In Memoriam Eleodorus Enăchescu

(În prima fotografie Eleodorus lângă Ilie Tudor) Eleodorus Enăchescu era un om în prezența căruia simțeai că ți se lărgește inima, ți se amplifică sufletul și începi să îți cunoști și să-ți iubești și mai mult neamul și Biserica. Era ca un leu (un leu cu o inimă de copil), gata să înfrunte vrăjmașii cei văzuți sau nevăzuți ai patriei, ai creștinătății, dar și ai Mișcării – aceștia din urmă din ce în ce mai mulți și mai virulenți, mai ales în ultimul timp. În opinia mea, a fost cel mai competent cunoscător al fenomenului legionar - dintre contemporanii cunoscuți mie. Când aveam o nelămurire sau o ne-cunoaștere apelam la fratele Eleodorus, care mi le spulbera nu doar cu generozitate, ci și cu patos, ceea ce transforma acea informație în altceva: în hrană pentru suflet și minte. A plecat brusc, grăbindu-se să-i regăsească Dincolo pe Părintele Justin, pe care l-a iubit cu o dragoste nemărginită, pe Căpitanul și pe toți mărturisitorii români din secolul XX. Eleodorus, în tinerețile sale, a cunoscut doi urieși ai Ortodoxiei: pe Părintele Cleopa și pe Părintele Justin. A făcut parte dintre ucenicii apropiați ai Părintelui Justin și a investit enorm (mai ales sufletește) în construirea Schitului „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Aiud. A știut să se pună, continuu, mai prejos în fața celorlalți. A ajutat zeci de cercetători ai fenomenului legionar să-și scrie cărțile, ignorându-și constant statutul de autor. De la el ne rămâne Cartea Căpitanului (apărută în condiții grafice deosebite; carte la care a lucrat împreună cu prietenul său, Mugur Vasiliu) și alte cărți, rămase în manuscris, dar care vor vedea – prin grija prietenilor săi - lumina tiparului. Despre biografia sa puteți afla mai multe din cartea Justin, concepută de un alt prieten al său, Florin Stuparu. Va rămâne in inima mea ca un om luminos. O să-mi fie dor de candoarea sufletului său, bine camuflată de atitudinea haiducească pe care o etala prin toți porii ființei sale. A trecut la Domnul în apropierea Praznicului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Sfântul Arhanghel Mihail i-a fost apărător strajnic de-a lungul vieții sale și cu siguranță că îl va apăra cu paloșul său de foc până ce va ajunge în tărâmul celor vii, în Biserica Biruitoare. (Ciprian Voicilă) (Puteți citi aici un interviu pe care i l-a luat Eleodor Părintelui Justin Pârvu, iar aici interviul autobiografic din cartea Justin, concepută de Florin Stuparu)

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU ÎN NR. 38 AL REVISTEI ATITUDINI: „Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă”

