuală şi economică. Tot ceea ce exista viu, în plinătatea sa ontologică, tot ceea ce era configurat şi alimentat de energiile dragostei divine, devine acum contrafăcut. Realitatea omului, refigurată şi desfigurată necrofilic, capătă un aspect spectral.
Prima fiară – o întruchipare a imperiului roman, în planul istoriei, a sistemului industrial-tehnologic, în planul prezentului, a Puterii totalitare, în plan simbolic – este „dublată” de o a doua fiară, ridicată din pământ, care „lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi a cărei rană de moarte fusese vindecată.”11 Există un consens general că a doua fiară este „falsul profet sau, din punct de vedere istoric, propagandistul cultului imperial” (Ellul). În termeni moderni, a doua fiară este mult mai mult decât propaganda de stat. Aş vedea aici puterea spectaculară care include atât structurile ideologice şi propagandistice vizibile (propagandă, educaţie, publicitate etc) ale Sistemului cât şi structurile sale oculte (Reţeaua serviciilor secrete, mafiile de tot felul). Puterea spectaculară lucrează cu instrumentarul tehnic şi psihologic al Sistemului menţinându-şi însă o anumită independenţă. Misiunea ei este să menţină secretul generalizat aşa încât credincioşii să nu-şi dea seama că Sistemul este animat de un spirit demonic. „Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, cari se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină”.12 A doua fiară este meşteră în a creea falsuri fără replică – „făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ”.13 Ei i se aplică toată gama de adjective din sfera „amăgirii”: seducător, înşelător, impostor, falacios, insidios, ademenitor etc.
Cea de-a doua fiară îi determină pe oameni să facă o „icoană a fiarei care avea rana de sabie şi trăia”. Construindu-i Sistemului o icoană, conform dorinţei Altcuiva, recunoscând această icoană drept Autoritate, oamenii s-au înlănţuit în nişte imagini care nu le mai aparţin. Nu avem aici oare esenţa alieneării? De fapt, ceea ce-i subjugă în final este „icoana fiarei celei dintâi”, credinţa lor idolatră în Sistem şi nu Sistemul însuşi. Universul de imagini, („societatea spectacolului”) este mort, fiind administrat de o putere mecanică (diabolică) şi însufleţit în mod artificial. Oamenii însă iau această energie drept Viaţă şi vorbele înşelătoare ale puterii spectaculare drept Adevăr. Semnul fiarei, pe care îl primesc cu toţii, este codul, parola pe care oamenii o folosesc să se branşeze la reţelele Sistemului. Dacă nu ai înscris codul în persoana ta şi încalci „protocolul” tehnologic atât în ceea ce faci – mâna este simbolul acţiunii – cât şi în ceea ce gândeşti – fruntea reprezintă inteligenţa – eşti exclus din Sistem; îţi pierzi „privilegiul” de a-ţi exercita cele mai elementare funcţii sociale (de pildă, să vinzi şi să cumperi)
Dacă Iisus Hristos a desacralizat lumea, a alungat idolii păgâni, tehnologia i-a adus înapoi. Nu mă refer doar la fetişizarea Maşinii însăşi (gadgeturile electronice, automobilul, „minunile” geneticii etc.) Să nu uităm pletora de manifestări spirituale ale sacrului modern din templele Confortului, Tehnicii, Economiei, Revoluţiei, Statului (naţionalist, supranaţional, „dădacă”), Religiei (ecumeniste, gnostice, satanice) şi Divertismentului. „Zeii stadionului, ai vitezei, ai consumismului, utilităţii, banilor, cunoaşterii, iraţionalului, sexului, nebuniei, revoluţiei, agnosticismului, ideologiilor… zei lumeşti cerând holocausturi de care nu s-a auzit încă”14 – perverşi şi rafinaţi, sunt mult mai periculoşi decât cei de-odinioară.
*
Apelul lui Iustin Pârvu este o mărturisire a numelui lui Dumnezeu în mijlocul noilor idoli şi un îndemn la eliberarea persoanei timpurilor noastre. Este un cuvânt viu care vrea să ne aprindă – „Am venit să aprind focul pe pământ”, spune Mântuitorul. Deocamdată, de aprins nu s-a aprins nimeni, doar s-au „energizat” ciberantropii însărcinaţi să menţină Ortodoxia în Sistem.
