luni, 28 decembrie 2020

Pedagogia colindelor

 


[ Articol publicat în Ziarul Lumina .]

Încerc să privesc cu ochii copilului de altădată ­sărbătoarea Crăciunului. Mă fac mic, mic. Îmi șterg reperele mentale specifice adultului. Și mă întreb: Ce avea de învățat un suflet ivit pe lume nu de mult timp, ci doar de câțiva anișori, din toată forfota care ­cuprindea satul de odinioară, în zilele premergătoare Nașterii Domnului?

Copilul învăța, înainte de toate, că sărbătoarea necesită o pre­gătire aparte. Ea cere primenire. Postești, cauți să fii mai bun, mai îngăduitor cu ceilalți, mai iertător. Îți deșerți, plin de părere de rău, dinaintea preotului, sacul cu răutăți, care nu-ți lasă sufletul să zboare liber spre cer. Pui o nouă temelie, un început bun vieții tale, făgăduind să lupți cu ispitele, să ocolești mrejele patimilor. Copilul învăța și că toată această luptă culminează cu momentul cuminecării, când Trupul și Sângele Domnului ­devin una cu trupul și sângele tău, reînnoindu-te pe de-a-ntregul.

Poate că lucrul esențial pe care îl învăța un copil, în așteptarea Nașterii Domnului, era că viața omului se orientează, cu totul, spre Dumnezeu, până la detaliile ei aparent banale. Astfel, hrana nu era un simplu mijloc de întreținere a vieții terestre, efemere, ci devenea prilej de comuniune cu Hristos, Cel Care îi dăruia adevărata viață, nepieritoare. De Crăciun, gospodinele coc și astăzi turte, colaci, covrigi. Turtelor li se mai spuneau și „pelincele” sau „pelincuțe”. Aveau formă rotundă pentru că ele închipuie scutecele Domnului, despre care, în popor, se credea că au formă rotundă. Colacii vor împodobi masa de Crăciun, iar colăceii și covrigii vor fi folosiți ca materie de „troc”: gazdele îi vor răsplăti cu ei pe colindătorii care le vor ura la fereastră. Obiceiul de a-i recompensa cu bani a pătruns târziu în satul de odinioară. Asta ­fiindcă banii, gologanii, erau rari? Sau pentru că mentalitatea satului nu era confiscată, cu totul, de mentalitatea materialistă?

Fără colindători, Crăciunul nu era complet

Copilului de odinioară i se mai servea o lecție importantă pentru viață. Învăța de timpuriu că el este ceva, o celulă vie și importantă dintr-un organism social: comunitatea. Nu exista sărbătoare trăită individualist, între patru pereți. În apropierea praznicului Întrupării Domnului, colindatul, ca fenomen social, începea cu „Moș-Ajunul”. Copiii de vârstă mică porneau, de obicei, pe 24 de­cembrie, prin sat cu traistele atârnate de gât. Cu glasurile care înfruntau frigul urau: „Bună di­mineața la Moș Ajun/ Bună dimi­neața la Moș Ajun /Boi, vaci,/ Cai, oi și porci,/ Sănătate/ Bogătate,/ Că-i mai bună decât toate”. Își încheiau urările cu: „Noi ieșim, Dumnezeu intră”, arătând astfel că asupra omului respectiv și a locuinței sale va rămâne binecuvântarea lui Dumnezeu. Nici ­copiii un pic mai mari nu stăteau cu mâinile în sân. Intrau în rolul de „crai” sau de „stelari”. Le ­întrebau pe gazde: „Cine primește steaua frumoasă și luminoasă?/ Stea frumoasă, luminoasă/ De la Dumnezeu trimeasă”. Prin urmare, în satul românesc de ieri și de azi, colindătorii de orice vârstă sunt priviți ca mesageri ai Domnului, ca vestitori ai Nașterii Sale. Colindele nu sunt niște cântece banale, iar colindătorii nu sunt simpli cântăreți care își etalează repertoriul doar pentru a desfăta auzul gazdelor.

„Să vă întind în cer cortul/ Să vă dau Raiul cu totul”

La rândul lor, tinerii mergeau cu Vicleimul sau Irozii. Un teatru popular, asemeni teatrelor din piețele și târgurile medievale, ­care avea darul de a readuce în prezent momentele importante ale Nașterii Domnului, care culminau cu intriga țesută în jurul planurilor urzite de Irod. Începutul Vicleimului era un veritabil memento mori, în care se reliefa importanța pocăinței, lepădării de păcate și a faptelor bune în perspectiva veșniciei, trăită în ­lumina lui Hristos: „Omule, omule, creștinule,/ Părăsește-te de păcate,/ Și fă iscusite fapte/ Că la ceasul cel de moarte/ A te găti nu se poate./ Strâns-ai pre lume/ Și nu știi cui rămâne./ Cine știe cum se va întâmpla,/ Te-or pomeni feciorii ori ba!/ Dar mai bine să-ți fii făclie gata,/ Când se va deschide poarta/ Să mergem la rai,/ Să mergem cântând și dănțuind./ Și pre Domnul lăudând./ Că la vremea cea de apoi/ O vrea să ne cheme și pre noi;/ Să ne dăm seama pre rând/ Câte am făcut pre pământ,/ Nu mai multe, numai toate,/ Numai câte sunt scrise la izvoade./ Veniți ale mele gloate,/ Să vă întind în cer cortul/ Să vă dau raiul cu totul/ Amin”.

Colinda începea de la casa preotului 

Mergând la colindat, copiii și tinerii învățau ce este aceea o ­ierarhie și cât de importantă este ea în viață. Ceata de colindători avea un șef, un vătaf. Acesta nu avea doar sarcina de a conduce grupul colindătorilor, ci și de a-i apăra, în situația în care ceata era primejduită de cei care râvneau să-i deposedeze de bani sau de bunurile primite în schimbul urărilor - colacii, covrigii, carnea sau cârnații de porc, merele, nucile. Pe de altă parte, de obicei, colindatul începea din curtea preotului, copiii sau tinerii primind binecuvântarea sa, înainte de a străbate, de-a lungul și de-a latul, satul. După casa preotului urmau alte case, în funcție de importanța rangului - recunoscut de toți localnicii: se colinda la învățător, la notar, apoi urmau rudele, prietenii, cunoștințele, ­vecinii.

Textele colindelor hrăneau sensibilitatea sufletelor aflate în plină formare. Imaginile poetico-teologice, desprinse din ele, erau pe cât de frapante, pe atât de puternice. În colinde, grâul, de pildă, un aliment esențial în hrana omului, „de ­frumos/ E frumos,/ Că-i fața ­Domnului Hristos”. Tot din textele populare aflăm că ei, colindătorii, „vă vin cu Dumnezeu,/ Să vă mântuie de rău./ Mititel/ Și-nfășețel,/ Fașă albă de mătase,/ Cu scufia de bumbac,/ Bătută cu diamant,/ Iar în vârful scufiței/ Este o piatră nestemată /Ce cuprinde țara ­toată,/ Țarigrad pe jumătate”.

Copiii aflau de la bunica și străbunica un lucru extraordinar: anume că între Crăciun și Anul Nou cerurile sunt deschise. Le văd doar cei curați la inimă, numai aceia care sunt socotiți drepți înaintea lui Dumnezeu. Un mijloc ideal pentru a-i transmite unui suflet fraged că Dumnezeu și sfinții Săi ne sunt aproape, ne ascultă rugăciunile, ne sar în ajutor când ­suntem în necaz sau nevoie.

Tradiția strămoșească îl învăța pe copil și care ar trebui să îi fie prioritățile în viață

Întreaga familie, în straie noi și curate, mergea în zorii sărbătorii Nașterii Domnului la biserică. Se rugau acolo împreună cu vecinii și cunoscuții lor, mulți se împărtășeau, apoi reveneau acasă ducând în desagă o parte din bucatele de curând sfințite de preot. Întreaga familie se așeza în jurul mesei, iar cele din care se înfruptau erau cele sfințite la biserică. Înainte de a se bucura de ele, ­făceau împreună o rugăciune. Și parcă toate (cârnații, sarmalele, carnea de pui sau de porc gătită, cozonacul, colacii, pelincuțele) ­deveneau și mai gustoase.

Anul 2020 a fost unul dificil. Ne-a solicitat toate resursele sufletești, punându-ne în situații cu totul și cu totul noi, provocându-ne stări de angoasă, frică, ­anxietate produse de incertitudinea zilei de mâine. Telemunca și teleșcoala au sporit, în multe cazuri, emoțiile negative. În pofida tuturor restricțiilor (necesare, de altfel) ne putem aminti de cei dragi. Fiindcă sărbătoarea Nașterii Domnului este o sărbătoare a familiei, a comuniunii ­între suflete. Dacă nu îi vom putea vizita, putem, în schimb, să comunicăm cu ei, să le ascultăm cu atenție grijile, nevoile, dorin­țele și, pe cât posibil, să venim în întâmpinarea lor. Le putem trimite daruri, convinși fiind că în aceste vremuri tulburi, ele își recapătă valoarea pe care o aveau odinioară. Poate nu îi vom putea primi în casele noastre pe colindători, dar nimeni și nimic nu ne va împiedica să ne desfătăm, ­ascultând colinde. Și, mai presus de toate, vom fi cu Domnul nostru Iisus Hristos - prin participarea la Sfânta Liturghie și prin împăr­tășirea cu Preacuratul Său Trup și Preacinstitul Său Sânge. Cine ne-ar putea vreodată despărți de El - începutul, sensul, deplinătatea vieții noastre? Ciprian Voicilă

joi, 24 decembrie 2020

Colindele Nașterii Domnului, un obicei creștin al Europei



[Publicat în Ziarul Lumina . Fotografia face parte din arhiva Muzeului Țăranului Român.]

 Într-o societate de consum, principala calitate a indivizilor care o compun este capacitatea lor de a cumpăra bunuri și servicii. „A cumpăra” devine un act la fel de necesar ca „a te hrăni” sau „a te îmbrăca”. În fapt, primul devine condiție necesară pentru celelalte. Dar cât cumpărăm și cât de mult ne putem identifica cu rolul nostru de cumpărători fideli?

Ne putem întreba și în ce măsură sărbătorirea unuia dintre cele mai semnificative praznice ale creștinilor - Nașterea Domnului - este dependentă de capacitatea financiară a fiecăruia dintre noi. Este firesc să cumpărăm? Cât? Dar dacă am ajunge „la sapă de lemn”, cum spuneau străbunii noștri, fără nici o resursă financiară, acest lucru ne-ar umbri total bucuria lăuntrică a Nașterii Domnului?

Bunul simț și inteligența noastră practică ne îndeamnă să nu cumpărăm mai mult decât avem de gând să consumăm. Uneori ne abatem de la această regulă, când cumpărăm din impuls sau când încercăm să compensăm prin acest act nevoi superioare, spirituale, pe care le conștientizăm doar parțial: nevoia de afecțiune, nevoia de recunoaștere socială, nevoia de a fi stimați. Cine se identifică total cu rolul social al cumpărătorului își neglijează ființa profundă, spirituală. Etologul Konrad Lorenz considera că unul din atuurile unei tradiții este acela că ea îți pune la dispoziție răspunsurile corecte, verificate în timp, la marile întrebări ale vieții. Este suficient, deci, să privim atent la mărturiile despre cum prăznuiau românii de odinioară sărbătoarea Întrupării Domnului pentru a recâștiga dreapta măsură, buna raportare la timpul sacru, sărbătoresc. Cu atât mai mult cu cât raportarea noastră la stricta actualitate ar putea fi riscantă, înșelătoare: observăm, an de an, cum în apropierea sărbătorii Nașterii Domnului, Moș Crăciun este folosit ca un ideal agent de vânzări: vinde orice - de la tichete de vacanță sau decorațiuni interioare până la pizza („Pizza Moș Crăciun”) și smartphone-uri.