Părintele Justin Pârvu: „Mărturisirea credinţei se poate manifesta în multe feluri. Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă. Acum propovăduire pot face mai degrabă credincioşii, decât preoţii. Decepţia aceasta am avut-o din începuturi. Câţi au ieşit în faţă în viaţa aceasta de aşa-zişi luptători? Câţi au venit după noi? N-au venit. Închisorile au fost foarte sărăcite din cauza acestor lipsuri: nici preoţi, nici episcopi… Pentru că avem de-a face cu o generaţie formată în timp, în frică, pentru că statul absolut care conduce lumea merge pe această metodă, de a stăpâni prin frică. Rezistenţa noastră constă în unitate. Masoneria în sensul acesta ne lucrează: să nu avem nicio unitate, să nu avem nicio ordine. Aşa se întâmplă în mănăstirile noastre, că nu găseşti o părere comună la doi sau trei vieţuitori. Lupta noastră e foarte redusă. Europa s-a îmbolnăvit şi acum este moscovită. Europa este o Moscovă mai largă. Noi trebuie să ne întoarcem la primele veacuri ale creştinismului. Să n-avem nevoie decât de lumânarea pe care s-o punem pe Ceaslov şi nimic mai mult. Dacă nu facem aşa, n-avem niciun spor. Sabia cea mai puternică este rugăciunea. Ciomagul este crucea. Este foarte uşor să discutăm chestiunile acestea, dar foarte greu de aplicat. Este şi zicala asta românească: „Să facem crucea mare, că dracul e bătrân”. La noi sunt foarte mulţi vânduţi. Şi mergem aşa în deruta asta, că nu mai ştie omul cine este şi de unde vine. Aceasta este metoda satanică de a dezbina şi de a stăpâni. La noi sunt vânzători şi cumpărători intraţi până în adâncul conştiinţei umane. De aceea nu avem încredere în unitate şi în dragoste. Că de multe ori vorbeşte omul despre erezie, dar el este eretic. Până la urmă el se trădează, pentru că oricât vrea el să se ascundă, nu poate. Diavolul din el, îl obligă să se trădeze în faţa adevărului. Eu de la 16 ani, am mers înainte cât m-am priceput. N-am avut ajutor. Dar am mers mereu, până ce ăştia m-au aflat şi m-au pus la tăcere vreo 16 ani. Şi acolo m-am sedimentat, că cea mai înaltă şcoală este cea din suferinţă. Mărturisirea cea adevărată este suferinţa. Ea este şi începutul luptelor. Neamul acesta a trebuit să sufere pentru că am avut conducători nelegiuiţi. Şi astăzi avem aceiaşi conducători. Jertfa permanentă a fost cea care a menţinut valoarea ortodoxă a neamului nostru. Ceea ce ne rămâne acum este să ne rugăm cu blândeţe şi cu dragoste. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne menţină într-o limită de rezistenţă, pentru că diavolul e mai bătrân decât noi.” Fragment din numărul 38 al Revistei Atitudini; comenzi se pot face la adresa de mail atitudini.pv@gmail.com sau aici.

Acatistul Părintelui Justin Pârvu, în format tipărit

Acatistul conţine și viaţa Părintelui Justin, relatată pe scurt de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă şi un cuvânt de învăţătură! Preţ 2 Ron, conţinut: 52 de pagini. Comenzi puteți face pe adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau aici.

ACATISTUL CUVIOSULUI PĂRINTE JUSTIN DE LA PETRU VODĂ

Acatistul Cuviosului Părinte Justin de la Petru Vodă alcătuit de maicile de la m-rea Paltin Petru-Vodă. Condac 1. Pe Mărturisitorul cel ales al lui Hristos, podoaba Bisericii, care pe altarul Neamului Românesc până la adânci bătrâneţi pe sine însuşi jertfă ca o ardere de tot s-a adus, pe Voievodul Ortodoxiei româneşti, care în vremurile de pe urmă Biserica lui Hristos bine a străjuit şi cu sabia dragostei pe hulitori a gonit iar pe fiii pierduţi i-a găsit, pe cela ce cu mantia milei pe mulţi din necazuri şi întristări i-a izbăvit şi ca o inimă bătând cu rugăciunea multe conştiinţe spre cunoaşterea lui Dumnezeu a trezit, cu dorire din inimi să-i cântăm: Bucură-te, de Dumnezeu purtătorule, Mărturisitorule Justine! Citiți continuarea pe www.atitudini.com.

O fotografie din 1997 cu Părintele Justin Pârvu. Autor: Marius Caraman

Astăzi îi prăznuim pe Sfinții Închisorilor. Părintele Justin despre 14 mai 1948

Apologeticum: „Sfinții de lângă noi”, o nouă carte de Ciprian Voicilă. Cel mai de preț capitol: Scrisoare despre părintele Justin Pârvu

