marți, 15 iunie 2021

Cenaclul "Constantin Oprișan" stă să se ivească

 O idee excelentă!

Un cenaclu deschis, în primul rând, tinerilor creștini, cu preocupări literare:


https://cenaclulconstantinoprisan.wordpress.com/contact/

"Cenaclul Constantin Oprișan

Va fi înființat în anul 2021 cu scopul salvării și re-românizării literaturii din țările noastre – România și Basarabia.


Vom realiza aceasta în numele și cu sprijinul scriitorilor care s-au sfârșit în închisorile carliste și comuniste – Constantin Oprișan, Părintele Daniil (Sandu) Tudor, Nae Ionescu, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu – și cu sprijinul tuturor celor care au trecut prin ele, mulți, începând cu Radu Gyr, Vasile Voiculescu, IPS Bartolomeu Anania, Ioan Ioanolide, Virgil Maxim, Demostene Andronescu și câți alții…


Literatura noastră a apucat-o pe un drum greșit și trebuie să-și schimbe destinul.


E nevoie de o generație de scriitori care să ridice autenticitatea adusă de Fracturism la dimensiunea Operei și a Națiunii.


Până când să fim blocați în frântură și imitație? De ce să nu avem operă și originalitate?


Vrem să provocăm o trezire, o regăsire a literaturii române, neocolind cărarea suferinței. Cu vorbele poetului Constantin Oprișan:


„Şi izbucneşte-n hohot: de ce n-am mers cu dânsul,

Să-i sprijin eu povara şi muntele să-l sui?

Am plâns, dar El cu haina mi-a şters pe faţă plânsul

Şi port de-atunci şi astăzi în lacrimi chipul Lui.”


Toți tinerii care cred cu tărie în Dumnezeu, în destinul acestei țări și în puterea lor de a deveni mari clasici ai literaturii române să vină alături de noi.


Cei care șovăie, mai bine să renunțe de acum. Pentru că vom avea mult de muncă și vor fi multe împotriviri.

Marius Ianuș (coordonator)

duminică, 13 iunie 2021

Cele mai bune volume semnate de Danion Vasile

 


Din volumul "Despre Părintele Macarie", în curs de reeditare la Areopag. O nouă mărturie urmată de postfața semnată de Danion Vasile


 Părintele Macarie, un părinte

cu viață sfântă 


Despre părintele Macarie aș putea scrie o carte întreagă, cu toate că ne-am întâlnit doar de trei ori până în prezent.

O să încerc să rezum ce vreau să spun, pentru a nu plictisi cititorul cu toate întâlnirile cu dânsul.

 La începutul anului 2020, împreună cu niște prieteni, am organizat un pelerinaj spre sfintele mănăstiri din zona Moldovei. Primul popas a fost la Mănăstirea Petru Vodă, spre a ne închina la mormântul Părintelui Justin Pârvu.

Ne-am închinat la mormântul părintelui, pe urmă am mers în sfânta biserică, pentru a ne închina sfintelor icoane. În biserică am găsit un părinte slujitor care citea pomelnicele credincioșilor. Am lăsat şi noi câte un pomelnic şi, înainte de a pleca spre mănăstirile următoare, l-am rugat pe acel părinte să ne spună un cuvânt de folos. Părintele ne a întrebat de unde suntem. I-am răspuns că suntem din județul Sălaj şi că dorim să vizităm mai multe mănăstiri: Neamț, Secu, Sihăstria, Sihla şi altele, la care părintele ne-a răspuns:

- Ce cuvânt de folos să vă dau eu vouă, din moment ce-l aveţi lângă voi pe părintele Serafim Bădilă de la Cășiel?

Atunci am spus, bucurându-mă, că părintele este chiar duhovnicul nostru. 

Pe urmă el ne-a recomandat să mergem neapărat la părintele Macarie, la Muntioru. Noi nu auziserăm nimic nici despre această mănăstire, nici despre acest părinte. Ajunşi acasă, ne-am documentat, citind şi vizionând nişte videoclipuri cu şi despre părintele Macarie.

Peste câteva luni, în data de 27 octombrie 2020, am organizat un nou pelerinaj, de data aceasta având ca ţintă Mănăstirea Muntioru. Făcându-ne planul, înainte de a pleca la drum, şi văzând că sunt vreo 600 km doar dus, am căzut de acord să mergem cu cea mai bună mașină pe care o deținea unul dintre noi. Pe drum, unul din pelerini a început o discuţie despre preoţi, spunând încontinuu că nu mai sunt preoți buni, că toţi umblă doar după partea financiară şi lasă la o parte mântuirea sufletelor credincioşilor şi chiar a sufletelor lor. Era nemulţumit că nu se mai fac minuni, că nu mai sunt preoţi cu har şi zicea câte şi mai câte.

Atunci am intervenit în discuţie, spunându-i că doar într-o oarecare măsură are dreptate, dar că există şi preoţi cu har şi trăitori, însă nu-i cunoaştem noi. El, indignat, m-a întrebat:

- Cunoşti tu vreunul ?

I-am răspuns: 

- Cu ajutorul lui Dumnezeu cunosc trei, dar cu siguranţă sunt mult mai mulţi. 

- Care sunt cei trei ?

- Părintele Serafim Bădilă (de la Căşiel), părintele Irineu Curtescu (de la Ponor) şi părintele Macarie (de la Muntioru).

I-am explicat că, dacă atunci când trupul se îmbolnăveşte căutăm cei mai buni medici din ţară şi de peste hotare, trebuie să facem acelaşi lucru şi pentru suflet, căutând la nevoie cei mai buni preoţi. Cu aceasta, subiectul nostru a fost încheiat.

Ajunşi aproape de mănăstire, înainte de a urca muntele, mașina cu care mergeam s-a defectat. Problema nu era că nu aveam cu ce urca muntele, fiindcă la baza muntelui ne-am dat întâlnire cu alt grup de la Bucureşti, care aveau o maşină 4x4 potrivită pentru a urca până la mănăstire.

Având semnal la telefon, am sunat la patru mecanici, pentru a cere un sfat, cu speranţa că vom reuşi să pornim mașina. Menționez că pe bord era indicată apariţia unor defecţiuni.

Aș dori să nu omit un lucru foarte important: doi dintre mecanicii consultaţi, cărora le-am trimis fotografii cu defecţiunea afişată la bord, sunt printre cei mai buni mecanici din zona Clujului. Răspunsul lor a fost la fel: că ei au mai întâmpinat această problemă şi că maşina trebuie dusă neapărat la un service auto. 

Toţi fiind cu moralul la pământ, nu știam ce să mai facem. La un moment dat, mi-a venit o idee şi le-am zis celor cu care eram să urcăm la părintele Macarie, fiind convins că dânsul o să ne poată ajuta. Eu am crezut aceasta fiindcă văzusem un reportaj în care, cu adâncă smerenie, părintele zicea că a văzut îngeri şi chiar pe Mântuitorul Hristos stând sus pe munte. 

Ajunşi la mănăstire, am mers în biserică, ne-am închinat şi am scris fiecare câte un pomelnic, pentru a-l da părintelui Macarie.

Nevăzându-l în biserică, am întrebat un părinte dacă ştie unde este bătrânul Macarie.

Răspunsul lui a fost să-l aşteptăm, pentru că este la chilie şi urmează să coboare. 

 Aflând unde este chilia dânsului, ne-am gândit să-i ieşim în întâmpinare, aşteptându-l la vreo 15-20 metri mai jos de aceasta. M-a urmat un prieten cu prietena sa, restul aşteptând în biserică.

În câteva clipe a apărut părintele Macarie împreună cu părintele Valerie.

M-am plecat, cerându-i binecuvântare părintelui Macarie, şi zicându-i că ni s-a stricat maşina.

Părintele mi-a răspuns:

- Ce să vă fac eu? Mergeţi la primărie, la poliţie, vedeţi voi ce faceţi.

Părintele ne-a pus credinţa la încercare. Următoarea întrebare a părintelui a fost, arătând spre cuplul de mai jos:

- Cum sunt finii ăştia ai tăi ?

Eu i-am răspuns că nu îmi sunt fini, la care dânsul a continuat:

- Sunt cuminţi finii ăştia ai tăi? 

I-am răspuns din nou:

- Sunt cuminţi, dar v-am mai spus că nu îmi sunt fini. 

Atunci el a încheiat:

- Lasă, că o să vezi. 

Cuvintele părintelui s-au adeverit, căci după șapte luni am fost rugat de cei doi să le devin naş. În momentul de faţă sunt finii mei. 

După slujbă l-am rugat pe părinte să stea cu noi de vorbă. Foarte greu s-a lăsat convins. Ne-a primit pe toţi deodată. Dându-i părintelui pomelnicele, ne-a întrebat despre familie şi despre copii. 