Cine are urechi, să asculte…
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Pr. Chiricuţă, Petre, Parusia sau despre A Doua Venire, Anastasia, 2001.
Davis, Erik, Technosis. Muth, Magic +Mysticism in the Age of Information, Three Rivers Press, 1998.
Ellul, Jacques, L’Apocalypse: architecture en mouvement (traducere în engleză: Apocalypse, A Crossroad Book, 1977).
Ellul, Jacques, Le bluff technologique (traducere în engleză: The technological bluff, William B. Eerdmans Publishing Company, 1990).
Hurduzeu, Ovidiu, Unabomber, profetul ucigaş, Editura Logos, Bucuresti, 2007.
Hurduzeu, Ovidiu, Sclavii fericiţi, Editura Timpul, Iaşi, 2005.
Juenger, Friedrich Georg, Die Perfektion der Technik (traducere în engleză: The Failure of Technology: Perfection without Purpose, Henry Regnery Company, 1949).
Picard, Max, Flucht von Gott (traducere în engleză: The Flight from God, Regnery Gateway, 1951.
Postman, Neil, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, New York, 1992.
NOTE:
1 Spre meritul lor, în ultimii ani, câţiva „noi stângişti” au făcut cunoscute cititorilor români luările de poziţie antitehnologice ale lui Paul Virilio şi Guy Debord. Cum era de aşteptat, stânga „politic corectă” din mainstream a păstrat tăcerea. Cât despre intelectualii de (pseudo)dreapta, au uitat complet că „tinerii păltinişeni” nu erau deloc favorabili tehnologiei (vezi cazul tânărului Noica).
2 Jacques Ellul, Le système technicien, Calman-Lévy, Paris, 1977, p.158. Despre tehnologie ca sistem integrat vezi de asemeni volumele Sclavii fericiţi (mai ales eseul „Angrenajul tehnologic”) şi Unabomber, profetul ucigaş, ambele de Ovidiu Hurduzeu.
3 „L’insurrection qui vient”, Comité invisible, La Fabrique editions, Paris, 2007, p.57.
4 Termen folosit de Ted Kaczynski în „Manifestul Unabomber”.
5 Teoriile conspiraţioniste, indiferent de provenienţa lor, sunt animate de un spirit anti-ortodox. În ciuda aparenţelor, ele legitimează imaginea Sistemului ca mecanism implacabil; omul, prins într-o pânză de păianjen de dimensiuni planetare, nu are nici o posibilitate de a se revolta. „Conspiraţioniştii” pretind că au găsit acel „ceva” (plan secret) sau „cineva” (Antihristul, Evreul) care îl subjugă complet pe om. Apelând la un Referent universal ca factor de instrumentalizare a subiectului uman, conspirationismul funcţionează după logică deterministă a Sistemului. În mod indirect, neagă „libertatea în Hristos” a persoanei. Dacă suntem liberi în Hristos, nimeni nu ne poate obliga să acceptăm planurile secrete ale societăţilor oculte. Nu trebuie să ne supunem adevărului realităţii, ci Adevărului întrupat care este Viaţa. A proclama atotputernicia Sistemului, aşa cum o fac adepţii „teoriei conspiraţiei”, înseamnă să proclamăm triumful morţii. O victorie a Satanei.
6 Romani, 6:23. Despre o tratare exhaustivă a legăturii dintre moarte, păcat şi diavol în practica Bisericii ortodoxe, vezi John S. Romanides, The Ancestral Sin, Zephyr, Ridgewood, 2002.
7 Cf. Pavel Florensky, Iconostasis: „Termenul latin ‘larva’ a dobândit încă în vechea cultură romană înţelesul de ‘cadavru astral’, ‘gol’ (inanis), sau ‘lipsit de substanţă’, ceea ce rămâne după moarte: altfel spus, ‘larva’ sau ‘masca astrală’; vampirul întunecat şi impersonal împrumută un chip viu, căruia îi suge sângele. Este remarcabil cum diferite tradiţii folosesc aceeaşi termeni ca să exprime realitatea falsă a ‘măştii astrale’: În Cabală este numită klipot iar în Teosofie ‘coaja’ „.
