,,Creștinismul nu este un analgezic ci este singura viziune adevărată despre realitate..." (interviu realizat de Georgiana Tofoleanu)

Vă mărturisesc că prima ,,întâlnire" cu dumneavoastră a avut loc în momentul citirii volumului coordonat de Danion Vasile: ,,Sfântul Nectarie. Minuni în România". Ştiu că v-aţi ocupat de îngrijirea acestei ediţii şi v-aţi propus ca pe viitor să tipăriţi un volum care să cuprindă minuni săvârşite şi de alţi sfinţi. Consideraţi că prin mărturiile publicate, după descoperirea acestora oamenii se vor raporta într-un alt mod la Dumnezeu? Cât de important este să mărturisim şi altora ajutorul primit? - Cei mai mulți oameni se întâlnesc cu Dumnezeu într-un moment de criză. Criza poate avea mai multe nume: o boală, o despărțire, pierderea stabilității existenței prin pierderea locului de muncă. Eșecul prilejuiește întâlnirea cu Dumnezeu. Mărturiile pe care le-am adunat, cele mai multe în colaborare cu prietenul meu Danion Vasile (singurul om care m-a ajutat să gândesc, să vorbesc și să scriu pentru Dumnezeu), sunt în esență o poveste scrisă sau spusă de oameni al căror eșafodaj existențial s-a prăbușit la un moment dat. Oameni care au pierdut într-un mod propriu lumea, dar pierzând cele ale lumii l-au (re)găsit pe Dumnezeu. Mulți dintre cei care au trăit o formă de metanoia au simțit nevoia să mărturisească în scris cum Dumnezeu le-a întins în ultima clipă mâna, când căderea în prăpastie era iminentă. La asta i-a împins propria conștiință sau au fost sfătuiți de sfinții care au mijlocit pentru ei: Sfântul Nectarie, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Ilie Lăcătușu, Sfântul Ioan Rusul, ca să dau câteva exemple. De regulă, se folosesc de mărturii oamenii care trec prin încercări similare și care, în acest fel, află că în ciuda aparențelor Bunul Dumnezeu nu i-a abandonat, din contră, acum El este și mai aproape de ei și abia așteaptă să le vină în ajutor, de cele mai multe ori prin prietenii Săi devotați, sfinții. Omul aflat în necaz descoperă că există și o „specializare” a sfinților. Dacă pierde ceva sau îi este furat un bun aleargă la moaștele Sfântului Mare Mucenic Mina. Dacă află că este suspect de cancer, se duce la Mănăstirea Radu-Vodă și se închină moaștelor Sfântului Nectarie. Dacă suferă diverse perturbații pe care i le provoacă vrăjmașul- Nefârtatul, nefratele, cum îl numeau atât de sugestiv străbunii noștri -, își pleacă genunchii în fața Sfântului Ciprian sau se închină la crucea care a stat 10 ani pe pieptul unui mare izbăvitor de demoni, Sfântul Gherasim Kefalonitul. Dacă nu reușește să își întemeieze o familie, îi cere ajutor Sfântului Simon Zilotul, ale cărui moaște se găsesc într-o biserică smerită din zona Chibrit. Cel care a trăit o minune este pândit de pericolul de a recădea într-un indiferentism față de Dumnezeu, o nesimțire, dacă vreți. Uităm că Dumnezeu ne-a scos din hăul nostru existențial, uităm că am văzut mir izvorând din moaște sau din sfintele icoane. Redevenim căldicei, nici prea prea, nici foarte foarte. Mai există un pericol: să ne profilăm numai pe cititul cărților în care sunt descrise minuni, uitând de dimensiunile de neînchipuit, colosale ale Întrupării. Riscăm să ne raportăm utilitarist și la Dumnezeu și la „oferta” Bisericii lui. Mă duc la biserică pentru a-mi fi mie bine, să fiu sănătos, să îmi meargă țais afacerile, să fiu protejat de suferință. Creștinismul nu este un analgezic ci este singura viziune adevărată despre realitate, o viziune în care suferința continuă să fie prezentă dar devine suportabilă pentru că numai prin Hristos ea capătă un sens. Prin urmare, bine ar fi să mergem la biserică și pentru că aici și numai aici rămânem conectați la realitate, numai aici avem criterii clare, obiective de separare, de discriminare a binelui de rău, a iluziei de realitate. Nu utilitatea ar trebui să constituie mobilul nostru interior, ci adevărul. Cred că este important să mărturisim ajutorul primit de la Dumnezeu pentru că în felul acesta luptăm împotriva evidențelor, care variază în viața noastră, mai ales în ultimul timp, de la cenușiu la negru. Nu e dracul atât de negru. Nu mor caii când vor câinii. Iar dacă e să cădem, vorba unui optimist incorigibil, Nicolae Steinhardt, măcar să cădem în zori. Aţi scris de-a lungul timpului diverse cărţi şi articole etnologico-literare. De asemenea, administraţi şi două bloguri. Ce presupune în esenţă darul de a scrie? - Darul de a scrie este o formă de expresie a nevoii de a împărtăși cu semenii tăi ceva care ție îți este drag, te reprezintă. Este un fel de a fi împreună cu celălalt. Nimic mai mult. Îmi repugnă dimesiunea socială a scriitorului, care naște inevitabil idolatria. Scriitorul este văzut ca un electus, un ales din marea masă a oamenilor anonimi. Se urcă pe un soclu. Apar unii care lucrează din răsputeri ca soclul să fie cât mai înalt, cât mai trainic, cât mai nemuritor. Imaginea aceasta este una renascentistă, simptomatică pentru o cultură care pierduse legătura, contactul cu Dumnezeu. Darul de a scrie presupune darul de a suferi. Suferi pentru că ceilalți nu te înțeleg, suferi pentru că lumea creată de om sau administrată de el e întocmită prost. Suferi pentru că suferi. Pentru mine cel mai mare scriitor a fost, este și va fi Feodor Pavlovici Dostoievski. Dar a fost un scriitor inegalabil pentru că toată viața lui a fost o imensă suferință. ,,Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul..." spunea Sfântul Antonie cel Mare. Ce îmi puteţi spune despre puterea incalculabilă pe care o deţine cuvântul? Ce sunt cuvintele de fapt? - Cuvintele, că ne place nouă sau nu, sunt într-o legătură veșnică, indelebilă, cu Cuvântul. Cuvântul are rădăcini metafizice, cum spunea Cuviosul Sofronie Saharov. În istorie marile revoluții au avut ca resort idei formulate inevitabil în cuvinte. Noi, creștinii, cunoaștem practic, empiric, puterea cuvântului prin rostirea Rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!" De cele mai multe ori, în România, unii tineri sunt atraşi mai mult de o cultură cu totul anti-intelectuală. Articolele defectuoase din presa dezirabilă sunt răspândite pretutindeni. Din ce cauză se naşte în inima unui tânăr, această dorinţă de a citi bârfele dintr-un ziar sau dintr-o revistă, şi mai puţin de a descoperi conţinutul unei noi cărţi? - Ar fi prea simplu să răpund așa: cititul unei cărți necesită timp și efort. Dar de ce nu mai avem timp? Pentru că niște oameni au grijă să intensifice, la maxim dacă s-o putea, ritmul de desfășurare a timpului social. Copiii sunt obligați să nu își mai trăiască anii copilăriei. La grădiniță învață ceea ce am învățat noi și părinții noștri la școală: să scrie, să citească, să socotească. Să învețe orice numai să nu mai aibă timp pentru ei și pentru lumea lor. S-a terminat cu adevărul surprins de Blaga în versul: „Copilul râde: Înțelepciunea și iubirea mea e jocul.” Timpul social se comprimă, iar noi plătim din plin costurile. Pentru unii, haideți să îi numim Oamenii Care Ocupă Pozițiile Cheie, criza financiară e bună pentru că majoritatea oamenilor nu vor mai avea mijloace să își satisfacă nevoile superioare: să își cumpere o carte, să plătească intrarea la un film sau la o piesă de teatru. Concluzia e simplă: în timp, marea masă a votanților va fi formată din cetățeni lipsiți de spirit critic, dezobișnuiți să mai gândescă cu mintea proprie, gata să adopte automat opinii aruncate de „formatori de opinie” în mass- media. Dar va fi o masă care va acționa pavlovian: din 4 în 4 ani se va duce hipnotic să voteze. Tinerii preferă să citească ziare sau reviste pentru că în România actuală cultura este profund descurajată. Intelectualul nu doar că nu mai are statutul de altădată, dar e văzut ca un zănatic- visător- romantic. Unul bântuit de idei suicidale: alegând să își urmeze vocația, se condamnă la o sinucidere lentă. Conferinţele susţinute de dumneavoastră au o latură nu doar teologică ci şi terapeutică, dacă o pot numi astfel. Mesajul transmis edifică. În conferinţa realizată anul acesta, în luna aprilie la Bacău, aţi vorbit despre Sfinţii Închisorilor. Deşi oamenii citesc sau aud diferite informaţii despre aceştia, unii se dovedesc în continuare plini de indolenţă. Ce părere aveţi despre cei nepăsători faţă de trecutul barbar al acestor sfinţi condamnaţi? Cum ar trebui să ne raportăm la vieţile acestor martiri din închisorile comuniste? - Ar trebui în primul rând să îi cunoaștem. Pasul acesta este cât se poate de simplu. S-a scris enorm în materie de memorialistică a închisorilor comuniste. Dar cărțile care înfățișează și explică din interior procesul reeducării sunt câteva. Aș menționa aici „Imn pentru crucea purtată” de Virgil Maxim, „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide, „Mărturii din mlaștina disperării” de Dumitru Bordeianu și „Mărturii... mărturii” de Gheorghe Andreica. Din ele vor înțelege că atât călăii cât și victimele au fost angrenați nu într-o luptă politică, ci într-un război duhovnicesc. Au rezistat doar aceia care și-au pus ultimele speranțe în Hristos. Din închisorile comuniste au ieșit adevăratele noastre repere, care sunt ocultate atât de falsele modele care ocupă de la Revoluție încoace spațiul public, cât și de moștenitorii torționarilor, bine instalați „la butoane”. Mărturisitorii din temnițele comuniste sunt, deopotrivă, eroi ai neamului românesc și martiri ai lui Hristos. Noi, mirenii, ar trebui să vedem în mucenicii închisorilor comuniste prietenii cei mai buni pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale. În marea lor majoritate ei au fost ca noi: oameni pătimași, care proveneau din lume, dar care au avut puterea ca într-un anumit moment să îl mărturisească pe Hristos. Sunt cei mai apropiați mijlocitori ai noștri la Dumnezeu. Cunosc mulți oameni care în momentele de încercare redeschid cărțile mărturisitorilor din închisorile comuniste și recitesc încercările inimaginabile prin care au trecut ei. În raport cu suferința lor, suferințele noastre, pe care noi tindem adesea, să le hiperbolizăm par mici, atât de mici... Sunteţi licenţiat în sociologie şi psihologie. Ce legătură există între aceste două ştiinţe şi Dumnezeu? - Nu există nicio legătură între sociologie și Dumnezeu sau între psihologie și Dumnezeu. Sunt oameni care vor să creeze legături între ele și Dumnezeu. De curând au apărut și psihologi în sutană. Ambele sunt produsele pozitivismului, care își are sorgintea în Auguste Comte (secolul XIX). Ele provin dintr-o epocă în care se credea că știința va explica totul, va elucida misterele, tainele metafizicii și ale religiei. Sunt de acord că poți vindeca un om printr-o metodă psihoterapeutică, dar mă îndoiesc profund de ideea că psihologia ar putea să ne mântuiască. Ba cred chiar că ar putea să fie un obstacol în plus în drumul nostru spre Hristos. Sunt paradigme diferite, ireconciliabile. Nu sunt de acord că Freud și Sfinții Părinți vorbesc despre aceeași realitate umană. Uneori mă întreb dacă nu cumva pătrunderea metodelor psihoterapeutice în naosul bisericii nu este tot o consecință a secularizării. Și pentru că în spațiul nostru spiritual funcționează cu precădere argumentul autorității, vă propun să medităm la aceste observații ale Cuviosului Sofronie Saharov. „Din nefericire, cei care confundă și îmbină viața duhovnicească cu psihanaliza au o poziție importantă în societate și părerea lor este prețuită”.„Bolile psihologice provin din două cauze: ori din trufie, ori din dorințe trupești neîmplinite, pe care omul le poartă în sine, în sufletul său”. „Există o diferență între psihologie și viața în Hristos. Psihologia încearcă să-l elibereze pe om de conștiința vinovăției, în timp ce viața în Hristos o trăim în durere, cu chin, din pricina depărtării noastre de Dumnezeu, și nu ne oprim pocăința până se va preface această durere”. „Părerile psihologiei, observațiile ei despre om sunt valoroase deoarece descriu faptul că pe lângă rațiune există și ceva mult mai adânc. Însă analizele psihologice sunt copilărești față de învățătura Părinților Bisericii, chiar și observațiile psihologiei sunt valoroase în măsura în care metodele terapiei pe care le oferă nu sunt rele. Psihanaliza nu-l vindecă pe om, ci mai mult îl tulbură”. „La omul bolnav psihic nu este afectat doar așa-zisul inconștient, ci și mintea, care este ochi al sufletului”. „Psihologia și psihiatria au o cu totul altă concepție și o altă simțire, complet diferite de învățătura ortodoxă, adică antropologia lor este complet diferită”. „ Când urmăm viața duhovnicească, nu mai avem nevoie de psihanaliză”. Mai recurg la un citat care ar trebui să ne pună serios pe gânduri, mai ales pe noi, psihologii din biserică: „Părerea conform căreia orice element psihic este și duhovnicesc și orice element duhovnicesc este și psihic este un pericol mortal. Există un mare pericol în a considera trăirile psihice ale oamenilor ca fiind stări duhovnicești. O astfel de părere este hulă față de Dumnezeu. Exact invers trebuie să se întâmple, adică trebuie să facem distincția între faptul că viața duhovnicească este ceva și viața psihică altceva”. Consideraţi că prin artă (literatură, muzică, pictură) îL putem mărturisi pe Dumnezeu? - Dostoievski l-a mărturisit pe Hristos în romanele sale (mă refer în speță la „Frații Karamazov”, „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Demonii”, „Adolescentul”). În Serbia există o trupă rock a cărei sursă de inspirație o reprezintă scrierile Sfântului Nicolae Velimirovici. Aţi avut momente când v-aţi gândit să renunţaţi la scris? - Da. Din varii motive. Unul ar fi că e esențial să te rogi, dar nu e esențial să scrii. Scrisul e doar important. În anumite domenii ne dorim să facem performanţă absolută şi implicit să ajungem la absolut. Ce îmi puteţi spune despre performanţă? Cum pot tinerii din ziua de azi să ajungă la dobândirea acesteia? - Cineva le-a propus tinerilor ca valoare supremă a vieții performanța. Fiecare domeniu își configurează spațiul și criteriile de performanță. Vă propun o altă întrebare: cum pot devenii tinerii de azi oameni de caracter? ,,Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beţiei" - o carte care a stârnit în inimile multora un ataşament imbatabil, datorită modului în care este scrisă. Însă din păcate, unora le este foarte greu să se desprindă de vechile şi împovărătoarele patimi. Ce sfat aveţi la final pentru tinerii, încă prinşi în această luptă teribilă, covârşitoare? Credinţa poate fi definită în această situaţie ca fiind un medicament pentru vindecarea sufletului bolnav? - Să se arunce în brațele lui Hristos, căutându-L mai întâi în singurul loc unde poate fi găsit: în Biserică. Preluat de la georgianatofoleanu.blogspot.ro.