Pe drum unul dintre pelerinii cu care ne aflam în mașină zisese la un moment dat că are mici certuri cu soția sa și a adăugat: „Dacă o pun pe soție să aleagă între mine și maică-sa, soția o alege să trăiască cu soacra mea”. Ajungând la părintele Macarie, fiind toți de față, ne-a întrebat în ordine pe fiecare despre familie și dacă avem copii. Când a sosit rândul acelei persoane, părintele i-a zis: „Mă, nu te mai tot certa cu soția ta!”

Celălalt a spus: „Aveți dreptate, în ultima perioadă am avut ceva certuri mai aprinse, dar o și iubesc”.

La care părintele i-a zis: „Mă, dacă o pui pe nevastă-ta să aleagă între tine și maică-sa, o alege pe maică-sa”. Părintele a reprodus exact ceea ce el ne spusese pe drum).

Când l-a întrebat pe altul din grup dacă are copii, acela a răspuns că are. Părintele l-a întrebat:

- L-ai scris pe pomelnic ? 

Tatăl i-a arătat unde era scris numele fiului său pe pomelnic. Uitându-se părintele la nume, i-a zis:

- Nu vorbeşte copilul, nu zice „mama” şi „tata”, dar cu ajutorul lui Dumnezeu îşi va reveni încet. (Într-adevăr, aşa este, băieţelul are o formă uşoară de autism).

L-a întrebat pe următorul dacă este căsătorit, a răspuns că nu este, fiindcă nu a putut face nunta, având în vedere situaţia epidemiologică din ţară. 

Părintele îi zice:

- Bine, bine dar cununia religioasă puteai să o faci, pentru a nu trăi în desfrâu. 

Îi mai aminteşte părintele despre un păcat şi îi zice că pentru acel păcat i s-a stricat maşina (părintele neştiind de la noi cine era proprietarul maşinii).

Multe alte lucruri ascunse şi doar de noi ştiute au fost aduse de către părintele la lumină.

Ne-a binecuvântat şi ne-a urat drum bun.

Eu m-am întors din nou, singur, voind să-i mai zic ceva. Dânsul m-a chemat, zicând:

- Hai, mă! Zi, zi!

 Atunci eu l-am rugat să zică o rugăciune, să ne pornească maşina, fiindcă, după ce am văzut minuni mult mai mari, făcute prin rugăciunile sale, credeam că va porni.

Dânsul a zis:

- Bine, mă!

A zis o rugăciune scurtă, specificând la sfârşit că minuni au fost mult mai multe, dar nu mi le poate spune.

Afară m-a aşteptat părintele Valerie, chip al blândeţii, dragostei şi smereniei, chemându-mă la dânsul pentru a-mi da nişte cărţi şi icoane pentru mine şi pentru ceilalţi. 

I-am mulţumit şi l-am rugat să zică şi dânsul o rugăciune pentru noi, fiindcă avem maşina defectă. 

M-a întrebat: 

- Dar nu i-ai zis părintelui Macarie? 

- I-am zis şi a spus să mergem liniştiţi. (Am crezut în cuvântul părintelui Macarie, dar în acea situaţie tensionată voiam să se roage mai multă lume, amintindu-mi de cuvintele Mântuitorului: Unde sunt doi sau mai mulţi adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu.)

Pe urmă, părintele Valerie a exclamat:

- Cum să nu zicem o rugăciune ? Pentru rugăciunile Sfântului Arhimandrit Arsenie Boca şi ale stareţului meu Macarie, Doamne, Iisuse Hristoase, porneşte-le maşina şi cu pace să ajungă la casele lor. 

M-a rugat să fac semnul sfintei cruci pe capotă, când ajung la mașină. 

 Când am ajuns în parcare, tovarăşii de călătorie erau puțin revoltaţi, crezând că am pierdut timpul, nefiind conştient de situaţia gravă în care ne aflam din cauza maşinii defecte. 

Am încercat să-i calmez, zicându -le că maşina va porni după cuvintele părintelui Macarie şi ale părintelui Valerie. 

Ajunşi la maşină, nimeni din grup nu a crezut că o să pornească şi, spre slava lui Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului, al tuturor sfinţilor şi cu rugăciunile stareţului Macarie şi ale părintelui Valerie, după ce am făcut semnul sfintei cruci pe capotă, maşina a pornit şi de atunci nu a mai făcut probleme.

Acel tovarăş de călătorie, care era revoltat la început, s-a convins că mai sunt preoţi buni şi în zilele noastre. 

A doua oară când am fost la Muntioru ne-am întâlnit cu alt grup de pelerini. Părintele ne-a scanat pe toţi, zicându-ne fiecăruia problemele şi patimile ascunse. 

Unui domn din grupul nostru, care venise la Muntioru pentru că avea o problemă, nu putea face copii, când l-a văzut, părintele l-a întrebat:

- Ți-s morți toți?

La care domnul a răspuns că nu îi sunt morți, fiindcă îi trăiește familia.

La care părintele: „Nu, mă, nu, spermatozoizii ți-s morți toți”.

- Așa e, părinte, deși de mulți ani ne dorim un copil...

Apoi, părintele i-a mai zis:

- Mă, nu mai fuma !

Domnul acela a crezut că părintele are un simţ al mirosului mai dezvoltat. Atunci, părintele, citindu-i gândul, a continuat:

- Mă, te mai doare operaţia ? 

Doar atunci acel domn a realizat că stă de vorbă cu un om al lui Dumnezeu, care ştie toate despre tine, fără să te cunoască dinainte. 

A treia oară când am fost la părinte, am intrat la dânsul şi mi-a zis:

-  Mă, de ce nu te-ai făcut călugăr ? Ai avut două chemări. Erai un călugăr mare!

I-am răspuns: 

- Aşa este, am dorit sa fiu călugăr, dar am avut o ispită.

Părintele, văzând cu duhul ispita la care făceam referire, mi-a zis: 

- Mă, să-l ierţi! Fiindcă are şi el neputinţa lui şi diavolul nu a vrut să te vadă călugăr. 

I-am răspuns:

- Părinte, l-am iertat din toată inima.

- Aşa să faci, mă, m-a îndemnat părintele. 

După această discuţie, i-am pus un pomelnic pe masă, cu două nume, unul de bărbat, altul de femeie. Cei doi sunt căsătoriţi de mulţi ani, având şi copii, dar şi-au călcat jurământul făcut înaintea lui Dumnezeu la cununie, ambii având relaţii extraconjugale. L-am rugat pe părinte să se roage pentru dânşii. Părintele s-a uitat la numele lor, zicându-mi cu un ton ridicat, cum nu l-am mai auzit niciodată:

- Alexandru! Cu oameni de aceştia nu mai veni la mine, lasă-i în pace! 

Mi-am cerut iertare şi am promis că voi fi mult mai atent (menţionez că nu-i spusesem nimic despre dânşii).

Doresc să mai fac o mărturie. A intrat să vorbească cu părintele Macarie un preot pe care îl cunosc personal - este un om extraordinar, dar avea un păcat ascuns. Când l-a văzut, părintele i-a zis:

- Părinte, de ce nu posteşti ? 

- Părinte Macarie, postesc. 

- Părinte, de ce nu posteşti?, a repetat părintele Macarie.

- Postesc, v-am spus că postesc .

A treia oară, pe un ton mai apăsat, părintele i-a zis:

- Tu posteşti ce este greu şi ce este uşor nu posteşti !

Atunci i-a venit un gând părintelui acela şi a zis:

- Aveţi dreptate, părinte, eu nu postesc miercurile şi vinerile de peste an. 

- Ai văzut, părinte, că nu posteşti cum trebuie? De acum să posteşti.

Înainte de a pleca spre casă, părintele m-a chemat la dânsul şi mi-a zis:

- Măi, Alexandru, mi-ai adus un braţ de pomelnice de la tine din oraş, dar tu ce probleme ai ? 

- Vă zic acum problemele mele grave. 

- Ia să aud.

- Să vă rugaţi lui Dumnezeu să îmi dea înţelepciune, fiindcă mi-am pierdut-o când eram mai tânăr, fiind foarte rău. Nu că acum aş fi mai bun. A doua problemă, mai gravă, e că am o căruţă de păcate şi vă rog să-L rugaţi pe Dumnezeu să mă ierte şi să mă miluiască pe mine, întâiul păcătos.

Părintele a răspuns:

- Bine, mă, bine ! 

Şi m-a binecuvântat. 

Vă rog pe toţi cititorii să mă iertaţi pentru cuvântul lung de mărturisire scris despre părintele Macarie şi vă mai rog să mă credeţi că nu am exagerat cu nimic din ceea ce am mărturisit. Ar mai fi mult mai multe de zis, dar mă opresc aici. 

Mă mai întreabă unul, altul: „Cum este părintele Macarie? Pentru că vedem şi auzim că mergi pe la dânsul.” 