8 Ibid., p.174.
9 Apocalipsa 13:18.
10 Apocalipsa 13:4.
11 Apocalipsa, 13:12.
12 2 Cor 11:14.
13 Aluzie la o minune similară pe care i-o cer apostolii lui Iisus: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi”, îi ceartă Mântuitorul.
14 Noţiunea de religie la care se referă Ellul trebuie înţeleasă ca „religie a Omului” opusă revelaţiei creştine. Închinătorii la idoli din vechime nu mai făceau distincţia dintre natură şi Dumnezeu; astăzi, în mediul artificial creat de maşini, închinătorii la idoli venerează obiectele, fenomenele şi structurile create direct sau indirect de tehnologie: automobilele, gadgeturile electronice, cyberspace, tehnodivertismentul (muzica tehno, emo etc), creşterea economică (religia PIB-ului), statul managerial în permanentă expansiune, sportul, religiile gnostice pseudocreştine şi New Age, technoza, gândirea dezîntrupată („Gnosticismul a fost şi este un fel de teorie a informaţiei” scrie Harold Bloom în Religia Americană). Sistemul industrial-tehnologic a recreat un univers mitologic, reintroducând pe uşa din dos sacrul epocilor precreştine, panteismul şi ocultismul premodern cu toate consecinţele lor: fuziunea dintre subiect şi obiect, devalorizarea realităţilor extramentale, spiritualizarea şi mitizarea „puterii” (Statul, Banul, Tehnologia), identificarea mijloacelor cu scopurile, preamărirea Omului, „divinizarea procesului de evoluţie care transformă tot ceea ce se întâmplă într-o funcţie a unor procese automate şi impersonale” (Gunton, The Triune Creator). Precum sacrul epocilor precreştine, mitologiile sistemului industrial-tehnologic înlănţuie persoana în DETERMINISM (în sensul că totul este prestabilit, sfârşitul nu este diferit de început) şi structuri idolatrizate.
Dan Stanca- "Unabomber nu explodeaza la noi…"
( Articol apărut pe 10 Ianuarie 2008 în România liberă)
Editura Logos a publicat o carte ciudata si exploziva, care in toata lumea a provocat reactii vii, de negare sau de aderare la ideile ei riscante. Reactiile de negare au fost mai numeroase, dar nu trebuie sa subestimam si celalalt versant. Un matematician american, provenit din imigranti polonezi, s-a hotarat la inceputul anilor 70 sa se retraga din aceasta lume si din recluziunea sa construita tocmai impotriva actualului sistem tehnologic sa declare razboi civilizatiei pe care a parasit-o, dar pe care o si detesta. Ideile sale contestatare poate n-ar fi atras atentia daca omul nu si le-ar fi insotit si de expedierea unor colete postale ucigase. Cazul lui a creat repede valva, mai ales ca FBI nu a reusit atat de usor sa-l identifice. Inchis actualmente, Ted Kaczynsky, Unabomber, atrage atentia tuturor, tineri, varstnici, intelectuali, oameni fara instructie. Cel care a tradus manifestul sau si i-a refacut biografia spectaculoasa realizand si un interviu cu ciudatul personaj nu este altul decat unul din cei mai interesanti autori lansati dupa 2000, Ovidiu Hurduzeu, scriitorul care traieste in California si tocmai
de acolo a inteles care sunt viciile, slabiciunile si mai ales aroganta acestei lumi. Cartea sa, Sclavii fericiti, nu a trecut catusi de putin neobservata si ne-a ajutat sa ne punem numeroase intrebari. L-am intrebat de ce a acordat atata atentie acestui caz, cum crede ca va fi receptata cartea in tara noastra, de ce este lucrarea importanta. Iata raspunsul sau.