Preluat de la Apologeticum. Scrisoare despre părintele Justin Pârvu. Dragă cititorule, Îţi scriu cu anticipaţie pentru că marile dureri nu pot fi împărtăşite decât prin scris. Scrisul îţi oferă şansa de a‑ţi pune în ordine stările haotice pe care ţi le provoacă suferinţa, de a le organiza. Astăzi a trecut la Domnul un om care se afla în contact permanent cu noi toţi şi cu Dumnezeu, deopotrivă. Singurul om care făcea legătura între România şi Dumnezeu. Afirmaţia poate să ţi se pară prea tare şi prea emotivistă. Dar am un argument solid: acest om avea conştiinţă creştin‑ortodoxă şi, deopotrivă, conştiinţă de român, o situaţie destul de rar întâlnită astăzi, când fie întâlnim creştini cosmopoliţi, alergici la cuvinte ca „român” sau „România”, fie găsim naţionalişti neduşi la biserică. Părintele Justin a fost un paradox întrupat: în el s‑au întâlnit eroul, dar şi călugărul, românul autohton şi creştinul universal. A păşit în Lumina veşnică a lui Hristos o personalitate cu totul de neegalat: martir pentru Hristos şi pentru neamul românesc, pătimind 16 ani de temniţă grea. Cel mai căutat duhovnic, după moartea părintelui Cleopa. Omul care a readus la suprafaţa istoriei recente a României şi a conştiinţei creştinilor viaţa mucenicilor secolului XX, îngropaţi zeci de ani în uitarea comunist‑democratică. Omul care s‑a opus, suferind oprobriul multora, noului sistem concentraţionar – global, de această dată, care nu suportă refuzul, nici răsuflarea caldă a vieţii neîndosariată electronic. Omul care a îndrăznit – cum puţini mai au curajul să o facă – să se opună prin cuvânt încercărilor de dizolvare a identităţii Ortodoxiei. Murind părintele Justin, nu a murit un om, ci mai mulţi deodată. A mai murit puţin din acea Românie interbelică, care a dat peste timp modele exemplare de viaţă şi gândire. A murit românul absolut şi creştinul absolut. Ne‑a părăsit modelul, pe care îl cercetam toţi – mai des, mai rar, dar ne întâlneam cu el negreşit – pentru a ne convinge încă o dată şi încă o dată că viaţa în Hristos nu este imposibilă în secolul XXI, nu este o simplă utopie, şi nici faptul de a fi român nu este un accident, ci un fapt de a fi în lume pe care l‑am primit din mâna lui Dumnezeu. Da, părintele Justin, Cuviosul Justin a trecut la viaţa cea nestricăcioasă şi ne poate ajuta mai repede şi pe mai mulţi deodată. Dar mai aveam nevoie de el şi aici, mai exact acolo, la Petru Vodă. Am văzut odată o fotografie cu părintele Justin care privea prin lentilele unui binoclu militar. Această imagine sugerează de minune cam ce vreau eu să îţi transmit. De multe ori m‑am gândit că părintele Justin nu doar că ştie mai tot ce se petrece în ţară, dar se şi află la originea unor fapte, întreprinderi luminoase care stau ca o stavilă în faţa avalanşei de negură care ameninţă Biserica lui Hristos şi România. Părintele Justin a ctitorit biserici şi mănăstiri, a întemeiat obşti monahale, a susţinut prin rugăciune şi prin faptă nenumărate proiecte culturale, dar, mai presus de toate, şi‑a ales mucenicia slujirii aproapelui, până la ultima suflare. Primea zilnic sute de persoane care îşi deşertau la picioarele sale noianul de probleme şi nelinişti, pe care părintele Justin le făcea una cu pământul prin rugăciunea sa. Avea puterea extraordinară de a ridica din prăpastia deznădejdii sufletele năruite. Nenumăraţi oameni au aflat răspuns la problemele lor doar vorbind câteva minute cu părintele, despre subiecte care, aparent, nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu problema stringentă care îi adusese acolo. Alţii au primit dezlegarea adăstând la uşa chiliei sale. L‑am văzut cu puţin timp înainte de a fi internat la Cluj. Am ajuns noaptea, târziu, la Petru Vodă. Se făcuse ora 22 şi părintele încă mai primea oameni. Coada de la uşa chiliei sale părea că abia se formase. Era un călugăr care aştepta de la ora 10 să intre să se spovedească la părintele. Mi s‑a părut că are o răbdare de granit, pentru că avea puterea să îi lase continuu pe ceilalţi să intre, el lăsându‑se mereu la urmă. Aşteptam deja de o oră şi ceva şi mă încolţise oboseala drumului de la Bucureşti la Petru Vodă. Şi, dintr‑o dată, ca într‑o piesă de Eugen Ionescu sau ca într‑o nuvelă de Samuel Beckett, uşa pe care intrau