Eu le răspund:

- Este un fel ca şi părintele Arsenie Boca. Sper să nu se supere părintele sfânt Arsenie pentru această analogie. În mintea şi în inima mea sunt sfinţi amândoi. 

Sunt convins şi am certitudinea că părintelui Macarie nu-i plac cuvintele de laudă, dânsul fiind chipul smereniei. Totuşi, am scris aceste mărturii având în gând psalmul 88, versetele 1 şi 2: "Milele Tale, Doamne, în veac le voi cânta". 

Din neam în neam voi vesti adevărul Tău cu gura mea. 

 Slavă lui Dumnezeu că ne-a mai lăsat nouă, păcătoşilor, asemenea oameni ca părintele Macarie în această lume anarhică.

Sfântul Apostol Pavel face referire la asemenea oameni în Epistola către evrei (11, 38): "Ei, de care lumea întreagă nu era vrednică…"

(Alexandru Chiorean, Jibou, jud. Sălaj)


 

Nota editorului


Avem reflexul de a ne plânge că numărul duhovnicilor iscusiţi a tot scăzut (parcă exagerat de mult faţă de ritmul în care a crescut numărul călăuzelor oarbe şi al ereziarhilor de tot felul). Totuşi, până în vremurile din urmă, Dumnezeu va avea aleşii Săi, care vor duce lupta cea bună pentru Hristos, povăţuind poporul pe calea mântuirii. Avva Macarie Beşliu este unul dintre părinţii cărora generaţia veche – ai cărei reprezentanţi au trecut, aproape toţi, la Domnul – le dă ştafeta (şi cuvintele de apreciere ale părintelui Justin Pârvu faţă de părintele Macarie, incluse în cartea de faţă, confirmă acest fapt).

Ciprian Voicilă a lucrat cu entuziasm la prima carte despre viaţa şi lucrarea părintelui Macarie, luându-i acestuia primul interviu biografic şi strângând mărturii ale ucenicilor săi. (Titlul inițial al cărţii a fost Părintele Macarie Beşliu – Ctitorul cu mâini de aur.) Drumul deschis de Ciprian Voicilă a avut reverberaţii imediate. Nu după multă vreme, a apărut un alt volum, scris de părintele Mihail Milea de la Buzău, intitulat "Părintele Macarie, în slujba Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului" (cartea a apărut sub pseudonimul Sava Bogasiu).

După apariţia primei ediţii a cărţii despre părintele Macarie, Ciprian Voicilă a strâns şi alte mărturii, care au văzut lumina tiparului în anul 2013, în volumul "Despre părintele Macarie". 

Ediția de față are o singură mărturie inedită, cea semnată de Alexandru Chiorean din Jibou – cea așezată la sfârșitul cărții. Mărturia este importantă mai ales pentru că prezintă câteva crâmpeie dintr-o Românie aproape necunoscută, dintr-o Românie ignorată, dintr-o Românie uitată: România, Grădina Maicii Domnului. Mulți români trăiesc într-o țară pe care o cunosc la nivel superficial, fiind manipulați de mass-media, de internet și de rețelele de socializare. Aceasta e, fără îndoială, România lor. România adevărată, România autentică, e cu totul altfel. Ea coexistă cu România artificială, dar este foarte diferită de ea. Pentru mulți români, anul 2020 a fost un an de tensiune, frică, împuținare a credinței. Exact în această perioadă, unii au reușit să se apropie mai mult de Dumnezeu și de oamenii Lui. Același interval de timp, același loc geografic, dar o cu totul altă raportare…

Nu încerc să prezint o imagine utopică și idilică a țării în care trăim. Sunt conștient că doar ipocrizia ne face să ne batem cu pumnii în piept că suntem majoritar ortodocși pe aceste meleaguri, în timp ce suntem pe un loc de frunte în clasamentul mondial al avorturilor sau în timp ce doar un procent mic de români vine în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. În timp ce mulți au renunțat să vină la slujbe de frica de a nu se îmbolnăvi, iar unii dintre cei care vin sărută sfintele icoane (sau sfintele moaște) purtând măști pe fețele lor și temându-se că sărutarea acestora i-ar putea îmbolnăvi. Dar tocmai în această Românie, greu încercată de ispitele veacului, Hristos lucrează în chip minunat, prin ierarhii, preoții și mirenii care îi sunt cu adevărat credincioși în aceste vremuri de cernere a credinței. Să ne rugăm pentru părintele Macarie Beșliu, ca Dumnezeu să îi dea în continuare putere și cuvânt de folos, pentru a putea fi sprijin pentru cât mai mulți credincioși… 

Danion Vasile, 7 iunie 2021

joi, 13 mai 2021

O carte adevărată



Descărcabilă de aici.

Cum recunoști o carte cu adevărat mare?

În vremurile noastre, o carte care-și merită numele supără pe toată lumea. 

"Cursul" este foarte incorect politic. Și supără pe atât de multă lume încât mă tem să nu omit pe cineva: pe progresiști, dar și pe filetiști, pe creștinii de carton, dar și pe membrii confreriilor oculte, pe cei ce se extaziază în fața modernității, pe evoluționiști, dar și pe aceia care încă nu s-au decis dacă au fost creați de Dumnezeu sau provin din maimuță, pe cei ce idolatrizează muzeografic Ortodoxia, dar și pe consumatorii salatei New-Age.

Nu vă mai pierdeți vremea cu producțiile unor așa-ziși autori (care au scris mai multe cărți decât au citit), cu emanațiile falșilor conservatori, cu cei care vor să fie cu Hristos dar să se bucure și de privilegiile unei bune situări în ierarhia acestei lumi.

Vrei să descoperi rădăcinile apostaziei contemporane? Citește "Cursul de supraviețuire ortodoxă"!

Ești părinte și consideri că scopul unei educații veritabile este să le dezvolte copiilor spiritul critic și că educație înseamnă în primul rând paideea - formare a personalității, nu doar informare? Citește împreună cu fiul sau fiica ta "Cursul"! (Ciprian Voicilă)

PS. Cartea a fost tradusă și editată de Ninel Ganea.

vineri, 30 aprilie 2021

Easter Traditions on Both Sides of the Atlantic


Text de sociologul Ciprian Voicilă al Muzeului Național al Țăranului Român. Tradus în engleză de Andreea Scridon. Prezentat de Andreea Scridon. Videografie de Dragoș Popa.
O producție a Institutului Cultural Român din New York în colaborare cu Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca și Muzeul Național al Țăranului Român din București.

miercuri, 21 aprilie 2021

„Fratele nostru este viața noastră!”

 


Postul cel Mare este un timp al regăsirii de sine. Angajamentele noastre față de lume, grijile, ­cohorta obligațiilor de zi cu zi cad în plan secund. Ne amintim că, mai presus de toate, suntem ființe plămădite după chipul și asemănarea Chipului - Iisus Hristos. Ne amintim că scopul vieții creștine ­este comuniunea cu El, „Calea, Adevărul și Viața”. Părăsind cele ale lumii, exterioritatea absorbantă, mintea noastră se întoarce „acasă”, din vagabondajul ei: ne cufundăm în noi înșine, atenți la miș­cările fine ale sufletului.

Ca un străjer încercat, mintea veghează la gândurile și dispo­zițiile rele, care ame­nință să ne arunce, pentru a câta oară?, în mrejele vechilor păcate și patimi. Redescoperim valoarea revigorantă a postului, prin care sufletul nostru devine stăpân peste trup. Când postim, gândurile toxice, pornirile pă­timașe ale inimii slăbesc în inten­sitate, izbindu-se ca de un scut nevăzut. Gândul la Dumnezeu devine un filtru al mișcărilor psihicului nostru: în lumina lui deslușim toate umbrele din lăuntrul nostru.

Tot acest efort de interiorizare întru Hristos, pentru Hristos este benefic ființei noastre, în integralitatea ei. Nu trebuie totuși să ignorăm o dimensiune importantă a existenței noastre spirituale: relația cu semenii noștri.

Suntem ființe deschise spre ceilalți. Trebuie să părăsim „zidurile” citadelei în care tronează iubirea pătimașă de sine, atenți la durerile și poverile care apasă asupra semenilor noștri, ame­nințând să-i strivească.

Textele liturgice, rugăciunile care ne mângâie auzul în biserică, în această perioadă, ne înmoaie inima, topind sloiurile de gheață cu care am „pavat-o”. Spre exemplu, înveșmân­tându-ne sufletul în cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, îl implorăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de duhul demonic al stăpânirii semenilor (atât de cotropitor în vremurile noastre) și să ne dăruiască gând smerit și dragoste.

