O nouă mărturie despre minunile săvârșite de Cuvioasa Parascheva

 

În luna ianuarie 2019 am fost depistat cu cancer de colon (un polip la distanță de 30 cm de rect), pentru care am urmat mai multe investigații (colonoscopii cu biopsii repetrate).

Toate acestea întâmplându-se în plină pandemie. Menționez că sunt un pensionar în vârstă de 81 de ani și care deja sunt cunoscut cu mai multe afecțiuni, printre care și un cancer sangvin, pentru care urmez de 7 ani un tratament: merg lunar la control la hematologie, la Spitalul Fundeni.

Am încercat să găsim un doctor de specialitate unde puteam să facem mai multe investigații și ulterior operația. Inițial, am început demersurile prin investigații medicale mai amănunțite (markeri tumorali, CT, analize de sânge). Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, între timp am găsit și un chirurg dispus să mă opereze, în cadrul Spitalului Sfânta Maria.

În urma multiplelor tentative de internare (amânări survenite din cauza depistării mai multor cazuri de Covid în spital, inclusiv în ATI), procedura s-a prelungit cu aproximativ 3 luni. În tot acest timp am căutat chiar și varianta intervenției chirurgicale în alt spital, dar din nou am întâmpinat problema listelor lungi de așteptare. În final, în data de 12 octombrie 2020, am primit telefonic confirmarea internării.

M-am prezentat și am urmat toate procedurile pentru intrarea în operație. În ziua de 14 octombrie, de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, au început investigațiile amănunțite cu o nouă colonoscopie, urmând să așteptăm decizia chirurgicală. În urma acestei investigații, s-a constatat că locul de unde fusese extirpat polipul în luna martie nu se mai poate observa, inclusiv noul rezultat al biopsiei nu relevă urmă de cancer.

Concluzia este că Bunul Dumnezeu, prin sfinții Săi, inclusiv prin Sfânta Cuvioasă Parascheva, prin rugăciunile familiei, prietenilor si a acatistelor date la sfintele biserici (printre care și la un schit din Orșova) s-a petrecut această mare minune cu subsemnatul.

Nu am cuvinte să mulțumesc Bunului Dumnezeu întru totul față de binele pe care l-a făcut cu mine. Totuși, cu simplele mele cuvinte scrise, mulțumesc din tot sufletul și din toată inima, cu recunoștință față de Bunul Dumnezeu si de Maica Preacurată si Binecuvântată, Sfânta Maria, și să mă sprijine în faptele bune pe care doresc să le îndeplinesc. Amin! (Vasile Clănțău)

Mâine, 9 noiembrie, îl prăznuim pe Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul

Acatistul Sfântului Nectarie. Minuni săvârșite de Sfântul Nectarie.

Mâine îl prăznuim pe Sfântul Nectarie Taumaturgul

De citit: Viața Sfântului Nectarie. Acatistul Sfântului Nectarie. Minunile Sfântului Nectarie. Cartea „Sfântul Nectarie - Minuni în România” (de descărcat). Cărți despre minunile săvârșite de Sfântul Nectarie în România, apărute la Editura Areopag:

„Sfântul Ciprian m-a luat sub aripa lui ocrotitoare”

Anunț reînnoit: În curând, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi scoate o carte cu minunile săvârșite de Sfântul Ciprian. Dacă ați trăit o minune mijlocită de Sfântul Ciprian, vă rog să mă contactați la adresele ciprianvoicila@gmail.com, ciprianvoicila@yahoo.com, ciprian_voicila@yahoo.com. „Sfântul Ciprian m-a luat sub aripa lui ocrotitoare într-o perioadă extrem de dificilă din viața mea și de atunci este sfântul meu protector. Prima minune pe care a făcut-o cu mine a fost faptul că după ce m-am rugat la el să îmi trimită un duhovnic care să mă înțeleagă și să mă îndrume în dezorientarea în care eram, l-am găsit chiar în biserica lui (Biserica Zlătari din București). Un om și un preot extraordinar, de o bunătate și o blândețe de nedescris, căruia îi datorez enorm din ce am devenit între timp. Un duhovnic cum nici nu visam să existe - mereu acolo cu un sfat plin de iubire și înțelepciune, care nu mă ceartă aspru când greșesc, nu îmi reproșeaza și nu mă face să mă simt ultimul om pentru toate păcatele pe care le repet in slăbiciunea mea ci din contră, îmi dă încredere în mine și speranță. Tot prin duhovnicul meu mi-a dăruit Sfântul Ciprian Biblia pe care o căutam de mult timp prin anticariate sau la reduceri, neavând suficienți bani în perioada respectivă ca să mi-o cumpăr la prețul la care era pe piață. Fiind la început pe acest drum al credinței (deși am fost botezată ortodox, părinții mei nu sunt credincioși și am trăit departe de biserică) și având o mulțime de întrebări și dileme, voiam foarte mult ediția cu explicațiile lui Bartolomeu Anania. După mai multe zile în care o tot căutasem pe net și în librării fără să o găsesc la mai puțin de 100 de lei și renunțasem deja la idee, am fost să mă spovedesc și am rămas de-a dreptul șocată când duhovnicul meu (care știa că mi-o doresc) mi-a dat o Biblie împachetată pe care tocmai o primise de la cineva și mi-a spus: „Uită-te dacă e ediția pe care o vrei și dacă da, ți-o dăruiesc”. Am despachetat-o fără prea multă încredere și când am văzut că era ediția respectivă, mi-au dat lacrimile. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată. Apoi, într-o perioadă în care nu aveam job și nu mă mai descurcam deloc cu banii, m-am rugat la Sfântul Ciprian să mă ajute și am primit un telefon de la cei care aveau să mă angajeze chiar în timp ce eram in biserică. Nu mi-a venit să cred când am sunat înapoi și mi s-a spus despre ce e vorba, ca să văd apoi ora la care mă sunaseră - exact în timp ce mă rugasem... Inutil să spun că Sfântul Ciprian m-a ajutat de fiecare dată când i-am cerut ajutorul, chiar dacă acestea sunt minunile cele mai evidente. Mereu când eram deprimată, îngrijorată, bolnavă și mă rugam la racla cu moaștele lui de la Biserica Zlătari starea mea se schimba în bine, chiar dacă problemele cu care mă confruntam erau aceleași. Rugăciunea către el îmi dădea putere, optimism, speranță, și îmi umplea sufletul de o liniște și o bucurie inexplicabile. Sunt sigură că nu e deloc întâmplatoare nici asemănarea fizică dintre el, așa cum e reprezentat în icoana din Biserica Zlătari, și bunicul meu, la care am ținut enorm și care m-a învăluit cu aceeași dragoste, răbdare și grijă cât am fost copil. Moartea lui mi-a provocat foarte multă suferință și mă rog mereu la Sfântul Ciprian să se roage pentru sufletul lui. Sfântul Ciprian e sfântul meu preferat, primul la care alerg când am nevoie de ajutor sau când pur și simplu mi se face dor sa-l „vizitez”. Pentru mine este în egală măsură prieten, tată, psiholog, medic, în funcție de problema pe care o am. Nu o sa îi pot fi niciodată suficient de recunoscătoare pentru tot ce a făcut și face în continuare pentru mine și în primul rând pentru cea mai mare minune din viața mea - întoarcerea mea la credință.”(Alina Mocanu)

Sfantul Mina- grabnic-ajutator in problemele concrete ale vietii

As vrea sa dau marturie despre minunile pe care sfintii le fac permanent in viata noastra dar pe care uneori le uitam sau le luam drept lucruri firesti, care s-au intamplat pur si simplu. Unul dintre sfintii care e grabnic-ajutator in problemele concrete ale vietii este Sfantul Mina. Deoarece m-am rugat multi ani sfintilor pentru probleme sufletesti si duhovnicesti, si parca niciodata nu mai ieseam la lumina din hatisurile in care ma afundam, am ajuns la o oarecare imputinare a credintei si la o nesiguranta ca voi mai ajunge la acel liman de liniste si de multumire sufleteasca. De aceea, m-am bucurat sa descopar ca sfintii chiar ne ajuta in problemele concrete, si astfel, in timp, ne vor ajuta si in rezolvarea problemelor cu adevarat tainice si decisive ale vietii launtrice. Am inceput sa citesc acatistul Sfantului Mina timp de 40 de zile pentru clarificarea unor situatii legate de viata profesionala. In acelasi timp, mama mea a inceput sa se roage pentru ca fratele meu, care nu avea serviciu devreo 4-5 ani, sa-si gaseasca ceva si sa se angajeze. El cautase si depusese CV-uri peste CV-uri dar mai nimeni nu-l chema la interviu, mai ales ca nici nu terminase o facultate care sa-i ofere niste perspective. Deoarece si eu citeam acelasi acatist, ne rugam impreuna pentru aceasta neimplinire pe care o aveam in familie. Cam pe la jumatatea intervalului de rugaciune al mamei mele, iar la mine, spre sfarsitul celor 40 de zile, aflam cu bucurie vestea ca fratele meu a fost angajat pe un post care se potrivea afinitatilor lui, desi interviul de angajare decursese destul de prost. Am continuat rugaciunea catre Sfantul Mina si, nu dupa mult timp, am reusit sa-mi gasesc o chirie avantajoasa la jumatate din pretul obisnuit al unei chirii, intr-un apartament initial modest, dar care a fost renovat dupa ce m-am mutat eu. La intrare, m-a intampinat chiar icoana Sfantului Pantelimon, iar eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, urmeaza sa devin medic. Deci se pare ca nimic n-a fost intamplator. Prinzand curaj in ajutorul grabnic al sfantului, si necajita fiind ca la familia la care lucra, in strainatate, nu se pune mult pret pe respectarea drepturilor salariale fata de romani, mama mea s-a adresat din nou sfantului ca sa-i ajute sa primeasca banii pe concediu si tredicesima, pe care nu ti le da nimeni cu draga inima, neexistand nici contract de munca. A primit o veste imbucuratoare si cu aceste lucruri, familia la care lucreaza, acceptand sa i le ofere, intr-un sfarsit. Acum as vrea sa amintesc de modul cum sfantul mi-a ajutat in trecut. Cu cativa ani in urma, intr-un microbuz mi-a fost furat portofelul in care aveam banii si actele. Am fost atat de necajita, in special pentru acte caci eu, ca studenta, oricum nu aveam in portofel o suma prea mare de bani. Am citit acatistul Sfantului Mina o singura data si l-am rugat sa-mi aduca portofelul la usa, fiindca eu singura, cum aveam sa-l gasesc, nestiind cine mi l-a luat? Am decis sa astept cateva zile dar simteam o speranta ca pana la urma se va rezolva cu bine. Dupa vreo 2-3 zile, intr-o duminica, cand ma intorc de la biserica, portarul caminului studentesc unde stateam, vine la usa mea si imi lasa portofelul, zicandu-mi ca cineva l-a gasit la tomberon. M-a cautat la adresa din legitimatie si mi l-a adus chiar la usa, cum am cerut. Mare mi-a fost mirarea, o data, ca mi-am recuperat actele si in al doilea rand, ca le-am primit dupa cum am precizat eu in rugaciune, totul fiind o dovada clara am dobandit acestea prin mijlocirea sfantului, nu doar din pura intamplare. Un alt lucru pe care l-as mai aminti, desi este o recuperare a unei pierderi mai neinsemnate, pentru mine este tot o minune caci ganditi-va cum este sa ramai in mijlocul iernii, cand afara ninge iar zapada e de cativa centimetri, descult! Situatia poate parea chiar hazlie, daca privesti in retrospectiva, dar la momentul respectiv, nu era deloc asa. Asa am patit eu, cand dupa un stagiu la un spital, am vazut la vestiar ca imi lipseste una din cizme. Studentii cand au stagii in spital sunt obligati sa se schimbe in halat si sa poarte papucii de spital in picioare, iar hainele, gentile si incaltamintea raman la vestiar, care nu intotdeauna se incuie. Deoarece nu stiam ce s-a intamplat cu cizma mea si cine mi-a luat-o, si ramanand in papuci, am fost nevoita sa lipsesc la toate cursurile din ziua respectiva caci nu puteam merge la facultate in papuci. Am ajuns acasa cu un taxi si am citit necajita acatistul Sfantului Mina. In aceeasi zi, am aflat ca si alte colege de-ale mele pierdusera sau li se furasera haine sau incaltaminte. Dar, a doua zi, ducandu-ma la spital, nu mica mi-a fost uimirea cand cizma mea a reaparut la vestiar, desi nu prea mai trageam nadejde ca aceasta va fi recuperata, fiindca cine isi bate capul pentru o cizma? Ei bine, desi lucrul respectiv nu pare o mare pierdere pentru care sa te necajesti si sa ceri ajutorul, totusi, prin utilitatea lui si prin faptul ca cerem ajutorul sfintilor, ei isi dovedesc intelegerea pe care o au fata de nevoile noastre cele mai diverse, de la cele duhovnicesti si sufletesti, la cele materiale. De aceea, nu trebuie sa deznadajduim niciodata! Multumesc, Sfinte Mina! (M.M., Iasi)