O noua minune a Sfantului Ioan Rusul

Pentru ca strangeti marturii ale minunilor Sfantului Ioan Rusul, am sa incerc sa relatez si eu o minune a lui petrecuta in viata mea, acum cativa ani. De tanara (acum am 38 ani) am avut dureri menstruale. Am facut tot felul de tratamente care anulau efectul, nu si cauza. Medical, sansele de a avea o menstruatie nedureroasa fara tratament erau aproape nule. Tin minte ca in ultima perioada a durerilor, nu puteam inghiti medicamente pentru ca le vomitam, iar cele injectabile parca nu aveau efectul scontat. L-am indragit pe Sfantul Ioan Rusul de cum l-am cunoscut. De fapt, primul el m-a iubit. Si a vrut sa-si arate iubirea si mila si cu mine. Erau anii de inceput ai sfantului in Romania, cand nu era asa cunoscut. Si pentru ca mi-era drag, am inceput sa vorbesc la cat mai multa lume despre el. Si sa dau sa-i citeasca viata. Citeam acatistul lui cu drag si cu ravna. Stiu ca a venit repede la mine binecuvantarea sfantului prin mirul si aghiazma aduse chiar din Grecia. Nu stiu cat timp l-am rugat pe sfant. Stiu doar ca, intr-o luna, cand asteptam cu teama o noua durere, bucuria mi-a invadat sufletul. Emotia a fost mare. Ca si mila sfantului. Durerile menstruale au devenit de domeniul trecutului. Si acum, dupa multi ani, sfantul are grija ca sa nu uit ca a facut cu mine o minune. Si cine stie ce sunt durerile, pot spune.... o MARE MINUNE. O minune care continua si astazi si va continua pana la sfarsit. Si ca sa fie bucuria si mai mare, sfantul m-a invitat de ”ziua” lui ”acasa” la el. De doua ori am fost in Grecia la paznicului sfantului. Si sper sa mai ajung. Tot cu mila si ajutorul lui. Doamne, ajuta!

Sfântul Ioan Rusul le redă vederea unor copilași gemeni

În 2004 soția mea a născut la maternitatea Polizu doi gemeni. Se numesc Emanuel și Augustin. Acolo au stat la incubator. După ce ne-am externat, a trebuit să venim peste o lună la un control oftalmologic cu copiii. Peste o lună, când s-a împlinit data, am luat copiii și am ajuns la spital. Doctorița i-a consultat pe amândoi și a început să se agite. Tot se uita cu o luminiță la ochii lor. După vreo 15 minute, ne-a spus: îmi pare rău, au retinopatie gradul 4; copiii tăi nu văd. Așa că am primit această veste a înfrângerii. Soția s-a schimbat la față. Era galbenă. Am intrebat ce-i de făcut. Să mergeți în Belgia, zice doctorița. Să îi operați acolo. Ne costa 10000 de dolari. Și ne-a spus că oricum nu garantează la cât de afectați sunt ochii lor. Așa că ne-a trimis la doctorița Vătafu. Și doctorița de acolo de la spital a spus la fel, că sunt grav. Am să-i operez eu, dar cu semnătură, ne-a spus doctorița. Pentru că s-ar putea să fie mai rău după operație. Și nu am avut de ales, i-am operat. Chiar în acea zi am rămas în spital cu ei. Am cumpărat niște pijamale pentru soție și am urcat cu liftul sus pentru operație. Soția s-a înmuiat din nou. S-a albit iar, frica o cuprinsese de tot. I-am dus la operație si am plecat singur. La control, după operație, am primit vestea: copiii tăi sunt rău! Nu mai am ce le face, îmi pare rău, tăticule și mămico, am făcut tot posibilul, ne-a spus doamna doctor. I-am mulțumit doamnei si am plecat cu copiii orbi, fără nicio țintă. I-am spus soției, hai să plecăm Mihaela. Și ea m-a întrebat, unde? I-am zis, la Dumnezeu. Ne întoarcem la spital, la Polizu. Ce să facem acolo, m-a întrebat soția. Mergem să-i spunem lui Dumnezeu durerea noastră. Și am ajuns acolo cu copiii orbi, într-o capelă. Era un preot tânăr care tocmai săvârșea Sfântul Maslu. Eu stăteam cu copiii afară asistând la slujbă, uitându-mă fix la preot. Părintele m-a întrebat ce am pățit. I-am spus tot. Părinte, am fost aici la spital cu copiii și mi i-au ținut la incubator până le-au luat vederea. Copiii mei nu văd. Cum mă duc eu cu ei acum acasă? Părintele a oftat și m-a întrebat, crezi în Dumnezeu? De asta am venit aici, i-am răspuns. Atunci lasă să zică doctorii ce vor, ei sunt limitați în fața lui Dumnezeu. Unde sunt copiii? Aici, părinte, am spus. Adui înăuntru. Și i-am adus în biserică si i-am ținut în brațe. Părintele mi i-a uns cu mir de la icoana Sfântului Ioan Rusul și le-a dat litie. În acea clipă am știut că mi-a vindecat Sfântul Ioan Rusul copiii. Copiii mei acum văd. Am fost cu ei la control dup-aia si doctorița și-a dat seama că s-a întâmplat ceva ciudat și m-a întrebat, tu crezi în Dumnezeu? I-am răspuns, da, doamnă, cred, nu mi-e rușine să cred. El ți-a vindecat copiii, mi-a spus. Am simțit puterea lui Dumnezeu. (George Voicu)