Dacă vrei să te asculte Dumnezeu, nu-l mâhni pe aproapele tău

Viețile cuvioșilor, mărturisitorilor, sfinților ne vorbesc, la rândul lor, despre importanța pe care o are aproapele în vindecarea noastră de patimile care se fac zid între noi și Dumnezeu. Cu ani în urmă, am ajuns în căsuța părintelui Proclu, din satul Metocul Bălan, răsărită la hotarul care despărțea plaiurile, pădurea, munții neatinși de mână omenească de lumea civilizată, dar pe alocuri atât de artificială și de robotizată a omului contemporan. Privit dintr-o altă dimensiune, monahul Proclu - împuținat la trup, care ne vorbea cu ochii inundați de lacrimi despre dragostea Maicii Domnului - era un munte de smerenie. Dar și un izvor nesecat de grijă și compasiune pentru durerile credincioșilor care îi treceau pragul chiliei. Cu greu ne-am despărțit de el, după câteva ore de binecuvântată sfătuire, și de cămăruța sa de primire, ­populată de icoane fel de fel, ­umplută de un har aproape palpabil. Dar nu am plecat pe drumul întoarcerii spre casă cu mâna goală: ne-a spus că dacă vrem ca Bunul Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie să avem grijă să nu-l mâhnim pe semenul nostru. Altfel, Duhul Sfânt ne lasă în părăsire, iar la ceasul rugăciunii nu o să ne mai putem ruga. Tot atunci bătrânelul purtător de Dumnezeu ne-a sfătuit ca, atunci când vom fi ispitiți să îi reproșăm ceva aproapelui nostru, să ne spunem „nu o să-i zic azi, ci mâine”. Și până mâine ispita - de a răspunde la reproș cu reproș, la osândire cu osândire - va dispărea. Mi-am amintit atunci de rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru „întregul Adam” și de învățătura sa: „Fratele nostru ­este viața noastră”.

Gustave Flaubert cunoștea bine Patericul

Patericul egiptean ne vor­bește, la rândul său, de impor­tanța virtuților care îl vizează pe semenul nostru, fără de care mântuirea sufletului ne este primejduită. Sfântul Antonie cel Mare sfătuia: „De la aproapele nostru vin și viața și moartea. Dacă-l vom câștiga pe frate, îl câștigăm pe Dumnezeu. Dacă-l smintim pe frate, păcătuim împotriva lui Hristos”. Regretul ­Avvei Agathon l-a inspirat pe Gustave Flaubert, părintele realismului literar, care a scris mai apoi memorabila Legendă a Sfântului Iulian Ospitalierul: „Dacă aș putea găsi un lepros, să-i dau lui trupul meu și eu să-l iau pe al lui, aș fi tare fericit. Aceasta este iubirea cea desă­vârșită”. ­Într-adevăr, cine poate pretinde că a atins asemenea culmi de ­iubire a semenilor?!

Conștienți fiind de moliciunea, ba chiar de nevolnicia noastră, putem, în schimb, să cultivăm acele virtuți mai la îndemâna noastră: nejudecarea aproapelui nostru, blândețea, milostenia, negrăirea de rău, iertarea, neținerea de minte a răului pe care ni l-a pricinuit cineva.

Tot despre Avva Agathon citim că de fiecare dată când vedea ceva condamnabil, reușea să nu judece, spunându-și: „Să nu faci asta, Agathon!”, „iar mintea sa se liniștea pe dată”. Avva Visarion aflându-se odată într-o biserică, în care s-a întâmplat ca un frate care păcătuise să fie gonit afară, s-a ridicat și a ieșit și el din ­biserică, spunând: „Și eu sunt păcătos”.

Cerându-i odată Avva Pafnutie Cuviosului Macarie Egipteanul cuvânt de folos, acesta l-a sfătuit: „Să nu faci rău nimănui și să nu judeci pe nimeni. Păzește aceste porunci și te vei mântui”.

Milostenia și credința ne curăță de păcate

Avva Moise, cel care mai îna­inte fusese tâlhar, învăța că duhul pocăinței, al prihănirii de sine se risipește dacă atenția noastră nu mai este orientată spre propriile păcate, ci spre acelea ale semenilor: „Dacă suntem atenți la păcatele noastre, nu mai vedem ­păcatele aproapelui. E o nebunie ca un om cu un mort în casă să-și lase mortul său și să se ducă să plângă mortul aproapelui. A muri față de aproapele tău înseamnă a-ți duce păcatele proprii și a nu avea grija altuia, dacă-i bun sau rău. Să nu faci rău nimănui și să nu ai nici un gând rău pentru cineva în inima ta. Nu-l disprețui pe cel care face rău, nu fi de partea celui care face rău semenului său și nu te bucura împreună cu el. Nu bârfi pe nimeni, ci spune: Dumnezeu îi cunoaște pe toți. Nu fi alături de cel care bârfește, nu te bucura de bârfa lui, dar nici nu-l urî. Iată ce înseamnă să nu judeci pe nimeni. Nu dușmăni pe nimeni și nu ține dușmănia în inima ta. Nu-l urî pe cel care-și dușmănește aproapele. Aceasta este pacea. În toate mângâie-te cu gândul că truda durează puțin, iar odihna totdeauna, prin harul lui Dumnezeu Cuvântul. Amin”.

Virtutea blândeței domolește și stinge mânia - „vinul dracilor”, cum o numea Evagrie Ponticul. Ea este semnul smereniei și al faptului că în sufletul respectiv și-a făcut sălaș Duhul Sfânt. La rândul său, milostenia este mântuitoare. Avva Pimen învăța: „Lucrează cât poți cu mâinile, ca să faci milostenie din câștig. Căci este scris: milostenia și credința curăță de păcate (Pr 16, 6). Credința, spunea el, „înseamnă a trăi în smerenie și a face milostenie”. Uneori ne surprindem pe noi înșine că suntem milostivi cu semenii noștri, urmărind însă un scop egoist. Și ne vine gândul: „Mai are sens să fac milostenie?”. Amma Sara ne răspunde: „E bine să facem milostenie. Chiar dacă este pentru plăcerea oamenilor, până la urmă este și pentru ­plăcerea lui Dumnezeu”.

În final, propun spre medi­tație un ultim cuvânt cules din Pateric: Avva Ioan cel Scund spunea deseori - „Nu se poate zidi o casă de sus în jos, ci de la temelie către acoperiș. (…) Temelia este aproapele, pe care trebuie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Ciprian Voicilă

Părintele Dumitru Stăniloae ‒ lupta pentru sensul vieții

 


Canonizarea unor mucenici și mărturisitori din perioada comunismului (I) 

Pe 25 februarie a.c., Sinodul Bisericii României a făcut anunțul istoric că va demara procesul de canonizare a douăsprezece preoți și călugări, mucenici și mărturisitori din timpul perioadei comuniste, dintre care primele trei nume propuse sunt: Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Ilie Cleopa și Părintele Gherasim Iscu. Canonizarea oficială a celor doisprezece este programată pentru anul 2025, când Biserica noastră împlinește 140 de ani de autocefalie. Este o hotărâre mult așteptată și îndelung nădăjduităcare le face cinste deopotrivă și celor care au luat-o, înscriindu-i în acea istorie de Dumnezeu insuflată a Bisericii, singura care va rămâne în Cartea Vieții 

Este începutul unui act de dreptate dumnezeiască pentru cei ce au suferit prigoane și chinuri în timpul unuia dintre cele mai cumplite regimuri de totalitarism ateu. Se consfințește astfel ceea ce Dumnezeu a adeverit deja prin sfintele moaște și minunile acestor sfinți contemporani cu noi. (T.P.) 

Continuarea aici .

Desfrânarea (porneia) și „șarpele poftei trupești”

 


V-ați întrebat vreodată de ce reclamele la cele mai banale produse (ciocolata, înghețata) abundă în aluzii și simboluri sexuale? Veți găsi un răspuns documentat și amplu în filmul documentar Century Of The Self, regizat de Adam Curtis. Nepotul lui Sigmund Freud, „părintele relaților publice” Edward L. Bernays, a descoperit, pe urmele studiilor întreprinse de ilustrul său unchi, cum poți manipula masele, făcându-le să se comporte irațional prin crearea unei legături între dorințele lor subconștiente (sexuale, de dominație, de parvenire) și produsele comerciale. Lui îi datorăm, în bună măsură, această suprasaturare publicitaro-freudo-sexuală care face ca în zilele noastre limita dintre sexualitatea firească și desfrânare să fie greu de trasat și, mai cu seamă, de dezbătut în spațiul public.