- "Unabomber, profetul ucigas" este o carte cenzurata in Romania. Nu este cenzurata de o instanta politica centrala. Nici de o autocenzura care ar interioriza niste bine definite "norme de partid". De data asta cenzura imbraca hainele ignorantei intelectuale, ale indolentei si nepasarii, dar si ale corectitudinii politice. Este de neconceput ca intr-o tara europeana, racordata la toate fluxurile informationale ale mileniului trei, publicarea Manifestului Unabomber intr-o carte mai larga despre "cazul Unabomber" sa fie trecuta cu vederea. Unui intelectual american sau francez, pur si simplu, nu i-ar veni sa creada ca la un targ de carte, de calibrul targului Gaudeamus, publicarea Manifestului (in traducere romaneasca) n-a atras decat atentia a doi scriitori (domnii Stelian Turlea si Sorin Lavric) si a unor reporteri curajosi "de la TVR Cultural". Era normal ca o astfel de carte sa starneasca proteste, dezbateri, laude sau controverse, asa cum a starnit oriunde s-a vorbit in lume despre Unabomber. Nicidecum tacere.
- Cum iti explici tacerea?
- Faptul ca in Romania nu s-a scris nimic despre "cazul Unabomber", nici macar atunci cand cazul "a explodat" in mass media occidentala (in 1997), ridica grave intrebari. Inainte de-a ne intreba inchizitorial sau cu subinteles de ce a scris Ovidiu Hurduzeu o carte despre Unabomber, poate ar fi bine sa sa ne intrebam cu ingrijorare: de ce blocheaza mass media din mainstream si "telectualii" nostri fluxul de idei? De ce se "dezbat" doar idei politic corecte?
Crima lui Unabomber nu este aceea de a fi un terorist. Despre teroristi s-au scris in Romania carti cu duiumul. Vina sa de neiertat este de a fi un terorist politic incorect.
-Tot terorist este...
- In "Sclavii fericiti" anticipam ca presa romaneasca se va alinia la corectitudinea politica a mass media din democratiile postindustriale. A fi politic corect, in ziua de astazi, inseamna sa aderi la dogmele vremurilor recente: mondializare tehnocomerciala, festivism, stangism, glorificarea insignifiantei si a status quo-ului. Mai inseamna sa critici neesentialul (de pilda, rasismul din societatile postindustriale), realitatile reziduale sau demult apuse (ordinea patriarhala).
Prin mijloace teroriste, Unabomber a demascat agenda diversionista a "corectitudinii politice" si a obligat lumea civilizata, macar pentru un moment, sa ia in discutie cateva dintre problemele de fond: totalitarismul tehnoeconomic, moartea "subiectului autonom", cinismul, conformismul generalizat, consecintele catastrofale ale Revolutiei industriale. si a propus o solutie radicala: o revolutie globala impotriva societatii industriale.
- De ce mass media si intelighentia politic corecta considera "nebunesti" ideile lui Unabomber?
- Pentru un simplu motiv: Unabomber dinamiteaza o utopie, acel "imperiu al binelui", cum il numeste Philippe Murray. Este vorba despre o lume absolut "pozitiva", fara antagonisme, fara contradictii. O lume din care orice manifestare violenta, fie ea fizica sau din domeniul intelectual (divergentele sau confruntarile violente de idei). trebuie sa fie lichidata. Daca Unabomber este taxat drept "nebun" nu trebuie sa ne mire. In "imperiul binelui", pe care ni-l propun oamenii politic corecti , toti cei care "nu sunt pe linie" trebuie neaparat sa fie "deranjati" la minte, sa sufere de o fobie. Nu poti sa discuti ideile lui Unabomber, asa cum nu poti sa discuti ideile unui eurofob sau homofob. Pentru "corectitudinea politica", ele tin de domeniul psihopatologiei, nicidecum de domeniul culturii.
"Rolul intelectualului este, printre altele, sa prevada ca o Casandra diferitele primejdii, orori si catastrofe", le spunea Vaclav Havel studentilor si cadrelor didactice de la Universitatea Stanford in 1994. Acest rol, pe care Unabomber l-a luat in serios, nu este insa permis in "Imperiul Binelui". "Catastrofele", si ele, trebuie sa fie ambalate intr-un mod politic corect, prezentate de o autoritate institutionalizata in asa fel incat sa nu puna in nici un moment sub semnul intrebarii realitatile status quo-ului. si Al Gore si Unabomber discuta problema
catastrofei ecologice.