Viata Sfantului Ioan Rusul

27 MAI: Pomenirea sfântului Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul-de-minuni (+ 1730).

Preluate de la acvila30.ro. Acatistul Sfantului Ioan Rusul. Sfantul Ioan Rusul (video). Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie şi dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată unde a fost simplu soldat în armata lui Petru I şi a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk în 1711 el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost predaţi comandantului cavaleriei turceşti. Acesta i-a dus pe prizonierii ruşi în Asia Mică, în satul Prokopion. Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini la credinţa musulmană prin flatări şi ameninţări iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi torturaţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, suferind cu curaj umilinţele şi bătăile. Stăpânul său îl tortura frecvent în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neînduplecat în hotărârea sa spunînd stăpânului: “Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu decât să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin.” Cuvintele înălţătoare şi credinţa tare, precum şi smerenia şi umilinţa Sf. Ioan au îmblânzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpânului său. Acesta l-a lăsat în pace şi nu l-a mai forţat să renunţe la creştinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă şi Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd şi să aibă ca pat ieslea, aşa cum s-a născut şi Mântuitorul. De dimineaţa până seara muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfântul umbla desculţ şi cu puţine haine pe el. Alţi sclavi îşi râdeau de el, vâzîndu-l atât de râvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta şi pe ei cum putea, uşurându-le neputinţele. Blândeţea sfântului şi bunătatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor şi al stăpânului său, astfel încât aga şi soţia lui au ajuns să-l îndrăgească şi au hotărât să-i dea o cameră lângă podul de uscat fânul. Sf. Ioan nu a acceptat, preferînd să rămână în grajd cu animalele. Acolo se culca pe fân şi se acoperea cu o haină veche. Astfel grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga şi cânta psalmi, umplând locul de bună mireasmă. Prin simpla lui prezenţă în casa turcului, sfântul i-a adus numai binecuvântări. Ofiţerul de cavalerie s-a îmbogăţit şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenţi oameni din Prokopion. El era conştient de ce i s-a schimbat atât de mult soarta şi nu se ferea să spună şi altora despre asta. Uneori sfântul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea în pronaos. În duminici şi sărbători se împărtăşea cu Sfintele Taine. În tot acest timp a continuat să-şi slujească stăpânul ca şi până acum, şi, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna ajuta pe nevoiaşi şi pe neputincioşi, împărţind hrana sa puţină cu aceştia. Într-una din zile, ofiţerul a plecat în pelerinaj la Mecca. Soţia lui a făcut un banchet peste câteva zile la care şi-a invitat rudeniile şi pe prietenii soţului ei, rugîndu-i să pună o rugăciune pentru întoarcerea cu bine acasă a stăpânului. Sf. Ioan servea la masă şi a luat o farfurie cu pilaf, mâncarea preferată a stăpânului său şi a pus-o pe masă. Soţia amintindu-şi de mâncarea preferată a soţului i-a spus lui Ioan: “Ce bucuros ar fi stăpânul tău dacă ar putea fi aici să mînânce cu noi din acest pilaf!” Atunci sfântul i-a cerut o farfurie cu pilaf spunînd că o va trimite stăpânului său la Mecca. Musafirii au râs la auzul acestor cuvinte iar soţia a pus să i se pregătească o farfurie plină ca să o mănânce el sau ca să o dea săracilor. Primind farfuria s-a dus cu ea în grajd şi s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită farfuria stăpânului său, fiind convins că Dumnezeu va găsi o cale să-i îndeplinească rugăciunea. Numaidecât farfuria dispăru din faţa lui şi atunci Ioan a intrat în casă să-i spună stăpânei că farfuria a fost trimisă. După câtva timp stăpânul s-a întors acasă cu farfuria de cupru în care a fost pilaful, povestind tuturor cum într-o zi (chiar în ziua când s-a ţinut banchetul), întorcându-se de la moschee la locul unde era cazat, deşi nu era nimeni acasă, a intrat şi a găsit pe masă o farfurie aburindă plină cu pilaf. Neînţelegînd cum ar fi putut intra cineva cu farfuria dacă uşa era încuiată, s-a uitat mai atent la farfurie şi a văzut numele său gravat pe ea. Uimit, a mâncat totuşi mâncarea cu mare plăcere. Când familia şi servitorii au auzit povestea s-au minunat foarte. Atunci soţia i-a spus că Ioan a fost cel care i-a trims mâncarea şi că toţi au râs de el când le-a spus că a reuşit să o trimită la Mecca. Atunci au înţeles că ce le spusese sfântul s-a adeverit. (comparaţi cu povestea lui Habakkuk, care în mod minunat i-a dus mâncare lui Daniil în groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta). Spre sfârşitul vieţii sale grele Sf. Ioan s-a îmbolnăvit, simţind că i se apropie sfârşitul. A chemat preotul ca să-l împărtăşească dar acestuia i-a fost frică să vină direct cu Sfinta Împărtăşanie în casa musulmanului, aşa că le-a băgat într-un măr şi aşa le-a dus lui Ioan. Sf. Ioan a slăvit pe Dumnezeu, a primit Trupul şi Sângele Domnului şi apoi a răposat, ducîndu-se la Domnul pe care L-a iubit în 27 mai 1730. Când stăpânul său a fost anunţat că a murit Ioan, acesta a chemat preoţii şi le-a dat trupul neînsufleţit pentru a-l îngropa creştineşte. Aproape toţi locuitorii creştini din Prokopion au mers la înmormântare, petrecînd trupul sfântului până la cimitirul creştin. După trei ani şi jumătate preotului i s-a descoperit în mod miraculos că rămăşiţele trupeşti ale sfântului s-au făcut moaşte. La scurt timp, moaştele sfântului au fost transferate la biserica Sf. Mucenic Gheorghe şi puse într-o raclă specială. Noul sfânt al lui Dumnezeu a început să fie slăvit pentru nenumăratele sale minuni despre care s-a dus vorba până în cele mai îndepărtate oraşe şi sate. Credincioşi din toate locurile veneau la Prokopion să se închine sfintelor moaşte ale Sf. Ioan, primind tămăduire prin rugăciunile lui. Pe lângă creştini veneau la el şi armeni şi turci care se rugau sfântului să nu-i dispreţuiască. În anul 1881 o parte a sfintelor moaşte au fost mutate la Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de către călugării Muntelui Athos, după ce aceştia fuseseră salvaţi de sfânt în vremea unei călătorii periculoase. Din cauza deteriorării serioase a vechii biserici unde se aflau sfintele moaşte ale Sf. Ioan, s-a început construcţia unei noi biserici în anul 1886, cu ajutorul mănăstirii şi a locuitorilor din Prokopion. În 15 august 1898, noua biserică cu hramul Sf. Ioan Rusul a fost sfinţită de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea. În 1924 a avut loc un schimb între populaţia Greciei şi cea a Turciei, adică mulţi musulmani s-au mutat din Grecia şi mulţi creştini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutîndu-se şi ei pe insula Euboia, au luat cu ei şi o parte din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Rusul. Timp de câteva zeci de ani moaştele au stat în biserica Sfinţilor Constantin şi Elena din Noul Prokopion de pe insula Euboia, iar în 1951 au fost mutate într-o biserică nouă, cu hramul sfântului. Mii de pelerini s-au adunat acolo din toate părţile Greciei, mai ales de hram, în 27 mai. Sf. Ioan este la mare cinste în Muntele Athos, mai ales la mănăstirea rusă a Sf. Pantelimon. Călătorii şi cei care duc cu ei lucruri multe pe drum lung, caută ajutorul Sf. Ioan Rusul, care îi ocroteşte pe aceştia în călătoriile lor. Sursa: calendar-ortodox.ro