Ne putem întreba, de asemenea, de ce în marile cărți despre lupta ascetică împotriva patimilor descrierea poftei curviei, a condițiilor care o favorizează, precum și a mijloacelor de contracarare a ei ocupă un loc de seamă. Am găsit un răspuns la Sfântul Ioan Scărarul: „(…) demonii, după cum spun unii, de nimic altceva nu se bucură mai mult ca de duhoarea desfrânării și nicio altă patimă nu-i veselește mai mult ca întinarea trupului.” (Ioan Scărarul- Scara Raiului, Editura Învierea, 2007, p. 228)

Patericul egiptean abundă în diverse întâmplări și ziceri de-ale părinților îndumnezeiți, care au ca obiect lupta cu patima desfrânării. Astfel, se povestește despre un bătrân care mergând, a zărit pe lângă drum urme de femeie. A început să le astupe, zicându-și: „Nu cumva să le vadă vreun frate neputincios și, din vederea acestora, să înceapă a-l supăra pe el gândurile și lupta curviei”. (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, 2014, p. 355) În altă parte citim că un frate călătorea împreună cu bătrâna sa mamă. Când au ajuns la un râu, bătrâna neputând trece, fiul și-a înfășurat mai întâi mâinile în haină, apoi a trecut-o râul. Mama s-a l-a întrebat de ce și-a înfășurat mâinile. El i-a răspuns: „Pentru că trupul femeii foc este și din aceasta vine pomenirea altor femei, de aceea am făcut așa, să nu mă ating de trupul tău gol”. ( idem, p.p.366-367)

 

Ce este și cum ne păgubește patima desfrânării? Un răspuns sintetic formulat de teologul Jean-Claude Larchet

Jean-Claude Larchet definește desfrânarea ca fiind „întrebuințarea patologică pe care omul o dă sexualității sale”. Sexualitatea (atracția senzuală a bărbatului pentru femeie și viceversa) s-a ivit ca o consecință a păcatului protopărinților Adam și Eva. În sprijinul acestei idei există multe mărturii pe care le dau Sfinții Părinți. Sfântul Ioan Gură de Aur, spre exemplu, scrie: „După călcarea poruncii, după scoaterea din Rai, atunci a luat început unirea trupească dintre Adam și Eva. Înainte de călcarea poruncii duceau viața îngerească. (…) Deci, la început și dintru început a stăpânit fecioria”.

Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, căsătoria este binecuvântată de Dumnezeu (prima minune pe care o săvârșește Mântuitorul are loc la nunta din Cana Galileii) întrucât prin ea este asigurată continuitatea neamului omenesc. În concluzie, Larchet subliniază că „în cadrul căsătoriei, patima desfrânării nu constă, deci, în folosirea funcției sexuale, ci în folosirea ei în mod necumpătat”. Cât privește această noțiune, ea „nu are un înțeles cantitativ, ci unul calitativ; ea înseamnă aici (…) o rea folosire a acestei funcții, o pervertire a ei, o folosire contrară scopului ei firesc și deci contra naturii și anormală sau, altfel spus, patologică”.

Pentru a înțelege mai bine ideea precedentă trebuie definită mai precis semnificația unirii sexuale în cadrul căsătoriei creștine. Larchet scrie: „Unirea sexuală este în primul rând unul dintre modurile de unire ale bărbatului cu femeia, una dintre manifestările iubirii ce și-o poartă unul altuia, ea exprimă această iubire pe un anumit plan al ființei lor, cel trupesc. Cea dintâi țintă a unirii sexuale este iubirea și multele binefaceri de ordin spiritual pe care omul le poate dobândi prin ea, în sânul căsătoriei binecuvântate și în legătură cu alte moduri de unire conjugală”. Căsătoria creștină are o dimensiune mistică, tainică: „Trebuie totuși să precizăm că iubirea conjugală, în viziunea creștină, este privită ca unire a două persoane –adică a două ființe privite în întregul lor, pe de o parte, și în natura lor spirituală, pe de alta-, în Hristos, în vederea ajungerii în împărăția cerurilor, unire pecetluită în ceea ce privește natura și menirea ei de harul Duhului Sfânt, dat prin taina cununiei”.

Consecințele acestei viziuni sunt extrem de importante: „Această concepție subordonează unirea sexuală, ca și toate celelalte moduri de unire dintre soți, dimensiunii spirituale pe care o au ființa și iubirea lor. Trebuie, de aceea, ca unirea sexuală să fie precedată în chip ființial de unirea spirituală, cea care îi conferă sens și valoare, numai așa respectându-se finalitatea ei, și cea a naturii ființelor pe care le pune în legătură”.

Relația sexuală al cărei scop este căutarea plăcerii – potrivit învățăturii Sfinților Părinți – devine una pătimașă, carnală (iubirea spirituală este substituită de poftă) și îl desparte pe om de Dumnezeu. Cel înrobit de patima desfrânării ajunge o ființă des-centrată, alienată: nu se mai recunoaște ca chip al lui Dumnezeu, nu mai face efortul să I se asemene; în schimb, își organizează existența în jurul unui alt centru – funcțiile sexuale. Ca în cazul tuturor patimilor, desfrânarea „devine pentru om un absolut, care-l exclude pe Dumnezeu și-I ia locul. Prin desfrânare, omul își face din voluptate un idol”.

Importanța excesivă acordată sexualității provoacă o adevărată dezordine la nivelul structurii personalității umane. Jean-Claude Larchet scrie: „Ordinea facultăților omului este astfel tulburată, și în ființa sa se instaurează un profund dezechilibru, provocat de faptul că mintea, voința și afectivitatea încetează de a mai sta în slujba spiritului și, nemaifiind modelate și ordonate de el, sunt puse în slujba poftei sexuale, mânată de căutarea plăcerii. Omul, stăpânit de instinct, ajunge asemenea animalelor”.

Dimpotrivă, în cadrul căsătoriei creștine modelul unirii dintre soți este legătura dintre Domnul nostru Iisus Hristos și Biserica sa: „Folosită firesc, sfințită prin taina cununiei, integrată și transfigurată în mod spiritual de iubirea dintre soți trăită în Dumnezeu, sexualitatea, ca toate celelalte moduri de unire a lor, devine transparentă față de Dumnezeu și realizează la nivelul ei și în chip analogic o unire asemănătoare celei care există între Hristos și Biserică (cf. Efes.5, 20-32), căpătând un sens mistic (cf. Efes. 5,32)”.

Patima desfrânării este una din expresiile clasice – am putea spune – ale iubirii trupești, egoiste, de sine (filautia): „Ea îl mărginește la sinele egoist pe cel posedat de ea și îl închide cu totul față de ceilalți, împiedicând orice formă de comunicare și schimbul de bogăție ființială, pentru că, stăpânit de ea, pătimașul nu-și urmărește decât propria sa plăcere, nu dăruiește nimic celuilalt, iar de la acela așteaptă să primească numai ce-i cere dorința sa pătimașă”. În acest fel, pătimașul îi reduce pe ceilalți la stadiul de simple obiecte ale dorinței sale insațiabile. (Jean-Claude Larchet- Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2001, p.p. 136-146)

Sfinții Părinți ne învață că patima lăcomiei pântecelui naște patima curviei [idee pe care o în-scenează și Hieronymus Bosch, după cum vedem în tabloul care ilustrează textul de față]. Despre aceasta, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Cel care voiește să înfrângă pe demonul desfrânării, lăsându-se în voia lăcomiei și îmbuibării, este asemenea celui care vrea să stingă focul cu untdelemn”.

Cum pot dobândi oamenii stricăcioși puritatea cea nestricăcioasă?

Sfântul Ioan Sinaitul situează pe treapta a-XV-a a Scării sale virtutea purității celei nestricăcioase. El ne oferă mai multe definiții, pe cât de concise, pe atât de precise. Puritatea (castitatea) sau înfrânarea este „participarea la natura netrupească (îngerească)”, „o admirabilă întrecere între trupul nostru muritor și stricăcios și între cei fără de trupuri”. Pur este „acela care a îndepărtat de la sine iubirea senzuală prin iubirea de Dumnezeu și a stins focul poftelor prin focul nematerialnic.” (ed. cit., p. 224) „Înfrânat este acela care a dobândit o totală indiferență față de trupuri, oricare le-ar fi frumusețea.” Puritatea desăvârșită „constă în aceasta: a avea aceeași atitudine către cele însuflețite ca și către cele neînsuflețite, către cele raționale ca și către cele fără de rațiune.” (ibid.)

Patimile se nasc unele din altele. În funcție de stadiul vieții noastre duhovnicești, la originea desfrânării se găsește o patimă dominantă, diferită de la o persoană la alta: „În general vorbind, ceea ce produce căderea neofiților (începătorilor) este pofta (stomacului), aceea a mijlocașilor este mândria de care, e adevărat, nu sunt scutiți nici cei dintâi, iar aceea a celor ce se apropie de desăvârșire este doar osândirea aproapelui.” (idem, p. 226)

Cel ce a învins patima desfrânării trebuie să recunoască faptul că nu a reușit aceasta prin propriile puteri, ci numai prin harul și ajutorul primit de la Dumnezeu: „Cei care au dobândit puritatea să nu socotească că au câștigat-o prin propriile forțe, căci este un lucru imposibil ca cineva să-și biruiască firea. Când a fost învinsă firea, trebuie să vedem într-aceasta prezența unei puteri mai presus de fire.” (ibid.)