Din colindele românești transpare, în primul rând, bucuria pură a omului, a întregii creații că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a pune capăt morții, păcatului, stricăciunii. Pentru țăranul român, Nașterea Domnului era un moment unic, în care era recapitulată geneza universului. Ai impresia că toate stihiile cosmosului au fost chemate să ia parte la acest eveniment grandios. Un colind pe care cetele de colindători îl cântă în ajunul Crăciunului spune: „Ce sară-i această sară?/Sara mare-a lui Ajun,/ Mâne-i ziua lui Crăciun,/ De-a născut și Fiul-sfânt,/ Fiul sfânt/pe-acest pământ/Mititel, înfășățel;/ Fașa-i verde, de mătasă,/ Scuticel/de bumbăcel,/ Cârpe-s albe de fuior,/ Legănel/de păltinel./ Ploaia caldă/ de mi-l scaldă,/ Neaua ninge,/ nu-l atinge./ Vânt tragănă,/ de-l leagănă,/ Tri zânioare mi-l apleacă./ Dacă Domnul sfânt năștea,/ Mare lucru ce-mi făcea?/ Face ceriul și pământul,/ Face ceriu-n două zile/ Și pământu-nalte două”. Într-un alt colind se cântă: „În ­curtea lui Moș Crăciun/ S-a născut un Domn prea bun;/ S-a născut un Domn frumos,/ Cu numele lui Hristos,/ Mititel,/ Îi mititel,/ Râde Dumnezeu la el,/ Că e Fiul cerului/ Și Domnul pământului”.

Timpul sacru al Întrupării Domnului transfigurează întreaga realitate

Actele obișnuite care compun viața cotidiană - așezarea la masă, faptul de a mânca sau de a bea devin mijloace prin care ființa umană intră în contact cu sacrul, iar aceste gesturi mărunte devin puternice, semnificative. Într-un colind românesc ne este descrisă starea de așteptare a stăpânului casei, din ajunul Nașterii Domnului, și minunile care o însoțesc: „Șade dumnealui la masă/ C-un pahar de vin pe masă;/ Pe toarta paharului,/ Scrisă-i floarea soarelui;/ În fundul paharului,/ Scrisă-i floarea raiului./ Arde nouă lumânări./ Pică-și nouă picături,/ Dintr-aceste picături,/ A purces pârău de vin”.

Colindul de Crăciun și Anul Nou este o datină specifică întregii Europe și, totodată, o datină creștină fiindcă - potrivit afirmației etnografului Petru Caraman - „o găsim numai la popoarele creștine, și anume având loc cu prilejul uneia din cele mai mari sărbători creștine: Naș­terea Domnului”. Etnografii au identificat opt tipuri de colinde care se cântau pe teritorul României, care, în marea lor majoritate, au supraviețuit în timp. În primul rând, colindatul propriu-zis, care se desfășoară fie în noaptea de dinaintea Crăciunului, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului. Apoi, colindatul copiilor, care are loc în ajunul Crăciunului, colindele micuților fiind, în fapt, urări scurte, percutante. Al treilea fel de colind este Plugușorul, care se cântă la Anul Nou și are ca scop influențarea benefică a recoltei care va fi obținută de gospodari în anul ce vine. Vine la rând umblatul măștilor, acestea însoțind de Anul Nou fie plugușorul, fie cetele de colindători. Vasilca reprezintă un obicei dispărut astăzi, în care se mergea cu uratul din casă-n casă, fie în dimineața Anului Nou, fie în ajun, cu o tavă pe care se găsea un cap de porc (tăiat de Ignat, pe 20 decembrie) ornat cu flori, fructe, panglici și oglinzi. Sorcova a rămas un obicei păstrat. De obicei, copiii între 3 și 9 ani colindă casele, în dimineața Anului Nou. În timp ce le urează să aibă spor și sănătate, micuții îi ating ușor pe cei mari cu mlădițe proaspăt înmugurite, înverzite sau chiar artificiale, cum am văzut că au apărut în ultimii ani. Cu Steaua merg tot copiii, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului, fie de la Crăciun la Bobotează. Ultima categorie de colinde, Vicleimul sau Irozii,este un teatru religios cu care se colindă, în anumite zone etnografice, satele, de la Crăciun până la Bobotează.

De Crăciun, „Domnu-ți calcă prin ogradă...”

În tot spațiul creștin-european colindătorii sunt primiți în casele oamenilor ca vestitori ai Domnului. Într-un colind românesc se afirmă: „Cu colindul azi venim/ Și pe Domnul vi-L vestim,/ Că S-a născut Domn frumos,/ Numele lui e Hristos”. Iar la sfârșit, colindătorii le urează casnicilor să se împărtășească din darurile alese ale Domnului, bucuria, pacea, sănătatea, izbăvirea de vrăjmași: „Să vă dea Hristos de toate:/ Bucurie, sănătate,/ Pace-n casă și în țară,/ Și nici un dușman pe-afară”. Iar într-un final de colind, celor care i-au primit în bătătură li se urează: „Sus în poarta lui Hristos,/ Rămâi, om bun, sănătos/ Cu-ai tăi frați, cu-ai tăi părinți,/ Ai lui Dumnezeu să fiți,/Să trăiți./ Să mărginiți,/ Ca stelele cerului,/ Ca florile mărului”.

Rostul simbolic al colindatului este să aducă prosperitatea în casele și țarinele oamenilor care îi primesc. Într-un colind ucrainean întâlnim un scenariu în care Dumnezeu Însuși, prin intermediul colindătorilor, îi înmul­țește gazdei animalele, grânele, iar în final sănătatea: „Ei, panul nostru gospodar.../ Ia privește luna nouă,/ Domnu-ți calcă prin ogradă,/ Dă la vaci câte trei bolfe,/ Binecuvântând pe cele sterpe,/ Iar la anu care vine îți va da și mai mult bine.../ (...) Domnu-ți calcă prin căsuță,/ Să ai spor, pânza-n trei ițe,/ Suveicile-n fire patru.../ (...) Ei, vă calcă Domnu prin ocol,/ Ei, și să fiți toți sănătoși,/ Toți sănătoși, la mulți ani”.

Aceleași urări le întâlnim la polonezi. După ce au primit darurile, colindătorii le spun gazdelor: „Domnul să te răsplătească, gospodare, pentru ăst colind,/ Și dumitale, gospodino, așa să ți se întâmple:/ În casă și pe câmp, în grădină, pe ogor,/ Fiecare văcuță să vă fete, o doniță de lapte să vă dea,/ Fiecare găinușă de trei ori să cadă cloșcă,/ Porcii și purceii, mieii, vițeii/ Să vi se înmulțească, să fie grași...”

Textele colindelor ne reamintesc un adevăr pe care îl uităm adesea: Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este însoțită de prosperitate, de reînnoirea vieții. Noi, însă, nu trebuie să ne fixăm atenția asupra bunăstării, riscând să devenim captivii ei, ci, după Cuvântul Domnului, să căutăm mai întâi Împărăția Lui, iar toate celelalte ni se vor adăuga nouă. Ciprian Voicilă



joi, 26 noiembrie 2020

O nouă mărturie despre minunile săvârșite de Cuvioasa Parascheva


 
În luna ianuarie 2019 am fost depistat cu cancer de colon (un polip la distanță de 30 cm de rect), pentru care am urmat mai multe investigații (colonoscopii cu biopsii repetrate).
Toate acestea întâmplându-se în plină pandemie. Menționez că sunt un pensionar în vârstă de 81 de ani și care deja sunt cunoscut cu mai multe afecțiuni, printre care și un cancer sangvin, pentru care urmez de 7 ani un tratament: merg lunar la control la hematologie, la Spitalul Fundeni.
Am încercat să găsim un doctor de specialitate unde puteam să facem mai multe investigații și ulterior operația. Inițial, am început demersurile prin investigații medicale mai amănunțite (markeri tumorali, CT, analize de sânge). Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, între timp am găsit și un chirurg dispus să mă opereze, în cadrul Spitalului Sfânta Maria.
În urma multiplelor tentative de internare (amânări survenite din cauza depistării mai multor cazuri de Covid în spital, inclusiv în ATI), procedura s-a prelungit cu aproximativ 3 luni. În tot acest timp am căutat chiar și varianta intervenției chirurgicale în alt spital, dar din nou am întâmpinat problema listelor lungi de așteptare. În final, în data de 12 octombrie 2020, am primit telefonic confirmarea internării.
M-am prezentat și am urmat toate procedurile pentru intrarea în operație. În ziua de 14 octombrie, de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, au început investigațiile amănunțite cu o nouă colonoscopie, urmând să așteptăm decizia chirurgicală. În urma acestei investigații, s-a constatat că locul de unde fusese extirpat polipul în luna martie nu se mai poate observa, inclusiv noul rezultat al biopsiei nu relevă urmă de cancer.
Concluzia este că Bunul Dumnezeu, prin sfinții Săi, inclusiv prin Sfânta Cuvioasă Parascheva, prin rugăciunile familiei, prietenilor si a acatistelor date la sfintele biserici (printre care și la un schit din Orșova) s-a petrecut această mare minune cu subsemnatul.
Nu am cuvinte să mulțumesc Bunului Dumnezeu întru totul față de binele pe care l-a făcut cu mine. Totuși, cu simplele mele cuvinte scrise, mulțumesc din tot sufletul și din toată inima, cu recunoștință față de Bunul Dumnezeu si de Maica Preacurată si Binecuvântată, Sfânta Maria, și să mă sprijine în faptele bune pe care doresc să le îndeplinesc. Amin! (Vasile Clănțău)

vineri, 20 noiembrie 2020

„Familia este locul în care înveți primii pași în viață”

 


Părintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei mai înfocați trăitori pentru ­Hristos pe care Bunul Dumnezeu ni i-a dăruit în negurosul şi învolburatul secol XX. În cristalizarea personalității sale de excepție, un rol determinant l-a jucat mediul social, spiritual în care s-a plămădit. Pus în postura de a-şi rememora zorii existenței, Avva Arsenie povestea: „Mă cheamă Papacioc. Pentru că ­străbunicul meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: Popă cu cioc - Papacioc. Dar la ­origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomița, unde era câmpie. Satele erau rare”. 

 O amprentă vie, de neşters, în sufletul micuțului Anghel Papacioc a lăsat-o mama sa, Stanca. Ea i-a dăruit cea mai prețioasă nestemată din lume: credința în Domnul nostru Iisus Hristos, dezvăluindu-i câte ceva din nesfârşitele ei taine. ­Părintele Arsenie rememora adesea următoarea întâmplare: „Eu o întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: De ce dă din picior? Iar mama-mi zicea: Se-nchină, ­mamă...! Vasăzică eu de ce să nu mă-nchin?!” 

 Importanța mediului ­familial în devenirea ­psihologică a copilului 

Propovăduitor al unei stări de prezență continuă a inimii credinciosului în Dumnezeu, părintele Arsenie le reamintea părin­ților şi educatorilor că principalul scop paideic este să îi sădeşti copilului în inimă o credință vie, lucrătoare: „Să-i creşteți (pe copii) să se mântuiască. Familia este locul în care înveți primii paşi în viață, acolo te formezi ca om în cei şapte ani de-acasă. Apoi, şcoala şi biserica îți ­desăvârşesc educația”. Părintele Arsenie accentua rolurile diferite, bine definite, pe care le au în educația micuților mama şi tata: „Este foarte important ca un copil să aibă ambii părinți, ca să-l îndrume. Tatăl îi asigură traiul, îl ocroteşte şi-l poate învăța multe. Mama îl hrăneşte, îl îngrijeşte când e bolnav, îi dă balsam pentru sufletul rănit, sădeşte în copil încrederea în viitor. Mama naşte, mama renaşte”. 