pelerinii se deschise şi intră… un afro‑american. Persoana de culoare trece pe lângă noi, care stăteam cuminţi la rând, se apropie de părintele cel cu răbdare de oţel şi îi spuse în limba română: Doamne, ajută! Nu mi‑am revenit bine din surpriza situaţiei că tânărul călugăr îi zise: Măi, Ioane, măi… Am auzit că tu eşti legionar! Am început să râdem, uitând dintr‑o dată şi de oboseală şi de tensiunea aşteptării. Ioan a fost botezat ortodox de părintele Justin. Nu mă miră faptul că, la patruzeci de zile după adormirea părintelui Justin, din fotografia care stă pe fotoliul din care părintele îi sfătuia pe oameni, a izvorât mir. Dumnezeu a adeverit astfel nevoinţa mucenicească a părintelui, care s‑a jertfit până la capăt pentru aproapele său. „Mai mare dragoste nu este, decât să îşi pună cineva viaţa pentru prietenul său”. Nu mă surprinde nici că uleiul din candela care arde permanent la mormântul părintelui s‑a transformat în mir. Eu l‑am văzut doar de vreo cinci, şase ori, de fiecare dată întâlnirea cu părintele fiind diferită, luminând parcă alte dimensiuni ale vieţii duhovniceşti. Despre părintele ar trebui să depună mărturie ucenicii. Ei sunt îndreptăţiţi cu asupra de măsură să o facă. Dar pentru că părintele Justin este un sfânt şi în Ortodoxie sfinţii aparţin tuturor, îţi povestesc aici, pe scurt, ce am înţeles eu din întâlnirile mele sporadice şi puţine cu sfinţia sa. Mi‑am dorit mult să îl cunosc. Uneori dorinţa asta mi s‑a părut prea arzătoare, prea iraţională şi am suspectat‑o că ar fi pătimaşă. Mai întâi l‑am cunoscut prin cărţile cu şi despre el, care apăruseră în anii din urmă. Sunt câteva episoade din biografia părintelui care depăşesc imaginaţia şi creativitatea ori-cui, fie el scriitor, regizor sau pictor. Este, înainte de toate, acea scenă cutremurătoare în care părintele Justin săvârşeşte Sfânta Liturghie pe trupul unui muribund. „N‑am săvârşit niciodată o Liturghie mai fierbinte, în toate veşmintele ei, cu toate regulile ei, cum am săvârşit‑o acolo, pe acest cadavru”, avea să mărturisească părintele. Am ajuns într‑o iarnă la uşa chiliei sale. Părintele stătea pe atunci sus, în mănăstirea de călugări. Am aşteptat o vreme, mai întâi afară, pe un ger înţepător. Apoi am păşit pe un culoar mic, îngust, în faţa uşii chiliei sale. Simţeam o presiune sporită din plin de nerăbdare şi de efortul meu de a sintetiza totul într‑o frază, două, conştient fiind că în urma mea aşteptau să intre la părintele mulţi alţii, ştiind totodată că în faţa părintelui Justin oamenii stau ca nişte cărţi deschise şi că, de multe ori, cuvintele sunt de prisos. Am intrat împins, cumva, de valul creştinilor care se înmulţiseră la rând. M‑am aşezat în genunchi la picioarele sale şi i‑am spus pe scurt problema care mă frământa. Mi‑a dat soluţia la ea, m‑a miruit şi, înainte să ies pe uşă, i‑am cerut un cuvânt de folos pe care să îl urmez. Mi‑a spus aşa: Să te rogi neîncetat, să îţi creşti copiii în frica lui Dumnezeu şi să faci pace pe oriunde te vei duce. Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, privind retrospectiv întâlnirea, m‑a frapat chilia simplă, austeră, aproape sărăcăcioasă în care locuia părintele. Mi l‑am amintit stând uşor aplecat în faţă, gest prin care participa la suferinţele creştinului care şedea la picioarele sale şi care îşi deschidea în faţa sa sufletul. Nu mi s‑a părut întâmplător nici că primul sfat pe care mi l‑a dat se referea la Rugăciunea lui Iisus. În acel timp mă preocupa în mod deosebit tema, orice informaţie, fiecare sfat despre rugăciunea isihastă fiind binevenite. Povestindu‑i unui prieten monah întâmplarea, mi‑a spus că duhovnicii îmbunătăţiţi îţi dau primul sfat, primul cuvânt de folos în conformitate cu starea ta duhovnicească, cu ceea ce te frământă în acel moment. Am regăsit în jurnalul meu o însemnare din 20 martie 2011. Ţi‑o citesc. „Am intrat la părintele Justin, m‑am aşezat în genunchi în faţa sa, mi‑am adâncit privirile în ochii săi senini, şi i‑am mărturisit cu o strângere de inimă că, deşi încerc să mă rog mult, citesc acatiste peste acatiste, mă rog cu necredinţă. Ca şi cum jumătate din mine crede că Dumnezeu o să mă ajute, iar cealaltă jumătate s‑ar îndoi amarnic pentru că Dumnezeu îi ascultă doar pe cei curaţi, morali, virtuoşi. Cu