Astăzi, 22 iulie, îl prăznuim pe Părintele Ilie Lăcătușu

De citit și vizionat: Parinteleilielacatusu.blogspot.ro. Viața, minunile și acatistul Părintelui Ilie Lăcătușu. Mărturii: Ajutor primit prin Sfântul Ilie Lăcătușu. Grabnic ajutător în suferințe de tot felul. Trei mărturii. O mărturie interesantă. Părintele Ilie Lăcătușu ajută o persoană să-și găsească un loc de muncă. Alte mărturii.

Minunea Sfantului Parinte Ilie Lacatusu cu mine, studentul...

Buna seara, Numele meu este George-Cristian Datcu si in prezent sunt student la Universitatea Politehnica Bucuresti, la Facultatea de Electronica, Telecomunicatii si Tehnologia Informatiei. Minunea ce mi s-a intamplat are legatura cu una dintre sesiunile de examene din cadrul facultatii la care studiez. Inaintea de a povesti despre asta, as dori sa vorbesc putin despre momentul in care am aflat pentru prima data despre Sfantul Parinte Ilie Lacatusu. Mi-amintesc ca era 21 iulie 2013, in ajunul praznuirii Parintelui Ilie (22 iulie), praznuire despre care aveam sa aflu chiar in acea seara, cand am venit in vizita la prietena mea, care locuieste in apropierea Bucurestului, pentru cateva zile, data fiind perioada vacantei de vara. Inca din momentul sosirii mele acolo, parintii prietenei mele, care dimineata fusesera la Manastirea Pasarea, pentru a asista la slujba Sfintei Liturghii, inainte de a pleca catre casa au primit de la cei care slujeau acolo Acatistul Sfantului Ilie Lacatusu impreuna cu indemnul de a merge in vizita la capela din Cimitirul Giulesti, unde sunt pastrate sfintele sale moaste, mi-au oferit sa citesc carticica cu acatistul primit, care cuprindea si cateva amanunte referitoarea la viata parintelui. Chinurile si nevointele prin care am citit ca trecuse acest marturisitor al lui Hristos, desi sumar descrise in carticica, m-au emotionat asa de tare si m-au determinat sa citesc pentru prima oara acatistul chiar in acea seara. Inca din acel moment am simtit cum intre mine si parinte a luat nastere o prietenie sincera. Cu toate ca dupa citirea acatistului sau, m-am "luat" cu cele lumesti, fara sa imi dau seama, parintele ma chema la el. Astfel, ziua de 22 iulie, a debutat pentru mine si prietena mea sub semnul agitatiei si haosului cotidian. Drept urmare, dis de dimineata, am plecat in graba spre Bucuresti, prietena mea fiind programata la examenul auto teoretic la primele ore ale diminetii. Pe langa acest examen al ei, ziua fiind lunga, multe sarcini trebuiau duse la bun sfarsit. Cand am terminat toate treburile in oras si ziua parea ca pentu noi a luat sfarsit si ne pregateam sa ne intoarcem spre casa, o chemare launtrica atat de puternica mi-a facut sa imi indrept pasii in directia total opusa celei spre casa... Cuprins cu totul de aceasta chemare, am inceput chiar sa alerg inspre Giulesti, lucru care pe prietena mea a surprins-o, dar pe care l-a inteles, atunci cand i-am explicat ce simt. Astfel, am facut impreuna un drum de aproximativ 50 de minute, care noua ni s-a parut de doar cateva minute... Imediat ce am ajuns la locul cu pricina, inca de la intrarea in cimitir, am simtit o pace interioara cum rar ne este dat sa simtim. Ajungand la capela, lucru deloc de mirare, am observat ca va trebui sa ramanem la o coada ce insuma multime mare de credinciosi (lucru care ne-a bucurat de altfel, in loc sa ne intristeze). In timpul asteptarii, impletita cu rugaciune catre sfantul si cu binecuvantate discutii despre ajutorul oferit noua de catre sfinti, ni s-au alaturat si parintii prietenei mele. Venind si asteptatul moment, al inchinarii la moastele Sfantului Ilie Lacatusu, ma simteam atat de coplesit de sfintenia locului (e un lucru bine stiut ca omul sfinteste locul), incat in momentul in care m-am apropiat sa sarut sfintele moaste si crucea parintelui, am simtit ca parintele este mai viu decat noi si ca ne binecuvanteaza pe fiecare in parte, parca avand un suras de un cald atat de sincer. Acest sentiment pe care nu-l mai traisem inainte m-a determinat sa cred ca am castigat un prieten ce-mi va fi alaturi mereu de-atunci inainte, in incercarile si ispitele acestui veac. Am plecat de-acolo, cu promisiunea facuta mie insumi ca am sa revin cat de des pot. Bineinteles ca fagaduintele facute, indeosebi noua insine, au menirea de a nu fi tinute... Desi am continuat sa citesc acatistul parintelui, ceea ce m-a adus din nou la capela unde se afla sfintele moaste a fost deznadejdea ce ma cuprinsese inainte de sesiunea de examene din iarna. Cu inima stransa de frica examenelor ce-mi stateau inainte, cu trei zile inaintea primului examen, mi-am zis sa fac o ultima incercare, amintindu-mi de prietenul care cu atata caldura ma primise la sine in iulie si de nenumaratele momente cand i-am simtit interventia in viata mea. Pe o vreme geroasa, afara fiind in jur de -10°C, am asteptat in jur de 3 ore sa-mi vina randul alaturi de alte cateva zeci de persoane care sperau in ajutorul sfantului. Pe aproximativ toata durata asteptarii, am citit acatistul Parintelui Ilie si m-am rugat sa alunge de la mine duhurile deznadejdii si al trandaviei care ma incercau tot mai aprig si sa puna ordine in viata mea. In momentul in care m-am inchinat sfintelor sale moaste am simtit pe loc cum pacea lua locul deznadejdii si increderea locul neincrederii. Am plecat de acolo cu credinta ca "cineva" isi doreste ca eu sa reusesc (Dumnezeu nu ne vrea prosti!). Cu toate acestea, ziua primului examen se apropia cu pasi grabiti, iar eu am constatat in seara dinaintea incercarii cu pricina ca nu am acoperit nici jumatate din materia ceruta la examen! Cu credinta in ajutorul sfantului si al lui Dumnezeu, am pornit spre facultate. Pe toata durata drumului, nu stiu cum, dar mi-am gasit timpul sa revad unele probleme, posibile subiecte de examen. Ceea ce s-a intamplat mai departe, banuiesc ca intuiti... Am primit ca subiecte de examen exact problemele pe care le revazusem ultima data, in metrou, si a caror mod de rezolvare mi-l insusisem destul de bine, iar ca subiect de teorie exact ceea ce stapaneam mai bine! Examenul a fost trecut, iar nota obtinuta a fost una dintre cele mai bune din sala! Sa fie oare doar o coincidenta?! Eu nu cred... Astfel, tot cu ajutorul sfantului, caruia vreau sa-i multumesc pentru grabnicul ajutor ce nu a ezitat sa mi-l ofere sesiunea am trecut-o cu bine, la cele mai importante materii obtinand note nesperat de mari! Astfel, pentru mine Parintele Ilie ramane un mare sfant, care nu pregeta sa ne ofere ajutorul sau nici in cele mai marunte activitati materiale ale vietii cotidiene. Am avut si continui sa am multe intamplari minunate petrecute in urma rugaciunilor catre parinte, dar pe care le voi povesti cu urmatoarea ocazie. Asadar, un indemn sincer catre toti cinstitorii de sfinti: Rugati-va parintelui! Nu veti iesi rusinati de la el! Bunul Dumnezeu sa ne ajute sa-i cinsitim cum se cuvine pe toti cei care au fost si sunt bineplacuti Lui! Slava lui Dumnezeu pentru toate! Amin. (George-Cristian)

La minunat ceas de taină în chilia Părintelui Justin. „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” de Stelian Crăciun (Cedry2k)