Sfântul Ioan Rusul le redă vederea unor copilași gemeni

În 2004 soția mea a născut la maternitatea Polizu doi gemeni. Se numesc Emanuel și Augustin. Acolo au stat la incubator. După ce ne-am externat, a trebuit să venim peste o lună la un control oftalmologic cu copiii. Peste o lună, când s-a împlinit data, am luat copiii și am ajuns la spital. Doctorița i-a consultat pe amândoi și a început să se agite. Tot se uita cu o luminiță la ochii lor. După vreo 15 minute, ne-a spus: îmi pare rău, au retinopatie gradul 4; copiii tăi nu văd. Așa că am primit această veste a înfrângerii. Soția s-a schimbat la față. Era galbenă. Am intrebat ce-i de făcut. Să mergeți în Belgia, zice doctorița. Să îi operați acolo. Ne costa 10000 de dolari. Și ne-a spus că oricum nu garantează la cât de afectați sunt ochii lor. Așa că ne-a trimis la doctorița Vătafu. Și doctorița de acolo de la spital a spus la fel, că sunt grav. Am să-i operez eu, dar cu semnătură, ne-a spus doctorița. Pentru că s-ar putea să fie mai rău după operație. Și nu am avut de ales, i-am operat. Chiar în acea zi am rămas în spital cu ei. Am cumpărat niște pijamale pentru soție și am urcat cu liftul sus pentru operație. Soția s-a înmuiat din nou. S-a albit iar, frica o cuprinsese de tot. I-am dus la operație si am plecat singur. La control, după operație, am primit vestea: copiii tăi sunt rău! Nu mai am ce le face, îmi pare rău, tăticule și mămico, am făcut tot posibilul, ne-a spus doamna doctor. I-am mulțumit doamnei si am plecat cu copiii orbi, fără nicio țintă. I-am spus soției, hai să plecăm Mihaela. Și ea m-a întrebat, unde? I-am zis, la Dumnezeu. Ne întoarcem la spital, la Polizu. Ce să facem acolo, m-a întrebat soția. Mergem să-i spunem lui Dumnezeu durerea noastră. Și am ajuns acolo cu copiii orbi, într-o capelă. Era un preot tânăr care tocmai săvârșea Sfântul Maslu. Eu stăteam cu copiii afară asistând la slujbă, uitându-mă fix la preot. Părintele m-a întrebat ce am pățit. I-am spus tot. Părinte, am fost aici la spital cu copiii și mi i-au ținut la incubator până le-au luat vederea. Copiii mei nu văd. Cum mă duc eu cu ei acum acasă? Părintele a oftat și m-a întrebat, crezi în Dumnezeu? De asta am venit aici, i-am răspuns. Atunci lasă să zică doctorii ce vor, ei sunt limitați în fața lui Dumnezeu. Unde sunt copiii? Aici, părinte, am spus. Adui înăuntru. Și i-am adus în biserică si i-am ținut în brațe. Părintele mi i-a uns cu mir de la icoana Sfântului Ioan Rusul și le-a dat litie. În acea clipă am știut că mi-a vindecat Sfântul Ioan Rusul copiii. Copiii mei acum văd. Am fost cu ei la control dup-aia si doctorița și-a dat seama că s-a întâmplat ceva ciudat și m-a întrebat, tu crezi în Dumnezeu? I-am răspuns, da, doamnă, cred, nu mi-e rușine să cred. El ți-a vindecat copiii, mi-a spus. Am simțit puterea lui Dumnezeu. (George Voicu)

Un apel către toți ucenicii Părintelui Macarie, fostul stareț de la Mănăstirea Sfântul Ioan Rusul, din Giurgiu

Toți ucenicii și cunoscuții Părintelui Macarie, fostul Stareț de la Mănăstirea Sfântul Ioan Rusul, sunt rugați să se roage pentru sfinția sa. La miezul nopții vom citi Acoperământul Maicii Domnului și Acatistul Sfântului Ioan Rusul.

Un anunț important: anul viitor vom scoate împreună cu Mănăstirea Sfântul Ioan Rusul, din Giurgiu, o carte cu minunile sale. Așteptăm de la dumneavoastră mărturii.

"Iubiti frati si surori intru Domnul, Manastirea noastra vine cu o rugaminte inaintea fratiilor voastre, ca toti cei ce ati beneficiat de minunile si ajutorul Sf. Ioan Rusul sa ne relatati cu cuvintele dumneavoastra felul in care Sfantul v-a fost de ajutor, deoarece noi ne-am propus ca aceste minuni savarsite de Sfantul sa poata fi adunate intr-o carte care sa fie ca marturie si intarire celor aflati in nevoi si suferinte ca si cu mai multa ravna si incredere sa ceara ajutorul Sfantului. Dupa cum bine stiti, Sfantul Ioan Rusul este un Sfant al prieteniei care vine foarte repede in ajutorul celor care i se roaga lui si este cunoscut ca vindecator de cancer si in sprijinul mamelor care nu pot naste prunci. Insa noi am fost martori si al altor fel de vindecari si de aceea credem ca Sfantul ajuta tuturor acelora care cred cu nadejde, indiferent de problema si necazul care ii apasa. Minunile sau marturiile dumneavoastra despre ajutorul Sfantului va rugam sa le trimiteti la adresele de email mai jos mentionate: ciprianvoicila@yahoo.com; noileminuni.ioanrusul@gmail.com". O minune a Sfantului Ioan Rusul, culeasa de vietuitorii Manastirii Sfantul Ioan Rusul din Giurgiu: . "Sfintii fac nenumarate minuni celor ce le cer cu credinta ajutorul. O credincioasa pe nume Stefania ajutata in chip minunat de Dumnezeu prin Sfintii Sai ne marturiseste urmatoarele: "Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai! Nu stiam legatura dintre Sf. Ioan Rusul si Sf. Nectarie dar am inteles-o acum, dupa ce m-au vindecat de o infectie grava. În luna august 2010, în urma unor analize de rutină am aflat ca am o infectie cu E-coli pentru care am luat tratament în conformitate cu antibiograma şi am primit indicaţia să repet analizele lunar. În luna următoare mi-a ieşit o infecţie cu Klebsiela rezistentă la medicamentele pe care le luasem luna anterioară. În lunile octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, infecţia a luat forme din ce în ce mai complicate, câteodata ieşind şi doua tipuri de infecţie la aceeaşi analiza( proteus, citrobacter), căpătând o rezistenţă uimitoare la antibiotice, rămăseseră unul sau două care se gaseau foarte rar. Cauza apariţiei infecţiei, găsită de medici a fost că este intra-spitalicească, lucru de altfel imposibil la mine care nu mai intrasem într-un spital de mult timp. Medicul de familie s-a considerat depăşit de situaţie aşa că m-a trimis la un specialist. Am mers la un doctor urolog cu o vastă experientă care s-a uitat pe analize, a spus că n-a întalnit o infecţie atât de complexă a cărui cauză sa nu fie descoperită. Mi-a făcut o urografie şi o ecografie, a decis ca este nevoie de un examen RMN, luând in calcul posibilitatea existenţei unor probleme care nu se vad la celelalte investigatii, însă nu s-a descoperit nimic iar eu mă simţeam din ce în ce mai rău.Am mers la o clinică particulară, verdictul medicului fiind acelaşi : nu există niciun indiciu pentru cauza infecţiei. Mi-am dat seama ca este o problemă care se poate rezolva doar printr-o minune şi astfel am vorbit cu o prietenă să facem timp de 40 de zile Acatistul Sfântului Ioan Rusul şi al Sfântului Nectarie. Cu puţin timp înainte de împlinirea celor 40 de zile am început să mă simt bine şi să nu mai am simptomele infecţiei. Am repetat analizele, nu mai era absolut nici un fel de infecţie, toţi indicatorii fiind în limite normale. La uşa clinicii m-am întalnit cu doctora de familie care s-a închinat dupa ce a citit analizele mele, aceeaşi reacţie a avut-o şi medicul de la clinica la care fusesem, a spus ca numai printr-o minune se putea întâmpla asta. Le multumesc sfinţilor mei dragi pentru această bucurie şi îi rog să ne poarte pe toţi în rugăciunile lor.Sfarsit si lui Dumnezeu Slava!"

Va recomand pelerinajul facut de Laurentiu Dumitru de praznicul Sfantului Nectarie, in perioada 4-11 noiembrie 2012

Amanuntele le gasiti pe sfantulmunteathos.wordpress.com. Inscrierile se fac la numarul 0740.050.735 sau pe mail, la adresa: pridvor@yahoo.com