 Blândețea ca metodă ­pedagogică și limitele ei 

Noi, părinții, nu de puține ori ne găsim în fața întrebării stringente: Cum trebuie să mă port cu copilul meu? Mai aspru? Întotdeauna cu blândețe? Avva Arsenie accentua importanța exemplului viu pe care i-l dă părintele copilului şi milita pentru cultivarea blândeții: „Ca metodă tot blândețea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în piele învățătura ta. Dar dacă te porți blând cu el, copilul tatii, copilul mamii, uite aşa..., el ascultă, dar înregistrează şi el - poate să facă şi nebunii -, el a înregistrat de la tine un cuvânt, pe care nu l-a înregistrat prin asprimea ta, ci prin blândețea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: «Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!» Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândețea.” Uneori, ne învață părintele Arsenie, noi, părinții, trebuie să recurgem la puțină asprime, dacă situația o cere. Altfel, copilul va creşte având ca şi centru al personalității sale narcisiste propriile dorințe şi respingându-l constant pe imperativul „trebuie”: „Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viață. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învățat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învățat şi el. Şi-ți învață şi faptele tale. Deci să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru!”. 

 Mama și tata, apoi profesorul 

Remarcabila sa experiență duhovnicească i-a permis să descopere o fațetă a educației practicate în prezent care, de obicei, este ocultată, trecută sub tăcere: de multe ori, anumite aspecte ale procesului pedagogic vin în contradicție cu învățătura creștină. Ce ar trebui să facă părintele în acest caz? Avva Arsenie ne oferă un răspuns tranșant, în perfect acord cu viața sa de mărturisitor, neumbrită de vreun compromis: „Și la școală îi obiș­nuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necreștină. El (copilul) trebuie învățat să spună ce s-a întâmplat la școală și părinții să îndrepte cu orice chip greșeala enormă pe care a făcut-o un pedagog. Sunt mai puțini copiii care spun: «Eu fac așa pentru că m-a învățat profesorul», însă aproape toți spun: «Așa m-a învățat tata sau mama». Pentru că aici e dragostea simțită de toți, din partea tuturor”. Educația nu se încheie odată cu sfârșitul copilăriei. De obicei, adolescența și tinerețea sunt vârste psihologice în care valorile moștenite de la înaintașii noștri sunt puse sub semnul întrebării. Părintele Arsenie are un cuvânt și pentru tineri: „(Tinerii) mai întâi să prețuiască cu adevărat valorile reale ale existenței. Să se întrebe: Cine m-a creat? Trebuie să fie un Mare Meșter! Aștept de la tineri să se deștepte, să descopere care sunt scopurile ultime ale vieții”.  

Suntem chemați să luptăm pentru idealuri mărețe, nu mărunte 

Părintele Arsenie Papacioc ne relevă şi un alt adevăr profund al vieții: o educație al cărei scop final este cariera, obținerea unei diplome care să ateste specializarea noastră într-un domeniu, este binevenită, întrucât ne ajută să ne adaptăm mai bine la solicitările viitorului. Pentru noi, creştinii, însă, scopul suprem este mântuirea, întâlnirea cu Hristos - un scop pe care lumea l-a refuzat odinioară şi îl respinge şi astăzi. Spunea vrednicul de pomenire părinte Arsenie: „Lumea este obişnuită să meargă pe un făgaş normal, fără să se angajeze, psihologic vorbind, la o luptă dincolo de ceea ce suntem - să împlinească cuvântul Sfintei Scripturi. (...) Lupta nu trebuie dată pentru idealuri mărunte, ci numai şi numai pentru idealul cel mai înalt - mântuirea. Dacă lupta ta este să termini o facultate, să ajungi medic sau inginer, acesta este un ideal mărginit”. Iar scopul acestei lupte este dobândirea adevăratei libertăți: izbăvirea de patimi prin și pentru Hristos. O luptă pe care fiecare creștin este chemat să o dea, din postura socială în care se găsește: „Luptă este să-ți capeți libertatea în funcție de prezența lui Dumnezeu în ființa ta. Este vorba de o libertate față de marea răspundere pe care o avem de a folosi timpul cum trebuie, singurul timp pe care îl avem, să ajungem cu orice chip să fim și noi oamenii lui Dumnezeu. (...) (Omul) să-și facă educația prezenței inimii la Dumnezeu, acolo unde își desfă­șoară arhitectura, acolo unde face inginerie, acolo unde ară cu plugul. El să aibă o relație cu Dumnezeu”. Ciprian Voicilă

luni, 26 octombrie 2020

Pelerinajul religios - un prilej al regăsirii de sine


[Articol publicat în Ziarul Lumina ]

Mi s-a întâmplat să stau de două ori la rând la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. Un bun prilej să fac, pe cont propriu, ceea ce în limbajul de specialitate al etnologilor şi antropologilor se numeşte „observaţie participativă“.

În urma celor 24 de ore, cumulate, petrecute în proximitatea Cuviosului am ajuns la câteva concluzii pe care le voi împărtăşi cu dumneavoastră, cititorii.

În perioada sărbătoririi lui, moaştele Sfântului Dimitrie creează un pol mai mult decât semnificativ pe harta Bucureştiului. Pentru câteva zile, problemele economice, politice, care ne-au acaparat în ultima vreme aproape la toate nivelurile existenţei, cad într-un plan secundar. Timp de trei zile, cel puţin pentru miile de credincioşi din Bucureşti, dar şi din ţară, care vin să i se închine ocrotitorului Bucureştilor, viaţa reintră în hotarele firescului. Oamenii regăsesc tărâmul realului. Şi nu e puţin lucru, într-o lume în care se vrea ca limitele dintre lumea reală şi cea virtuală să fie şterse, ba chiar să prevaleze domeniul virtualului. Oamenii redescoperă ierarhia firească a valorilor, care a definit dintotdeauna fiinţa umană: dimensiunea transcendentă, raportul cu Dumnezeu, şi relaţia egalitară cu semenul nostru. Aşteptând ore în şir la rând la moaştele Sfântului Dimitrie m-am convins de veridicitatea observaţiei de mai sus.

Am constatat cum credincioşii care stau cuminţi pe Dealul Patriarhiei vin la Sfântul Dimitrie impulsionaţi, în principal, de două mobiluri: vor să îi aducă un prinos de jertfă Sfântului şi vin să îi destăinuie necazurile care i-au împovărat, le-au adumbrit bucuria de a trăi, convinşi fiind că Sfântul va mijloci pentru ei şi multe din noianul problemelor vor dispărea fără de urmă.

Pelerinajele anuale pe care credincioşii le fac la Cuvioasa Parascheva, la Sfântul Dimitrie Basarabov, la Mănăstirea Nicula relevă faptul că Predania - Sfânta Tradiţie a Bisericii - este vie, veche şi nouă în acelaşi timp. Ne amintim de moş Gheorghe Lazăr (1846-1916), prototipul pelerinului român, care în primăvara anului 1884 a pornit spre Ierusalim având un toiag într-o mână, iar într-o traistă Sfânta Scriptură şi Psaltirea. A ajuns la Mormântul Domnului, a stat în Cetatea Sfântă 40 de zile, apoi a vieţuit un an de zile în mănăstirile din pustia Iordanului şi a Sinaiului şi mai mult de un an în Sfântul Munte Athos, iar spre sfârşitul vieţii, după un pelerinaj pe la toate mănăstirile din Moldova, s-a stabilit în clopotniţa ridicată de Sfântul Ştefan cel Mare în centrul oraşului Piatra Neamţ.

Stând timp de doi ani, cam 12 ore de fiecare dată, la rând la moaştele Sfântului Dimitrie, am cunoscut o altă faţă a României, nebănuită, despre care aş fi crezut - la o privire superficială - că a dispărut în negura vremii. Sociologul francez Jean Baudrillard remarca paradoxul societăţii de consum: într-o eră a comunicării tehnologice, maxime, a dispărut comuniunea dintre oameni. Stând în mijlocul credincioşilor, mi-am dat seama că impulsul de a intra în comuniune cu celălalt nu a murit cu desăvârşire: a intrat în amorţire. Dar, într-un context favorabil, el renaşte spontan în grupurile mici, animate de valori comune. Oameni care nu s-au văzut niciodată se întâlnesc la poalele Dealului Patriarhiei, fac cunoştinţă, îşi deschid sufletele unii faţă de ceilalţi, îşi împărtăşesc necazurile, se încurajează reciproc, redescoperă valoarea fundamentală a nădejdii în Dumnezeu. După cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos“ (Galateni, 6, 2). Credincioşii regăsesc în străfundul fiinţei proprii fraternitatea, acel „sentiment de duminică“.

Aici dispar pentru câteva ore inegalităţile de orice fel, naturale sau sociale. Raporturile interumane nu se mai stabilesc pornind de la diferenţele de statut, inteligenţă, grad de cultură etc. Fiecare redescoperă în el şi în ceilalţi calitatea sa esenţială: suntem fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Orele petrecute la rând la moaştele Sfântului Dimitrie m-au făcut să înţeleg că există o dimensiune iniţiatică, în cel mai clasic sens cu putinţă, în toată această aşteptare a pelerinilor. Ea devine evidentă la lăsarea întunericului, când oboseala trupului devine din ce în ce mai simţită, iar frigul dimineţii ce stă să vină începe şi el să dea primele semne. Credinciosul caută în sine puterea de a rezista până la capăt, recurgând la întregul „arsenal“ pe care îl are la îndemână: citeşte acatistul Sfântului Dimitrie, rosteşte ore în şir „Doamne Iisuse“, îşi alungă somnul întreţinându-se verbal cu credincioşii care îi stau în preajmă, rememorează anumite episoade din viaţa sa. În orice probă iniţiatică, spun istoricii religiilor, etnologii, antropologii, fiinţa umană acceptă să fie supusă la diverse probe, pentru ca la finalul ritualului iniţiatic să acceadă la un nivel ontologic superior, la un preaplin de fiinţă. Dacă nerăbdarea, foamea, somnul, frigul sunt principalele obstacole pe care trebuie să le învingă pelerinii, beneficiul ultim pe care îl simte cât se poate de concret fiecare suflet care ajunge să se închine în faţa moaştelor Sfântului Dimitrie poate fi descris ca un preaplin de fiinţă, o bucurie lăuntrică, o pace nelumească, un contact cu sfinţenia care adevereşte că Duhul Sfânt este viu şi lucrător. Şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Mult mai aproape decât bănuim noi. Ciprian Voicilă

marți, 15 septembrie 2020

Prodromița, darul Maicii Domnului pentru închinătorii ei

(Articol apărut în Ziarul Lumina)  

Pelerinul care a poposit pentru prima dată în Sfântul Munte simte fizic, îndrăznesc să spun, că a ajuns în „grădina Maicii Domnului”. Pășește pe drumurile care leagă între ele chiliile, schiturile, mănăstirile, bucurându-se de aerul sfințit care parcă îi preschimbă simțurile. Un aer care, paradoxal, îmbină rarefierea crestelor muntoase cu mireasma sărată a mării cu sclipiri diamantine. Văzduhul palpită de prezența tainică a Împărătesei cerurilor, iar pământul care poartă pașii pelerinului mărtu­risește, în felul său, aceeași stare de pre­zență. În Sfântul Munte, toate câte ți se petrec se întâmplă cu știrea ei. Iar inima ta înțelege, până în străfundurile ei, asta. 