La începutul lunii octombrie am plecat cu trei prieteni într-un fel de pelerinaj, care iniţial trebuia să cuprindă toată zona Moldovei. Având, bineînţeles, tot felul de ispite, dintre care unele de-a dreptul înfiorătoare, a trebuit să scurtăm considerabil traseul: am înnoptat la Schitul Sfântul Ilie din Berzunţi, unde am primit binecuvântarea bunului părinte Isaia, am fost găzduiţi şi la Sfânta Mănăstire Văratec şi, după un periplu perfect, în care am întâlnit mulţi oameni minunaţi, am ajuns la Petru Vodă. (Nu reuşisem să merg la înmormântarea Părintelui Justin Pârvu şi abia aşteptam să ajung, ca să pot săruta Crucea de la căpătâiul unui sfânt adevărat). Am fost primiţi cu căldură, ca de obicei, de către fraţi şi maici, motiv pentru care mă simt mereu acasă acolo. Doi dintre cei trei prieteni de care eram însoţit se aflau chiar la începutul vieţii lor duhovniceşti, motiv pentru care fraţii i-au trimis la spovedit la părintele stareţ Hariton, după care am avut inspiraţia să mergem sus, la Sfânta Mănăstire Paltin, pentru a ne anunţa plecarea. Maica F. ne-a întrebat dacă am urcat la chilia Părintelui şi, cum nu o făcuserăm, s-a oferit să ne conducă până acolo. Chiar dacă nu sunt un credincios foarte înduhovnicit, impresia pe care am avut-o ajungând în holul chiliei a fost una copleşitoare. Simţeam că cineva foarte puternic este acolo, cu noi, şi nici măcar nu intraserăm încă în camera în care, în fiecare zi, Părintele Justin alina şi chiar vindeca sute de suflete rănite. Fotografiile din hol sunt, chiar şi pentru un ochi mai puţin format, edificatoare în ceea ce priveşte trăsăturile sufleteşti ale Părintelui. Dacă în tinereţe Părintele părea mai răzvrătit, mai ambiţios, acum, spre sfârşitul vieţii sale lumeşti, expresia Părintelui surprinsă de fotografi este unică, relevând o combinaţie de dragoste şi exigenţă, ceea ce poate părea paradoxal, dar pentru mine este exact dovada unui caracter superior, cu adevărat harismatic. Am intrat deja puternic emoţionat în chilie şi, împreună cu prietenii mei, am cinstit icoana Părintelui aflată chiar în locul unde obişnuia să întâmpine pelerinii. Apoi Maica F. ne-a condus în camera alăturată, unde se aflau expuse alte obiecte ale Părintelui, inclusiv sfinte moaşte de la Sfântul Vasile cel Mare, la care am mare evlavie. Revenind în prima cameră, maica ne-a semnalat prezenţa unei miresme minunate şi, privind mai atenţi, am observat că icoana părintelui, la care ne închinaserăm cu cinci minute mai devreme, era umedă şi emana un puternic miros de mir. Am fost copleşiţi, semnul era indubitabil şi timp de vreo zece minute, eu şi prietenii mei ne minunam şi încercam să ne revenim. Mi-am adus aminte de spovedania prietenilor mei şi sunt convins că acesta a fost un motiv de bucurie pentru Părintele Justin, prin care Dumnezeu ne-a binecuvântat cu această dulce „prăjitură duhovnicească”, aşa cum numea Părintele Paisie Aghioritul astfel de întâmplări uimitoare. Abia după ce am conştientizat miracolul trăit, ne-am trezit toţi cu ochii în lacrimi. Simţeam cum inima mi se despietreşte şi mă ruşinam de asocierea nevredniciei mele/noastre cu acest episod de neuitat, care trece de tărâmul logicii şi al înţelegerii lumeşti. Nu ştiu din ce motiv, în care îmi răsuna repetat acelaşi citat: „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi…”. articol preluat din Revista Atitudini Nr. 31.

Dumnezeu sta ascuns in micile intamplari ale vietii

Doamne, ajuta! As vrea sa va relatez o “intamplare” care nu stiu daca este bine sau nu sa o incadrez ca minune a Sfantului Ilie Lacatusu (adica imi impun sa cred ca a fost o minune dar nu reusesc sa imi inabus scepticismul). Aveam de la soacra mea o carte despre sfintii inchisorilor comuniste « Marturisitorii. Minuni. Marturii. Repere » care nu era a ei ci o avea si dansa de la o alta persoana. Mi-o daduse de ceva timp (aproape un an cred). De Craciun m-a intrebat daca am citit cartea fiindca ar trebui sa i-o dea inapoi persoanei respective. Eu nu citisem nimic din ea si, ca sa nu i-o inapoiez fara sa o fi citit, mi-am zis sa citesc macar cateva capitole. Astfel am citit capitolul cu marturiile despre inchisorile comuniste si cel referitor la viata si minunile Sfantului Ilie Lacatusu (auzisem despre el de mai demult dar, nu stiu de ce, mi-e destul de greu sa accept ca oameni contemporani cu noi ar putea fi sfinti). Citind acel capitol mi-am zis ca ar trebui sa mergem si noi la dansul, poate ne foloseste si noua. Ma hotarasem cu sotul meu sa mergem pe data de 1 ianuarie. Am intrebat-o si pe sora mea si pe mama daca nu vor sa mearga si ele. Sora si mama nu auzisera niciodata de Sfantul Ilie Lacatusu si dupa ce a citit sora mea cate ceva despre sfant s-a hotarat sa mearga si impreuna cu noi mergea si mama. Cu o zi sau doua inainte insa m-a sunat sora mea, dimineata, sa imi spuna ca noaptea la mama se produsese un scurtcircuit undeva si ca nu mai mergea lumina si nici frigiderul (mama avea un tablou ma vechi, nu din acestea noi la care sare siguranta in caz de suprasarcina sau ceva de genul). Era foarte suparata ca nu avea bani nici macar sa repare frigiderul, sa cumpere altul nou nici nu incapea vorba. Dupa ce am vorbit cu sora la telefon m-am gandit ca banii care ne-ar fi trebuit pentru drum (noi veneam de la Bacau) sa ii dau mamei sa isi repare frigiderul (se mai stricase odata in sensul ca primea curent dar nu mai racea; atunci, piesa respectiva o costase cam 50 euro); dupa ce m-am mai gandit am ajuns la concluzia ca, atata timp cat o fi ceva in neregula cu instalatia de curent electric, repararea frigiderului nu prea isi avea rostul deoarece oricand se mai putea produce un scurtcircuit. I-am comunicat si surorii mele aceasta concluzie si tindeam oarecum sa mergem totusi la Bucuresti. Pe data de 31 decembrie am sunat-o pe sora mea sa o intreb ce facem pana la urma, mergem sau nu si surpriza !!! Mi-a spus ca mamei ii merge frigiderul si ca da, mergem la Bucuresti! Ce se intamplase: mama foarte necajita ca nu are bani i-a zis sfantului cu tot oful pe care il avea ca ea s-a saturat sa tot ceara mereu de la altii, de la copii, de la sfinti, de la Dumnezeu. Daca vrea sfantul sa vina la el, atunci sa ii repare frigiderul si ea va veni sa ii multumeasca! Nu vrea sa mearga la Bucuresti pentru a-i cere ceva!!! Dupa acest dialog, plangand, i s-a adresat din nou sfantului, chiar nu poate sa o ajute, ca ea vine la Bucuresti sa ii multumeasca si zicand aceasta a bagat din nou frigiderul in priza si s-a auzit clik-ul acela specific cand porneste frigiderul. Asadar, frigiderul functiona !!! Si acum cand povesteste mama plange. Ea este convinsa ca Sfantul Ilie Lacatusu i-a auzit rugaciunea si a ajutat-o. Pe 1 ianuarie am fost la sfant si ne-am inchinat la sfintele lui moaste. Nu stiu insa de ce nu pot sa cred cu toata inima !!! Il rog pe Sfantul Ilie sa nu se supere pe necredinta mea! Trebuie sa mai marturisesc ca atunci cand m-am inchinat la sfintele moaste am fost foarte atenta sa vad daca ii sunt calde mainile, daca deschide ochii (asa cum citisem). Bineinteles ca mainile ii erau reci si ochii intredeschisi doar, desi atat de mult as fi vrut sa vad un semn ca sa imi intaresc credinta. « Semnele » probabil le vad cei cu inima curata si care cred in sfinti cu toata taria, care cred oricum si fara semne, nu « un fariseu » ca mine ! Dupa ce am ajuns inapoi acasa, am avut o discutie cu sotul meu despre biserica, despre icoane (nu suntem pe aceeasi lungime de unda in sensul ca, de copil, timp de vreo 15 ani, el a practicat arte martiale si a citit biblioteci intregi despre tot felul de practici din acestea orientale, despre ocultism, etc. si este inca sub influenta lor). Aceasta discutie m-a speriat atunci seara (niciodata nu il mai vazusem asa de inversunat) si ma gandeam, Doamne ce e de facut, oare unde se va ajunge cu casnicia mea daca unul merge intr-o directie si celalalt in alta! Ce sa fac ca sa inteleaga ca e gresit modul acesta de a gandi al lui ? Dumnezeu a randuit ca a doua zi (de Sfantul Serafim de Sarov) sa ajungem la un schit unde sunt 250 de sfinte moaste. Cum am ajuns acolo este alta poveste: mama soacra nu fusese niciodata acolo si sub pretext ca sa o ducem si pe ea, m-am gandit ca ar fi foarte bine daca am putea ajunge la schit, nadajduind in ajutorul maicii starete (ea mereu ne spune cuvant de invatatura si speram sa deschid cumva discutia asupra subiectului care ma preocupa si sa vina de la dansa un sfat pentru sotul meu). De mentionat ca la acel schit nu se poate ajunge daca ploua fiindca pana acolo este un pamant argilos si cu o masina mica, daca nu ai 4x4 nu poti ajunge… se ia jumatate de ogor dupa roti. In doua locuri drumul a fost foarte rau dar pana la urma am reusit si am ajuns la schit! Nu stiu al cui ajutor a fost, al Sfantului Ilie, al Sfantului Constantin Sarbu, al sfintilor toti de la schit … Cert este ca Dumnezeu ne-a ajutat sa ajungem si am stat la schit vreo 3 ore vorbind cu maica stareta si am abordat si subiectul care ma preocupa. A vorbit cu sotul meu, ne-a dat niste carti de citit care sa il ajute, sa il calauzeasca cumva pe drumul bun si sper din tot sufletul sa faca Dumnezeu o minune sa ii deschida ochii sa vada intr-o zi adevarul, sa descopere ca toate acele teorii si practici despre care el a cititi atat si pe care le crede, sunt inselaciune . Asadar, poate ca si in acest sens am primit ajutorul Sfantului Ilie Lacatusu si al Sfantului Constantin Sarbu la mormantul caruia am fost tot atunci pe 1 ianuarie, si al tuturor sfintilor a caror sfinte moaste le-am sarutat in acea zi! Le multumesc din suflet tuturor si ii rog sa ma ierte ca, vazand ce s-a intamplat, in inima mea inca mai incape indoiala ! Doamne, ajuta ! Maria Radu