Maine il praznuim pe Sfantul Ioan Rusul

Acatistul Sfantului Ioan Rusul. Filmul Viata Sfantului Ioan Rusul (partea 1). Filmul Viata Sfantului Ioan Rusul (partea 2). O minune a Sfantului Ioan Rusul. Articol preluat de aici. Sfantul Ioan Rusul. Patria natală - Rusia Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârşitul veacului al şaptesprezecelea, pe timpul împărăţiei lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al naşterii sale este 1690, şi aceasta deoarece sfântul a participat ca soldat la războiul pe care îndrăzneţul ţar l-a ridicat împotriva turcilor în 1711. Prizonier de război Luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azofului, sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer superior turc care era eparh în Procopie, Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei. Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe cuviosul. Turcia se umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor şi, vai!, cei mai mulţi dintre ei, pentru a li se uşura puţin suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au făcut musulmani. Sfântul Ioan însă făcea parte dintre acei tineri pe care îi înţelepţeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele de mulţi ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor - o viaţă fără prihană”. Împodobit deci cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adică - necredincios. Bătut, lovit, scuipat, devenit ţinta dispreţului ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, sfântul răspundea celor ce-l îndemnau să-şi lepede credinţa că ar prefera să moară decât să cadă în acest înfricoşător păcat. Agăi turc i-a spus: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”. Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naşte într-o iesle săracă, lângă Bethleem. Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi blândeţea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rânduit pentru vieţuire o cămăruţă apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit, pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa în mirosul greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el urma poruncile Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine şi apă şi rostind adesea psalmii proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învăţase de la mama sa - în limba rusă: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi…”. Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine. Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează inimile şi rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa şi propovăduia tuturor despre virtuţile slugii sale. După vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mekka, cetatea sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mekka. La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au râs; stăpâna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea. Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mekka, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mekka. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună. Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „în cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Neştiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mekka şi cine a adus-o”. Auzind acestea casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mekka şi cum toţi l-au luat în râs pentru aceasta. Vestea despre minunea săvârşită de sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sârguinţă poruncile eparhului, iar nopţile petrecându-le cu rugăciuni şi cântări de psalmi. Toate acestea le făcea împlinind cuvântul domnului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”. Mutarea la cele veşnice După puţini ani însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise cu rugăciunile sale şi cu reaua pătimire îndurată pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toţi. Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi şi îndată şi-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730. Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de vază din Procopie au luat trupul sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob şi sclav a fost îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adâncă emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumânări şi tămâieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin, la mormântul ce-i fusese pregătit, întorcând astfel trupul pământului mamă. Descoperirea sfintelor moaşte Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; să-l scoată din pământ şi să-l aibă ca binecuvântare veşnică a lui Dumnezeu. După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul şi o, minune! - trupul sfântului se găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan. Osman Paşa arde sfintele moaşte În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea şi Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecând prin Procopie - ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini. Văzând însă trupul Sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, negreală ce o păstrează până astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci. Sfintele moaşte ajung în Grecia După conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în actualul oraş Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei construcţie s-a terminat în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu Sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor celor trupeşti şi sufleteşti. Sfinte Mucenice Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Minuni ale Sfîntului Ioan Rusul Intr-unul din cele doua spitale pentru copii din Atena,o mama sta zi si noapte la căpătâiul copilului sau pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afectiunea cronica a acestuia - paralizia membrelor inferioare- s-a agravat in ultimele zile. La spital insa, de ani de zile se aplica permanent tratamentul cunoscut (lipseste calciul din organismul copilului )… Intr-o dupa-amiaza, cind soarele era aproape de apus si foarte putine raze mai luminau salonul spitalului, mama si-a amintit cum mergea la o bisericuta a Maicii Domnului, pe o inaltime afara din Patra, si se ruga aprinzind candelele, citeodata cu sotul, citeodata cu copiii…Mintea ei zboara la bisericuta si se roaga: ” Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, Maica dulce care si tu ai suferit,ajuta-mi copilul. Trimite un sfint, vezi-l pe sarmanul meu cum se chinuieste, neputind sta pe picioarele lui. Ajuta-l Preasfinta, pe copilasul meu chinuit “. - Mama, ce spui, cu cine vorbesti? - Gheorghita, copilul mamei, iti amintesti cum citeai la religie ca Domnul nostru cind traia acolo, in Palestina, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizati si-i facea sa mearga, invia morti? Spune-i Gheorghita, ca pe tine te asculta, ca tu esti copil bun, spune-i lui Hristos sa te faca bine. Copilul suferind se uita cu privirea lui nevinovata la mama, la soarele care apune; priveste sus si privirea i se pierde catre ceruri. Noaptea urmatoare Gheorghita a vazut in vis un cavaler frumos, calare pe o mindrete de cal. S-a oprit in fata lui si i-a spus: - Ridica-te, fa un salt si urca pe calul meu! - Dar eu sint paralizat, nu ma pot ridica si nu ma pot tine drept pe picioarele mele. - Da-mi mina, Gheorghita, urca pe calul meu. Eu sint Sfintul Ioan din Rusia. M-a trimis Domnul sa-ti aduc harul Sau si puterea Lui sa te vindeci. Pe jumatate adormit, copilul se chinuie sa se ridice in picioare. Se trezeste mama si-l prinde in brate ca sa nu cada de pe pat. - Mama, tine-ma, Sfintul Ioan din Rusia mi-a spus sa ma ridic. Dimineata, asistenta care fusese de serviciu in acea noapte ii spune profesorului doctor ca acel copil paralizat din Patra, acum paseste. Doctorul vine, il examineaza: loveste cu ciocanelul genunchii copilului, ii inteapa picioarele cu acul si organismul reactioneaza exact. Copilul era vindecat. “Mergeti, le-a spus profesorul, si Dumnezeu sa fie cu voi”. “Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor…De nu ve veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor. “( Matei 19,14;18,3) Un baston! Cel ce merge in biserica ce adaposteste moastele Sfantului Ioan Rusul vede acolo un dar simplu si saracacios: un baston! Este agatat la locul de inchinaciune din fata raclei Sfantului. Bastonul este al batranei Maria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp de 18 ani a avut de suportat o boala asa de grava la coloana, incat era nevoita sa umble cu fata foarte apropiata de pamant. La 11 august 1978 aproape o suta de locuitori din Cipru organizeaza un pelerinaj la Sfantul Ioan Rusul si este adusa Maria Siaca de catre rudele ei. Aici, la racla sfantului, este ridicata de ceilalti pe brate pentru a se putea inchina sfintelor moaste. Indurerata, batrana priveste fericitul trup al sfintului si plange, cerand putin ajutor dumnezeiesc mult chinuitelor ei batraneti. I-a vazut Sfantul durerea, i-a vazut maretia sufletelui, i-a vazut si credinta. In fata ochilor tuturor, ceva asemeni unei maini nevazute a apucat-o cu putere de umeri si, incet a inceput sa-i indrepte trupul. Ii trosneste mijlocul si iata! batrana sta acum dreapta! Consatenii ei plang. Se trag clopotele bisericii. Se face o rugaciune de multumire de catre toti cipriotii, care nu-si mai pot stapani lacrimile. Numai cel ce s-a intamplat sa fie acolo in ceasul in care s-a petrecut minunea poate intelege cu adevarat aceste clipe. La sfarsit se aude glasul batranei: “Feciorul meu, Sfantul meu, nu am ce sa-ti dau, sunt saraca. Iti las bastonul meu, ca nu-mi mai trebuie pan’ la moarte!” In Cipru ziarele au zis: “Maria Siaca, dupa pelerinajul facut in Grecia la Sfantul Ioan Rusul poate sa-si priveasca acum consatenii in fata, pentru ca aproape 20 de ani era garbovita si nu vedea decat pamantul. Prin minunea Sfantului insa s-a indreptat, iar acum este cu desavarsire bine!” Apoi Moise a pus toiegele inaintea Domnului,in cortul marturiei.( Numerii 17,7) Minune intimplata unui om de stiinta! Povesteste domnul doctor Matzuros din orasul Limni (de pe aceeasi insula pe care se afla si biserica cu sfintele moaste ale Sfintului Ioan) catre I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei. Prea Sfintite, nu sunt un habotnic, un nestiutor de carte; sunt medic, iar mai inainte eram ateu. M-am imbolnavit. Analize, examinatii, iese diagnosticul: cancer la intestinul gros. Confratii doctori imi spun adevarul: am cancer in forma avansata (metastaza), intr-un loc care aproape sigur conduce la moarte. Ma gaseam in cladirea fundatiei “Pantocrator” din Atena, unde sint ingrijiti bolnavii de cancer. Dupa instiintarea pe care am primit-o despre boala mea, pe cind ma gaseam singur, intins pe pat, mi-am venit in sine si mi-am intors mintea, sufletul si inima catre Dumnezeu, in care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe podea; vorbeam singur, ma rugam lui Dumnezeu, ii ceream sa ia aminte la mine: “Dumnezeul meu, am spus, nu credeam in Tine, spuneam ca totul este un basm. Omul si stiinta imi spuneam ca sint totul. Primeste pocainta mea si, daca ma consideri vrednic, vindeca-mi boala prin sfintul al carui trup intreg il avem aici, aproape de noi.” Cineva bate la usa. Il poftesc sa intre. Usa se deschide si intra un medic tinar, frumos, binevoitor. - Ce faci, doctore, m-a intrebat, cum iti merge? - Ce sa fac, frate, sa spun adevarul - mor. - Nu, doctore, nu mori. O sa iau eu tot ce ai rau inauntru. - Cine esti tu tinere? Mie mi-a albit parul in aceasta stiinta si cunosc ce am. - Sint acela pe care l-ai cerut mai inainte. La revedere, doctore! Am iesit imediat pe hol si am intrebat daca a vazut cineva pe acel doctor tinar. Ceilalti medici mi-au spus: “Confrate draga, din necazul pe care il ai, intr-o clipa ai vazut acel vis”. Insa nu, eram sigur ca dupa rugaciune il vazusem pe Sfintul. Vazind ca nu glumesc si ca insist, mi s-au facut iarasi analizele si examinari. La urmatoarele analize cancerul disparuse. Citi si citi n-au vazut apoi cele doua plicuri cu analizele: cele cu cancer si, dupa intimplarea istorisita mai sus, fara cancer! “Prea Sfintite, nu sint habotnic… Am vazut pe Sfintul… M-a vindecat…” (10 aprilie 1964) ” Dumnezeu insusi a dat oamenilor stiinta vindecarii, ca sa se mareasca intru leacurile Sale cele minunate… In boala ta nu fi nebagator de seama, ci te roaga Domnului si El te va tamadui. ” (Intelepciunea lui Iisus Sirah 38,6-9). Sfântul Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul de minuni