o seară înainte, la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, dedicată sfinţilor închisorilor, dintr‑o coastă pe care părintele Justin i‑o dăduse lui Danion izvorâse mir. Părintele mi‑a spus, aplecându‑se în faţă spre mine, ca un bunic sfătos şi bun: Măi, dacă aseară ar fi fost la conferinţă oameni necredincioşi, ar mai fi izvorât moaştele mir? Nu. Vezi? Dumnezeu ne dă după credinţa noastră. Trebuie să ne lăsăm cu nădejde sub pronia lui Dumnezeu şi să nu anticipăm noi asupra viitorului. Într‑adevăr, când omul anticipează viitorul, Îi îngrădeşte lui Dumnezeu libertatea de a interveni în viaţa lui. Tot atunci mi‑a spus: Astăzi oamenii aleargă în Grecia, în Rusia, în Ucraina să se închine la moaştele sfinţilor, când cel mai simplu ar fi să se retragă într‑o cămară, să citească acatistul unui sfânt şi în felul acesta nu ar trebui să se mai ducă nicăieri pentru că sfântul ar veni el, negreşit, la ei”. Cu o altă ocazie, am intrat cu Danion la el şi părintele mi‑a dat binecuvântare să strâng mărturiile despre minunile părintelui Ilie Lăcătuşu şi să facem cartea despre vieţuirea sa pentru Hristos şi ajutorul necurmat pe care îl oferă credincioşilor. I‑am spus: ‑ Părinte, dacă dumneavoastră îmi daţi binecuvântare, sunt sigur că o să iasă cartea. Şi părintele m‑a binecuvântat, râzând, şi mi‑a zis: ‑ O să iasă, o să iasă. Altădată, înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, părintele Justin ne‑a citit tuturor o rugăciune şi, cum stăteam eu pitulat sub patrafirul lui, a început să miroasă a flori uscate şi a mir, exact ca în capela în care se află moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu. Mi s‑a părut straniu, de neînţeles, cum dintr‑odată am simţit acea mireasmă, care îmi era atât de familiară. Ultima oară când am intrat în chilia părintelui ne‑a dat să sărutăm o părticică de sfinte moaşte de la Aiud. Le‑am sărutat, cu noi fiind şi o maică. Moaştele au izvorât mir când maica s‑a atins cu buzele de ele, mirul rămânându‑i ca o pecete sfântă pe gură. Un amic, Ionuţ Crişan, mi‑a povestit o întâmplare din care putem înţelege de ce daruri minunate s‑a învrednicit părintele Justin încă din timpul vieţii. Prin 2007‑2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le‑a propus să intre împreună la părintele, să primească un cuvânt de folos. Aceştia nu prea ar fi vrut să stea la coadă, fiind multă lume care aştepta la uşa părintelui. Ionuţ a insistat să rămână şi ei şi au intrat, într‑un târziu. Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le‑a fost mirarea când sfinţia sa le‑a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le‑a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le‑a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându‑i – printre altele – să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l‑a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu‑se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul. Dragă cititorule, am luat ultima binecuvântare de la părintele, ca de altfel miile de credincioşi adunaţi atunci la Petru Vodă, când aparent el era mort, întins în coşciug, iar eu viu. Deşi în realitate era, dacă e să ne gândim mai bine, pe dos. M‑am mirat că mâna sa dreaptă era încă moale, deşi trecuseră trei zile de la moartea sfinţiei sale. M‑a surprins mereu la părintele Justin o anumită filosofie a faptei, pe care le‑o preda tuturor celor care erau dispuşi să o înveţe. Dacă un om venea la el cu intenţia de a crea ceva ‑ o revistă, o instituţie, o mişcare socială, părintele îl binecuvânta, spunându‑i: ‑ Fă!, ‑ în acest fel punând început bun lucrării în cauză şi învăţându‑i, mai bine‑zis reînvăţându‑i pe oameni importanţa faptelor. Românul zilelor noastre este apatic şi apatizat ba de calculator, ba de telefonul mobil, ba de televizor, ba de principiul de viaţă „dolce far niente”, ba de psihologia eternului asistat – „ăştia nu ne mai dau nimic!”–, ba de hipnoticul coş de cumpărături de la Carrefour sau Mega‑Image, pe care l‑a transformat într‑un obiect social total. Ar trebui să îl rugăm pe părintele Justin să ne dea puterea de a pune în act tot ceea ce ne‑a învăţat prin cuvântul său şi mai ales prin faptele sale. A fost un om ale cărui fapte glăsuiau chiar mai mult decât cuvintele sale.