Mari minuni, daruite noua, de Sfantul Nectarie

Dupa medici, sotul meu trebuia sa fie mort de mult... Sfantul meu drag, Nectarie, a venit in viata mea in ianuarie 2006, cand sotului meu i se descoperise o tumoare maligna la rinichi. Buna mea prietena, mi-a daruit o iconita cu Sfantul Nectarie si mi-a spus ca la Manastirea Radu Voda din Bucuresti, sunt moastele sfantului, fiind vindecator de cancer. Fara prea multa credinta, am pornit catre manastire, de unde am cumparat cartea cu viata si minunile sfantului si m-am inchinat la sfintele moaste. Am citit cartea... si cam atat. Operatia a fost o reusita. Rinichiul a fost scos, impreuna cu tumoarea. M-am "linistit", daca pot spune asa, si mi-am continuat viata de unde o lasasem, fara Dumnezeu, fara recunostinta si multumiri Sfantului Nectarie, comportandu-ma de parca mi se cuvenea, iarta-ma Doamne, dar... Sunt unul dintre cei multi, care a trait o viata fara Dumnezeu, chiar daca era cu mine, nu-L vedeam, fiind binecuvantata cu toate bunatatile pamantului. Mai tarziu am aflat ca Dumnezeu ma iubea asa cum eram si m-a asteptat. Mi-a dat un semn de mila in anul 1992, cand singurul meu fiu s-a imbolnavit de diabet zaharat. Avea doar 11 ani, dar n-am avut habar, am continuat sa traiesc, ceea ce consideram eu ca este viata si m-a asteptat inca multi ani, pana cand, in vara lui 2009, baiatul meu a facut retinopatie diabetica la un ochi si sotul meu, de la tumoarea maligna, facuse metastaze la plamani si ficat. Eram distrusa. Cand sufletul doare, nimeni si nimic de pe aceasta lume nu te mai alina. Moartea era langa noi, m-am uitat in jur si am realizat neputinta omeneasca. Deznadajduita, am alergat spre Bunul Dumnezeu. Mi-a raspuns imediat, chiar daca nu meritam. Nu-L cunosteam si acum, plangand, ma gandesc la cat de mare este iubirea ce mi-o poarta. Eram ratacita, nu gaseam drumul. Am inceput sa merg la biserica fara niciun elan, cu gand de plecare, nu intelegeam mare lucru. Ma gandeam sa ma spovedesc, dar neintelegand prea multe, am facut-o formal si m-am impartasit cu nevrednicie. Starea copilului meu se agrava. Dupa operatia la ochi, vasele de sange se spargeau, iar medicii se uitau neputinciosi, era la un prag de a se sinucide, gandind ca va orbi. Umblam ratacind pe strazi, zdrobita de durere si in disperare, m-am rugat Bunului Dumnezeu si am promis ca o sa-mi schimb toata viata. Drumul catre Sfantul Nectarie, Manastirea Radu Voda, era singurul care ma alina. Plangeam langa racla sa, si speram sa ma ierte si sa ma ajute, deodata am simtit o mare usurare. Sfantul meu, care nu lasa pe nimeni dintre cei care alearga la El cu credinta, nu m-a lasat nici pe mine. Multumesc sfinte drag, Nectarie. Maicuta Domnului, Sfantul Nectarie, Parintele Arsenie Boca- la mormantul caruia ne-am rugat- si alti sfinti dragi, mi-au daruit ceea ce nu cunoscusem pana atunci, fericirea de a-L cunoaste pe Bunul IISUS HRISTOS, care mi-a luat povara grea, ajutandu-ma sa-mi spun pacatele grele si sa cred cu toata fiinta mea in EL. Aveam credinta vie si spuneam tuturor, ca sotul meu n-o sa mai aiba nicio metastaza si fiul meu va fi bine. Parca nici acum nu pot sa cred ca Bunul Dumnezeu s-a milostivit de mine, nu meritam nimic din darurile lui. Medicii, uimiti, se uitau la CD-ul cu metastaze si la cel care-l facuse dupa un an, si nu stiau ce sa creada. Dupa ei, ar fi trebuit ca sotul meu sa fie mort de mult. Mentionez, ca sotul meu, dupa ce am aflat de metastaze, a urmat un tratament naturist cu Bio Bran, atat, dar fara ajutor de la Dumnezeu nimic nu are putere. Au trecut patru ani si jumatate de-atunci si sotul meu e bine. Medicii, dupa doi ani, l-au declarat sanatos clinic, chiar daca are doar un rinichi, au considerat ca e apt de munca, ridicandu-i si pensia de boala, slava lui Dumnezeu, iar fiul meu... Retinopatia diabetica i-a stopat. Dupa aproape 22 ani de diabet necontrolat (si medicii se mira),el nu are nici o complicatie si la fiecare control, vederea la ochiul operat se imbunatateste. Acum, fiecare clipa a vietii mele o consider minune si nu voi inceta a vorbi despre minunile si comoara pe care am gasit-o si care ma face atat de fericita (despre minunile din viata mea am scris in „Formula As", la Puterea rugaciunii, in August 2010). De-atunci, Manastirea Radu Voda este cel mai drag loc de pe pamant, unde ma-ntorc mereu cu drag si cand mi-e bine, dar si cand sufletul mi-e greu. Langa racla cu pretioasele moaste, am gasit comoara, am gasit ce nu credeam vreodata ca exista, fericirea fara margini, care este Bunul Dumnezeu si povestesc cu drag, daruind iconite si carti, cu viata, minunile si acatistul Sfantului Nectarie, celor care sunt cum am fost si eu. Stiu ca multi din jur sunt sceptici, din pacate, chiar si sotul meu, care a trait minunea. Si cand nu vrem sa ne schimbam viata, gasim argumente si explicatii, dupa cum dorim, refuzand adevarul si ramanem in mizeria vietii, pacalindu-ne cu „cred in Dumnezeu, dar nu sunt habotnic"- habotnicie, in ochii celui care nu doreste schimbarea insemnand: spovedanie, post, rugaciune, participarea la sfintele slujbe... Cand ne insotim cu mandria, trufia, si ne comportam, raportandu-ne strict doar la cele pamantesti, e greu de crezut in minuni. O prietena, cand a venit in casa mea, dupa ani, si a vazut multele icoane, m-a intrebat, te-ai pocait? Pocainta, din pacate, pentru multi inseamna sectari, dar ei nu stiu ca pocainta inseamna sa-ti recunosti pacatele in fata lui Dumnezeu, sa incerci sa nu le mai faci, sa-ti para rau ca le-ai facut, sa nu mai judeci, sa fii smerit si astfel iubindu-l pe Dumnezeu, ii iubesti pe toti si te imbraci in haina noua. Cu haina noua, toate le vezi daruri de la Dumnezeu, ai bucuria vesnica, nu mai ai teama de nimic. Ca esti cu El mereu,mereu. Constanta Szlavics / Voluntari.

Puteți descărca gratuit volumele Octavian Anastasescu - „Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor” și Avva Justin - „Mărturii. Amintiri. Minuni”

Octavian Anastasescu - Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, Editura Areopag. Avva Justin Pârvu - Mărturii. Amintiri. Minuni, Editura Areopag.

La Editura Areopag a apărut volumul: „Avva Justin. Mărturii. Amintiri. Minuni”

Volumul este coordonat de Vlad Herman. Înainte să vă supun atenției insignifiantul meu text despre Părintele Justin Pârvu, simt nevoia să spun câteva cuvinte despre Vlad Herman, coordonatorul volumului. Consider că Vlad Herman - ca și mirobolantul (pentru mine) Alexandru Costache, un tânăr în care discreția s-a logodit cu inteligența și buna cultură și pe care nu am reușit, încă, să-l conving să scrie- sunt viitorul României de mâine, care a primit prin Părintele Justin, în cel mai tradițional sens cu putință (traditio înseamnă „a transmite”, „a da mai departe”) valorile centrale ale generației de eroi și sfinți, ale cărei origini - oricum am da-o noi la întors- au fost stabilite la 1927. Valorile Sfinților Închisorilor au fost date mai departe generației de mâine. Un lucru semnificativ, aș îndrăzni să spun, chiar esențial. Doar că generația de mâine - luându-i ca exponenți pe Vlad Herman și Alexandru Costache - are nevoie și de faptele noastre, nu doar de discursurile noastre sterile. Mai ales că generația Sfinților Închisorilor glăsuia mai întâi prin fapte. Nu întâmplător Părintele Justin Pârvu dădea binecuvântare oricărui om care voia să facă - din toată inima- ceva, indiferent dacă acel ceva era definit de contextul de viață al fiecăruia, era semnificativ doar pentru el (prin semnificația unui cuvânt înțelegându-se regula lui de folosire, în sensul lui Wittgenstein II- notă, poate inoportună, pentru filosofi sau absolvenți de filosofie). Dar despre toate acestea și despre altele veți afla la Conferința despre Sfinții Închisorilor, de marți 18 februarie 2014, cu începere de la ora 18.00. Pănă una, alta, salut generația ce vine, indiferent de numele sub care ni se arată: Vlad Herman, Alexandru Costache, Cavalerul Trac, și toți cei împreună cu ei. Vă supun atenției un text. Doar un text. Nicidecum textul. În carte veți găsi 5, 6 texte care pot fi -oriunde și oricând- textul cărții. Părintele Justin, întruchipare a demnității uitate. Nu mă număr printre ucenicii Părintelui Justin. Nici printre cei care, imediat după trecerea sa la Domnul, au crezut și au mărturisit și altora că este mai bine așa: părintele Justin, odată ajuns în Lumina Neînserată a lui Hristos, ne va ajuta mult mai repede și pe mai mulți creștini în acelasi timp, deși nu contest asta: sfinții, eliberați de condiționările presupuse de faptul de a fi om, ne sar în ajutor cu mai multă eficacitate decât atunci când se mișcau printre noi. Cred că este ucenic al unui avă - cum era, în mod incontestabil, Părintele Justin - persoana care crește duhovnicește în proximitatea acelui plăcut al lui Dumnezeu, împărtășindu-se permanent din cuvântul și exemplul său. Așa cum cred, deopotrivă, că mai aveam nevoie, măcar un timp, de Părintele Justin, aici, pe pământ, printre noi. Când intrai în chilia părintelui te izbea imaginea sa iconică: erai în fața unui bătrân înconjurat de un halou de lumină, un bunic în care îl simțeai sălășluind pe Duhul Sfânt. Aerul primitor care învăluia totul în jurul părintelui; intimitatea care se crea între sufletul tău (închircit de angoasă, griji lumești, nesiguranță în fața zilei de mâine) și sufletul său de aur (trecut prin focul suferințelor din temnițele comuniste și prin vitregia provocată ani de-a rândul de cei care l-au urât sau n-au vrut să-l înțeleagă); credința pe care ți-o transmitea părintele că, în ciuda aparențelor potrivnice, totul va fi bine pentru că noi, oamenii, ne mișcăm permanent sub pronia lui Dumnezeu; acel „măi” cu care părintele Justin își puncta sfaturile de suflet-salvatoare; totul, repet, totul producea o stare duhovnicească inconfundabilă, de neimitat. O stare pe care miile de pelerini, poate sutele de mii de pelerini, poate milioanele de pelerini care au cunoscut-o o vor purta pentru totdeauna în adâncul inimii lor, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru acest dar minunat pe care l-au primit. O amintire tainică, luminoasă, pe care o vor scoate din tainița sufletului la nevoie. Părintele Justin turna balsamul rugăciunilor peste rănile sufletești ale oamenilor, care făceau cale-întoarsă de la Petru Vodă revigorați duhovnicește, încrezători în puterea nebiruită a lui Dumnezeu. Această harismă a părintelui de a prelua durerile celorlalți consider că este caracteristica definitorie a personalității sale duhovnicești, artă pe care a învățat-o de la Părintele Paisie Olaru. Când a murit Părintele Justin, am simțit că au murit mai mulți oameni deodată: mărturisitorul care a trecut demn prin iadul pușcăriilor comuniste, monahul care ținea cu acribie canoanele și rânduielile Sfinților Părinți; ctitorul de biserici și schituri; omul care a retrezit interesul pentru Sfinții Închisorilor și a fost principalul motor în declanșarea cultului închinat lor; autoritatea numărul 1 care s-a ridicat împotriva ereziei ecumeniste și a masoneriei (care a infuzat veninos instituțiile marcante ale României); românul care a luptat până la sfârșit împotriva politicii de deznaționalizare dusă – paradoxal!- de statul român; principalul sprijin al sufletelor umilite și obidite, care simțeau că la Petru Vodă cerul este mult mai aproape și răspunsurile primite prin gura Părintelui Justin vin, pe verticală, de la Dumnezeu. Rămânând în același cuget cu toți mărturisitorii din secolul XX, Părintele Justin și-a pus sufletul stavilă în fața oricărui rău care amenința Trupul lui Hristos și inima neamului românesc. Am stat și eu, ca foarte mulți alții, la picioarele sfinției sale, în mai multe rânduri. El mi-a dat binecuvântare să strâng mărturii despre minunile săvârșite de Părintele Ilie Lăcătușu, fostul său camarad de suferință. Ne-a binecuvântat, în ultimii patru ani, de fiecare dată – pe Danion, pe mine, pe Marian Maricaru și pe ceilalți vorbitori – înainte de conferința anuală dedicată Sfinților Închisorilor, care a avut loc pe 19 martie, la Iași. Îmi amintesc și acum, nu fără o oarecare uimire, cum odată stăteam sub patrafirul părintelui, care ne citea o rugăciune pentru luminarea minții și deodată, în mod cu totul inexplicabil, am simțit o mireasmă specifică pe care o cunoșteam din capela unde adastă moaștele Părintelui Ilie Lăcătușu, la cimitirul Adormirea Maicii Domnului, pe Calea Giulești. Mirosea a flori și mir, dar era exact aceeași mireasmă ca la Părintele Ilie Lăcătușu. Ca și cum între ei continua să existe o comuniune nevăzută, dar, iată, perceptibilă. Altădată, stând la picioarele lui, cineva ne-a dat să sărutăm o parte din moaștele unui mărturisitor de la Aiud. Acele sfinte moaște apar și în filmul documentar despre Sfinții Închisorilor, realizat de Carmen Avram. În chilia părintelui mai era cu noi și o maică. În momentul în care maica a sărutat moaștele, din ele a izvorât mirul. Ultima oară l-am văzut pe Părintele Justin la înmormântarea sa. M-am dus acolo cu gândul că iau de la el, sărutându-i mâna dreaptă, o ultimă binecuvântare. Îmi este dor de el. Privesc adesea în jurul meu și îmi spun de unul singur: „Doamne, nu am om” (Ioan 5,7). Mai corect spus: nu mai am om. Presimt că mă apropii de sfârsitul textului și nu aș vrea să-l închei înainte de a scrie aici un gând pe care îl găsesc important. Prezența părintelui, în integralitatea ei, îți amintea permanent că omul a primit de la Dumnezeu și darul de a fi o ființă demnă. În special chipul Părintelui Justin trăda apartenența sa la familia conducătorilor. Parcă Dumnezeu l-a plămădit, dându-i misiunea specială ca să îi călăuzească pe oameni, poporul, spre Împărăția Cerurilor. Cred că Dumnezeu l-a dăruit cu ani mulți ca să ne reînvețe – într-un timp care a făcut din compromis mai întâi o modă, apoi o lege - pe noi, creștinii ortodocși, pe noi, românii, valoarea demnității. Mulți cunosc trunchiat proverbul strămoșesc: „Capul plecat sabia nu-l taie...”. Părintele Justin ne-a reamintit proverbul, completându-l, redându-i și redându-ne sensul: „... dar nu vede nici lumina soarelui”. Vom fi urmași ai lui, dacă vom dovedi în domeniul faptelor, că am înțeles valoarea demnității- intim și implicit legată de problema identității noastre. Vom fi drept-credincioși și români atâta vreme cât vom rămâne demni. (Ciprian Voicilă)