Acoperământul înrourat, dulce-protector al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, i se face cunoscut pelerinului și altfel: prin zecile, poate sutele de icoane făcătoare de minuni ale ei. Toate au nume fascinante - Pantanassa, Glykofilousa, Galaktofilousa, Ivironita, Trikerousa -, toate ascund în spatele înfățișării lor născătoare de evlavie câte o întâmplare minunată. Și aproape că nu există mănăstire care să nu adă­postească un astfel de prețios odor. Primul imbold pe care pelerinul român îl simte, odată ajuns în schitul românesc Prodromu, este să pătrundă în sfântul locaș, să îngenuncheze înaintea vestitei icoane de aici - Prodromița - și ­să-și deșarte dinaintea ei preaplinul inimii - grijile apăsătoare, durerile sufocante, nădejdea în mai bine. Această mărturisire nu ar fi posibilă fără credința profundă că Stăpâna cerului și a pământului este acolo, dinaintea sufletului creștin, că îi ascultă durerile, gata fiind să i le aline, să îi ușureze sufletul, revigorându-i puterile lăuntrice. 

 Truda omului și darul Stăpânei cerurilor 

Cum a fost izvodită icoana Maicii Domnului „Prodromiţa”? Ctitorii schitului, ieroschimonahii Nifon și Nectarie, în 1863, au pornit spre patria-mamă pentru a strânge ajutoare necesare traiului de zi cu zi, având în suflete și dorința arzătoare de a afla, dacă Domnul va îngădui, o icoană tămăduitoare a Maicii Sale, la care pelerinii care ar poposi în schitul lor să primească alinarea sufe­rințelor sufletești și trupești. Căutând un iconar care să fie nu doar înzestrat cu har artistic, ci și trăitor al credinței în Hristos, care să împletească osteneala ­picturii cu aceea a postului și rugăciunii, au găsit în Iași pe bătrânul Iordache Nicolae. Acesta a acceptat să le picteze icoana Maicii Domnului, deși le-a mărturisit că „el nu poate lucra acum ca mai înainte, pentru că a îmbătrânit și îi tremură mâinile”. ­Ieroschimonahii Nifon și Nectarie însă l-au sfătuit „să se silească și să aibă credința că îi va ajuta ­Maica lui Dumnezeu”. Urmând tradiția iconarilor, bătrânul Iordache a isprăvit mai întâi, destul de repede, fondul și veșmintele, apoi a pictat chipul Maicii Domnului și al Fiului ei iubit. Mai rămânea să le finiseze și icoana ar fi fost gata. O zi întreagă, de la ivirea primelor raze ale soarelui până în amurg, a încercat el să desăvârșească sfintele chipuri, zadarnic însă: „Nu numai că n-a putut să le îndrepteze, ci mai mult le-a stricat, încât au rămas cu totul fără de chip, strâmbe, urâte și nepotrivite”. Fiind cuprins de amarnică deznădejde, a abandonat lucrul la icoană, gândind în sinea sa: „Păcat de osteneală și de postul ce am dus atâtea zile lucrând la această icoană în zadar. Dumnezeu să mă ierte, nu știu ce să mai zic, că de astă-noapte cu toată silința mă chinuiesc și nu pot să le îndreptez, ba încă acum chiar desăvârșit le-am stricat, făcându-mă ca un ieșit din minți și ca și cum mi-aș fi uitat tainele artei mele”. S-a întâmplat ca în acea zi să îl viziteze pe bătrânul iconar părinții Nifon și Nectarie, care, observând cum se urâțiseră chipurile, deși s-au gândit în sinea lor că nu sunt vrednici de un asemenea dar din partea Maicii Domnului, l-au încurajat pe iconar să continue icoana cum îi va sta în puteri, iar ei i-o vor plăti și o vor duce în Sfântul Munte. Seara lăsându-se peste capitala Moldovei, bătrânul iconar a așternut o pânză peste icoană, a încuiat odaia de lucru și s-a culcat mâhnit și flămând, nu înainte de a-și înălța către cer rugăciunile. 

 Iașiul e cuprins de freamăt și de evlavie  

În zorii zilei de 28 iunie, s-a petrecut ceva care depășește limitele înțelegerii minții omenești. Iată cum descrie încercatul iconar minunea negrăită, potrivit propriei mărturii datate 29 iunie 1863: „După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut 3 metanii Maicii lui Dumnezeu ca să-mi lumineze mintea spre a isprăvi sfânta ei icoană. Și când m-am dus ca să pornesc lucrul: O! Prea slăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! Am aflat chipurile îndreptate desăvârșit precum se vede. Și văzând eu această minune, n-am mai adăugat nimic cu condeiul meu, ci numai am așternut lustrul ce se cuvenea, deși cu greșeală am făcut eu aceasta, a așterne lustrul peste o asemenea minune. Aceasta este povestirea acestei sfinte icoane”. Ducându-se vestea, mult popor s-a strâns în casa pictorului Nicolae. În cele din urmă, schimonahul Dositei (îngrijitorul metocului schitului din Iași, unde își găsiseră găzduire părinții Nifon și Nectarie) a acoperit cu o pânză icoana și a dus-o acolo. În metoc a ajuns Mitropolitul Calinic Miclescu, urmat de preoți și monahi. Văzând minunea, s-a închinat dinaintea icoanei și a mărturisit: „Cu adevărat mare dar ne-a dăruit Maica lui Dumnezeu prin această minunată și preaslăvită icoană a sa”. Preasfințitul a binecuvântat să se sfințească apa, iar „mulțimea de afară a năvălit în metoc spre a se închina sfintei icoane, cerând a i se citi paraclise și i se da agheasmă, cu care stropindu-se oamenii, a început darul Maicii lui Dumnezeu a lucra prin această sfântă icoană și a face minuni”.  

Ajutorul primit de cei care se roagă ei nu a secat niciodată 

Multe tămăduiri avea să săvârșească icoana Maicii Domnului „Prodromiţa” atât în România, cât și în Sfântul Munte. Astfel, în Iași, un om ai cărui ochi erau bolnavi de albeață, închinându-se plin de credință la icoană, după ce a băut agheasmă și și-a spălat cu apă sfințită ochii, după trei zile și-a recăpătat ­vederea curată. La fel, un om bolnav de lepră, care s-a închinat la icoană și a fost spălat cu agheasmă și-a redobândit sănătatea trupului. Fiul unui boier, aflat pe moarte, s-a vindecat prin rugăciunile părintelui său la icoana „Prodromiţa”, după ce a fost stropit cu agheasmă și a băut din ea. Pe drumul spre Sfântul Munte, în Bârlad icoana i s-a arătat în vedenie unei doamne credincioase, înstărite, care suferea de o boală grea, dar care ezita să se urce în trăsură și să vină să se închine la icoană, gândind că moartea o va găsi pe drum. Făcând ascultare, cinstita doamnă și-a aflat vindecarea chiar în clipa în care s-a urcat în trăsură. Povestea mai apoi: „Cu adevărat pe această sfântă icoană am văzut astă noapte în vis, zicându-mi să vin cât mai degrabă la Bârlad să mă ­închin ei înainte să plece și acum, iată, sunt sănătoasă”. În Sfântul Munte, icoana „Prodromiţa” avea să săvârșească multe minuni. Spre exemplu, prin ea Maica Domnului l-a vindecat pe un pustnic care-și pierduse simțul auzului ca urmare a unei înșelări demonice căreia îi căzuse pradă: fugise, fără binecuvântare, din schit, într-o peșteră, cu gândul să se nevoiască în viața sihăstrească. Cum se ruga el odată, s-a ivit pe cerul înnoptat un luceafăr care un timp a stat în raza vederii sale, apoi a trăsnit, aruncându-l la pământ. Fratele Serghie și-a venit în fire după trei zile, dar nu deplin: îi pierise simțul auzului. Pe 12 iulie, an de an, viețuitorii schitului, laolaltă cu pelerinii, prăznuiesc minunata izvodire a icoanei „Prodromiţa”. O icoană din care Maica Domnului izvorăște viață și tămăduiri. O icoană care le redă și astăzi sufletelor cinstitoare de Hristos și de Maica Sa bucuria, nădejdea, seninătatea. O copie a icoanei „Prodromiţa” se află și la București, la Paraclisul Catedralei Naționale, iar mulți din cei care s-au rugat acolo au primit împlinirea cererilor lor. (Ciprian Voicilă)

vineri, 14 august 2020

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august), în credințe și obiceiuri

Din vremuri imemoriale, praznicul Adormirii Maicii Domnului, cunoscut și ca Sântă-Măria-mare, Sântă-Măria-cea-mare sau Precista-mare, era foarte așteptat de țăranul român. El îl întâmpina „cu aceeași bucurie aproape ca și Paștele sau Crăciunul, «căci postul ei a fost ținut mai abitir ca al Crăciunului»”. (Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., București, 1997, p. 163) Odinioară, în ajunul acestei zile, la fel ca în momentele în care se simțeau primejduiți de ceva, oamenii rosteau această... nici nu știu cum s-o numesc în cuvinte mai potrivite: rugăciune? Descântec? O rememorare, în versuri, a patimilor îndurate de Mântuitorul pentru izbăvirea noastră, a oamenilor, de moarte: „Piatră peste piatră,/ Maica Domnului/ Jos pe piatră ședea,/ Domnul Hristos/ P-altă parte venea./-O! Maica noastră, ce iubești,/Ori dormi, ori odinești?/- O, Doamne, fiul meu/Nici dorm, nici odinesc,/ Puținel somn însomnai/Și mare vis că visai:/Unde te prinsese câinii de jidovi./În Udeia/Te căznea,/Te chinuia,/Cu oțet și fiere te-adăpa;/Te-mbrăcase/Cu cămașă de urzică,/Te-ncinsese/Cu brâu de mărăcine,/Și-ți pusese/Coroană de spini pe cap./-O, Doamne, Maica noastră,/Cum mă vrea bate cu palmele/Peste fața obrazului,/Cu biciu de foc din cer,/L-oi săgeta. (...) – O, Doamne, fiul meu,/Cine va prea zice/Aste sfinte, cuvinte/ Ziua de trei ori/Și noaptea de două ori,/Nici focu' nu-l va arde,/Nici tătarii nu-l va robi,/Nici de ciumă nu va muri”. Femeile, mai ales, merg, dis -de -dimineață, la biserică și, după ce preotul le sfințește, împart credincioșilor struguri, prune coapte, faguri de miere. Apoi merg la cimitir pentru a tămâia mormintele celor dragi, plecați dintre ei. Praznicul este un prilej de bucurie pentru întregul neam (care îi cuprinde pe cei de aici, dar și pe cei de dincolo), pentru întreaga fire văzută și nevăzută. În această zi sfântă, cei care au primit la botez numele de Maria sau Marin au un motiv în plus să se bucure și să petreacă. În trecutul nu foarte îndepărtat se făcea horă în sat. Cei tineri încingeau jocul, iar bătrânii și copiii... băteau „nucii pe la vii, câmpuri și prin grădini”. Tot în acestă zi se tocmeau pândarii, care vegheau strugurii pârguiți de prin vii, iar ciobanii coborau cu turmele de oi din munte, vorba cântecului muscelean: La Sântă-Mărie-mare/ Tulesc oile devale/ Și se duc și nu mai vin/ Pân' la Sfântul Constantin;/ Și se duc și nu mai vin iară/ Pân' la dalba primăvară./ Rămân stâni/ Fără stăpâni,/ Strunguțe/ Fără oițe,/ Scaune făr de băcițe,/ Izvoare/ Făr' de mioare. Ciprian Voicilă

miercuri, 29 iulie 2020

[ casa de-a casa ] [ 84 ] [ duminica lui Ciprian ] [ casa Domnului.12.impresii pe marginea unui pelerinaj ]