Potrivit învățăturii ascetice a Sfântului Ioan Scărarul, virtutea înfrânării are trei trepte: „Începutul purității este atunci când nu consimți la gândurile necurate și când în timpul somnului apar scurgeri necauzate de imagini tulburătoare. Mijlocul purității (este marcat) de mișcări firești cauzate de îndestularea bucatelor (mâncărurilor), dar neînchipuite cu închipuiri (obscene), și izbăvire de orice scurgeri. Iar sfârșitul este uciderea trupului ( adică indiferență la vederea frumuseții trupești), după ce mai-nainte au murit gândurile. Cu adevărat fericit este acela care a dobândit o desăvârșită nesimțire (insensibilitate) față de orice trup, culoare ori frumusețe”. (idem, p. 224-225)

Sfântul Ioan Scărarul ne așază înaintea ochilor minții armele prin care poate fi anihilată patima curviei, relevând, totodată, care dintre ele este mai eficace: „Cel care se războiește cu acest potrivnic prin sudori și osteneli este asemănător celui ce și-a legat dușmanul cu frânghie slabă. Cel care i se împotrivește cu înfrânare și priveghere este asemenea celui care îl leagă cu lanț de fier. Iar cel care întrebuințează umilința, nemânierea și însetarea împotriva celui ce-l războiește, este asemenea celui care-l ucide și îl ascunde apoi în nisip; prin nisip vei înțelege smerenia, ca unul care nu hrănește pășunea patimilor, ci este pământ gol și cenușă. În trei chipuri poate fi legat tiranul acesta: unii îl leagă prin nevoințe, alții prin smerenie și, în fine, alții prin descoperirea dumnezeiască. Cei dintâi se aseamănă luceafărului de dimineață, cei din rândul al doilea lunei pline, iar cei din rândul al treilea soarelui strălucitor; toți însă au dobândit cetățenia cerului”. (idem, p. 225)

Cel muncit de desfrânare se poate izbăvi printr-o rugăciune simplă izvorâtă din adâncul și durerea inimii: „De aceea retrage-te în grabă, dacă este cu putință, într-un loc puțin cunoscut iar aci ridică, de poți, privirile sufletului spre cer; dacă nu, atunci cel puțin privirile trupului. Întinde-ți mâinile în formă de cruce fără a le mișca, pentru ca prin această închipuire (simbol) să și vezi și să biruiești pe Amalec. Strigă către cel ce te poate mântui, nu prin cuvinte căutate (prețioase, elegante), ci prin vorbe smerite, începând astfel: Miluiește-mă, căci sunt neputincios (Psalmul 6,2). Atunci vei simți puterea Celui Prea Înalt și, prin ajutorul Lui, cel nevăzut, vei alunga în mod nevăzut duhurile cele nevăzute.” (idem, p. 237)

De multe ori demonul curviei se preface că s-a îndepărat de cel care se nevoiește, pentru a-l amăgi că a câștigat lupta: „Vulpea obișnuiește să se prefacă că doarme, iar demonul simulează înfrânarea; aceea spre a amăgi păsările, acesta spre a pierde sufletul”. De aceea nu trebuie să ne punem nădejdea în voința noastră puternică, ci să nădăjduim doar în ajutorul venit de la Domnul nostru Iisus Hristos: „Nu te încrede în trupul tău atâta vreme cât trăiești și nu te baza pe el până ce nu întâlnești pe Hristos. Nu-ți face iluzia că înfrânarea te ferește de cădere, căci acela care a fost aruncat din cer, nici el n-a mâncat.” (idem, pp.225-226) Să nădăjduim în ajutorul Domnului și să i-L cerem: „Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii, recunoscând întru toate neputința proprie și, fără să-ți dai seama, vei primi darul neprihănirii”. (idem, p.226)

Sfântul Ioan Scărarul surprinde viclenia demonului curviei („șarpele poftei trupești”), care adoptă, și astăzi, aceeași strategie îndelung exersată, prin care caută să ne atragă spre păcatul cu fapta. Cei care au căzut în păcate trupești simt o rușine copleșitoare numai la gândul că va trebui să le mărturisească, să le dea în vileag în fața duhovnicului. În special aceștia se pot întări lăuntric citind următoarele: „Vrăjmașul cel fără de omenie și ocrotitorul desfrânării zice că Dumnezeu este iubitor de oameni și mult iertător al patimei acesteia, ca una ce este firească. Dacă luăm bine seama la vicleșugurile demonilor, vom afla că ei (demonii) Îl numesc, după ce a fost săvârșit păcatul, judecător drept și neiertător. Sensul unei asemenea atitudini este următorul: la început ne spune că Dumnezeu este îndurător, pentru a ne îndemna spre desfrânare; după ce am păcătuit însă, ne spune că este nemilostiv pentru a ne prăbuși în deznădejde.” (idem, p. 228)

Evagrie Ponticul descoperă în spatele patimii curviei același demon, care îi războiește mai mult pe creștinii care încearcă să se păzească de ea: „Demonul desfrânării (porneia, în limba greacă veche) ne constrânge să dorim diferite trupuri; mai tare îi atacă pe cei care se înfrânează pentru ca, neizbutind nimic, aceștia să înceteze (înfrânarea); întinându-le sufletul, îi apleacă spre acele lucrări (rușinoase) și îi face să zică și să audă anumite cuvinte, ca și cum însăși realitatea acestora ar fi văzută și de față în chip nemijlocit.” (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul(Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p.84)

Cine dorește să învingă patima desfrânării trebuie să mănânce și să bea cumpătat, cu măsură: „Pune-ți pe cântar pâinea ta și bea-ți cu măsură apa ta și duhul curviei va fugi de la tine” (idem, p. 112)

Evagrie s-a luptat ani de zile cu demonul curviei. Ucenicul său, Paladie scrie: „Îl tulbura greu demonul curviei, cum ne-a povestit el însuși. Toată noaptea stătea gol într-o cadă cu apă, în vremea iernii, încât îi îngheța trupul” (Într-o notă de subsol părintele Dumitru Stăniloae precizează că „iarna în Egipt nu este, desigur, ca în România. Chiar în sudul Greciei ninge foarte rar și puțin”). (Paladie – Istoria Lausiacă (Lavsaicon); Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p. 90)

Un fragment din scrierile lui Evagrie arată faptul că părinții din Pustia Egiptului cunoșteau din experiență („din cercare”) existența inconștientului personal (cu mult înainte, deci, de Sigmund Freud și de „revoluția” produsă de el în domeniul psihologiei), precum și manifestările sale prin intermediul viselor. Din punct de vedere duhovnicesc, visele ne arată care sunt patimile de care suferim și ce parte a sufletului nostru (apetentă sau irascibilă) ne-a rămas, încă, nevindecată: „Când demonii se războiesc cu partea poftitoare prin fantasmele din timpul somnului și ne arată întâlniri cu cunoscuți și banchete cu rude, dansuri de femei și toate cele asemănătoare care săvârșesc astfel de pofte, iar noi alergăm spre ele, atunci înseamnă că suntem bolnavi și patima în această parte a sufletului e tare. Și când, iarăși, ne tulbură partea irascibilă, silindu-ne (în vis) să mergem pe căi prăpăstioase și aducând bărbați înarmați și fiare veninoase și carnivore, iar noi ne înfricoșăm de aceste drumuri și fugim urmăriți de aceste animale și acești bărbați, atunci să purtăm grijă de partea irascibilă și, chemând pe Hristos în privegheri, să ne folosim de leacurile zise mai sus.” (Avva Evagrie Ponticul, ed.cit., p. 207) Ciprian Voicilă

Lăcomia pântecelui (gastrimargia) în societatea de (hiper-) consum

 


În curând vom trece, din nou, pragul Postului cel Mare. De aceea, pare a fi nimerit să vorbim despre o patimă des întâlnită în zilele noastre: lăcomia pântecelui (în limba greacă, gastrimargia sau gastrimarghia). Sfântul Ioan Maximovici scria la începutul unei predici prilejuită de această perioadă temporală atât de importantă pentru viața creștinilor: „Se deschid ușile pocăinței, începe Postul Mare. El se repetă în fiecare an și de fiecare dată ne aduce mult folos dacă îl parcurgem cum se cuvine. Marele Post este pregătirea pentru viața viitoare, iar ca țel mai apropiat este pregătirea pentru Sfânta Înălțare”. (Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești, Editura Sophia, 2006, pp. 177-178) Orice suflet care se pocăiește, deci, postește în chip asumat, știind că postul nu este doar o cale de curățire de patimi, ci și una prin care ne gătim sufletul pentru comuniunea veșnică cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Pare anacronic să vorbești despre înfrânare, de idealul unei vieți simple, de efortul de a te limita la satisfacerea nevoilor primare într-o societate de consum, ca aceasta în care trăim (fie că ne place, fie că nu). În societatea de consum, persoana nu mai este definită în raport cu un sistem de referință metafizic sau religios. Diferența specifică a omului nu mai este formulată în „marele lanț al ființei”. Atribute ca „ființă rațională” sau „ ființă creată după chipul lui Dumnezeu – chip al Chipului” (eikon eikonos) sunt total irelevante, din păcate, pentru societatea de consum. Contează doar rolul nostru de consumatori (preferabil, cât mai fideli și mai fidelizați).