Mesajul Părintelui Justin pentru participarea la Conferința de la Iași, 19 martie 2013

„Fiecare suntem vinovaţi pentru toţi…” – Părintele Justin Pârvu

“Să ne rugăm lui Dumnezeu să naştem eroi; cum erau înainte mamele, năşteau copii pentru martiraj, parcă ar fi crescut lanuri de grâu pentru a face anafura. Nu mai putem să ne ridicăm fără jertfă; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fără oameni de jertfă. Tot creştinismul e o jertfă; post şi rugăciune – care sunt oarecum îndrăzneala noastră către Dumnezeu. Cu acestea poţi cuceri Cerurile. Noi trebuie să urmăm pilda Mântuitorului, Care a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri: atunci când vedem că fratele face o greşeală, să nu ne grăbim să aruncăm degrabă cu piatra în el, ci mai întâi să ne socotim noi vinovaţi pentru acea greşeală – şi aceasta înseamnă să purtăm slăbiciunile fratelui, şi astfel el se uşurează. Cel mai mult iubeşte Dumnezeu acest tip de jertfă şi nu există cunună mai mare ca pentru aceasta, pentru că aşa a spus Domnul: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Cel care stă nepăsător la suferinţa aproapelui, acela nu merge cum trebuie. Starea duhovnicească este aceea în care tu, socotindu-te mai jos decât toţi, vezi în tine căderea întregii omeniri. Adică fiecare suntem vinovaţi pentru toţi şi toţi suntem vinovaţi pentru unul. Şi aceasta este calea cea mai bună de a-l ajuta pe aproapele: mai întâi de toate pe tine să te socoteşti mai păcătos decât toţi, pentru că acesta este şi adevărul!” Preluat de la familiaortodoxa.ro. Ultimul număr îi este dedicat Părintelui Justin.

Despre Rugăciunea inimii – Părintele Justin Pârvu

„E foarte important să ştii să te rogi. De multe ori şi noi, călugării, stăm în mănăstiri şi nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţiai făcut datoria, din obligaţie. Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu”. Preluat de la familiaortodoxa.ro.