Pentru omul religios, pelerinajul este o experiență dacă nu decisivă, cel puțin una importantă. Pentru o vreme, părăseşti lumea ambientală, devenită cu totul banală datorită prea marii familiarități cu ea, şi porneşti la drum atras de farmecul irezistibil al sfințeniei, în multitudinea ipostazelor ei: sfântul mormânt din cetatea Ierusalimului, o mănăstire cunoscută pentru viața aparte a celor care s-au nevoit în ea, luptând aprig împotriva patimilor şi concupiscențelor, sau trupul înmiresmat al unei ființe care a depăşit granițele comunului, atingând culmile celeste ale veşniciei. Mi s-a întâmplat să particip în două rânduri la pelerinajul prilejuit de praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului (pe 27 octombrie). Prima dată am nimerit, pur şi simplu, la rând fiindcă am zărit în marea de oameni o veche prietenă: pe Cerasela. M-am alăturat credincioşilor, alternând sporovăiala, cu clipele de adâncire în sine: mă rugam cu rugăciuni scurte, improvizate, sau citeam acatistul sfântului, uimindu-mă de delicatețea sa sufletească: fiindcă omorâse din greşeală o pasăre, păstorul teofor s-a pedepsit să meargă desculț amar de vreme. Orele se scurgeau ca apa printre degete. Între timp, ni s-a alăturat Angela, cea care avea să-mi devină soție. După 8, 9 ceasuri de aşteptare densă, am simţit apropierea vicleană a oboselii care îți înmuia oasele, a sâcâitoarei nerăbdări, iar la mijirea zorilor acestora li s-a adăugat ca aliat frigul muşcător. Ajuns, în cele din urmă, la poalele dealului patriarhiei, m-am simțit ca un atlet care abia de acum încolo urma să ia startul, din spatele liniei trasate ferm cu creta. Nu mai aveam mult până la țintă. Pelerinajul, deci, avea în el ceva inițiatic: trebuia să înduri cu stoicism foamea care îți rodea ca un şoarece flămând măruntaiele, vântul şficuitor, oboseala de granit pentru a accede la o altă stare, superioară, greu de cuprins în cuvinte: aveai doar câteva clipe la dispoziție să săruți mâna înmiresmată a Sfântului Dimitrie şi să îl rogi să mijlocească la Cel de sus pentru binele celor dragi, pe care îi purtai ca pe o dulce povară în inima ta: rude, prieteni, cunoscuți. Coborai dealul, cu sufletul învăluit într-o oboseală plăcută, în timp ce o mică flacără te lumina şi încălzea pe dinăuntru. (Ciprian Voicilă) Text preluat de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR.

miercuri, 15 iulie 2020

[ casa de-a casa ] [ 77 ] [ duminica lui Ciprian ] [ casa Domnului.11.la drum, spre Cetățuia ]

[Text preluat de aici.] O dată ajuns student în Bucureşti, prin Mircea Stanciu aveam să cunosc un grup de tineri tare faini: prozatorul în devenire Cosmin, misterioasa Michi, Dorian cel totdeauna egal cu sine, iconarul Neluțu, Gabi marele ironist, Anca literata candidă, Mihai rockerul impetuos, Florian cel mucalit, cele două Irine, Ionuț adolescentul în care încremenise parcă un copil, micuța Nils - toți porneau, din două în două săptămâni, la chemarea lui Dumnezeu, pe un loc înalt, stâncos, pe care voievodul Negru-Vodă pusese temelia unui lăcaş de închinăciune. Ajungeam la picioarele călăuzei noastre spirituale - părintele Modest - bărbos, histrionic, dedicat total sacerdoțiului - după ce călătorisem hurducați cu trenul, apoi din ocazie în ocazie până în satul Cetățeni. Niciun pelerinaj nu semăna cu altul. Într-unul, un polițist local încinsese cu noi o discuție despre "Numele trandafirului". Într-altul, Gabi, dacă nu-mi joacă feste memoria, inițiase o convorbire cu unul din copiii romilor care locuiau la baza muntelui, în sărăcăcioasele cocioabe. Aflase astfel că pe micuț îl chema... Van Damme pe 94. De unde se alesese cu un nume atât de exotic? Tatăl său poseda un calendar de perete cu vestitul actor din filmele de acțiune. Iar pe această hartă a timpului scria chiar aşa: Jean-Claude Van Damme - 1994. Multe erau atracțiile Cetățuii: bisericuța săpată adânc în piatră, cavalerul trac gravat pe un perete exterior ei, peisajul cu totul sălbatic în care ochiul se afunda nesățios, bazinul dacic, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului în fața căreia, văzusem la o liturghie, cum candela care ardea mai mereu înaintea ei începuse să se legene, căpătând un amplu şi inexplicabil balans. Nu în ultimul rând, la Cetățuia ne chema dragostea covârşitoare a părintelui stareț Modest. Nu am mai călcat de ani buni pe drumul spre Cetățuia. Când mă cuprinde dorul năprasnic de ea, mă visez pe acele culmi. Dau să cobor, dar zadarnic: rătăcesc inevitabil cărarea care ar fi trebuit să mă conducă la şoseaua principală. Cărarea mă poartă iar şi iar tot în fața bisericuței săpate în piatră. Ce să fie asta? Un semn? (Ciprian Voicilă) . Foto: Marius Caraman

duminică, 5 iulie 2020

[ casa de-a casa ] [ 63 ] [ duminica lui Ciprian ] [ Casa Domnului.09. ] Mirajul Sfântului Munte

Se zice că cine a pus o dată piciorul în „grădina Maicii Domnului” se molipseşte de un dor dulce, neostoit, ce nu-şi găseşte alinarea până ce omul nu revine acolo. Odată instalat pe vaporaşul „Aghia Ana”, întorci spatele modernismelor, cugetelor lumeşti, şi porneşti într-o călătorie care întotdeauna poartă cu ea un sâmbure de surpriză. Înaintezi pe marea azurie acompaniat de stolurile de pescăruşi îndrăzneți, care mai mereu se încumetă să îți culeagă din zbor, din mână bucățile de pâine. Ți se perindă dinaintea ochilor vestitele lăcaşuri cu nume rezonante: Zografu, Hilandar, Sf. Pantelimon şi mai ales Simonos-Petras (la a cărei vedere sufletul se umple de teamă, bucurie şi entuziasm; te întrebi de fiecare dată cum se face că această fastuoasă cetate a lui Dumnezeu stă tot neclintită pe buza hăului?). Privirile pelerinului se întorc magnetic, în răstimpuri, spre luminosul Athon, vârful Sf. Munte, ca spre un pol plus. Drumul nostru are ca țintă micul schit românesc Colciu. În mica familie a monahilor români totul pare neschimbat, de parcă aici timpul muşcător şi-a tocit de tot colții. Îi regăsim cu bucurie pe starețul cel blând Dionisie, pe părintele Paisie - primitorul de străini, oricând dispus să te trateze cu celebra cherasmă (drumețul ostenit se îndulceşte aici cu lukumi şi bea un păhărel revigorant de uzo), dar şi o glumă numai bună să împrăştie falsa cucernicie, pe diaconul Dionisie „cel mic” (iubitorul de folclor românesc), pe Siluan ― impresionant ca un munte ―, pe monahul Mamant (mărunțel, agil, priceput la orice meşteşug). Din când în când te poți reculege la mormintele bătrânilor Dionisie şi Ioan. O vorbă de duh, ca o inscripție nemuritoare, aşezată paradoxal chiar pe mormântul bătrânului Dionisie le reaminteşte pelerinilor însetați de cuvinte edificatoare că cel mai important este să păzească dragostea, fiindcă dragostea este de la Dumnezeu. Această dragoste domneşte în restrânsa familie de la Colciu. Cu acest dar neprețuit revii în lume, hotărât să o transmiți, ca pe un foc binefăcător, şi altora. (Ciprian Voicilă)

luni, 22 iunie 2020

[casa de-a casa] [ 56 ] [duminica lui Ciprian] [Casa Domnului.08.Panta Rhei]

[Texte preluate de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR] Memorabile, pentru mine, au rămas şi drumeţiile pe care le-am făcut, de-a lungul vremii, la Mănăstirea Sitaru. Prin secolul al-XlX-lea, în acest loc funcționase un spital pentru cei bolnavi psihic (balamuc, popular spus). De aceea, a rămas în memoria colectivă ca Sitaru-Balamuci. O dată la 2 săptămâni, părăseam alert Bucureştiul babilonic, în care colcăiau egoismul orb, aglomerația sufocantă, grijile corozive, lăcomia devorantă, şi porneam spre acel loc istoric nu ca să-mi pierd mințile, ci ca să mi le recuperez din cumplita lor răvăşire. Drumeția din Bucureşti spre satul Moara Vlăsiei, apoi drumul de la şoseaua cu gropi plombate, prin câmpia populată primăvara de berze, ademenitoarea lizieră a pădurii care, ca o vamă despărțea clocotul lumii de liniştea codrului, prielnică înstrăinării de ea, porțile ample ale mănăstirii, de pe care te întâmpina părinteşte Sf. Nicolae, protectorul drumeților - toate erau mărci materiale ale unei călătorii care, odată începută pe orizontala spațială, se continua pe verticală, în adâncul tainic al inimii. Dragi îmi erau şi viețuitorii lăcaşului patinat de vremi: starețul Siluan (ferecat în sine cu 7 peceți, licențiat în 3 discipline, una fiind filosofia), bonomul Ghelasie, Varahil - monahul cu ochi de jeratec şi barbă sură, revărsată pe piept - chip de tâlhar pocăit… Vizita odihnitoare se desăvârşea prin clipele petrecute la mormintele bătrânilor stareți Gherasim şi Damian. Un prilej pentru a-ți aminti că toate sunt pieritoare, supuse curgerii inexorabile a vremii. Există, în ciuda aparențelor dezolante, căi de ieşire din teroarea timpului. Una stă ascunsă în această vorbă de duh, care circulă şi astăzi printre monahi: cine moare înainte să moară, nu mai moare când moare. (Ciprian Voicilă)

[ casa de-a casa ] [ 49 ] [duminica lui Ciprian] [Casa Domnului.07.dorință arzătoare]



.
Horoscop, unde este pusă la închinare o părticică din moaştele Sfântului Spiridon. Marțea îmi vizitam patronul spiritual - Sfântul Ciprian, cel ce mai înainte de convertire fusese vrăjitor. Miercurea mergeam în biserica Vergu să mă închin Sfântului Mina. Joia urcam Dealul Patriarhiei să îl revăd pe Cuviosul Dimitrie, ocrotitorul Bucureştiulu. Vinerea îmi făceam drum la Mănăstirea Radu-Vodă, să îi destăinui Sfântului Nectarie păsurile şi grijile. Într-o zi de miercuri intru în bisericuța Vergu, mă aşez cuviincios la rând, ajung în faţa raclei care adăposteşte moaştele Sfântului Mina, fac închinăciuni, sărut racla şi mă retrag într-o strană să mă pot cufunda mai bine în sine-mi. Sfântul Mina îi ajută pe oameni să-şi găsească lucrurile pierdute şi este recunoscut ca protector împotriva hoților de tot felul. În bisericuța Vergu la acea oră erau oameni de toată mâna: femei smerite, îmbrobodite şi cu fuste până la călcâie, dar şi tinere nurlii, ce-şi etalau formele în colanți bine strânşi pe corpul fizic! (net diferit de cel astral, bărboşi cu priviri serafice, dar şi musculoşi purtători de trening şi adidaşi, cu lanț lat de aur la grumaz, pe care ochiul rău i-ar fi bănuit de felurite şmenuri şi învârteli "dincolo de bine şi de rău". Oamenii care intrau în bisericuță lăsau la altar câte-un pomelnic. De obicei, pe el se regăsesc numele celor apropiați. Preotul citeşte numele înşiruite şi dorința fiecăruia: pentru mântuire, pentru sănătate... Cum stăteam cufundat în strană, îl văd pe părintele paroh ieşind dinaintea uşilor împărăteşti, râzând, cu un pomelnic proaspăt în mână: "Ia ascultați ce îl roagă cineva pe Dumnezeu: Să mă iubească poliția!". (Ciprian Voicilă) .