Unii reprezentanți ai științelor sociale consideră deja depășit conceptul de „societăți de consum”. Sociologul Gilles Lipovetsky vorbește de societăți de hiperconsum, în care un nou tip al consumatorului „se impune ca stăpân al universului”. Un consumator imprevizibil în privința gusturilor, „avid de experiențe emoționale și de un trai mereu mai bun”, preocupat de mărci, „ahtiat după bunăstare materială și confort psihic”. Din punct de vedere spiritual, el este preocupat de „farmaciile fericirii” – acele tehnici care susțin că te conduc negreșit, fără efort și rapid la fericire. În societățile de hiperconsum, fericirea însăși devine un simplu obiect de marketing. (Cf. Gilles Lipovetsky- Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum, Editura Polirom, 2007)

Un periplu prin mall-urile Bucureștiului, în preajma sau în timpul sărbătorilor marcante (de Nașterea sau Învierea Domnului), ne va edifica în privința modului în care omul zilelor noastre a ajuns să asocieze bucuria sărbătorii cu consumul. Ai zice că sentimentul bucuriei trebuie să fie direct proporțional cu cantitatea de bunuri cumpărate/consumate. Tot aici, în spațiile alocate fast-food-ului, vedem deseori mulțimi de oameni ce se succed pe la mese prinși, parcă, într-un joc bulimic, într-o mare crăpelniță.

 

Idealul unei vieți simple, conformă cu natura

Încă din Antichitatea greacă, idealul unei vieți înțelepte a însemnat, printre altele, debarasarea de orice surplus care ar fi înlănțuit libertatea ființei umane. A fi cu adevărat liber însemna să duci o viață cât mai simplă, în acord cu natura. Văzând nenumăratele mărfuri afișate pentru a fi vândute, Socrate își spunea: „Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!”(Diogenes Laertios – Despre viețile și doctrinele filosofilor, Editura Polirom, 1997, p. 99) Mai târziu, un socratic, Diogene Cinicul (din Sinope), va desăvârși acest model existențial de asceză laică care presupunea să îți domini trupul satisfăcându-i doar acele nevoi stringente, fără de care supraviețuirea ar fi fost pusă sub semnul întrebării. Potrivit lui Theofrast, „ văzînd un șoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuș, fără să țină seama de întuneric și fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare, Diogene descoperi o ieșire din împrejurările grele în care se afla”. (idem, p.199) Altădată, „văzând cum un copil bea din palmă, își aruncă ulcica din desagă cu cuvintele: ˂˂Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi˃˃. Tot așa, își aruncă blidul după ce văzu un copil care-și spărsese blidul, punând lintea în scobitura unei bucăți de pâine”. (idem, p. 202)

Lăcomia pântecelui este una dintre patimile trupești. Sfântul Ioan Damaschin împarte plăcerile în trupești și sufletești, în funcție de participarea trupului sau a sufletului la ele: „Sufletești sunt acelea care aparțin sufletului în sine, cum este plăcerea spre studiu și spre contemplație. Trupești sunt acelea la care participă și sufletul, și trupul. Pentru aceasta se numesc trupești toate cele care se raportează la hrană, la legăturile trupești și cele asemenea”. El precizează că: „(…) nimeni nu va găsi plăceri proprii numai corpului” (Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, pp. 86-87)

Unii dintre Sfinții Părinți o consideră „maică a tuturor patimilor”, fiindcă din ea se nasc celelalte: desfrânarea (Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Îmbuibarea cu bucate este maica desfrânării”), arghirofilia, mânia, tristețea, akedia, frica, slava deșartă, mânia.

Nouă, (post-) modernilor, ne este, poate, mai la îndemână un alt cuvânt, mult mai des întâlnit decât arhaica sintagmă „lăcomia pântecelui”: bulimie. Această tulburare patologică a comportamentului alimentar se exprimă în forme variate, de la bulimia de stres până la bulimia pe care o manifestă personalitățile borderline.

 

Când și cum actul de a mânca devine păcat/patimă?

Patima lăcomiei pântecelui este – potrivit definiției date de Jean-Claude Larchet- „o căutare a plăcerii de a mânca, altfel spus ca dorință de a mânca de dragul plăcerii sau, definită în chip negativ, prin raportare la virtutea pe care o neagă, ca neînfrânarea gurii și a pântecelui”. Omul preocupat să consume mâncăruri alese – interesat, deci, de gust, de calitatea mâncării-, dar și cel dornic să mănânce cât mai mult suferă, deopotrivă, de această patimă. „În primul caz- scrie Larchet-, ceea ce se caută mai înainte de orice este plăcerea gurii, a gustului; în cel de-al doilea, plăcerea pântecelui”.

Sfântul Ioan Scărarul surprinde „fariseismul” acestei patimi: „Lăcomia este o fățărnicie a pântecelui care, fiind umplut, strigă că se află în lipsă, iar după ce a mâncat, până e gata să plesnească, declară că-i este foame. Lăcomia este aceea care dă naștere celor mai fantastice meniuri și care izvorăște gusturile cele mai rafinate”. (Sfântul Ioan Scărarul- Scara Raiului, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 217)

Hrana, în sine, nu este rea, ci dorința de a mânca mai mult decât trebuie. Despre această nuanță importantă, Sfantul Grigorie cel Mare scrie: „Păcatul nu stă în hrană, ci în felul cum o primești. De aceea, se poate să mănânci feluri gustoase și gătite cu grijă fără să păcătuiești în vreun fel și să înghiți mâncăruri de rând și să te întinezi cu ele”. Larchet concluzionează: „Patima, deci, își are rădăcina în atitudinea omului față de hrană și de actul hrănirii, mai precis în abaterea acestora de la scopul lor firesc. Căci alimentele i-au fost date omului cu un anume scop, iar a le folosi în alt fel este o perversiune, o rea folosire a lor”.

Desfătarea cu gustul mâncărurilor face ca mintea omului să se abată de la Dumnezeu, să se alipească de plăcerea trupească produsă de hrană, iar sufletul să nu mai tindă spre Creatorul său, precum și spre bucuriile pe care le aduce o viață duhovnicească. Cu alte cuvinte, lăcomia îl separă pe om de Dumnezeu. De aceea Sfântul Apostol Pavel consideră lăcomia ca fiind o formă de idolatrie: lacomii și-au făcut din „pântece dumnezeul lor”.

Creștinul obișnuit rostește o scurtă rugăciune înainte și după masă. Pentru el actul de a mânca devine o (nouă) modalitate de a intra în comuniune cu Dumnezeu, ascultând de povața Sfântului Apostol Pavel –„ori de mâncați, ori de beți…, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți”. (I Cor 10, 31) Părintele Jean-Claude Larchet subliniază consecințele mistice, duhovnicești ale acestui obicei cotidian: „Aducând multumire lui Dumnezeu pentru mâncarea pe care Acesta i-o dă, omul se sfințește pe sine și funcțiile trupești legate de actul hrănirii, hrănindu-se astfel nu numai cu pâine, ci cu însuși Dumnezeu, mâncarea devenindu-i un îndoit izvor de viață; în același timp, el sfințește alimentele pe care le primește (l Tim 4, 5) și, prin ele, întregul cosmos, pe care-l unește astfel cu Dumnezeu, așa cum a și voit El dintru început, când l-a făcut pe om”. ( Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2001, pp.129-136)

Această idee o vom regăsi la mulți sfinți. Unul dintre cei mai citați, în acest context, este Cuviosul Antonie cel Mare, care afirmă: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ții trupul în viață, însă fără niciun gând rău”. (Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, vol. 1, Editura Harisma, 1992, p. 25)

Din descrierea pe care o face Evagrie Ponticul patimii lăcomiei, înțelegem că în spatele acestui „gând al răutății” stă pitit, de multe ori, demonul „nebuniei pântecelui dezlănțuit”, cum traduc anumiți interpreți etimologia cuvântului grec „gastrimargie”. Evagrie scrie, subliniind legătura dintre această patimă trupească și altele, de natură predominant spirituală – necredința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubirea de sine și frica: „Gândul lăcomiei pântecelui (gastrimargia) sugerează monahului o cădere rapidă a ascezei lui, zugrăvindu-i stomacul, ficatul, splina, hidropizia, o boală îndelungată, raritatea proviziilor și lipsa medicilor. De multe ori îl face să-și aducă aminte de unii frați care au căzut în aceste suferințe. Iar câteodată îi convinge chiar pe aceia care au suferit aceste lucruri să dea pe la cei ce se înfrânează și să le povestească nenorocirile lor, ca și cum ar fi ajuns așa din pricina ascezei”. ( Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 82)

 

Remedii împotriva gastrimargiei. Beneficiile izbăvirii de patima lăcomiei pântecelui

Viețile sfinților ne oferă multe soluții practice de războire a patimii lăcomiei. În Patericul egiptean, îl aflăm, de pildă, pe Avva Pior care avea obiceiul să mănânce mergând. Întrebat de ce procedează astfel, cuviosul răspunde: „Nu vreau să am mâncarea ca pe un lucru, ci sub lucru”. Altădată a răspuns: „Vreau ca nici atunci când mănânc să nu simtă sufletul dulceața trupească”. (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, 2014, p. 234)

Evagrie recomandă ca mijloc de combatere a lăcomiei limitarea cantității de hrană și băutură: „Când sufletul nostru dorește diferite mâncăruri, să-și reducă porția de pâine și de apă, ca să fie mulțumitor chiar și pentru o singură bucătură; căci săturarea poftește diverse feluri de mâncăruri, iar foamea socotește că e o fericire săturarea cu pâine”. (idem, p.110) În paranteză fie spus, această practică de a te ridica de la masă înainte de a te sătura (de a ajunge la sațietate) era cunoscută în rândul țăranilor români de odinioară. În copilăria mea, străbunica se ridica de la masă respectând această regulă ( pe care, la rândul ei, o moștenise din familie).