- De ce, la Gaudeamus, lansarea cartii lui Gore s-a bucurat de o acoperire mediatica maxima, iar lansarea Manifestului Unabomber a fost trecuta sub tacere?
- Buna observatie... Oare n-ar fi fost interesanta organizarea unei mese rotunde in care sa se discute ideile celor doi autori, asa cum s-a procedat in SUA, o tara de a carei libertate cred ca nu se indoieste nimeni? Ne plangem de blocarea ideilor in Romania. Cred ca ar fi mai corect sa spunem despre blocarea ANUMITOR idei...
- Poate exagerezi…
- Passons… In presa din mainstream, despre Gaudeamus, numai de bine. La editia acesta au fost mai multi vizitatori, vanzari mai mari, mai multe evenimente culturale prezentate in stil festivist. Hemingway – scriitorul targului. (Sper ca peste zece ani sa nu ne extaziem ca au fost redescoperiti Dante ori Cervantes...) "Riscai sa te imbolnavesti de diabet de atata dulce", mi-a marturisit un editor.
Carnavalul de la targul Gaudeamus a fost si cultural, si politic si completamente corect. L-au onorat cu prezenta lor si Basescu, si Iliescu. Cum sa indraznesti sa-l tulburi cu idei...?"
- Am o singura nedumerire. Oare ce ar fi facut Unabomber intr-un sistem totalitar, comunist ori nazist?
- Iti raspund alta data.
Etichete:
dan stanca,
editura logos,
iustin parvu,
ovidiu hurduzeu,
unabomber
Iannis cel Nebun pentru Hristos
Nebunia pentru Hristos este una din marile harisme ale creştinismului. Creştinii care primesc acest dar de la Dumnezeu sunt cei ce îşi ascund darurile dumnezeieşti sub chipul nebuniei. Şi, deşi lumea râde de ei şi-i batjocoreşte, nebunul pentru Hristos se roagă pentru lume şi mijloceşte la Dumnezeu pentru bolile şi suferinţele ei. Astfel de oameni nu au trăit numai în primele veacuri ale creştinismului, ci au continuat să existe până în zilele noastre. Neştiuţi de nimeni, nebăgaţi în seamă, oamenii lui Dumnezeu se ascund printre noi – cei întru care harul lucrează cu prisosinţă, dar care au parte în lumea aceasta mai mult de prigoană decât de dragoste, mai mult de ocară decât de mângâiere. Dar poate că pentru rugăciunile lor mai ţine Dumnezeu lumea aceasta…
Vom reproduce în continuare un fragment din scrisoarea pe care a lăsat-o după moartea sa Iannis – un om care în zilele noastre a câştigat smerenia lui Hristos prin nebunia în faţa lumii –, precum şi un moment din minunata sa viaţă. Avem aici cea mai frumoasă mărturie că drepţii lui Dumnezeu nu vor lipsi din lume până la sfârşitul veacurilor. Numai să avem ochi să-i vedem şi mintea ca să le urmăm…
Cartea „Iannis cel nebun pentru Hristos” va apărea în curând la Editura Evanghelismos. (F.O.)
„Bunul meu Anastasios,
Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.
Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.
Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.
Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou».
Aşa am fost crescut în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai», spunea ea.
Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică.
Într-un mod neobişnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină.
Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde». Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog.
«A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea… Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este harul ei».
Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.
Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe. «Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».
M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.
Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.
* * *
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii.
- Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?
- De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute… Nu-i de glumă, a continuat el.
Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.
- Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.
În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:
- Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.
Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:
- Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.
- Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.
Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 12.
luni, 14 iunie 2010
Maica Siluana Vlad- LA CAPĂTUL DURERII E DUMNEZEU
Un interviu realizat de părintele Sabin Vodă în revista “Lumea monahilor”:
Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă !, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.
Pentru lumea secularizată în care trăim, „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin, însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.
Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm. A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.
În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.
Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:
„Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”.
Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptură am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot”.
Întâlnirea cu propriul sine
Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.
M.S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la aceasta constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă, când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice, atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi. Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.
O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.
Pr. S.V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?
M.S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu.
Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.
Pr. S.V.: Să zic că, de fapt, asta am devenit.
M.S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic:
„Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!”
Nu-i spun lui Dumnezeu:
„Ştii Doamne, noi nu mai avem grâul acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.
Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.
Pe noi ne doare lipsa bucuriei
Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”
M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.
Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.
M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…
Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?
M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.
Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.
Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.
Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.
Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?
M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.
Pr. S.V.: De ce ne este frică?
M.S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta - să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel. Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.
Pr. S.V.: Şi de existenţă.
M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…
Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.
M.S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neurologii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se fotografiază neuro-transmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor…
Pr. S.V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?
M.S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”.
Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi.
Pr. S.V.: Pe de altă parte trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu.
M.S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi.
Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum deloc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.
Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paharul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase. Drojdia aceasta trebuie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat. Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic", trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborârea în iadul din mine, conştientizarea totalei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică". Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.
Pr. S.V.: Maică Siluana, aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?
M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic... deci toată „facerea" noastră este să pătrundem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zicem: „Doamne". Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.
Pr. S.V.: Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi trebuie să fim convinşi că Hristos este în iad!
M.S.: Şi iadul este în mine.
Omul hazna
Pr. S.V.: Lucrarea aceasta a Mântuitorului a fost începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât...
M.S.: Aceasta este calea, dacă vrem să-L urmăm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad. Aceasta este mişcarea duhovnicească: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua. Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna".
Pr. S.V.: „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.
M.S.: Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe. Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veştejeau se transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur elimina resturile, că avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. Acesta a fost, cred, începutul durerii mele când am fost copil, mă întrebam de ce mânca omul lucruri atât de bune şi oricât ar fi de bune sau de rele, fasole sau friptură, tot aşa miroase... şi eram îngrozită. Ziceam: „Omul este făcător de caca, asta este tot ce poate omul să facă?". Acuma gândul că Dumnezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bucăţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă. Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sfântul Siluan, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui. Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească.
Pr. S.V.: Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă experienţa răului şi a răutăţii mai departe?
M.S.: Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut cădem mai rău doar dacă ne-am opri undeva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori", ne ridicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca mine", sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de violentă". Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat.
Pr. S.V.: Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării...?
M.S.: Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre intrarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică... o femeie tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate... la un moment dat se trăgea cu mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumnezeu. Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata violată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă ce nu poate fi povestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis.
Apoi, când L-am întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-L pe părintele meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe", am început să-mi dau seama câte avem de făcut şi de înţeles. Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău când tu îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură banii... Sigur că te supără pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Însă dispar aceste diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el. Când ai gustat iadul acesta în tine şi nu-l mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu. Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă", „Doamne, ajută-mă", cum năpădeşte groaza aceea pe tine. Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi. E cumplit, în mine nu există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea. De unde această nevoie străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună...
Pr. S.V.: De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?
M.S.: Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El.
Pr. S.V.: Care este Iubire?
M.S.: Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. Ar trebui, dacă sunt Măriuca să mă iubească Marin, nu? De acolo trebuia să fie iubirea, nu vine din mine. Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg. Dinăuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia. Acest "afară" o să descoperim că tot ”înăuntru” este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de talanţi.
- Dumnezeu ne dă, cum spune părintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi să-L lăsăm să intre în viaţa noastră.