O MARTURIE SINCERA, AJUTOR DE LA MAI MULTI SFINTI

12 februarie 2012. Ma uit afara si vad cum ninge. Brusc, ma napadesc amintirile...
In urma cu 2 ani, cam pe aceeasi vreme, fusesem diagnosticata cu boala care sperie pe toti muritorii: cancer.
O ''frumusete'' de cancer ovarian - stadiu avansat IIIC, cu complicatii hepatice si peritoneale. Vestea am primit-o la nici doua luni de cand oficializasem relatia cu sotul meu, dupa mai bine de 7 ani. Mai precis, intrasem in Casa Domnului in sfarsit! A fost socant. Numai cei care primesc asemenea verdict, stiu ce inseamna. Multi spun: ce draga, toti murim...poate sa-ti cada o caramida in cap si mori. Ei bine, nu-i asa. Cand iti sufla moartea in ceafa, cand iti constientizezi sfarsitul, neputinta, iti trebuie multa putere si CREDINTA, ca sa nu o iei razna. Inteleg in oarecare masura de ce unii cedeaza si isi pun capat zilelor. M-am trezit, nici eu nu stiu cum, la Manastirea Radu-Voda. Am fost atat de bulversata, ca nu-mi aduc aminte, cine mi-a spus de Sf. Nectarie. Cert este ca m-am rugat la sfant, inainte de operatia programata pe 7 decembrie, de hramul Sf.Mucenite Filofteia de la Curtea de Arges. Nu credeam sa mai scap. Imi era ciuda ca nu ma mai puteam bucura de zile alaturi de sotul meu, ca nu aveam copil, ca parca, totul ma luase pe nepregatite. Si, atunci intelesesem, ca nu eram pregatita nici sa mor. Aveam aproape toate pacatele posibile: traisem in preacurvie, eram iute la manie, mandra din cale afara, nerabdatoare, mincinoasa pe alocuri. Cu...furtul stateam mai bine. Cum aveam eu, sa ma duc asa, in fata Domnului? Si Domnul m-a ascultat si mi-a mai dat o sansa sa ma indrept. Operatia a iesit bine si incepusem sedintele de chimioterapie. Inainte de acest tratament urat, de fiecare data, ma spovedeam si ma impartaseam la parintele meu duhovnic Constantin, de la parohia din sectorul 3, unde locuiesc. Ii multumesc din suflet! A avut un rol determinant in destinul meu.Toata aceasta perioada ma imparteam intre sfinti. Ma duceam martea la Sf. Antonie cel Mare, un alt sfant puternic care s-a milostivit de mine, miercurea la Sf. Maslu la sf. Nectarie, vinerea si duminica la Sf. Maslu si liturghie la parohia mea. La spital, cand faceam chimio, imi asezam pe abdomen, cartea cu minunile Sf. Ioan Rusul. Incepusem sa-mi revin si analizele incepeau sa iasa din ce in ce mai bune. Incepusem sa sper si de atunci, am invatat sa ma bucur de viata. De lucrurile simple, pe care, sanatoasa nu le bagam in seama. De un rasarit de soare dimineata, de o cafea si un mic dejun servite alaturi de sotul meu, de o plimbare pe strada, pur si simplu, doar sa vad chipurile oamenilor. Care erau imbufnate. Imi venea sa le strig. Bucurati-va de viata! Este asa de scurta! Si, in aceasta perioada, am primit o citatie de la tribunal ca trebuie sa desbagubesc o persoana cu peste 30.000 de EURO. Stiam, era un proces lung, inceput in 2005. Dar nu ma asteptam la suma fabuloasa si sa vina exact intr-un moment nefericit din viata mea. Era vorba de un testament lasat de sotul matusii mele, care, datorita faptului ca l-am ingrijit, mi-a lasat mostenire apartamentul de 2 camere in care locuia. Succesiunea trebuia facuta insa in instanta, pentruca persoana avea o fiica din casatoria anterioara. Fiica, plecata de 25 de ani in Italia, nu s-a interesat de soarta tatalui, dar de banii lui, da. In consecinta, legea romana, i-a dat castig de cauza si m-a obligat sa o despagubesc cu suma mentionata. In caz contrar, apartamentul se punea la licitatie. Eram disperata, ca nu aveam de unde sa fac rost de banii astia, decat sa gasesc pe cineva sa cumpere apartamentul. De luni bune il pusesem in vanzare, dar degeaba! Toti fugeau cand auzeau de complicatii cu testament si sulta de plata. M-am dus la sf. Mina si am lasat un acatist. LA NICIO O LUNA, am gasit un client care, a avut curajul in 2010, sa-mi dea cei 30.000 de EURO in avans si ulterior sa facem contractul de vanzare. Dupa aceasta poveste, ce-as mai putea spune? Oare am meritat aceste binecuvantari? Oare multumesc indeajuns sfintilor, Maicii Domnului si Fiului, ca au facut adevarate minuni cu mine? De-abia acum, imi spun doctorii, Savina, ai fost rau, nu credeam ca o sa mai scapi, dar Dumnezeu te-a iubit.
Da, Dumnezeu m-a iubit si in fiecare dimineata cand ma trezesc, ii multumesc ca mi-a mai dat o zi in dar. Il rog sa ma ierte daca ii mai gresesc. Ca... oameni suntem, dar mila Lui e mare!
12 februarie 2012: sunt sanatoasa si ma bucur de viata. Bucurati-va si voi, cei care cititi aceste randuri!
PS. Am ramas datoare Sfantului Calinic de la Cernica. De ani buni ma duc acolo si ma rog la sfintele sale moaste; de altfel acolo mi-am cunoscut si sotul. Datorita lor am descoperit tainele divine ale existentei noastre.

SAVINA BANTAS

Scrisoare de mulțumire către Sfântul Nectarie

DE LA BUCURIE LA DISPERARE SI INAPOI…

Am amanat scrierea acestor randuri din mai multe motive, de fiecare data altele si de fiecare data nejustificat. Acum incerc sa adun cuvintele astfel incat trecerea timpului sa nu stearga nimic din ceea ce ar trebui transmis mai departe.
In luna martie a anului trecut (2011, intre 2 plecari din tara (am un job care imi ofera din fericire aceasta posibilitate, am constatat o mica excrescenta pe omoplatul drept. In urma consultatiei la medicul de familie, am rasuflat usurata afland ca este vorba de un simplu lipom de grasime pe care, din motive estetice am fost sfatuita sa-l scot. Chirurgul s-a uitat cam neincrezator refuzand interventia, sugerandu-mi sa astept sa treaca sarbatorile de Paste si sa revin, dumnealui urmand sa plece din tara inca de a doua zi. O stare launtrica de neliniste m-a indemnat sa merg mai departe la Spitalul Militar, unde inca din primul moment medicul dermatolog a pus diagnosticul de sarcom, a doua zi operandu-ma pentru a putea obtine si probe histopatologice. Timp de o luna de zile pana am obtinut rezultatul, am refuzat sa ma consider bolnava, evitand sa citesc atat despre profilaxia cancerului cat si despre ajutorul rugaciunii in aceste situatii. Rezultatul biopsiei a fost unul neasteptat pentru mine, carcinom cu celule Merkel, ba chiar s-a pus problema existentei unei metastaze. Am dus analizele la Institutul Babes, pentru noi teste histoimuno-chimice, incepand cu adevarat lupta cu secundele. A durat o luna de zile pana au reusit sa puna un diagnostic.
In aceasta perioada am ”reintrat” in biserica. Am inceput cu Manastirea Mihai Voda, unde m-am rugat timp de 40 de zile, conform ritualului impus de preotul Adrian Beldianu pentru cei care vin la Icoana Maicii Domnului, facatoare de minuni, dupa care l-am descoperit pe Sfantul Nectarie, la Manastirea Radu Voda. Nu m-a primit de la inceput. Mai mult de cateva minute nu puteam sta in biserica, nemaiputand respira. Ma gandisem deseori ca m-am indepartat foarte mult de biserica, de Dumnezeu, desi in ultimul timp acesta fusese foarte darnic cu mine. Incepuse sa-mi revina aceasta retorica deseori in minte. Ma simteam extrem de nerecunoscatoare. Am continuat sa ma rog, sa citesc toate cartile cu minunile sfantului, am tinut post, m-am spovedit si impartasit de Sfintii Petru si Pavel, am mers in pelerinaje la Manastirea Frasinei, am cerut printr-o scrisoare sfatul acestui staret iar raspunsul mi-a creionat urmatoarele demersuri. Tot ceea ce intreprindeam erau acte autoreflexive survenite in urma discutiilor purtate cu oamenii pe care ii intalneam. Stiam ca nimic nu e intamplator si simteam ca Dumnezeu este in permamenta cu mine. Am primit rezultatul testelor dupa o luna de zile, respectiv din cele 6 luni de viata, cat imi dadusera majoritatea medicilor care vazusera diagnosticul (si au fost destui) acum mai duceam cu mine doar povara, mult mai usoara, a unui limfom anaplazic cutanat in faza primitiva, fiind posesoarea fericita a inca 10 ani de ...supravietuire. S-a pus problema unui tratament de radioterapie de 25 de zile pe care l-am urmat la Spitalul Fundeni, cu posibilitatea continuarii in masura in care se va impune, a unui tratament cu citostatice (chimioterapie) sau interventie chirurgicala. Dumnezeu mi-a acceptat rugaciunile catre Fecioara Maria, catre Sfantul Nectarie si catre toti ceilalti sfinti despre care am citit in acest timp si am trecut aceasta incercare foarte bine. Atat la birou, (conducerea institutiei si colegii) cat si in familie, cu totii au facut un scut in jurul meu, nici nu am constientizat pana atunci cat de binefacatoare poate fi atata sustinere morala si probabil n-am sa stiu niciodata cat de mult si cati dintre ei s-au rugat pentru mine si catora le datorez multumiri.
Cum am terminat terapia am plecat cu sora mea in Insula Eghina, la Manastirea Sfantului Nectarie. “Stiam “ca nu voi mai face citostatice, “stiam” ca interventia chirurgicala nu-si mai avea rostul, “stiam” ca nu mai am cancer. Sfantul Nectarie facuse aceasta minune iar ajungand in Insula, m-a “primit” si mi-a “transmis” acolo in chilia lui ca ceea ce mai aveam, s-a vindecat atunci. Mi-am propus sa scriu, am simtit ca trebuie sa fac asta dar am tot amanat. Sfantul mi-a reprosat, trimitandu-mi probleme noi dar acum sper sa fi facut primul pas incercand sa ma alatur tuturor celor ce au trait minunea vindecarii de o boala necrutatoare, in conditiile in care medicii ridicau neputinciosi din umeri si ma priveau cu foarte multa mila, unora nevenindu-le sa creada ca ceea ce scrie pe hartie se refera la mine, cea care statea in fata lor.
Intentionez sa ma intorc in Insula Eghina si stiu ca mai repede decat ma astept chiar eu, voi ajunge si in Insula Evvia, la moastele Sfantului Ioan Rusul, de asemenea grabnic vindecator, care m-a ajutat foarte mult.
Georgiana Bolojan

O minune a Sfantului Ioan Rusul

În februarie 2001, a murit tata. Eram divorţată şi locuiam la el, împreună cu fiul meu, pe atunci elev în cl. a XI-a. Brusca lui dispariţie, pe lângă durerea firească în asemenea împrejurare, a însemnat nu numai pierderea unui important sprijin moral şi financiar, dar şi cheltuieli neprevăzute... Cum nu reuşeam să mă echilibrez doar cu salariul, în martie m-am gândit să solicit la serviciu un eventual ajutor de înmormântare pentru tata.



