Dacă m.ai întreba ce fac...

 

(În caz de nevoie, informați.vă de aici: https//www.imuno-medica.ro/cercetare-articole/COVID-19-Optiuni-terapeutice-pentru-fiecare-stadiu-al-bolii-18#indrumar)

Covidul este un virus care îți pătrunde în sistem și începe să te destructureze „metodic”, trup și suflet. Vorbesc de forma medie spre severă.

Te transformă într.un „animal pe moarte”. O carne suferindă, conștientă de propriul chin. Timpul dispare. Devine o eternitate de înnebunitoare suferință. Plămânul drept mă arde pe dinăuntru. Îl simt mustind de mucozități. Apare gândul obsesiv: cât va mai dura până când o să mă sufoc?

Infecția, probabil, îmi crează o stare de agitație extremă. Nu îmi pot concentra atenția. Creierul e sub presiune continuă. Nu pot sta în picioare decât puține minute. Trebuie să mi se spună un lucru de mai multe ori. Iar mintea „se agață” de un cuvânt, o idee și rămâne acolo. Simt o nervozitate extremă. 

Ce mă enervează cel mai tare e decalajul dintre senzațiile mele interne și privirea exterioară a celorlalți asupra situației mele – „mersul bolii”. Adică eu mă scald în suferință pură, iar ei îmi zic că merg spre bine. Am devenit foarte suspicios. Revenire tragică la text (wittgensteinian): trebuie să cred în „evoluția firească a bolii”. Și că: „totul va fi bine”.

M-a surprins reacția unora: că m-aș fi infectat la marșul de protest împotriva vaccinării obligatorii. Apoi autosuficiența lor – „ vezi, dacă te-ai fi vaccinat...”

Covidul – film serial, cu tine însuți; el – regizor, tu întreaga distribuție:

Scene (le scriu cum îmi vin, alandala): senzație acută de sufocare, puls 120, senzația că îți crapă inima; „când o să.mi invadeze mucozitățile plămânul stâng?”, ce se întâmplă cu ăștia dacă mor eu (Miriam, Dionisie, Angela, mama)?, dilema prietenului Mircea Stanciu ( acum fiind a mea: pt ce să mă rog- să îmi revin sau să îmi îndrept TOATĂ atenția spre Hristos, să profit de fiecare clipă, fiindcă dincolo nu se mai poate face nimic), mă obsedează păcate vechi, spovedite, dar mă macină gândul că nu m.am pocăit pentru ele; revine puternic gândul sinuciderii – să îmi rețin respirația, ca cinicii antici, să se termine odată.

Gândire paranoică: nu accept decât versiunea mea asupra mersului bolii – că am fost prost sfătuit, că mi s.au administrat greșit medicamentele (lucru constatat totuși de doi specialiști în covid), că, în ciuda pronosticurilor, merg spre mai rău, nu spre mai bine.

Trebuie să o mint pe săraca maică.mea. Că mi.e mai bine, când mie îmi e mai rău. Stă singură în apartament și face scenarii catastrofice.

Când suferința devine o bilă de biliard care se mișcă prin trupul tău: ce să vezi? Acum mă doare încheietura mâinii stângi, acum șoldul, ... femurul, hernia, toată partea stângă a feței, o zi nu am putut privi cu ochiul stâng, alta călcam cu stângul ca soldatul Svejk. Scenă casnică în amurg: soția mă masează cu carmol pe omoplatul drept, unde se formă un nodul dureros, acumulare de limfă? Mă simt ca un copac bătrân, cu o scorbură nouă pe dinăuntru.Tușesc spasmodic și dintr.odată îmi sări un „vierme” albicios pe piciorul drept. Nu mă hotărăsc ce să fac: râd, dar și tușesc, dar mă și cam sufoc... Harmsian.

Sărmanul trup... 17 zile/peste 30 de pastile luate în fiecare zi. Presupun că mai am un ficat.

De ce te poți agăța când nu te mai poți agăța de nimic? De „Doamne, Iisuse”. Dar dracul interferează când prinde momentul. Dacă te are cu ceva la mână, praf de face. Având mintea zob, culmea e că „Doamne” devine un punct de foc, arzător. Nu te mai chinui să tot rostești rugăciunea, mintea zburându.ți în toate direcțiile, ca până mai ieri.

Mi.am atins limita cea mai de jos a ființei. Am simțit prin toți porii că sunt nimic și merg spre nimic, fără ajutorul lui Dumnezeu. În moarte, te smerești până la pământ. Pământul care ești.