Sfântul Ioan Scărarul arată că împotriva gastrimargiei putem lupta gândindu-ne des la propria moarte, la starea noastră de păcătoșenie și – înainte de toate – cerând ajutorul Sfântului Duh. (Sfântul Ioan Scărarul, ed. cit., p. 220)

Cine reușește să învingă patima lăcomiei redevine o ființă liberă. Creștinul își recapătă astfel tăria rugăciunii, trezvia minții și, în plus – ne arată Sfântul Ioan Scărarul – „își deschide drum sigur spre eliberarea de patimi și spre desăvârșita înfrânare”. (idem, p. 221) Ciprian Voicilă

sâmbătă, 13 martie 2021

Tu îi poți reda Georgianei bucuria și speranța!

 


Câtă dragoste de viață, câtă încredere irumpe din ochii calzi și buni ai Georgianei! Tu poți întreține nădejdea ei în viitor, îi poți reda nu doar bucuria de a trăi, ci însăși viața! Cum? Donând un bănuț în conturile deschise pentru Georgiana Manea: 

Conturi în lei: RO 02 RZBR 0000 0600 1983 8215 - Manea Georgiana Elena (Raiffeisen) RO 81 RZBR 0000 0600 0637 1932 – Manea Neculai Adrian (Raiffeisen) - tatăl 

Cont în euro: RO 92 BACX 000000 149436 0000 – Teodor Mihail Manea (Unicredit) – fratele 

 Luni, 15 martie, pășim pe drumul deschis de Postul Mare, ce ne va duce spre bucuria negrăită a Învierii Domnului. Darul tău pentru Georgiana, Bunul Dumnezeu ți-l va întoarce înzecit și însutit. Consătenii Georgianei, din comuna Brebu (Prahova), au făcut corp comun în jurul ei, angajându-se în lupta cu întunericul și deznădejdea care îi amenință viitorul: își vând la licitație ce au mai de preț prin casă – ceasuri, obiecte vestimentare sau casnice... Suma necesară pentru tratament (transplant de măduvă) este enormă: 92.000 de euro. Intră și tu, alături de ei, în lupta pentru viața Georgianei! Ciprian Voicilă 

[Georgiana Manea, de 24 de ani, de profesie inginer, diagnosticată cu limfom non-hodgwin, cancer limfatic, este internată în Turcia, la spitalul Medical-Park]

marți, 9 martie 2021

Sfinți-mucenici-măcinici. Sensuri pierdute, sensuri regăsite

 




An de an, pe 9 martie, creștinii-ortodocși îi prăznuiesc pe cei 40 de mucenici din Sevastia (Armenia zilelor noastre).

Prin Bucovina și Moldova li se zice mucenici, prin Muntenia sfinți, sâmți, mocenici sau măcini. Despre ei circulă multe legende. Dintr-una aflăm de ce odinioară atât femeile, cât și bărbații se abțineau în această zi de la „lucruri grele”. Să ne lăsăm, împreună, conduși de firul poveștii: „Se zice că într-un an un om a pornit plugul spre a-și ara țarina tocmai în ziua de 40 de Sfinți. Văzând aceasta, Sfinții au venit la dânsul și i-au dat: Doamne ajută! Omul le-a mulțămit. Iar sfinții l-au întrebat: De ce trebuință ari aice? De grâu, răspunse omul. Atunci fiecare sfânt i-a juruit câte-o pătrare de grâu mai mult. Și așa a scos el toamna 40 de pătrări de grâu mai mult decât cum ar fi avut să scoată. Al doilea an, aducându-și omul aminte de norocul ce l-a pălit anul trecut, se duse tot în ziua de 40 de Sfinți la arat și de astă dată cu mult mai dimineață decât în anul trecut. Și iarăși au venit la dânsul cei 40 de Sfinți. Dar acuma nu i-au dat mai mult 40 de păstrări de grâu, ci să bolească 40 de boale peste an. Și cum i-au dat, așa s-a întâmplat. Și de atunci se tem oamenii a lucra în ziua de 40 de Sfinți”.

Pe 9 martie, doar semănatul legumelor (ceapă, usturoi, curechi) era îngăduit, mai ales că în popor se spunea că pe legumele semănate în această sfântă zi nu le va vătăma vreo omidă, vreun vierme sau vreo insectă. Românii credeau că fiecare legumă semănată de praznicul mucenicilor va rodi înșeptit sau chiar, ca în basme, de 40 de ori mai mult.

Felurite erau și motivele pentru care oamenii îi cinsteau pe mucenici prin nelucrare: unii nu munceau pentru a fi feriți „de boale”, alții fiindcă moșteniseră de la străbuni credința că toți sfinții din cer participă, în sobor, acum la Sfânta Liturghie, alții fiindcă sfinții alungau din pământ sau apă înghețul.

Româncele nu doar semănau legume sau împărțeau moși sau sfințișori, ci, prin unele zone, mai ales în Bucovina, strângeau apă de ploaie sau de nea pentru a o folosi în cursul anului împotriva bolilor (dureri de cap sau de ochi). În Munții Apuseni întâlnim un obicei interesant: localnicii își stropeau vitele cu mujdei pentru a le feri de mușcătura șerpilor și a nevăstuicilor.

Pe 9 martie se făceau predicții despre noul an agricol. Unii ziceau că dacă plouă în ziua celor 40 de mucenici, va ploua și de Sfintele Paști. Alții spuneau că de va ploua acum, toată primăvara va fi ploioasă. În popor se zicea că acum revin la noi cocostârcii și berzele.

Zilele Moșilor încep chiar pe 9 martie. Dacă Babele sunt rele (fie ploioase, fie cu ninsoare abundentă) Moșii sunt buni: credința străveche ne spune că ei bat cu botele (bâtele) sau ciocanele în pământ, să intre în el gerul și să iasă căldura, atât de necesară creșterii vegetației. Bătând cu botele glia, zic unul către celălalt:

40 de mucenici,

40 de sfinți voinici,

Dați cu botele-n pământ

Ca să tune (intre) frigul

Și să iasă căldura!

Un alt obicei interesant întâlnim în Bucovina de altădată: în vechime, țăranii, mai ales tinerii băteau, pentru fiecare mucenic, o metanie ca să fie sănătoși și să trăiască ani îndelungați.

Hmmm! Ce buni sunt măcinicii pe care îi mâncăm pe 9 martie, indiferent sub ce formă ni se prezintă în farfurie: copți, unși cu miere, tăvăliți prn nucă – așa cum se fac prin Bucovina și Moldova – sau fierți, ca în Muntenia. Măcinicii/sfințișorii/bradoșii/brândușii sunt turte în formă de om (uneori li se face chiar gură, nas, ochi, mâini și picioare), porumbel sau albină. Prin Bucovina sfințișorii sunt duși la biserică pentru a fi sfințiți, apoi dați de pomană creștinilor prezenți, copiilor și oamenilor săraci. Alții îi duc la biserică ca prinos adus lui Dumnezeu, sperând ca recolta să le fie bogată în noul an.

În vechime, prin Muntenia se făcea Uitata - întru pomenirea tuturor morților, care în timpul anului ar fi fost uitați, nepomeniți la sfântul altar. Femeile frământau un bradoș „mai mare, în formă de om, cu gură, urechi, nas, dar orb, și-l numesc Uitata. (...)Această Uitată este jucată de copii în jurul focului, ce se face în bătătură, apoi unsă cu miere și mâncată”. (Cf. S. Fl. Marian, Sărbătorile la români, volumul 2, Editura Fundației Culturale Române; 1994, p.19)

Ciprian Voicilă