Cererea nu mi-a fost aprobată, pentru că situaţia financiară a întreprinderii era din ce în ce mai grea. Mai mult, în lunile următoare nu mai primeam nici măcar salariul întreg, iar în luna octombrie a aceluiaşi an nu am primit niciun ban, nici eu, nici colegii mei. La începutul lui noiembrie, conducerea institutului ne-a anunţat că nici în acea lună nu avea din ce să ne plătească...



Eram foarte supărată şi îngrijorată din această cauză, deşi mergeam în fiecare duminică la biserică şi ar fi trebuit să-mi pun mai mult nădejdea în Dumnezeu.



Pe atunci tocmai apăruse o carte despre viaţa şi minunile Sf. Ioan Rusul. Mi-a plăcut foarte mult şi o purtam la mine, mai citeam din ea... In acea stare de supărare în care mă aflam, am citit la serviciu Paraclisul Sfântului Ioan Rusul şi l-am rugat cu durere în inimă să mă ajute şi pe mine, în necazul meu. Nu ştiu dacă a fost autosugestie sau nu, dar după ce am lăsat cartea, m-am liniştit şi am putut lucra cu multă eficienţă.

Şi acum urmează minunea pe care am trăit-o eu.



A doua zi, când am ajuns la serviciu, m-au chemat la Contabilitate să-mi spună că cererea mea de ajutor de înmormântare pentru decesul tatălui fusese rediscutată şi aprobată. În aceeaşi zi am primit şi respectivul ajutor - o sumă care depăşea salariul meu lunar. Colegii au rămas înmărmuriţi la aflarea veştii, nu le venea să creadă, dar eu mi-am dat seama că Sfântul Ioan Rusul mi-a auzit rugămintea şi m-a ajutat imediat. De aceea, am simţit că trebuia să-i mulţumesc recunoscând în faţa colegilor că acel ajutor era o minune a lui şi să le povestesc despre cartea cu viaţa şi minunile Sfântului.



Vreau să-i mulţumesc Sfântului Ioan Rusul şi pe această cale, drept pentru care vă trimit această mărturie s-o includeţi în cartea "Sfântul Ioan Rusul - Minuni în România". Dacă gândeşte cineva că este o întâmplare măruntă, să afle că, pentru mine, în acel moment de disperare - când n-aveam ce da copilului de mâncare, a fost o minune extraordinară.



Gabriela Stan, Bucureşti

Sfântul Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul de minuni

Articol preluat de aici.

Acatistul Sfântului Ioan Rusul

Sfantul Ioan Rusul. Patria natală - Rusia

Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârşitul veacului al şaptesprezecelea, pe timpul împărăţiei lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al naşterii sale este 1690, şi aceasta deoarece sfântul a participat ca soldat la războiul pe care îndrăzneţul ţar l-a ridicat împotriva turcilor în 1711.

Prizonier de război

Luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azofului, sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer superior turc care era eparh în Procopie, Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei. Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe cuviosul. Turcia se umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor şi, vai!, cei mai mulţi dintre ei, pentru a li se uşura puţin suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au făcut musulmani.
Sfântul Ioan însă făcea parte dintre acei tineri pe care îi înţelepţeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele de mulţi ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor - o viaţă fără prihană”. Împodobit deci cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adică - necredincios.
Bătut, lovit, scuipat, devenit ţinta dispreţului ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, sfântul răspundea celor ce-l îndemnau să-şi lepede credinţa că ar prefera să moară decât să cadă în acest înfricoşător păcat. Agăi turc i-a spus: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”.
Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naşte într-o iesle săracă, lângă Bethleem.
Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi blândeţea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rânduit pentru vieţuire o cămăruţă apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit, pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa în mirosul greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el urma poruncile Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine şi apă şi rostind adesea psalmii proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învăţase de la mama sa - în limba rusă: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi…”. Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.
Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează inimile şi rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa şi propovăduia tuturor despre virtuţile slugii sale.
După vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mekka, cetatea sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mekka. La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au râs; stăpâna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.
Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mekka, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mekka. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.
Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „în cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Neştiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mekka şi cine a adus-o”.
Auzind acestea casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mekka şi cum toţi l-au luat în râs pentru aceasta.
Vestea despre minunea săvârşită de sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sârguinţă poruncile eparhului, iar nopţile petrecându-le cu rugăciuni şi cântări de psalmi. Toate acestea le făcea împlinind cuvântul domnului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.

Mutarea la cele veşnice

După puţini ani însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise cu rugăciunile sale şi cu reaua pătimire îndurată pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toţi. Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi şi îndată şi-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.
Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de vază din Procopie au luat trupul sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob şi sclav a fost îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adâncă emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumânări şi tămâieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin, la mormântul ce-i fusese pregătit, întorcând astfel trupul pământului mamă.

Descoperirea sfintelor moaşte

Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; să-l scoată din pământ şi să-l aibă ca binecuvântare veşnică a lui Dumnezeu. După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul şi o, minune! - trupul sfântului se găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.

Osman Paşa arde sfintele moaşte

În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea şi Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecând prin Procopie - ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini. Văzând însă trupul Sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră.
După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, negreală ce o păstrează până astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.

Sfintele moaşte ajung în Grecia

După conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în actualul oraş Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei construcţie s-a terminat în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu Sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor celor trupeşti şi sufleteşti.

Sfinte Mucenice Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Minuni ale Sfîntului Ioan Rusul

Intr-unul din cele doua spitale pentru copii din Atena,o mama sta zi si noapte la căpătâiul copilului sau pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afectiunea cronica a acestuia - paralizia membrelor inferioare- s-a agravat in ultimele zile. La spital insa, de ani de zile se aplica permanent tratamentul cunoscut (lipseste calciul din organismul copilului )…

Intr-o dupa-amiaza, cind soarele era aproape de apus si foarte putine raze mai luminau salonul spitalului, mama si-a amintit cum mergea la o bisericuta a Maicii Domnului, pe o inaltime afara din Patra, si se ruga aprinzind candelele, citeodata cu sotul, citeodata cu copiii…Mintea ei zboara la bisericuta si se roaga: ” Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, Maica dulce care si tu ai suferit,ajuta-mi copilul. Trimite un sfint, vezi-l pe sarmanul meu cum se chinuieste, neputind sta pe picioarele lui. Ajuta-l Preasfinta, pe copilasul meu chinuit “.
- Mama, ce spui, cu cine vorbesti?
- Gheorghita, copilul mamei, iti amintesti cum citeai la religie ca Domnul nostru cind traia acolo, in Palestina, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizati si-i facea sa mearga, invia morti? Spune-i Gheorghita, ca pe tine te asculta, ca tu esti copil bun, spune-i lui Hristos sa te faca bine.

Copilul suferind se uita cu privirea lui nevinovata la mama, la soarele care apune; priveste sus si privirea i se pierde catre ceruri. Noaptea urmatoare Gheorghita a vazut in vis un cavaler frumos, calare pe o mindrete de cal. S-a oprit in fata lui si i-a spus:
- Ridica-te, fa un salt si urca pe calul meu!
- Dar eu sint paralizat, nu ma pot ridica si nu ma pot tine drept pe picioarele mele.
- Da-mi mina, Gheorghita, urca pe calul meu. Eu sint Sfintul Ioan din Rusia. M-a trimis Domnul sa-ti aduc harul Sau si puterea Lui sa te vindeci.

Pe jumatate adormit, copilul se chinuie sa se ridice in picioare. Se trezeste mama si-l prinde in brate ca sa nu cada de pe pat.
- Mama, tine-ma, Sfintul Ioan din Rusia mi-a spus sa ma ridic.

Dimineata, asistenta care fusese de serviciu in acea noapte ii spune profesorului doctor ca acel copil paralizat din Patra, acum paseste. Doctorul vine, il examineaza: loveste cu ciocanelul genunchii copilului, ii inteapa picioarele cu acul si organismul reactioneaza exact. Copilul era vindecat. “Mergeti, le-a spus profesorul, si Dumnezeu sa fie cu voi”.
“Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor…De nu ve veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor. “( Matei 19,14;18,3)

Un baston!

Cel ce merge in biserica ce adaposteste moastele Sfantului Ioan Rusul vede acolo un dar simplu si saracacios: un baston! Este agatat la locul de inchinaciune din fata raclei Sfantului. Bastonul este al batranei Maria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp de 18 ani a avut de suportat o boala asa de grava la coloana, incat era nevoita sa umble cu fata foarte apropiata de pamant. La 11 august 1978 aproape o suta de locuitori din Cipru organizeaza un pelerinaj la Sfantul Ioan Rusul si este adusa Maria Siaca de catre rudele ei. Aici, la racla sfantului, este ridicata de ceilalti pe brate pentru a se putea inchina sfintelor moaste. Indurerata, batrana priveste fericitul trup al sfintului si plange, cerand putin ajutor dumnezeiesc mult chinuitelor ei batraneti. I-a vazut Sfantul durerea, i-a vazut maretia sufletelui, i-a vazut si credinta.

In fata ochilor tuturor, ceva asemeni unei maini nevazute a apucat-o cu putere de umeri si, incet a inceput sa-i indrepte trupul. Ii trosneste mijlocul si iata! batrana sta acum dreapta! Consatenii ei plang. Se trag clopotele bisericii. Se face o rugaciune de multumire de catre toti cipriotii, care nu-si mai pot stapani lacrimile. Numai cel ce s-a intamplat sa fie acolo in ceasul in care s-a petrecut minunea poate intelege cu adevarat aceste clipe. La sfarsit se aude glasul batranei: “Feciorul meu, Sfantul meu, nu am ce sa-ti dau, sunt saraca. Iti las bastonul meu, ca nu-mi mai trebuie pan’ la moarte!”

In Cipru ziarele au zis: “Maria Siaca, dupa pelerinajul facut in Grecia la Sfantul Ioan Rusul poate sa-si priveasca acum consatenii in fata, pentru ca aproape 20 de ani era garbovita si nu vedea decat pamantul. Prin minunea Sfantului insa s-a indreptat, iar acum este cu desavarsire bine!”