Părintele Justin – Ultimul cuvânt, ultima profeţie: Mai sunt 12 luni!

Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt. Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră să vă însănătoşiţi, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?” M-a întrebat părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi cei din jur s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte. Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi războiul dat familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui Valeriu Gafencu şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenţie. Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reuşit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă! Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranşant de teama posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică şi este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”. Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoşiţi că nu are cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor şi zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să ştiţi că nici eu nu ştiu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai ştiu ce vreau”. A luat o gură de mâncare şi ne-am retras unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat şi eu binecuvântare şi părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt şi mi-a dat, strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu laşi revista! Ţine tare, înainte!” Această făgăduinţă am să încerc să o ţin cât voi putea cu ajutorul celorlalţi fraţi şi surori, colegi de redacţie. Citiți integral Cuviosul Justin de la Petru Voda- sfantul care va incalzi inima poporului roman. Jurnalul suferintei si ultima profetie.

S-a născut un sfânt. Emisiunea ÎN PREMIERĂ, dedicată Părintelui JUSTIN

Parintele Justin despre canonizarea mucenicului Valeriu Gafencu: Sfintii nu au hotare! Ca-l canonizeaza rusul sau sarbul pentru mine e bun… Ca el nu e rus, e ROMAN!

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – Biografia unei biruinţe

Părintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă la 10 Februarie într-o familie de români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mănăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică. Întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica, niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani încă citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi cele de cultură, istorie, filozofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi de plin de o seninătate milosârdnică (dar totodată şi cu note de umor), ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative spiritului creştin al acestui popor. Părintele Justin în anul 1938, la Mănăstirea Durău Şi-a făcut un ideal din a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire fie a Cetăţii, fie a Mănăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele Trupului lui Hristos, Biserica. Tocmai de aceea, asemenea unui milion de români care prin naturaleţea sentimentului patriotic şi prin nobleţea celui creştin aderaseră deja la Mişcarea Legionară, atunci când părintele a intrat la seminarul de la Cernica, aflând atât profesorii, cât şi elevii, în integralitatea lor, membri ai acesteia, el însuşi astfel s-a alăturat. A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa, şi Gherasim Iscu. Râvna sa pentru studiile teologice l-a numărat între cei mai buni elevi ai seminarului, dovadă că la sfârşitul anilor 60 părintele încă dădea meditaţii seminariştilor de la Mănăstirea Neamţ la dogmatică, greacă veche, franceză şi germană. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1941, la Iaşi, este hirotonit preot de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor. În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română, în care slujeşte Sfânta Liturghie pentru soldaţii de pe front până la 23 August 1944, dată după care se întoarce la mănăstirea sa. În 2012 părintele a ctitorit primul monument pentru pomenirea eroilor români căzuţi în luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor, locul unde se afla în August 44. Continuarea aici.

MĂRTURIE: Trupul Preacuviosului Părinte Justin Pârvu încuviințează că am câștigat un sfânt în Ceruri