„Minuni daruite mie, de sfinti dragi, ale caror moaste sunt in Bucuresti”

E tarziu, imi pare rau, dar abia acum am inteles ce trebuie sa fac, privind inapoi, spre viata traita fara Dumnezeu. Am crescut alaturi de parinti si bunici, iubitori de Dumnezeu, dar atunci nu intelegeam nimic. Nu intelegeam de ce bunica mea cea draga tinea post, de ce duminica dimineata nu o gaseam acasa niciodata, pentru ca era la Slujba Sfintei Leturghii si imi amintesc, chiar spre sfarsitul vietii ei, cand nu mai putea ajunge la Biserica, buna, nu manca nimic pana nu se termina Sfanta Slujba. Nu intelegeam iubirea ei pentru toti si nici bunatatea, pentru care era atat de iubita. Bunicii mei, pentru ca nu aveau copii, l-au infiat pe tatal meu. Cat de mult m-a iubit Dumnezeu, cand mi i-a daruit pe bunii mei! Cat am fost copil, buna ma invata sa ma rog, ma lua la biserica, ma impartaseam, ma indemna la Sfanta Spovedanie, pana cand... m-am afundat in mizeriile lumii. Totul a inceput, cand profesoara de romana de la scoala generala, ne tot spunea, biata, ca nu exista Dumnezeu, acesta fiind o inventie a oamenilor. Mintea mea de copil prost, cu mintea slaba, a receptionat, spunandu-le obraznic celor dragi, ca nu exista Dumnezeu, ca doar tovarasa de romana stie, ca ea e mai „desteapta" . Au urmat ani in care am trait fara sa traiesc si luptam sa-i conving pe toti de neexistenta lui Dumnezeu, iarta-ma Doamne, ca habar nu aveam ce fac. Abia cand fiul meu, la 11 ani , s-a imbolnavit de diabet, am inceput sa-L caut, dar fara credinta si totusi Bunul Dumnezeu mi-era alaturi, nu m-a parasit, chiar daca meritam, caci mare pacatoasa sunt. Acum, dupa ani, stiu ca Domnul ma iubea, ca mi-a vazut mintea proasta si nu m-a luat in seama. La biserica mergeam doar la nunti si inmormantari, nici macar la inviere, ca habar n-aveam ce inseamna inviere. Drumul a fost lung si greu, dar multumesc, Doamne, ca l-am gasit si pentru ca L-am gasit, ii sunt datoare primului meu sfant drag la care m-am rugat si mi-a raspuns, Sfantul Mina, caruia ii multumesc. Era in iarna lui 1995, cand, fiind la serviciu si fiul nostru la scoala, casa ne-a fost sparta, de unde au fost sustrase bunurile care le aveam si noi mai de valoare, nu mare lucru, televizor, video, ceva aur, dar casa a fost toata rascolita. Am avut un soc cand mi-am vazut casa intoarsa pe dos. Am chemat politia, urmand procedurile stiute, iar a doua zi, ravasita, povesteam colegelor de patania noastra. O colega, Mariana, Dumnezeu s-o aiba in paza, mi-a povestit de Sfantul Mina, sfantul pagubitilor. Habar nu aveam, dar la gandul ca poate imi voi recupera bunurile, m-am dus la biserica Sfantul Mina din Bucuresti, unde se afla si sfintele moaste ale sfantului. Am lasat un acatist pentru 40 zile, fara prea multa credinta si incredere, spunandu-mi „hai s-o fac si p-asta", dupa cele 40 zile, am fost si am mai lasat unul, ca poate, poate. Bunica sotului meu, Dumnezeu s-o ierte, cand a aflat ca am fost la Sfantul Mina, mi-a spus ca sfantul sigur ne va ajuta si noaptea vom primi vesti despre aceasta. Nu am dat importanta, dar, la cateva zile, la miezul noptii, cineva striga la poarta. Am iesit ingrijorati. Era tatal unuia din hoti. Ii prinsese la o alta spargere si au recunoscut ca au fost si la noi. Baiatul avea o situatie foarte buna, dar intrase intr-un anturaj. Tatal, sfasiat de durere, venise sa ne roage sa dam declaratie ca ne-am recuperat lucrurile, urmand sa ni le restituie, ca sa-si salveze fiul. Fiind si noi parinti, nu am putut rezista durerii tatalui si am dat declaratia, fara sa stam pe ganduri. Dupa o perioada, am fost despagubiti. A fost prima minune pe care am constientizat-o, din viata mea. Chiar daca eram ratacita, de atunci, pana am gasit drumul, singura mea legatura cu biserica era Sfantul Mina, la care ma duceam, constiincioasa, la sase saptamani sa-i multumesc si sa ma rog de sanatate, caci de mantuire inca nu auzisem. In vremea aceea fumam, dar ma mustra constiinta ca intru in biserica sa ma rog intr-o astfel de stare si Sfantul Mina m-a ajutat sa ma las de fumat. O alta minune a Sfantului Mina, a fost, cand intr-o vineri, sotul meu m-a sunat sa-mi spuna ca ii furase din masina de serviciu, geanta cu ceva bani si toate actele firmei la care lucra. Am plecat de la serviciu direct la Sfantul Mina, am lasat un acatist si m-am rugat. Luni dimineata, sotul meu a fost sunat sa mearga sa-si recupereze geanta, fara bani, dar cu toate actele, Slava lui Dumnezeu. In toti acesti ani, stiu ca rugaciunile Sfantului Mina m-au ajutat mult sa gasesc drumul cel bun, mi-a ajutat copilul sa fie sanatos, m-a ajutat in casnicie, in tot. Sfinte Mina, multumesc pentru toate minunile si ajutorul pe care mi le-ai daruit, chiar daca nu meritam si iarta-ma ca abia acum scriu despre ele. Am povestit mereu de minunile Sfantului Mina din viata mea, dar de asternut pe hartie, abia acum o fac. Acum, ma intorc cu drag la Sfantul Mina, sa-i multumesc, caci daca eu il uit, sfantul nu ma uita niciodata. In 27 octombrie 2012, de ziua Sfantului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucurestilor, fiind si ziua mea de nastere, m-am asezat in rand, pentru a multumi si a cinsti sfintele moaste. La Mitropolie sunt si moastele Sfintilor Imparati Constantin si Elena, al carui nume il port, Constanta si prin voia Lui Dumnezeu, au fost aduse si Sfintele Moaste ale Sfantului Nectarie de la Eghina, un alt sfant iubit, care a facut mari minuni cu familia mea.Am scris o alta marturie pentru cartea cu minunile Sfantului Nectarie. Aveam destule motive sa fiu acolo, nu sa cer, doar sa multumesc, ca de ziua sfintilor e mare bucurie. Am stat la rand o zi si o noapte. In perioada aceea aveam mari dureri de coloana, de nici in pat nu puteam sa ma mai intorc, vreo doua luni am fost intepenita, ma gandeam ca trebuie sa ma operez, caci durerea se ducea si in picioare. Abia mergeam, cocosata de durere. Nu-mi mai simteam mijlocul, dupa atatea ore, si picioarele imi ardeau, dar mereu spuneam, „lasa ca ma ajuta Sfantul Dimitrie, Sfantul Nectarie si Sfintii Imparati Constantin si Elena si o sa fiu bine”. Am ajuns la sfintele moaste, multumind Lui Dumnezeu si am plecat usoara ca fulgul. Pe moment, fiind inca amortita, dupa atatea ore, nu am realizat ca coloana nu ma mai doare.. si nici pana in ziua de azi, ianuarie 2014, nu m-a mai durut. Minunat este Dumnezeu intre Sfintii Sai! Durerile sfasietoare de suflet prin care am trecut in viata asta sunt comorile mele cele mai de pret, ca m-au ajutat sa-L cunosc pe Dumnezeu, care este fericire fara margini. Dupa ce Il cunosti pe Dumnezeu, te uiti in jur si nu mai vezi nimic din ce parea de pret, din ce parea valoare, caci toate cele pamantesti, dupa care alergam, s-au naruit. Azi, Bunul Dumnezeu, Maicuta Sfanta si sfintii dragi, sunt pentru mine tot, si chiar daca nu merit, ei nu ma lasa niciodata. Slava Lui Dumnezeu pentru toate. Amin. Constanta Szlavics / Voluntari