Apoi Moise a pus toiegele inaintea Domnului,in cortul marturiei.( Numerii 17,7)

Minune intimplata unui om de stiinta!

Povesteste domnul doctor Matzuros din orasul Limni (de pe aceeasi insula pe care se afla si biserica cu sfintele moaste ale Sfintului Ioan) catre I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei.

Prea Sfintite, nu sunt un habotnic, un nestiutor de carte; sunt medic, iar mai inainte eram ateu. M-am imbolnavit. Analize, examinatii, iese diagnosticul: cancer la intestinul gros. Confratii doctori imi spun adevarul: am cancer in forma avansata (metastaza), intr-un loc care aproape sigur conduce la moarte.

Ma gaseam in cladirea fundatiei “Pantocrator” din Atena, unde sint ingrijiti bolnavii de cancer. Dupa instiintarea pe care am primit-o despre boala mea, pe cind ma gaseam singur, intins pe pat, mi-am venit in sine si mi-am intors mintea, sufletul si inima catre Dumnezeu, in care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe podea; vorbeam singur, ma rugam lui Dumnezeu, ii ceream sa ia aminte la mine: “Dumnezeul meu, am spus, nu credeam in Tine, spuneam ca totul este un basm. Omul si stiinta imi spuneam ca sint totul. Primeste pocainta mea si, daca ma consideri vrednic, vindeca-mi boala prin sfintul al carui trup intreg il avem aici, aproape de noi.” Cineva bate la usa. Il poftesc sa intre. Usa se deschide si intra un medic tinar, frumos, binevoitor.
- Ce faci, doctore, m-a intrebat, cum iti merge?
- Ce sa fac, frate, sa spun adevarul - mor.
- Nu, doctore, nu mori. O sa iau eu tot ce ai rau inauntru.
- Cine esti tu tinere? Mie mi-a albit parul in aceasta stiinta si cunosc ce am.
- Sint acela pe care l-ai cerut mai inainte. La revedere, doctore!

Am iesit imediat pe hol si am intrebat daca a vazut cineva pe acel doctor tinar. Ceilalti medici mi-au spus: “Confrate draga, din necazul pe care il ai, intr-o clipa ai vazut acel vis”. Insa nu, eram sigur ca dupa rugaciune il vazusem pe Sfintul. Vazind ca nu glumesc si ca insist, mi s-au facut iarasi analizele si examinari. La urmatoarele analize cancerul disparuse. Citi si citi n-au vazut apoi cele doua plicuri cu analizele: cele cu cancer si, dupa intimplarea istorisita mai sus, fara cancer!

“Prea Sfintite, nu sint habotnic… Am vazut pe Sfintul… M-a vindecat…” (10 aprilie 1964)

” Dumnezeu insusi a dat oamenilor stiinta vindecarii, ca sa se mareasca intru leacurile Sale cele minunate… In boala ta nu fi nebagator de seama, ci te roaga Domnului si El te va tamadui. ” (Intelepciunea lui Iisus Sirah 38,6-9).

Sfântul Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul de minuni

Pelerinaj în Serbia și Grecia (21-28 mai 2011)

260 euro de persoană (grup de 46 de persoane) (cazare 6 nopți cu mic dejun inclus)

Organizator: pr Ciprian Staicu, tel 0740788876

Ziua 1 (sâmbătă, 21 mai) – Sf. Gheorghe – Hateg – Belgrad – Valjevo
• mănăstirea Prislop: închinare la mormântul părintelui Arsenie Boca și la peștera Sfântului Ioan de la Prislop.
• vizitarea catedralei patriarhale din Belgrad (Serbia)
• Valjevo –participarea la slujba marii sărbători a aducerii moaștelor Sfântului Nicolae Velimirovici (mare ierarh și teolog al Ortodoxiei sârbe a secolului XX) la mănăstirea Lelici de lângă Valjevo și închinarea la sfintele lui moaște, aflate în biserica mănăstirii. Cazare la mănăstirea Lelici.

Ziua 2 (duminică, 22 mai) Valjevo – Markovac – Vranje – Edessa (Grecia)
• participarea la Sfânta Liturghie la mănăstirea Lelici, apoi închinarea la mănăstirea Celie, unde se află mormântul Sfântului Iustin Popovici, mare teolog și mărturisitor ortodox contemporan, canonizat de curând (în biserica mănăstirii se află și sfinte moaște ale mai multor sfinți, printre care și Sfântul Ioan Maximovici, marele făcător de minuni, de asemenea sfânt din secolul XX)
• Vranje – închinare la mănăstirea Sfântului Prohor, unul dintre cele mai mari și mai importante centre monahale ortodoxe sârbești.
• Edessa (Grecia) -vizitarea celei mai mari cascade din Europa și cazare la un hotel de 3 stele aflat lângă cascadă (a doua zi dimineața aici vom servi și micul dejun).

Ziua 3 (luni, 23 mai) Edessa – Veria – Kalambaka
• Veria: închinare la icoana Panaghia Dexia a Maicii Domnului, mare făcătoare de minuni, vizitarea orașului Veria și a locului unde a propovăduit Sfântul Apostol Pavel, închinare la moaștele Sfântului Apostol Pavel, apoi închinare la mănăstirea Prodromos, unde se află o parte din mâna Sf. Ioan Botezătorul, precum și alte sfinte moaște, dar și peștera în care a sihăstrit timp de 5 ani marele teolog al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama.
• cazare la Kalambaka, hotel de două stele, unde vom servi a doua zi și micul dejun.

Ziua 4 (marți, 24 mai) – Meteora – Delfi – Sagmata – Atena
• închinare la câteva mănăstiri din complexul Meteora
• închinare la mănăstirea Sf. Profet Ilie, din zona Delfi, închinare la moaștele a peste 15 sfinți.

• mănăstirea Sagmata – cel mai frumos loc din Grecia – ne vom închina la moaștele a 200 de sfinți, din secolul I până în secolul XX, precum și lemnului Sfintei Cruci a Mântuitorului, dar și moaștelor Sf. Luca al Crimeeii, mare doctor făcător de minuni. Această mănăstire este din secolul XI, este situată pe vârful unui munte, de unde priveliștea este absolut uimitoare. Starețul mănăstirii este părintele Nectarie Antonopoulos, care a scris viața Sfântului Luca al Crimeeii. În mănăstire se află moaște ale Sfântului Luca, într-un paraclis dedicat lui, precum și mitra cu care el a fost înmormântat și foarte multe obiecte personale ale Sfântului, fotografii din timpul vieții lui etc.
• cazare la Atena, hotel de 3 stele, în centrul capitalei elene (a doua zi micul dejun).

Ziua 5 (miercuri, 25 mai) Atena –Eghina – Atena –Nea Makri
• închinare în Eghina la mănăstirea Sfânta Treime, unde se află moaștele Sfântului Ierarh Nectarie, marele făcător de minuni, apoi închinare la moaștele Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina.
• după-masă ne vom închina la moaștele Sfântului Nicolae Planas, sfânt contemporan, ocrotitor al familiilor creștine, aflate în biserica Sfântul Ioan Vuliagmenis din centrul Atenei
• Nea Makri –închinare la mănăstirea Sf. Mucenic Efrem cel Nou, mare făcător de minuni. Cazare la hotel de 3 stele (cu mic dejun inclus)

Ziua 6 (joi, 26 mai) Atena – Chalkida – Prokopi
• închinare la mănăstirea ctitorită de părintele Porfirie Kavsokalivitul, mare duhovnic contemporan și făcător de minuni, aflată la aproximativ 50 km de Atena.
• participare la privegherea de toată noaptea a hramului bisericii Sfântului Ioan Rusul, marele făcător de minuni, în Prokopi (insula Evia). Cei pe care îi va cuceri oboseala pot să se odihnească și în autocar.

Ziua 7 (vineri, 27 mai) – Prokopi – Volos – Paralia Katerini
• participarea la Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în biserica Sfântului Ioan Rusul, închinare la mănăstirea Sfântului David și la mormântul marelui duhovnic contemporan pr. Iacov Tsalikis
• traversarea cu bacul din Evia în Grecia continentală, închinarea la mănăstirea Kato Xenia din Volos, unde se află o parte din brâul Maicii Domnului.
• închinare la mănăstirea Sf. Efrem Sirul
• închinare la mănăstirea Sf. Dionisie din Olimp
• cazare la Paralia Katerini, hotel de 3 stele (mic dejun a doua zi inclus)

Ziua 8 (28 mai) Katerini – Tesalonic –Rila – Sofia – București - Sf. Gheorghe
• închinare în Tesalonic la moaștele Sfinților Dimitrie, izvorâtorul de mir, Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, David și Teodora.
• vizitarea mănăstirii Vlatadon și a locului în care Sfântul Apostol Pavel a propovăduit Evanghelia locuitorilor Tesalonicului.
• Vizitarea Turnului Alb
• închinare la mănăstirea Suroti –moaștele Sfântului Arsenie Capadocianul, mormântul părintelui Paisie Aghioritul.
• închinare la mănăstirea Sfântului Ioan de Rila din Bulgaria.

Prețul de 260 de euro include
• transport cu autocar de 3 stele, 6 nopți de cazare, 5 mic dejunuri, taxele de drum și de autostradă, biletele pentru călătoria cu vaporul în Eghina și retur și cu bacul în Evia.

Prețul nu include:
- asigurarea medicala, care e cam 20 de lei pe 9 zile
- asigurarea storno, care e de 4 euro.

E nevoie de pașaport, valabil cel puțin încă 6 luni de la momentul folosirii lui în acest pelerinaj, pentru a putea traversa Serbia și Macedonia (Skopje)

Mai sunt cam 20 locuri libere.

Plata se face în euro, integral până în data de 15 mai.

Vă așteptăm cu drag să ne însoțiți în acest peleinaj și Dumnezeu să vă binecuvinteze !