[ casa de-a casa ] [ 42 ] [ duminica lui Ciprian ] [Casa Domnului.06.Radu Vodă]

După anii petrecuți la bisericuța Mănăstirii Stavropoleos, au urmat anii peregrinărilor săptămânale la Mănăstirea Radu-Vodă. Dacă la Stavropoleos cunoscusem credința creştină în formele ei rafinate, celeste, nesfârşitele ore petrecute pe colina de la Radu-Vodă, adumbrită de copaci înalți, înmiresmată de flori, aveau să-mi dezvăluie un alt chip al ei, mai concret, mai teluric: nesfârşita suferință umană, pornită în căutarea izbăvirii. Îndeosebi vinerea, când după-amiaza se săvârşea Sfântul Maslu - o slujbă specială pentru vindecarea beteşugurilor trupeşti şi sufleteşti - pe porțile mari ale mănăstirii năvăleau, din tot Bucureştiul, copii, tineri, bătrâni, calici, oameni cu stare sau de bani gata, iluştri anonimi, vedete coborâte din ecranul TV, sportivi adulați pe celebrele arene. Suferința îi adusese la un numitor comun, exfoliind straturile superficiale, uşuratice ale ființei. Fiecare dintre ei aflase, la un moment dat, de viața şi minunile Sfântului Nectarie, ierarhul grec, ivit pe lume în frumoasa insulă a Silivriei. Fiecare primise vestea cea bună: că în acest lăcaş îşi găsise locul o părticică din moaştele sale. Fiecare îngenunchea înaintea raclei aurii, lepădând totodată povara durerilor muşcătoare, grijilor sufocante, năpastelor neobosite, săruta fărâma de os înmiresmat şi se întorcea ın vâltoarea lumii uşurat, cu puteri sporite, dornic să păstreze lumina retrezită la viață în adâncul ființei lui. (Ciprian Voicilă)

[ casa de-a casa ] [ 35 ] [ duminica lui Ciprian ] [Casa Domnului.05.lăcașul împăcării ]

Tot în București aveam să-mi petrec multe după-amieze amurgite de vineri și dimineți aurorale de duminică în bisericuța de la Stavropoleos. O mică bijuterie arhitecturală, aruncată, în cel mai balcanic stil cu putință, în vizaviul „Carului cu bere”. Pe mine, însă, nu mă ademenea spre ea nostalgia vreunui trecut solar, ci firescul slujbelor săvârșite acolo. Cântările meșteșugite ale corului condus de Sabin aminteau însă de strălucitorul Bizanț, înmuind în lacrimile pocăinței inimile necăjite. În clar-obscurul din mica corăbioară a mântuirii, care își făcuse arsana chiar în miezul Bucureștiului istoric, cu cât pe micșorai mai mult, purtat de melosul tânguitor, cu atât simțeai cum Domnul te înalță la Sine. În inima ta tristețea de cărbune se prefăcea în bucurie strălucitoare. Inima ieșea din starea de „nigredo”, căpătând culori noi din spectrul luminilor: „albedo”, „citrinitas” sau, de ce nu?, „rubedo”. Duminicile, liturghia nu dura nici prea mult, nici prea puțin. Nu te întrebai, la sfârșitul ei, oțărât: „de ce nu se mai termină, domnule, odată?!” sau nevrotic: „ce-oi fi căutând eu aici, puteam să mă rog și la mine acasă, în fotoliu!?” Sufletul nu-ți era expulzat din sferele celeste direct în picioarele ostenite, cotropite de furnicăturile sâcâitoare. Rugăciunea nu-ți era bruiată de foiala credincioșilor mânați de dorința irepresibilă de a-și îndeplini propriul ritual, în răspărul drumului cartografiat de textul liturghiei. Nevoie manifestată în exterior, îndeobște, prin pupatul mecanic al tuturor icoanelor și prin zecile de închinăciuni exhibate grandilocvent). Cuvântul Domnului nu era fragmentat, până în punctul în care devenea inaudibil, de sporovăiala deșartă a credincioșilor împinși spre sfântul locaș de stricta nevoie de socializare. La Stavropoleos am văzut că bunul gust poate coabita armonios cu credința în Hristos. Nu am întâlnit acele explozii ale kitsch-ului, prezente ighemonic în multe biserici, care te fac să te îndoiești amarnic de celebra apoftegmă dostoievskiană, „Frumusețea va mântui lumea”. Nici predica părintelui Marchiș nu era una comună: cuvintele sale bine cântărite tâlcuiau, cu precizie chirurgicală, în sclipiri de oțel, învățămintele Evangheliei, în conexiune directă cu viața cotidiană a credincioșilor, ba chiar cu evenimentele recente izbucnite pe neguroasa scenă a polis-ului. Creștinismul – iată, se dovedise! – nu era vreo piesă de inventar muzeografic, ci fapt de a fi în lume, modalitate a ființei. Duhul împăciuitor din bisericuța Stavropoleos, cultul și cultura se împăcaseră pe vecie. Zâzania dintre ele, superbia autosuficientă rămăseseră simple subiecte de arhivă. Peste amarul mileniilor scurse, Ierusalimul îmbrățișa fratern Atena. (Ciprian Voicilă)

marți, 26 mai 2020

[ 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐝𝐞-𝐚 𝐜𝐚𝐬𝐚 ] [ 𝟎𝟕 ] [ 𝐝𝐮𝐦𝐢𝐧𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐢𝐩𝐫𝐢𝐚𝐧 ] [ 𝐂𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢.𝟎𝟏.𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐨𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 ]

(Text preluat de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR)

Casa în care avea să mă introducă străbunica mea era peste tot și nicăieri, în același timp. Aveam să o pierd și să o regăsesc cu o bucurie și un dor neostoit, de-a lungul anilor.
În povestirea mea, la început a fost „mamaia Lenuța”. Femeie simplă, fără știință de carte, avea un soi de înțelepciune practică, intuitivă, pe care mai târziu nu am mai regăsit-o în viață, ci doar printre paginile terfeloagelor roase de timp și carii. Robotea din zori până în noapte, cu o energie mirabilă – scotea apa din fântână, se îngrijea de hrana gujeliilor din bătătură, oficia ritualul domestic în jurul feluritelor oale cu mâncăruri aburinde. Dar, mai cu seamă, veghea ca un înger neadormit, cu aripile spuzite de mii de ochi, ațintiți asupra mea: să nu cad în fântână; să nu mă muște fariseica Bijuca – mica potaie, cea blândă și moale la înfățișare, dar cu colții oțeliți pe dinăuntru; să nu cad, neatent, pe plita încinsă a bucătărioarei de vară. Când ostenea de la atâtea treburi, mamaia Lenuța zicea: „Nu mai poci! Mă duc să mă hodinesc oleacă!”
Ei, această femeie întru totul comună, înglodată până peste cap în grijile zilelor, avea o singură bucurie: să iasă gătită pe poarta casei și să pornească agale, alături de prietenele ei (Anica, Floarea, Leana lui Mutu) pe drumul care se sfârșea drept în poarta somptuoasă a bisericii. Duminică de Duminică. Se pregătea pentru această bucurie îndelung anticipată încă de miercurea. Își alegea meticulos broboada, bluza, fusta cu care avea să se înfățișeze în biserica istorică din vatra satului – ctitorie a voievodului Neagoe Basarab – dinaintea preotului Mălai, căruia îi înmâna lumânarea și pomelnicul, pe care stăteam cuminți, înșirați toți din neamul ei, fiecare după numele și firea lui. Toți eram acolo în fața altarului, „cu viii și cu morții laolaltă”, vorba poetului. Despre casa Domnului din inima satului Brebu – care se găsește la o aruncătură de băț de orășelul Câmpina – o să vă povestesc în următorul episod narativ. Inima nu mă lasă, totuși, să pun punct aici. Îmi dă ghes să mai scriu ceva.
Este Vinerea Mare. Mulți creștini ajunează, astăzi fiind timpul în care „a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Vinere Seacă - post negru. Apropo de post: străbunica mea învățase de la mama ei că de la masă nu trebuie să te ridici ghiftuit, cu burdihanul stând să se reverse, ci înainte să-ți fi domolit foamea. Nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit acest sfat prețios în scrierile asceților care s-au exersat îndelung, luptând împotriva poftelor și dorințelor aprige, alegând ca arenă pustiul Egiptului, Siriei, Palestinei. Postul i-a folosit și altfel: străbunica mea a trăit 89 de ani! (Ciprian Voicilă)
[17.04.2020]

marți, 19 mai 2020

[ 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐝𝐞-𝐚 𝐜𝐚𝐬𝐚 ] [ 𝟎𝟕 ] [ 𝐝𝐮𝐦𝐢𝐧𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐢𝐩𝐫𝐢𝐚𝐧 ] [ 𝐂𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢.𝟎𝟏.𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐨𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 ]


[Text publicat pe pagina Educație Muzeală MȚR ]
Casa în care avea să mă introducă străbunica mea era peste tot și nicăieri, în același timp. Aveam să o pierd și să o regăsesc cu o bucurie și un dor neostoit, de-a lungul anilor.
În povestirea mea, la început a fost „mamaia Lenuța”. Femeie simplă, fără știință de carte, avea un soi de înțelepciune practică, intuitivă, pe care mai târziu nu am mai regăsit-o în viață, ci doar printre paginile terfeloagelor roase de timp și carii. Robotea din zori până în noapte, cu o energie mirabilă – scotea apa din fântână, se îngrijea de hrana gujeliilor din bătătură, oficia ritualul domestic în jurul feluritelor oale cu mâncăruri aburinde. Dar, mai cu seamă, veghea ca un înger neadormit, cu aripile spuzite de mii de ochi, ațintiți asupra mea: să nu cad în fântână; să nu mă muște fariseica Bijuca – mica potaie, cea blândă și moale la înfățișare, dar cu colții oțeliți pe dinăuntru; să nu cad, neatent, pe plita încinsă a bucătărioarei de vară. Când ostenea de la atâtea treburi, mamaia Lenuța zicea: „Nu mai poci! Mă duc să mă hodinesc oleacă!”
Ei, această femeie întru totul comună, înglodată până peste cap în grijile zilelor, avea o singură bucurie: să iasă gătită pe poarta casei și să pornească agale, alături de prietenele ei (Anica, Floarea, Leana lui Mutu) pe drumul care se sfârșea drept în poarta somptuoasă a bisericii. Duminică de Duminică. Se pregătea pentru această bucurie îndelung anticipată încă de miercurea. Își alegea meticulos broboada, bluza, fusta cu care avea să se înfățișeze în biserica istorică din vatra satului – ctitorie a voievodului Neagoe Basarab – dinaintea preotului Mălai, căruia îi înmâna lumânarea și pomelnicul, pe care stăteam cuminți, înșirați toți din neamul ei, fiecare după numele și firea lui. Toți eram acolo în fața altarului, „cu viii și cu morții laolaltă”, vorba poetului. Despre casa Domnului din inima satului Brebu – care se găsește la o aruncătură de băț de orășelul Câmpina – o să vă povestesc în următorul episod narativ. Inima nu mă lasă, totuși, să pun punct aici. Îmi dă ghes să mai scriu ceva.
Este Vinerea Mare. Mulți creștini ajunează, astăzi fiind timpul în care „a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Vinere Seacă - post negru. Apropo de post: străbunica mea învățase de la mama ei că de la masă nu trebuie să te ridici ghiftuit, cu burdihanul stând să se reverse, ci înainte să-ți fi domolit foamea. Nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit acest sfat prețios în scrierile asceților care s-au exersat îndelung, luptând împotriva poftelor și dorințelor aprige, alegând ca arenă pustiul Egiptului, Siriei, Palestinei. Postul i-a folosit și altfel: străbunica mea a trăit 89 de ani! Ciprian Voicilă
[17.04.2020]

marți, 21 aprilie 2020

Masa de Paști – expresie a comuniunii plenare

[ Desenele sunt realizate de Miriam Voicilă. Articol publicat pe pagina Tezaur Românesc]
Masa pascală este o prelungire a comuniunii credincioșilor strânși, în noaptea învierii Domnului, în jurul sfântului potir. În trecutul nu foarte îndepărtat, țăranul român, înveșmântat în straie noi, punea în desagă pasca, ouăle înroșite în Joia Mare și pornea însoțit de întreaga familie, cu mic, cu mare, pe drumul spre biserică. În sfântul lăcaș trăia, împreună cu prietenii, vecinii și cunoscuții bucuria neasemuită a învierii lui Hristos, apoi se întorcea  luminos acasă. Sfințite de preot, bucatele din desagă se preschimbaseră, cu adevărat, în bucate alese.