Minunile Sfantului Spiridon

La editura Areopag a aparut un volum cu Noi minuni ale Sfantului Spiridon 1.După ce am fost într-o excursie în insula Corfu, la întoarcere, şoferul, fiind foarte obosit, a adormit la volan şi maşina, având viteză mare pentru că a condus foarte grăbit, a izbit un stâlp de înaltă tensiune în Bulgaria. Eu dormeam, şi impactul a fost atât de puternic încât am simţit o izbitură mare şi un suflu care mă împingea necontrolat. Nu am reuşit să mă apuc de nimic. Am strigat: „Doamne!” Imediat am simţit două mâini puternice, scăldate în lumină, care mă susţin şi care îmi creează o stare de bine şi linişte. M-am trezit în iarbă, afară din autocar. Am auzit ţipete din autocarul care era acum la o oarecare distanţă de mine. Am văzut că-mi curge sânge şi am simţit că am urechea tăiată. Am putut să mă ridic, pentru că nu aveam nimic, am mers şi i-am liniştit pe cei cu care călătoream. Am fost dusă la spital ca să mi se cureţe rănile. Am mai avut două tăieturi profunde pe fesă. Am refuzat să fiu cusută la ureche şi la fesă. Mă simţeam deja bine. Între timp, cei care au făcut măsurătorile au constatat că am zburat din autocar 10 metri. Nu am suferit nimic grav, ceea ce este o adevărată minune, datorită mâinilor puternice ale Sfântului Spiridon, care m-a sprijinit şi m-a scăpat de moarte sau de fracturi grave ale coloanei sau ale altor oase. După ce am ajuns acasă din insula Corfu, am constatat că, deşi necusută, urechea se lipise şi începea să se vindece. Nu am avut nevoie de nicio intervenţie medicală. Cinstit să fie Sfântul Spiridon! Slavă lui Dumnezeu întru sfinţii Lui! (M.L.) 2. DOAMNE AJUTA! As dori sa marturisesc si eu minunea pe care Sfantul Mare Ierarh Spiridon a facut-o cu noi pacatosii. In iarna anului 2001 eram studenta in anul IV si intr-un weekend, am venit din Iasi (unde invatam) acasa intr-un orasel din judetul Bacau. Pentru mine, familia era un mic rai pe pamant: parinti iubitori care intotdeauna sacrificau totul ca noua, celor trei copii ai lor(mai aveam doi frati mai mici: unul elev in clasa a-XI-a si celalalt student in anul II) sa nu ne lipseasca nimic. Mama, care pentru noi era centrul existentei, era pensionara pe caz de boala (in anul 1999, la doar 47 de ani, avusese un accident vascular cerebral). Nimic spectaculos nu se anunta in acel weekend, cand deodata, sambata dimineata, pe 8 decembrie, niste dureri abdominale groaznice au apucat-o pe mama. Am mers de urgenta la spital la noi in orasel, unde medicul de garda ( un pediatru) a prescris o reteta pentru colica biliara. Ne-am intors acasa, am luat tratamentul, dar starea mamei se inrautatea vizibil. In aceste conditii duminica seara ( pe 9 decembrie) am ajuns cu ea la Spitalul Judetean Bacau , unde a fost internata la Terapie intensiva. Chirurgul care era de garda (sa-i dea Bunul Dumnezeu sanatate) mi-a spus inca de la inceput ca este vorba de o urgenta chirurgicala si ca situatia e foarte grava. Trebuia operata cat mai repede, dar tocmai se instalase si un blocaj renal, nu mai era deloc constienta, astfel incat medicul a fost nevoit sa amane operatia. Nu stiti cat m-am rugat Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu acele zile sa nu ne lase fara mama atunci cand aveam mai mare nevoie de ea. Miercuri dimineata, pe 12 decembrie, de Sfantul Spiridon, chirurgul a hotarat sa faca operatia indiferent de riscuri (era singura sansa, altfel oricum murea). Mi-am pus toata nadejdea in Sfantul Spiridon si Maica Domnului, din tot sufletul, m-am rugat Sfantului sa aiba grija de mama. Si prima minune, cand era inca in salon, inainte de operatie, rinichii au inceput sa functioneze( eliminau lichide prin sonda urinara). Cele 5 ore cat a durat operatia, m-am rugat incontinuu Sfantului sa o salveze pe mama. Iar Sfantul, in marea sa bunatate, s-a aplecat spre noi pacatosii si ne-a ascultat ruga. Mare a fost mirarea doctorilor cand au vazut ca mama a scapat ( diagnosticul a fost peritonita acuta generalizata consecutiva unui ulcer perforat). Seful sectiei de chirurgie, intr-una din vizitele de dupa operatie, i-a spus mamei: “ Doamna, s-a intamplat o minune. Ai fost cu un picior in groapa.” Iar mama i-a raspuns: Doar Preasfantul Dumnezeu s-a milostivit de mine la rugaciunile Preaslavitei Sale Maici si ale Sfantului Spiridon. De atunci, oricand am avut ocazia am marturisit tuturor marea minune pe care Sfantul Ierarh Spiridon si Preasfanta Stapana au facut-o pentru familia noastra. (Aurelia) 3. Istoria este relatată de un martor direct al acestor evenimente, Viorel Vultur: În săptămâna dinaintea Paştelui - 2012, un grup de români, cu voia Maicii Domnului, au intrat în Sfântul Munte Athos. Şi probabil nu întâmplător, pentru că niciunul dintre ei nu bănuiau ce va urma şi prin ce transformări minunate aveau să treacă. Aflându-se la Mănăstirea Vatopedu, s-au închinat pe rând la toate icoanele, ajungând şi în faţa Maicii Domnului Esfagmeni (Înjunghiata). Pe când se rugau în genunchi în faţa icoanei, o persoană din grup nu s-a mai putut ridica din genunchi timp de aproximativ 5-10 minute, ca şi cum ar fi fost pironit de o forţă nevăzută, timp în care transpiraţia îi curgea şiroaie pe faţă, fiind chinuit de o stare de rău. Anunţat, Părintele Kiril a ajuns imediat, constatând că respectiva persoană are într-adevăr o problemă. Întrebarea părintelui nu s-a lăsat aşteptată: „Ești sectant ori catolic?” Răspunsul a venit neîntârziat: „Sunt catolic”, ocazie cu care părintele i-a zis sub un ton uşor imperativ că trebuie să se boteze ortodox, aceasta fiind voia Maicii Domnului. Părintele Kiril i-a citit Rugăciunea Brâul Maicii Domnului cu racla ce conţine Brâul Maicii Domnului pe cap, după care acesta s-a putut ridica în picioare, liniştindu-se. Starea acestuia s-a ameliorat spre seară, după slujba de la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – Schitul Lacu. La coborârea din Sfântul Munte, grupul de români s-a deplasat în Insula Corfu, la Sfântul Spiridon. Dar minunile încă nu au încetat. La închinare, dis-de-dimineaţă, pe pieptul sfântului au fost găsiţi 8 trandafiri, câte unul pentru fiecare român. Părintele George nu a sesizat pe cineva care să îi pună, mai ales că, cu o seară înainte, el a fost cel care a închis racla, iar trandafirii nu erau. Mare a fost bucuria românilor, mai ales că se ştia bunul obicei al sfântului, care face astfel de cadouri, nefiind un caz singular. Minunile însă nu s-au terminat. Cu ocazia procesiunii, Viorel Vultur a pătruns nevăzut prin cordonul de poliţişti care-l protejau pe Sfântul Spiridon, însoţindu-l, în chip miraculos, pe o distanţă de aproximativ 2 km, timp în care a stat nedezlipit de raclă. Abia la intrarea în biserică a fost observat şi îndepărtat, spre uimirea unui părinte, martor direct al întâmplării. La întoarcerea în ţară însă, s-a întâmplat cea mai frumoasă minune posibilă. În săptămâna luminată, catolicul s-a botezat ortodox la una dintre mănăstirile judeţului Neamţ. În prezent, ortodox fiind, participă la Sfânta Liturghie, marcat de modul cum Maica Domnului îşi aduce copii acasă.

Am de dat marturie despre o minune a Sfantului Ilie Lacatusu

Buna, Ciprian. Am avut un chist, care a aparut brusc (in urma, cel mai probabil, a contactarii unei infectii, la niste bai termale) si s-a marit si inflamat considerabil in 24 de ore, devenind foarte dureros si stanjenindu-mi mult miscarile si posturile. De la un punct incolo, durerea si inflamatia locale au fost insotite de stare proasta generala si incepusem sa fac febra. Este o problema care, in mod obisnuit, se rezolva cu tratament medicamentos si, eventual, chirurgical, uneori cu mare greutate, complicatii pentru care eu nu am timp, avand in vedere multitudinea obligatiilor profesionale. Nici absenta tratamentului nu era o solutie, dat fiind ca situatia m-ar fi impiedicat sa-mi desfasor activitatea. In chiar ziua in care au aparut aceste probleme (ieri, 6 septembrie 2013), am primit cadou de la sotul meu cartea despre viata si minunile parintelui Ilie Lacatusu. Am citit-o rapid si am decis sa il rog pe Sfantul Ilie sa ma ajute. IN CHIAR CLIPA in care am sfarsit scurta rugaciune catre parintele, durerea a incetat si am simtit, efectiv, cum scade inflamatia si dispare starea proasta generala. Asta se intampla in jurul orei 23. Pana dimineata, in aproximativ zece ore, simptomele au disparut complet, odata cu retragerea totala a chistului. Chiar azi vom merge sa ne inchinam la sfintele moaste si sa multumim pentru ajutorul minunat, primit de la Dumnezeu pentru mijlocirile sfantului Sau. Te-as ruga sa incluzi marturia mea printre celelalte, pe site, intr-o viitoare carte, oriunde vei crede de cuviinta. Ti-o incredintez, pentru a fi folosita spre slava lui Dumnezeu si cinstirea Sfantului Ilie Lacatusu. Toate cele bune! Oana Iftime

,,Creștinismul nu este un analgezic ci este singura viziune adevărată despre realitate..." (interviu realizat de Georgiana Tofoleanu)