Vedeți și imaginile transmise de Pro TV. Nu cu multe ore în urmă a fost înmormântat trupul Preacuviosului Părinte Justin Pârvu (duhul său nu are cum să fie înmormântat, chiar de ar și voi dușmanii lui Hristos, însă ne va fi și mai aproape de dincolo). Întrucât tocmai m-am întors de la Mănăstirea Petru Vodă, simt ca pe o datorie a face următoarea scurtă mărturisire: - trupul Părintelui, pielea, mîinile erau moi (nu avea rigor mortis) nici la aproape patru zile de la moarte – așa cum se spune că se întâmplă cu monahii din Sf. Mune Athos (deși Părintele nu era athonit); - când i-am sărutat mâna, nu numai că nu mirosea a mort – nu a fost deloc astfel de miros de-a lungul acestor zile, deși a fost foarte cald – , ci mirosea frumos, ca o miresmă de mir pe care nu am mai întâlnit-o. - și alte persoane au dat și pot da această mărturie. De fapt, oricine a fost acolo a constatat că nu miroasea deloc urât. Desigur, unii au simțit mirosul frumos, iar alții, care fuseseră chiar sceptici inițial, au văzut și broboane de mir izvorând din mâna și din zona capului Părintelui. Broboanele au fost șterse cu vată și păstrate de unii. - întreaga atmosferă din aceste zile a fost pascală, fără umbră de întristare, ci numai bucurie, lumină, har. Iar lacrimile – acolo unde și atunci când au fost – au fost de bucurie harică. Niciun pic din atmosfera grea care este adesea la înmormântări, mai ales în preajma trupului celui mort. Niciun pic de teamă nu inspira trupul Părintelui (nici măcar copiilor), ci biruință asupra morții, bucurie, har, cuvioșie care te atrag ca un magnet și te molipsesc de Împărăția lui Dumnezeu. Acest lucru te făcea pur și simplu să te rogi la și nu pentru Părintele Justin. În concluzie, Părintele Justin Pârvu chiar a adormit întru Domnul și a fost prohodit ca un Cuvios al lui Hristos. Fără să cădem în patetisme, spun ceva ce nu am mai simțit niciodată la alte înmormântări (și, din nou, ca și pentru cele mărturisite mai sus, sunt atâția care o spun – nu este, deci, mărturia mea subiectivă): atmosfera chiar era cea de la racla (și nu sicriul) unui sfânt rămas așa acolo de veacuri, așteptând a fi pentru puțin timp închisă din oarece nevoi, pentru a fi redeschisă mai apoi pentru totdeauna ca o vistierie duhovnicească de preț. Să nu vă mirați de aceste cuvinte ca fiind potrivnice Sfintei Tradiții Ortodoxe, de vreme ce avem cazuri în creștinismul veacului de aur când credincioșii se certau pe trupul unui sfânt cuvios nu numai imediat după moarte, dar chiar și dinainte. La nevoie, se pot da exemplele exacte. Cântăm, deci, „Veșnică pomenirea!”, dar în același timp, simțim în inimă izvorând și „Prea-cuvioase Părinte Justin de la Petru Vodă, roagă-te și pentru noi, păcătoșii!”. Aceasta este ceea cea am simțit și simt și eu între foarte mulți alții. Nimic care să țină de vrednicia mea, ci doar de evidența covârșitoare și de datoria către Dumnezeu și aproapele: „Precum am auzit, așa am și văzut”. Scriu acestea și eu deoarece știu că unii s-au îndoit de mărturiile date zilele trecute de alții. Prof. Marian Maricaru. Preluat de la dogmaticaempirica.wordpress.com

Înmormântarea Părintelui Justin

Interviul cu Părintele Justin Pârvu realizat de Sorin Dumitrescu în 1997

Va rămâne de-a pururi vie învățătura lui. Interviuri cu Părintele Justin Pârvu

Primul interviu al Părintelui Justin Pârvu- iulie 1991. „Să nu risipim turma!” Controlul total și închisoarea invizibilă. Forța satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândețea și smerenia creștinilor. Democrația nu mai există decât la vârf. Jos nu mai sunt drepturi. Mucenicia creștinilor va veni de la rasa galbenă. Nu mai este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor. Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu. Să ne rugăm să înmulțească Domnul secerătorii că sunt puțini. Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiș. Viața tehnică naște monștri.

Gânduri despre Părintele Justin

Iubitul și multpătimitorul nostru Părinte Justin a trecut la Domnul.La trecerea în veșnicie a Părintelui Justin. Părintele Justin Parvu a trecut la Domnul și Mântuitorul nostru, alături de Sfinții Mucenici și Mărturisitori.

Domnul sa il odihneasca cu dreptii pe Parintele Justin!

Sunt sute de mii, daca nu milioane de oameni care simt in aceste clipe ca a murit o parte din ei. Sa ne rugam in aceasta noapte pentru el. Din fericire, pentru crestini nu exista moarte. Il vom purta in sufletele noastre, il vom regasi mereu in noi.