Bucuriile simple

Când spunem „masă”, ne închipuim spontan o masă întru totul asemănătoare aceleia din bucătăria sau sufrageria noastră. În realitate, în vechime, țăranii mâncau strânși în jurul unor mese mici, modeste, smerite. Citadinul, pentru care fericirea a devenit sinonimă cu prosperitatea și confortul, are tendința să privească plin de superioritate această fotografie de familie. Oamenii din trecut, însă, știau să se bucure de lucrurile simple, se mulțumeau cu puțin și simțeau nevoia să împartă acel puțin cu ceilalți. Puținul meu devenea puținul nostru. Chiar dimensiunile și forma mesei la care mâncau străbunii noștri dovedește valoarea pe care o acordau comuniunii: masa fiind mică, gradul de apropiere dintre oamenii așezați în jurul ei era mult mai mare, în comparație cu cel pe care ni-l oferă mesele noastre.
Mă întorc la masa de Paști. Mai întâi toți membrii familiei mâncau „paștile”, pâinea sfințită, zicând: „Pe sănătate, că am ajuns”. Apoi capul familiei ciocnea un ou roșu cu soția sa. Puțin mai târziu, părinții ciocneau cu feciorii și fiicele. În multe regiuni locuite de români, tatăl împărțea familiei o fărâmă de ou. Toți îl mâncau cu credința că, în acest fel, ei vor rămâne uniți prin fire trainice, nevăzute, de-a pururi, în timp și dincolo de el, în veșnicie.
La masa pascală, primele alimente consumate erau cele sfințite la biserică. În funcție de cât de înstăriți erau țăranii, pe masă puteau fi văzute slănina, carnea de miel, porc, vițel sau, în cel mai rău caz, de găină. Pasca, hreanul, usturoiul erau și ele acolo. După un post destul de lung, mulți preferau să guste câte puțin din mâncărurile grase și să-și potolească foamea cu o supă ușoară.

Cum s-au ivit din pască florile și grânele?

Am pomenit de pască, alt aliment ritual pascal. În vechime, țăranii numeau pasca „anafură”. Ea era, cum am spus, sfințită la biserică, chiar în prima zi de Paști. O legendă autohtonă spune că în sâmbăta care a precedat Sfintele Paști, Dumnezeu a frământat pasca, a mărunțit-o și a răspândit-o în cele patru puncte cardinale. Din ea au răsărit pe pământ florile, grânele și semințele. Poate de aceea, mulți români în sâmbăta Paștilor seamănă flori, cu credința că acestea vor străluci prin frumusețea lor.
Mielul este alimentul pascal prin excelență. La nivel simbolic, mielul care se aduce pe sine jertfă spre ispășirea păcatului adamic este chiar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, potrivit cuvântului Sfântului Ioan Botezătorul: Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. (Ioan 1,29)
Prin multe colțuri ale României, masa de Paști stătea întinsă în toate cele trei zile ale praznicului, casnicii invitându-i pe toți cei ce le treceau pragul să se bucure de ele. Și în acest obicei putem citi însemnătatea pe care românul de odinioară o acorda ospitalității.
Învierea Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, de ea se bucura întregul neam românesc – atât cei vii, de aici, cât și cei plecați dincolo, în împărăția nestricăcioasă a lui Dumnezeu. În timpul sărbătoresc, pascal, multe gesturi și gânduri le sunt dedicate acestora. Cei vii ciocneau ouă în numele celor adormiți, având credința că cei de dincolo vor afla că pe pământ a sosit iar clipa bucuriei prilejuite de învierea Domnului. De aceea, din negura vremurilor până în prezent, în prima zi de Paști, de obicei, femeile merg la cimitir și împart peste mormânt ouă, iar vecinilor le dau colaci, carne de miel și o ulcică de apă, spre pomenirea celor adormiți întru Domnul.
Anul acesta pandemia de coronavirus a întunecat bucuria învierii Domnului. Nu am putut participa, trup și suflet, la liturghia săvârșită în noaptea sfântă. Nu am putut să ne revedem cu cei dragi. Nu am putut pătrunde în cimitir, să aprindem o lumânare și să împărțim bucate pentru odihna sufletelor celor dragi, trecuți la Domnul. Un singur lucru ne-a rămas: amintirea. Cu gândul la ființele dragi nouă, am aprins în casele noastre o lumânare, ne-am rugat îngenuncheați înaintea icoanelor pentru iertarea și odihna lor, am gustat din bucatele pregătite... Și nu ne-a cuprins mirarea când gustul dulce al mâncărurilor s-a împletit cu gustul amar al singurătății pustiitoare.
Ciprian Voicilă
Sociolog la Muzeul Țăranului Român

vineri, 17 aprilie 2020

Poeme pascale de Călin Torsan

Ca scriitor de proză, poeziile mele mi s-au așezat la călcâie. Precum reumatismul. Așa că Ahile și-a ascuns beteșugul în sneakeri. Necredincios ca Toma, poemul pe care-l dăruiesc acum l-am pitulat mai abitir. Totuși, an după an, simțeam nevoia să-l scot la lumina din lumina acestor zile. Versurile au fost țesute pe un ștergar de borangic, cu migala singurătății, de prietena Aneli Munteanu. Așa că bucură pestriț ochiul. I-am închipuit și două coperte imaginare: un pastel primit de la o altă prietenă din țară, Cristina Smadea; și icoana neterminată a fiicei mele, Petra Torsan-Buonarotti, descoperită întâmplător în casa țărănească din Călărași, bărăganul izolării mele. Vă doresc să aveți împreună sărbători cu foloase! Călin

joi, 16 aprilie 2020

Praznicul Învierii Domnului, în credințe, legende, obiceiuri (1). Oul pascal. Pasca


[Articol publicat pe pagina Tezaur Românesc ]
Sărbătoarea este un timp de o calitate diferită de durata cotidiană. Când spui „timp cotidian”, gândul te poartă la nesfârșita serie de acte pe care le săvârșești încă de la răsăritul soarelui. În fiecare zi, conștiința se desprinde din mrejele nopții, ale somnului și uitării. În lumina acestui soare lăuntric a cărui putere crește, de la o clipă la alta, ajungi să repeți, iar și iar, lucrurile pe care le-ai mai făcut și ieri, și alaltăieri... Mersul spre job, orele tracasante sau monotone de la serviciu, discuțiile anoste sau impersonale cu semenii tăi, sarabanda cumpărăturilor, revenirea istovitoare acasă, orele petrecute în fața televizorului, din dorința de a te destinde, deconecta... Timpul cotidian este fundalul obișnuit al vieții noastre – un tablou pe care mâna destinului pare să-l zugrăvească predominant în culori terne și să-l puncteze cu fel de fel de sarcini, datorii, imperative.
 
Sărbătoarea – timp sacru, înnoitor
Țăranul român era înzestrat cu un adevărat simț al sărbătorii. Pentru el, sărbătoarea era o irumpere a sacrului în profan, a veșniciei în timp. Sărbătoarea, opusă timpului cotidian, avea putere revigorantă, restauratoare, și era încărcată de semnificații. De aceea, trăirea sărbătorii presupunea o pregătire prealabilă. O primenire plenară, trupească și sufletească. Omul trebuia să se primenească, dar și mediul său ambiental – gospodăria, casa... Codul acestei înnoiri de proporții cosmice era înscris în tradiția a cărei întruchipare exemplară era însuși țăranul român.
Învierea Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, în Săptămâna Mare țăranul căuta să se apropie cât mai mult de patimile Domnului, plin de credința că dacă va respecta rânduiala moștenită din moși-strămoși – dacă se va spovedi, dacă se va împărtăși cu sfintele și preacuratele lui Hristos Taine, dacă va ajuna în Vinerea Mare – va avea parte și de Învierea Sa.
Parcurgând calendarul țărănesc, înțelegem cât de puternică era, în mentalul colectiv arhaic, asocierea între sărbătoare și tabuul abținerii de la muncă. Așa cum duminica nu trebuia să lucrezi – altfel te expuneai unor primejdii greu de cuprins în cuvinte –, fiecare praznic fiind o mică duminică, timpul sacru al sărbătorilor pretindea să îți manifești evlavia față de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinții Săi impunându-ți să renunți la corvoada robotelii la câmp, prin casă sau gospodărie. În subtext, putem citi, evident, porunca a 4-a din Decalog: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează 6 zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a 7-a este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi niciun lucru...” Dar și cuvintele Mântuitorului: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei, 6, 25-34)