Vă mărturisesc că prima ,,întâlnire" cu dumneavoastră a avut loc în momentul citirii volumului coordonat de Danion Vasile: ,,Sfântul Nectarie. Minuni în România". Ştiu că v-aţi ocupat de îngrijirea acestei ediţii şi v-aţi propus ca pe viitor să tipăriţi un volum care să cuprindă minuni săvârşite şi de alţi sfinţi. Consideraţi că prin mărturiile publicate, după descoperirea acestora oamenii se vor raporta într-un alt mod la Dumnezeu? Cât de important este să mărturisim şi altora ajutorul primit? - Cei mai mulți oameni se întâlnesc cu Dumnezeu într-un moment de criză. Criza poate avea mai multe nume: o boală, o despărțire, pierderea stabilității existenței prin pierderea locului de muncă. Eșecul prilejuiește întâlnirea cu Dumnezeu. Mărturiile pe care le-am adunat, cele mai multe în colaborare cu prietenul meu Danion Vasile (singurul om care m-a ajutat să gândesc, să vorbesc și să scriu pentru Dumnezeu), sunt în esență o poveste scrisă sau spusă de oameni al căror eșafodaj existențial s-a prăbușit la un moment dat. Oameni care au pierdut într-un mod propriu lumea, dar pierzând cele ale lumii l-au (re)găsit pe Dumnezeu. Mulți dintre cei care au trăit o formă de metanoia au simțit nevoia să mărturisească în scris cum Dumnezeu le-a întins în ultima clipă mâna, când căderea în prăpastie era iminentă. La asta i-a împins propria conștiință sau au fost sfătuiți de sfinții care au mijlocit pentru ei: Sfântul Nectarie, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Ilie Lăcătușu, Sfântul Ioan Rusul, ca să dau câteva exemple. De regulă, se folosesc de mărturii oamenii care trec prin încercări similare și care, în acest fel, află că în ciuda aparențelor Bunul Dumnezeu nu i-a abandonat, din contră, acum El este și mai aproape de ei și abia așteaptă să le vină în ajutor, de cele mai multe ori prin prietenii Săi devotați, sfinții. Omul aflat în necaz descoperă că există și o „specializare” a sfinților. Dacă pierde ceva sau îi este furat un bun aleargă la moaștele Sfântului Mare Mucenic Mina. Dacă află că este suspect de cancer, se duce la Mănăstirea Radu-Vodă și se închină moaștelor Sfântului Nectarie. Dacă suferă diverse perturbații pe care i le provoacă vrăjmașul- Nefârtatul, nefratele, cum îl numeau atât de sugestiv străbunii noștri -, își pleacă genunchii în fața Sfântului Ciprian sau se închină la crucea care a stat 10 ani pe pieptul unui mare izbăvitor de demoni, Sfântul Gherasim Kefalonitul. Dacă nu reușește să își întemeieze o familie, îi cere ajutor Sfântului Simon Zilotul, ale cărui moaște se găsesc într-o biserică smerită din zona Chibrit. Cel care a trăit o minune este pândit de pericolul de a recădea într-un indiferentism față de Dumnezeu, o nesimțire, dacă vreți. Uităm că Dumnezeu ne-a scos din hăul nostru existențial, uităm că am văzut mir izvorând din moaște sau din sfintele icoane. Redevenim căldicei, nici prea prea, nici foarte foarte. Mai există un pericol: să ne profilăm numai pe cititul cărților în care sunt descrise minuni, uitând de dimensiunile de neînchipuit, colosale ale Întrupării. Riscăm să ne raportăm utilitarist și la Dumnezeu și la „oferta” Bisericii lui. Mă duc la biserică pentru a-mi fi mie bine, să fiu sănătos, să îmi meargă țais afacerile, să fiu protejat de suferință. Creștinismul nu este un analgezic ci este singura viziune adevărată despre realitate, o viziune în care suferința continuă să fie prezentă dar devine suportabilă pentru că numai prin Hristos ea capătă un sens. Prin urmare, bine ar fi să mergem la biserică și pentru că aici și numai aici rămânem conectați la realitate, numai aici avem criterii clare, obiective de separare, de discriminare a binelui de rău, a iluziei de realitate. Nu utilitatea ar trebui să constituie mobilul nostru interior, ci adevărul. Cred că este important să mărturisim ajutorul primit de la Dumnezeu pentru că în felul acesta luptăm împotriva evidențelor, care variază în viața noastră, mai ales în ultimul timp, de la cenușiu la negru. Nu e dracul atât de negru. Nu mor caii când vor câinii. Iar dacă e să cădem, vorba unui optimist incorigibil, Nicolae Steinhardt, măcar să cădem în zori. Aţi scris de-a lungul timpului diverse cărţi şi articole etnologico-literare. De asemenea, administraţi şi două bloguri. Ce presupune în esenţă darul de a scrie? - Darul de a scrie este o formă de expresie a nevoii de a împărtăși cu semenii tăi ceva care ție îți este drag, te reprezintă. Este un fel de a fi împreună cu celălalt. Nimic mai mult. Îmi repugnă dimesiunea socială a scriitorului, care naște inevitabil idolatria. Scriitorul este văzut ca un electus, un ales din marea masă a oamenilor anonimi. Se urcă pe un soclu. Apar unii care lucrează din răsputeri ca soclul să fie cât mai înalt, cât mai trainic, cât mai nemuritor. Imaginea aceasta este una renascentistă, simptomatică pentru o cultură care pierduse legătura, contactul cu Dumnezeu. Darul de a scrie presupune darul de a suferi. Suferi pentru că ceilalți nu te înțeleg, suferi pentru că lumea creată de om sau administrată de el e întocmită prost. Suferi pentru că suferi. Pentru mine cel mai mare scriitor a fost, este și va fi Feodor Pavlovici Dostoievski. Dar a fost un scriitor inegalabil pentru că toată viața lui a fost o imensă suferință. ,,Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul..." spunea Sfântul Antonie cel Mare. Ce îmi puteţi spune despre puterea incalculabilă pe care o deţine cuvântul? Ce sunt cuvintele de fapt? - Cuvintele, că ne place nouă sau nu, sunt într-o legătură veșnică, indelebilă, cu Cuvântul. Cuvântul are rădăcini metafizice, cum spunea Cuviosul Sofronie Saharov. În istorie marile revoluții au avut ca resort idei formulate inevitabil în cuvinte. Noi, creștinii, cunoaștem practic, empiric, puterea cuvântului prin rostirea Rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!" De cele mai multe ori, în România, unii tineri sunt atraşi mai mult de o cultură cu totul anti-intelectuală. Articolele defectuoase din presa dezirabilă sunt răspândite pretutindeni. Din ce cauză se naşte în inima unui tânăr, această dorinţă de a citi bârfele dintr-un ziar sau dintr-o revistă, şi mai puţin de a descoperi conţinutul unei noi cărţi? - Ar fi prea simplu să răpund așa: cititul unei cărți necesită timp și efort. Dar de ce nu mai avem timp? Pentru că niște oameni au grijă să intensifice, la maxim dacă s-o putea, ritmul de desfășurare a timpului social. Copiii sunt obligați să nu își mai trăiască anii copilăriei. La grădiniță învață ceea ce am învățat noi și părinții noștri la școală: să scrie, să citească, să socotească. Să învețe orice numai să nu mai aibă timp pentru ei și pentru lumea lor. S-a terminat cu adevărul surprins de Blaga în versul: „Copilul râde: Înțelepciunea și iubirea mea e jocul.” Timpul social se comprimă, iar noi plătim din plin costurile. Pentru unii, haideți să îi numim Oamenii Care Ocupă Pozițiile Cheie, criza financiară e bună pentru că majoritatea oamenilor nu vor mai avea mijloace să își satisfacă nevoile superioare: să își cumpere o carte, să plătească intrarea la un film sau la o piesă de teatru. Concluzia e simplă: în timp, marea masă a votanților va fi formată din cetățeni lipsiți de spirit critic, dezobișnuiți să mai gândescă cu mintea proprie, gata să adopte automat opinii aruncate de „formatori de opinie” în mass- media. Dar va fi o masă care va acționa pavlovian: din 4 în 4 ani se va duce hipnotic să voteze. Tinerii preferă să citească ziare sau reviste pentru că în România actuală cultura este profund descurajată. Intelectualul nu doar că nu mai are statutul de altădată, dar e văzut ca un zănatic- visător- romantic. Unul bântuit de idei suicidale: alegând să își urmeze vocația, se condamnă la o sinucidere lentă. Conferinţele susţinute de dumneavoastră au o latură nu doar teologică ci şi terapeutică, dacă o pot numi astfel. Mesajul transmis edifică. În conferinţa realizată anul acesta, în luna aprilie la Bacău, aţi vorbit despre Sfinţii Închisorilor. Deşi oamenii citesc sau aud diferite informaţii despre aceştia, unii se dovedesc în continuare plini de indolenţă. Ce părere aveţi despre cei nepăsători faţă de trecutul barbar al acestor sfinţi condamnaţi? Cum ar trebui să ne raportăm la vieţile acestor martiri din închisorile comuniste? - Ar trebui în primul rând să îi cunoaștem. Pasul acesta este cât se poate de simplu. S-a scris enorm în materie de memorialistică a închisorilor comuniste. Dar cărțile care înfățișează și explică din interior procesul reeducării sunt câteva. Aș menționa aici „Imn pentru crucea purtată” de Virgil Maxim, „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide, „Mărturii din mlaștina disperării” de Dumitru Bordeianu și „Mărturii... mărturii” de Gheorghe Andreica. Din ele vor înțelege că atât călăii cât și victimele au fost angrenați nu într-o luptă politică, ci într-un război duhovnicesc. Au rezistat doar aceia care și-au pus ultimele speranțe în Hristos. Din închisorile comuniste au ieșit adevăratele noastre repere, care sunt ocultate atât de falsele modele care ocupă de la Revoluție încoace spațiul public, cât și de moștenitorii torționarilor, bine instalați „la butoane”. Mărturisitorii din temnițele comuniste sunt, deopotrivă, eroi ai neamului românesc și martiri ai lui Hristos. Noi, mirenii, ar trebui să vedem în mucenicii închisorilor comuniste prietenii cei mai buni pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale. În marea lor majoritate ei au fost ca noi: oameni pătimași, care proveneau din lume, dar care au avut puterea ca într-un anumit moment să îl mărturisească pe Hristos. Sunt cei mai apropiați mijlocitori ai noștri la Dumnezeu. Cunosc mulți oameni care în momentele de încercare redeschid cărțile mărturisitorilor din închisorile comuniste și recitesc încercările inimaginabile prin care au trecut ei. În raport cu suferința lor, suferințele noastre, pe care noi tindem adesea, să le hiperbolizăm par mici, atât de mici... Sunteţi licenţiat în sociologie şi psihologie. Ce legătură există între aceste două ştiinţe şi Dumnezeu? - Nu există nicio legătură între sociologie și Dumnezeu sau între psihologie și Dumnezeu. Sunt oameni care vor să creeze legături între ele și Dumnezeu. De curând au apărut și psihologi în sutană. Ambele sunt produsele pozitivismului, care își are sorgintea în Auguste Comte (secolul XIX). Ele provin dintr-o epocă în care se credea că știința va explica totul, va elucida misterele, tainele metafizicii și ale religiei. Sunt de acord că poți vindeca un om printr-o metodă psihoterapeutică, dar mă îndoiesc profund de ideea că psihologia ar putea să ne mântuiască. Ba cred chiar că ar putea să fie un obstacol în plus în drumul nostru spre Hristos. Sunt paradigme diferite, ireconciliabile. Nu sunt de acord că Freud și Sfinții Părinți vorbesc despre aceeași realitate umană. Uneori mă întreb dacă nu cumva pătrunderea metodelor psihoterapeutice în naosul bisericii nu este tot o consecință a secularizării. Și pentru că în spațiul nostru spiritual funcționează cu precădere argumentul autorității, vă propun să medităm la aceste observații ale Cuviosului Sofronie Saharov. „Din nefericire, cei care confundă și îmbină viața duhovnicească cu psihanaliza au o poziție importantă în societate și părerea lor este prețuită”.„Bolile psihologice provin din două cauze: ori din trufie, ori din dorințe trupești neîmplinite, pe care omul le poartă în sine, în sufletul său”. „Există o diferență între psihologie și viața în Hristos. Psihologia încearcă să-l elibereze pe om de conștiința vinovăției, în timp ce viața în Hristos o trăim în durere, cu chin, din pricina depărtării noastre de Dumnezeu, și nu ne oprim pocăința până se va preface această durere”. „Părerile psihologiei, observațiile ei despre om sunt valoroase deoarece descriu faptul că pe lângă rațiune există și ceva mult mai adânc. Însă analizele psihologice sunt copilărești față de învățătura Părinților Bisericii, chiar și observațiile psihologiei sunt valoroase în măsura în care metodele terapiei pe care le oferă nu sunt rele. Psihanaliza nu-l vindecă pe om, ci mai mult îl tulbură”. „La omul bolnav psihic nu este afectat doar așa-zisul inconștient, ci și mintea, care este ochi al sufletului”. „Psihologia și psihiatria au o cu totul altă concepție și o altă simțire, complet diferite de învățătura ortodoxă, adică antropologia lor este complet diferită”. „ Când urmăm viața duhovnicească, nu mai avem nevoie de psihanaliză”. Mai recurg la un citat care ar trebui să ne pună serios pe gânduri, mai ales pe noi, psihologii din biserică: „Părerea conform căreia orice element psihic este și duhovnicesc și orice element duhovnicesc este și psihic este un pericol mortal. Există un mare pericol în a considera trăirile psihice ale oamenilor ca fiind stări duhovnicești. O astfel de părere este hulă față de Dumnezeu. Exact invers trebuie să se întâmple, adică trebuie să facem distincția între faptul că viața duhovnicească este ceva și viața psihică altceva”. Consideraţi că prin artă (literatură, muzică, pictură) îL putem mărturisi pe Dumnezeu? - Dostoievski l-a mărturisit pe Hristos în romanele sale (mă refer în speță la „Frații Karamazov”, „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Demonii”, „Adolescentul”). În Serbia există o trupă rock a cărei sursă de inspirație o reprezintă scrierile Sfântului Nicolae Velimirovici. Aţi avut momente când v-aţi gândit să renunţaţi la scris? - Da. Din varii motive. Unul ar fi că e esențial să te rogi, dar nu e esențial să scrii. Scrisul e doar important. În anumite domenii ne dorim să facem performanţă absolută şi implicit să ajungem la absolut. Ce îmi puteţi spune despre performanţă? Cum pot tinerii din ziua de azi să ajungă la dobândirea acesteia? - Cineva le-a propus tinerilor ca valoare supremă a vieții performanța. Fiecare domeniu își configurează spațiul și criteriile de performanță. Vă propun o altă întrebare: cum pot devenii tinerii de azi oameni de caracter? ,,Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beţiei" - o carte care a stârnit în inimile multora un ataşament imbatabil, datorită modului în care este scrisă. Însă din păcate, unora le este foarte greu să se desprindă de vechile şi împovărătoarele patimi. Ce sfat aveţi la final pentru tinerii, încă prinşi în această luptă teribilă, covârşitoare? Credinţa poate fi definită în această situaţie ca fiind un medicament pentru vindecarea sufletului bolnav? - Să se arunce în brațele lui Hristos, căutându-L mai întâi în singurul loc unde poate fi găsit: în Biserică. Preluat de la georgianatofoleanu.blogspot.ro.