De la înțelepciunea seculară la Hristos
M.S.: Aş mai avea ceva, mă iertaţi. Pentru omul care nu poate să meargă până la capăt cu durerea aceasta, eu recomand şi celor cu care facem noi consiliere sau formare, recomand să folosească şi din înţelepciunea seculară. De exemplu: sunt alcoolic; pot să mă duc la un grup de terapie, unde se folosesc metode bazate pe cunoaşterea ştiinţifică, dar şi pe rugăciune să mă bazez ca să depistez vămile acestea, pragurile acestea psihologice care mă despart de mine şi de Dumnezeu. Dacă sunt soţie de alcoolic să nu ne temem de cuvintele acestea care nu sunt din tezaurul nostru, ci să ascultăm ce spun ele. Şi cu rugăciune vom descoperi la Sfântul Maxim şi la alţi sfinţi ai noştri cuvinte care vorbesc despre aceleaşi realităţi, dar care nu mai au acces la mentalul nostru acum. Şi mai degrabă să mergem prin ce ne învaţă cei de astăzi, pentru că avem mintea pregătită pentru a primi acestea şi atunci Dumnezeu lucrează. Vă recomand din toată inima să folosim terapii.
Pr. S.V.: Că aţi ajuns la chestiuni practice, ce le recomandaţi celor care sunt dependenţi de pornografie?
M.S.: Ei au nevoie să numească boala şi să înveţe de la un consilier în adicţie, de la un consilier care se ocupă cu aceste dependenţe. Să înveţe cum să-şi ajute psihismul să se lepede şi să fie creştin, ca să poată să-l conducă spre biserică şi spre rugăciune. Sunt mulţi care merg la biserică şi se spovedesc de neputinţa lor, dar nu reuşesc, atunci ei trebuie să descopere cu un specialist în ale psihismului nostru cum să poată să lupte. La alcoolici există grupurile de alcoolici anonimi care la noi în ţară devin ortodoxe...
Pr. S.V.: Crucea albastră.
M.S.: Da, crucea albastră la fel, apoi avem din ce în ce mai multe grupuri de codependenţi, dar încă nu avem grupuri în care să se lucreze cu un terapeut pe lângă biserică pentru dependenţi de pornografie, dependenţi de jocurile de noroc, pentru dependenţi de violenţă, dependenţi de afectivitatea altcuiva...
Pr. S.V.: Şi pentru stres? Tot mai mulţi oameni de astăzi sunt stresaţi...
M.S.: La stres nu ne trebuie mult ajutor din afară, o să vă dezamăgesc spunându-vă că stresul este ţuica noastră. Omul îşi permite să se streseze aşa cum îşi permite să se îmbete.
Pr. S.V.: Omul se stresează şi pentru că se aglomerează şi îşi pune prea multe pe agendă, vrea să facă prea multe...
M.S.: Se identifică prin multele...
Pr. S.V.: Dar nu mai are vreme de el...
M.S.: Păi nu... căci şi aici putem să cădem în capcana egoului care spune: „Eu nu fac aşa, pentru că eu am multe de făcut şi sunt stresat". Nu! Aceasta este tot o scuză şi-o acuză! Oricât aş avea de făcut este o mare taină, nu pot să fac două lucruri deodată, chiar dacă eu gătesc şi spăl rufe, dau cu lingura în mâncare, mă duc la cadă şi mai spăl puţin, deci nu fac în acelaşi timp cu mâinile şi să frec rufele şi să amestec în tigaie... Şi atunci mă pot linişti, eu mai mult decât pot să fac, nu pot să fac şi profit de chestia asta şi orice aş face mă întâlnesc cu Dumnezeu. Mă rog „Doamne" şi în loc să zic „fir-ar să fie, câte am de făcut", zic „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie, că am multe de făcut, fac şi eu ce pot când se termină ziua mă culc şi îţi dau Slavă”, şi gata. Înţelegeţi, această agitaţie a noastră de a face mult şi bine şi de a avea mai mult, ne face plăcere. Ne producem prin aceasta nişte hormoni de stres care ne dăunează sănătăţii, dar care ne fac plăcere: „ce ocupat sunt”, „ce important sunt”, „ce victimă sunt”.
Pr. S.V.: Dar toate sunt spre folosul nostru dacă punem înainte cuvântul „Doamne"...
M.S: Exact. Cum zice părintele Rafail Noica: „Satelitul Doamne”.
..
Etichete:
depresie,
dragoste,
iubire,
maica siluana vlad,
psihologie,
psihoterapie ortodoxa,
sensul vietii
Abonați-vă la:
Postări (Atom)