M.am rugat lui Constantin Oprișan și mai ales lui Valeriu Gafencu ( ca unora cu plămânii ciuruiți). Și am simțit prezența lor. M.am rugat și de Mircea (Stanciu) să mă ajute, știindu.l nu doar cine era, ci mai ales cine este (am ratat pomenirea lui de la Diaconești). M.am rugat Sfinților Închisorilor. Le.am simțit ajutorul. L.am rugat pe Cuviosul Gherontie să mă ajute (stau la cap cu o cruce a lui).

Zilnic, mi.am impus să citesc. Ce m.a marcat pe mine. Dostoievski. Sf Siluan. Serafim Rose. Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Sfântul Gheron Iosif (scrisorile). Dar și Wittgenstein, însemnările postume (pentru că a fost unul care nu s.a jucat cu viața lui, un om onest în toate). Acum am poftă să redeschid „Jurnalul fericirii” cea mai tonică carte din literatura română. Mintea mea fiind într.o stare ciudată, înțeleg frazele dar unele se imprimă direct, ca o pecete asupra sufletului. Impresionându.l, dintr.odată, până la lacrimi. Sau până la râs. Ca și cum a dispărut funcția critică a gândirii.

 

M.au căutat prietenii. Ce binecuvântare e prietenia! Ciprian (Marin), Cosmin(Manolache), Călin (Torsan), Șerban Beloiu, Gabi (Achim), Ion (Gurgu), Cătălin (Stanciu), Danion, Marius Ianuș, Augustin (Păunoiu) Lucian (Costin), Valeriu (Stoica), Dragoș (Lipșă), Cerasela (Popescu), Cătălin (Popescu), Oana (Ivan), Oana (Stoichițoiu) Mircea (Barzoi), Alina și Aurel (Dumitrescu), tanti Geta, nenea Florin, părintele Mihai Vișoiu, iconarul Ioan Popa, Cătălin Ilioiu, Afrodita, Andreea (Băndoiu) Preda, Cătălin Sturza, Virgiliu Gheorghe, irina, Andreea Marinescu, Ionela  Neculau. Mulți și.au făcut program, mă sună zilnic, săracii.

Unii mi.au cumpărat medicamente.

Maicile de la Brebu mă ajută neobosite, zi și noapte.

Amănunt exotic: părintele A. îmi dă ascultare să beau 3 căni de lapte cu untură de bursuc! Întărește plămânul. După ce îmi revine mirosul, constat că untura miroase rău a bursuc. Deci trebuie să  beau f repede.

M.am gândit la prietenul Sorin Stoica. Și el cu plămânii praf. El la Bănești, eu la Brebu. Cu o diferență de niște ani scurși între cele două momente, evenimente.

Fiecare vrea să mă ajute. Le simt ajutorul. Simt rugăciunile tuturor. Pe de altă parte, sunt un punct dureros, de nesfârșită suferință. Un punct fără deschidere spre alte puncte, să formez cu ele linia.

M.a ajutat mult legătura cu părintele duhovnic. Fiindcă în iureșul de stări din tine nu mai ai criteriu, reper. Mintea ți se preschimbă, din înșelare în înșelare.

Afară e toamnă. Am zărit prin  fanta perdelei nebunia frunzelor. Lumina soarelui pătrunde la mine filtrată prin niște perdele albe. Probabil peisajul m.ar fi aruncat în melancolie.

Aș dori ca viața să continue ca o nouă șansă, de la Dumnezeu, pentru a fi MAI BUN. În sens creștin.

Final? Neașteptat. Să vedem în ce sens. Deocamdată, zac în continuare. Scuip din plămânul drept o spumă albă. Sunt ca o mașină de spălat care secretă dero.

PS.

A 18.a, a.19.a zi. Simt în continuare durere în omoplatul drept. Îmi păcăne o coastă când respir – pe partea stângă, posibil cea fisurată la box. Greutate enormă în picioare. Dificultate mare la mers. Mi.au slăbit picioarele, mușchii. Mă trezesc, de câteva nopți, la 2, 3. Cu dureri de cap. E bine că pot spune „Doamne, Iisuse” în liniște. 

Fac inhalații cu metilen de 2 ori pe zi. Iau oxigen lichid, argint și cupru coloidal, vitamina C praf.

Covid.ul îți dezintegrează ego.ul.

În acel chin trupesc și sufletesc, am  căutat pe net un îndreptar de spovedanie. Am găsit unul, l.am folosit în spovedania generală trimisă părintelui Dionisie. Am văzut, în final, că era îndreptarul scris de Valeriu Gafencu. Citeam, în boală, de zile bune din „Întoarcerea la Hristos”. Am văzut în asta un semn că el mă va ajuta. Ciprian Voicilă