O marturie interesanta despre Parintele Ilie Lacatusu

Marturia a fost preluata de pe blogul parinteleilielacatusu.blogspot.ro. „Despre visele cu Parintele Ilie pot spune asa... L-am visat in Postul Pastelui de doua ori. In aceste doua vise pe care le-am avut cu dansul mentionez ca am fost insotita de o doamna. Primul vis a fost asa: M-am visat impreuna cu aceasta doamna, care mergea alaturi de mine, aflandu-ne pe niste culoare pe care mergeam impreuna, cu incaperi pe dreapta si pe stanga. Am mers pana la un moment dat cand am facut undeva la dreapta si am ajuns intr-o incapere unde era racla Sfantului Parinte Ilie, iar dansul era asezat invers decat este acum, adica cu capul spre dreapta. Eu eram extrem de uluita de locul si de lucrul care mi se intamplase si m-am asezat ca si cand as fi ingenunchiat. La un moment dat, Sfantul Parinte Ilie s-a intors spre mine, a deschis ochii si m-a privit zambindu-mi si spunandu-mi apasat: Cristina!, vorbindu-mi destul de mult, insa din pacate nu am retinut ce mi-a spus insa stiu cand m-a strigat. Apoi eu am plecat din nou cu doamna respectiva mergand cu un grup de oameni pe care la un moment dat i-am pierdut, adica ei au mers in alta parte. Eu, in schimb, am ramas cu doamna respectiva si m-am reintors in camera unde era racla cu parintele si din nou mi-a vorbit dar de data aceasta era pus invers, adica asa cum este acum. In momentul in care l-am gasit invers mi-a zambit, iar incaperea era lumintata de niste raze galben - aurii. Tin minte ca am plans in somn deoarece cand m-am trezit aveam inca obrajii umezi de la lacrimi. Ce sa va spun, eu sunt un om foarte modest din punct de vedere al caracterului, insa cine aude ce profesie am se uita cu scepticism insa se uita degeaba. Trebuie sa va spun ca sa va dati seama ca nu bat campii ca sunt o persoana care posteste si se roaga. Asadar in posturile Pastelui am visat cate un sfant. Trei ani la rand am visat-o pe Sfanta Filofteia spunandu-mi: " Vino la mine!". Am mers la dansa in cei trei ani in care am visat-o consecutiv spunandu-mi acelasi lucru: „Vino la mine!” Pe atunci nu-l cunosteam pe Parintele Arsenie Boca iar prin dansa l-am cunoscut. Mergand la Manastirea Curtea de Arges l-am descoperit pe Sfantul Parinte Arsenie Boca. Asadar astfel am mai descoperit un mare sfant al zilelor noastre. Iar pe Sfantul Parinte Ilie Lacatusu tot prin lucrare dumnezeiasca l-am descoperit. LE MULTUMESC DIN SUFLET SFINTILOR CA MA AU INDEAPROAPE DE DANSII. Iar cel de-al doilea vis l-am avut tot in postul Pastelui. Sfantul Ilie Lacatusu de data aceasta era in picioare, imbracat in straie preotesti, iar in stanga dansului era o doamna care ii venea cam pana la umar, doamna era bine facuta (deci nu grasa) cu o fata cam rotunda si cu parul negru, usor buclat, sau cel putin avea un par bogat, negru sau saten inchis, care purta o bluza de albastrul cerului iar in jos parca purta o fusta neagra. V-AS RUGA RESPECTUOS PE CEI CARE ATI CUNOSCUT-O PE FIICA DANSULUI SA MI-O DESCRIETI, VA ROG FRUMOS. VREAU SA STIU DACA A FOST DANSA. IERI CAND AM FOST LA PARINTELE AM UITAT SA INTREB DE DANSA! V-AS FI FOARTE RECUNOSCATOARE DACA MI-O PUTETI DESCRIE PE DOAMNA SABINA MARIA. ASTFEL MI S-A INTAMPLAT MIE DE CAND AM FOST LA DANSUL, PRIMA DATA ANUL ACESTA! PLUS CA M-A AJUTAT SI IN ALTE PRIVINTE IMEDIAT! II MULTUMESC SFANTULUI ILIE LACATUSU PENTRU TOT! DOAMNE, AJUTA! (Elena Cristina Dinca)

Parintele Ilie Lacatusu ajuta o persoana sa isi gaseasca un nou loc de munca

Intr-o zi am aflat de la o colega ca merge in pelerinaj la Bucuresti la mai multe sfinte moaste si, in mod special, la mormantul Parintelui Ilie Lacatusu. Pentru ca eu nu puteam merge in acest pelerinaj, am trimis o rugaciune parintelui, in care ma rugam pentru obtinerea unui contract in strainatate. La doua zile dupa am fost sunata si anuntata ca am obtinut contractul si ca a doua zi tebuie sa ma prezint la locul de munca. Un numar mare de persoane asteptau sa fie sunate, dar dintre toate eu am fost singura sunata datorita rugaciunii catre Parintele Ilie Lacatusu, caruia ii multumesc din suflet pentru ajutorul dat. Parintele Ilie Lacatusu este un mare sfant si un mare facator de minuni si toti cei care se roaga lui primesc ajutor. Doamne, ajuta! (Denisa Matei)

Sfântul Ioan Rusul le redă vederea unor copilași gemeni

În 2004 soția mea a născut la maternitatea Polizu doi gemeni. Se numesc Emanuel și Augustin. Acolo au stat la incubator. După ce ne-am externat, a trebuit să venim peste o lună la un control oftalmologic cu copiii. Peste o lună, când s-a împlinit data, am luat copiii și am ajuns la spital. Doctorița i-a consultat pe amândoi și a început să se agite. Tot se uita cu o luminiță la ochii lor. După vreo 15 minute, ne-a spus: îmi pare rău, au retinopatie gradul 4; copiii tăi nu văd. Așa că am primit această veste a înfrângerii. Soția s-a schimbat la față. Era galbenă. Am intrebat ce-i de făcut. Să mergeți în Belgia, zice doctorița. Să îi operați acolo. Ne costa 10000 de dolari. Și ne-a spus că oricum nu garantează la cât de afectați sunt ochii lor. Așa că ne-a trimis la doctorița Vătafu. Și doctorița de acolo de la spital a spus la fel, că sunt grav. Am să-i operez eu, dar cu semnătură, ne-a spus doctorița. Pentru că s-ar putea să fie mai rău după operație. Și nu am avut de ales, i-am operat. Chiar în acea zi am rămas în spital cu ei. Am cumpărat niște pijamale pentru soție și am urcat cu liftul sus pentru operație. Soția s-a înmuiat din nou. S-a albit iar, frica o cuprinsese de tot. I-am dus la operație si am plecat singur. La control, după operație, am primit vestea: copiii tăi sunt rău! Nu mai am ce le face, îmi pare rău, tăticule și mămico, am făcut tot posibilul, ne-a spus doamna doctor. I-am mulțumit doamnei si am plecat cu copiii orbi, fără nicio țintă. I-am spus soției, hai să plecăm Mihaela. Și ea m-a întrebat, unde? I-am zis, la Dumnezeu. Ne întoarcem la spital, la Polizu. Ce să facem acolo, m-a întrebat soția. Mergem să-i spunem lui Dumnezeu durerea noastră. Și am ajuns acolo cu copiii orbi, într-o capelă. Era un preot tânăr care tocmai săvârșea Sfântul Maslu. Eu stăteam cu copiii afară asistând la slujbă, uitându-mă fix la preot. Părintele m-a întrebat ce am pățit. I-am spus tot. Părinte, am fost aici la spital cu copiii și mi i-au ținut la incubator până le-au luat vederea. Copiii mei nu văd. Cum mă duc eu cu ei acum acasă? Părintele a oftat și m-a întrebat, crezi în Dumnezeu? De asta am venit aici, i-am răspuns. Atunci lasă să zică doctorii ce vor, ei sunt limitați în fața lui Dumnezeu. Unde sunt copiii? Aici, părinte, am spus. Adui înăuntru. Și i-am adus în biserică si i-am ținut în brațe. Părintele mi i-a uns cu mir de la icoana Sfântului Ioan Rusul și le-a dat litie. În acea clipă am știut că mi-a vindecat Sfântul Ioan Rusul copiii. Copiii mei acum văd. Am fost cu ei la control dup-aia si doctorița și-a dat seama că s-a întâmplat ceva ciudat și m-a întrebat, tu crezi în Dumnezeu? I-am răspuns, da, doamnă, cred, nu mi-e rușine să cred. El ți-a vindecat copiii, mi-a spus. Am simțit puterea lui Dumnezeu. (George Voicu)

Imagini de la lansarea ultimului volum cu minunile Sfantului Nectarie, publicat de editura Areopag