Oul pascal în legendele românești. Tipologie
De aceea, activitățile îngăduite în Săptămâna Mare erau restrânse. În Joia Mare, gospodarul și gospodina se abțineau să lucreze ceva. Excepție făcea obiceiul străvechi al vopsitului ouălor. Lenevia era puternic sancționată în această zi. Se credea că cine va dormi în Joia Mare, va fi lenevos tot anul. Femeile care nu terminaseră lâna și cânepa de tors, de țesut pânza, de curățat casa înaintea sfintei sărbători a Învierii, de spălat hainele se găseau în mare primejdie: înveșmântată în negru, o făptură hidoasă pe nume Joimărița, mergea din sat în sat, din casă-n casă, și le pedepsea pe cele leneșe, arzându-le degetele într-o găleată cu jăratec, nu înainte de a le întreba: „Câții, câții, tors-ai câlții? Câlții dacă n-ai torcat, mâinile ți le-am tocat!”
Dar în această zi se vopseau sau se încondeiau, cum am spus, ouăle. Ouăle căpătau fie înfățișarea „merișoarelor” (cele roșii), fie pe aceea a împistritelor (denumite felurit, în funcție de zona etnografică: scrise, muncite, chinuite sau încondeiate).
Cea mai cunoscută legendă pascală, din folclorul românesc, ne spune că ajungând, în cele din urmă, pe Golgota, Maica Domnului sau Maria Magdalena așază la poalele crucii un coș cu ouă, care, cu vremea, sunt înroșite de sângele Mântuitorului. Cele două Marii ar fi vrut să înmoaie inima împietrită a soldaților romani care Îl păzeau, dăruindu-le lor. Altă legendă românească ne descrie o altă situație: prigonitorii lui Iisus au urmărit-o și pe Maica Sa, cu gândul să îi facă rău. Au pus mâna pe pietre și au început să arunce spre Ea, dar, prin minune, pietrele s-au preschimbat toate, în zbor, în ouă roșii.
Există o varietate luxuriantă a ouălor pascale. În trecut se vopseau în roșu, galben, albastru, verde, dar și în negru. Ouăle negre se împărțeau sau se ciocneau pentru sufletele celor plecați la Domnul. Se credea că dacă cei de aici vor ciocni ouă în numele lor, vor simți și ei acolo, în lumea de dincolo că pe pământ a sosit, din nou, Sfintele Paști și se vor bucura. Negrul simboliza patimile Mântuitorului.
Desenele sau motivele – cum mai sunt ele numite – zugrăvite pe ouă sunt pe cât de frumoase și de creative, pe atât de diverse: crucea românească, crucea Paștelui, grebla, suveica, hârlețul, roata carului, vârtelnița, brăduțul, calea rătăcită, floarea Paștelui, ghiocelul, fluturul, ciuboțica-cucului, păianjenul, laba broaștei, urechile iepurelui, creasta-cocoșului, cornul berbecelui, fluierul ciobanului, cercelul doamnei, steaua, cârja... Etnografii împart aceste simboluri pe care le regăsim pe oul pascal în mai multe categorii: fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe...
În ziua Învierii Domnului, după revenirea familiei de la biserică, la masa bogată și frumos rânduită ouăle se ciocneau, dar nu care cum, alandala. În vechime exista un întreg ritual: se ciocnea „capul” cu „capul” și „dosul” cu „dosul”. Cel care era mai mic de vârstă sau care ocupa o poziție socială inferioară, pe scara ierarhică, ținea oul, iar celălalt „dădea cioc”, rostind cuvintele „Hristos a înviat!”. Primul îi răspundea: „Adevărat a înviat!” Ouăle se ciocneau „pe luate”.
O legendă autohtonă ne spune că diavolul, țintuit, după prăbușirea sa din înaltul cerului, în adâncul pământului, tot mai întreabă dacă româncele mai scriu (încondeiază) ouă de Paști și dacă românii mai colindă de Crăciun. Se zice că atunci când vor pieri colindatul și obiceiul încondeierii ouălor, Ucigă-l Crucea va dobândi puteri noi și va ieși din adâncul pământului. Deocamdată, stăm liniștiți. Românii nu și-au uitat obiceiurile strămoșești.
Dacă am vorbit despre ouăle înroșite sau scrise, trebuie să nu uităm un alt aliment ritual: pasca. Țărăncile o plămădeau și o coceau în Vinerea Mare sau seacă (fiindcă majoritatea românilor și astăzi țin post negru, în vechime crezându-se că acest obicei întărește sănătatea omului, tămăduindu-i mai ales pe cei care sufereau de dureri de cap). În rest, gospodinele nu aveau voie să spele, să toarcă, să țeasă sau să meargă la muncile câmpului. Îi dădeau pascăi o formă rotundă fiindcă o credință veche spune că scutecele Mântuitorului au fost rotunde. Pasca putea fi făcută și în patru colțuri – simbolizând, în acest caz, piatra mormântului în care a fost așezat trupul Domnului. Copturii i se făcea la mijloc o cruce. Țărăncile înainte de a o pune la copt, făceau cu lopata din lemn semnul crucii pe pereții cuptorului, rostind în acest timp rugăciunea: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră./ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă/ Maica Precista la fereastră”. Niciun ingredient din cele folosite pentru pască nu se arunca la gunoi: dacă rămânea aluat, el intra în compoziția cozonacilor, iar cojile de la ouă erau date pe o apă curgătoare.
Dar despre bucatele care îmbogățesc masa, în ziua Învierii Domnului, vom vorbi într-un articol viitor. Astăzi este prima zi din Săptămâna Mare. Să ne încheiem, cum se cuvine, calea ce ne va duce negreșit spre bucuria Învierii, nevoindu-ne până la capăt.
Ciprian Voicilă
Sociolog la Muzeul Țăranului Român

Patima lăcomiei de arginți sau „joaca cu umbra”

 [Articol apărut în ziarul Lumina]

Ne apropiem cu pași repezi de praznicul Învierii Domnului: un timp al bucuriei de necuprins în cuvinte, dar și al generozității care se revarsă în lume sub forma darurilor către cei dragi sau a ajutorului pentru cei săraci și neputincioși. Generozitatea și compasiunea sunt virtuți opuse atașamentului nefiresc pentru bani și avuții.
Cum recunoaștem în sinele nostru această patimă? În „Capetele despre dragoste”, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că împătimitul după bani resimte plăcere când își amintește de ei, le poartă grija, petrece mult timp gândindu-se cum să-i înmulțească, se desparte greu de ei și nu este foarte încântat când trebuie să o facă. Același sfânt ne învață că banii nu sunt răi în sine. Rea poate deveni atitudinea noastră față de ei: „Nu banii sunt răi, ci iubirea de bani (...). Nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebu­ințare, care vine din negrija minții de a cultiva cele firești”.
Împătimitul de bani și de bunuri materiale arată că îi este afectată partea poftitoare, apetentă a sufletului. În zilele noastre, când exis­tența omului se desfășoară în cadrele mercantile ale societății de consum, acesta privește banul ca pe un mijloc indispensabil vieții. Cu ajutorul lui ne satisfacem atât nevoile inferioare (hrană, adăpost etc.), cât și pe acelea superioare (culturale). Restaurarea ființei umane, reechilibrarea și vindecarea puterilor sufletului se pot realiza doar în interiorul Bisericii, prin participarea la Sfintele Taine, sub părinteasca grijă a unui po­vățuitor duhovnicesc.

Bogățiile și efectele lor nocive
Cel care își imaginează că își poate îndrepta dorința fierbinte, în mod egal, și spre Dumnezeu, și spre acumularea de bani sau de bunuri pământești se amăgește pe sine. Domnul nostru Iisus Hristos ne învață că „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona” (Matei 6, 24; Luca 16, 13). Atașa­mentul irațional pentru bani și avuții alungă din suflet dragostea pentru Dumnezeu fiindcă, așa cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea de bani „biruiește toate celelalte pofte, izgonind din suflet orice altă dorință”. În acest sens, Sfântul Nichita Stithatul scria: „Iubirea cea rea de arginți... face pe fiii oamenilor să prețuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos și înfățișează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia și îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu”. De aceea, „de iubești să fii prietenul lui Hristos, să urăști aurul și împătimirea lacomă de el, ca pe una ce întoarce cugetul spre el și-l răpește de la preadulcea iubire a lui Iisus”. Sfântul Apostol Pavel are cuvinte și mai tran­șante prin care surprinde esența patimii arghirofiliei (iubirea de arginți, în limba greacă veche): „Lăcomia (de bani) este închinare la idoli”, iar „lacomul de avere este închinător la idoli” (Col. 3, 5; Efes. 5, 5). Comentând acest verdict, Sfântul Ioan Gură de Aur relevă analogia dintre comportamentul omului idolatru și acela al împătimitului de bani sau de bogății: dacă idolatrul aduce jertfe zeității idolatrizate, omul robit banului îi jertfește acestuia întreaga energie sufletească. Zgârcitul sau avarul își aduc drept jertfă chiar sufletul lor.
O primă concluzie care se desprinde din cele descrise până aici este aceea că atașamentul nefiresc pentru bani sau bogății ne perturbă semnificativ legătura intimă cu Dumnezeu: întreaga noastră energie sufletească va fi canalizată spre unicul scop pe care ni l-am fixat, sub imperiul acestei patimi: păstrarea și înmulțirea avutului nostru. În plus, zgârcitul sau avarul, prin această preocupare obsesivă pentru îmbogățire, dovedesc necre­dință în Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă. Tot în celebrele sale „Capete despre dragoste”, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că un asemenea om „nădăj­duiește mai mult în arginți decât în Dumnezeu” și, cu vremea, ajunge să se bazeze doar pe propriile puteri și capacități, urzind fel de fel de planuri de viitor, nemai­lă­sându-se în voia lui Dumnezeu, așa cum ne învață Sfânta Scriptură (Luca 12, 16-21). El își pierde deprinderea de a-I cere, prin rugăciune, cele necesare traiului pe pământ. Astfel, cel strâmt la pungă și cel nesățios de averi se autonomizează, rupând, în cele din urmă, legătura existen­țială cu Dumnezeu. Ei ajung să-și ignore esența specifică, de făpturi create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, așa cum ne arată Sfântul Ioan Casian în lucrarea sa „Așezămintele mânăstirești”: împătimitul de cele materiale uită „de chipul și înfăți­șarea lui Dumnezeu, pe care, slujindu-I Lui cu dăruire, ar fi trebuit să le păstreze nepătate în sine în­suși”. Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează în „Omiliile la 1 Corinteni”: „Nu poate cineva cu adevărat să-și iubească și sufletul, și averea”.
Iubirea banilor și bogățiilor perturbă grav și relațiile pe care le întreținem cu semenii noștri. Atât omul zgârcit, cât și acela lacom de bogății încalcă porunca „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Își strâng banii sau averile, de obicei, păgubindu-i pe ceilalți și privindu-i nu ca pe niște ființe egale, create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci ca pe simple mijloace de sporire a confortului propriu și a satisfacției de sine. De aceea, în „Omiliile la Lazăr”, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „cei bogați și cei zgârciți sunt un fel de hoți”. În alte scrieri el ne enumeră patimile și tulburările sufletești pe care le nasc zgârcenia și lăcomia de avuții. Cea din urmă „atrage ura tuturor”, ne „face urâți de toți, și de cei nedrep­tă­țiți de noi, și chiar de cei cărora nu le-am făcut nici o nedreptate”. Bogăția ne aduce „numai neplăceri: grijile, uneltirile, dușmănia, ura, teama”. În cunoscuta sa „Scară”, Sfântul Ioan Sinaitul pune în lumină modurile diverse în care bogăția păgu­bește sufletul omenesc: „Ea a pricinuit ură, furtișaguri, pizmuiri, despărțiri, dușmănii, certuri, ținerea de minte a răului, nemilostivirile și uciderile”.
Fiind atât de păguboasă pentru sănătatea sufletului, încă de la ivirea arghirofiliei în sufletul nostru trebuie să facem tot ceea ce depinde de voința proprie pentru a o înlătura. Altfel, ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, „dacă n-o tăiem de la început, patima aceasta ne va aduce boală de nevindecat”.

Cum ne tămăduim?
În „Omiliile la 1 Corinteni”, Sfântul Ioan Gură de Aur relevă faptul că vindecarea de această patimă se realizează doar în Biserică, aportul determinant avându-l harul dumnezeiesc: „Celor atinși (de această boală), dacă se folosesc de rațiune ca de un doctor priceput, le spun că este vindecare pentru ei prin harul lui Dumnezeu”. Primul pas spre vindecare este conștien­ti­zarea patimii iubirii de arginți sau a lăcomiei de avuții și a efectelor dezastruoase pe care le are asupra sufletului. Al doilea pas îl constituie conști­entizarea deșertăciunii lucrurilor spre care tindem, pe care ni le-am ales ca scop al existenței. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că omul trebuie „să înțeleagă nimicnicia lucrurilor pământești și să știe că bogăția este o slugă rea și nestatornică, care-i aruncă pe stăpânii ei în nenumărate rele”. Despre deșertăciunea bunurilor materiale Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „toate sunt umbră și toate cele văzute trec” și că e rizibil și de rușine „să te joci cu o umbră și să strângi la piept ca pe o comoară cele trecătoare”. Al treilea pas spre vindecarea de această ­patimă presupune să ne mulțumim cu ceea ce avem, potrivit în­demnului Sfântului Apostol Pavel: „Feriți-vă de iubirea de argint și îndestulați-vă cu cele ce aveți, căci însuși Dumnezeu a zis: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi»”. Alături de milostenie, virtutea opusă ­zgârceniei, a te lăsa în voia lui Dumnezeu, încre­din­țându-te purtării Sale de grijă, este calea sigură de izbăvire a sufletului de sub tirania acestei patimi. (Ciprian Voicilă)