La Editura Areopag a apărut ediția a doua a volumului "Despre Părintele Macarie"

 O puteți comanda la Librăria Sophia

Despre domnul Sorin Preda...

Sorin Preda, un om cu suflet mare, a intrat în veșnicia de care s-a apropiat continuu, cu sfială, prin cuvântul scris. Scriitor optzecist, reporter la „Formula As”- unde a realizat ani de-a rândul interviuri și reportaje cu și despre marile figuri ale spiritualității ortodoxe-, profesor la Facultatea de Jurnalism, avea un dar extraordinar: încuraja sufletele care se căutau prin scris. Considera că lumea nebună în care trăim sau în care suntem trăiți trebuie să fie captată în text. Poate așa - mă gândesc acum- întâmplările absurde își găsesc un rost care ne scapă la prima vedere. De la el am aflat de existența minunatului Părinte Macarie Beșliu. Una din bucuriile pe care mi le-a făcut a fost acest mic text de prezentare a „Sfinților de lângă noi”: Ce dar minunat ne oferă Ciprian Voicilă! Darul unei cărţi simple şi frumoase ca peretele de răsărit din casa unui creştin. O carte binecuvântată la umbra icoanei unor cuvioşi: părinţii Justin Pârvu, Proclu, Nicanor sau maica Paisia. O carte plină de gânduri şi emoţii mistice, stârnite de amintirea unor fapte şi întâmplări fără egal: mirul izvorât din fotografia părintelui Justin, piciorul care începe să-i crească unui copil şchiop, zidul de aer ridicat în calea securiştilor. Întâmplări grele, puternice, dumnezeieşti, pe lângă care trecem adesea indiferenţi, apatici şi fără nicio reacţie sau tresărire de conştiinţă – dovadă că trăim, cum spune şi unul din capitolele cărţii, într-o lume greşită, o lume pe dos. O lume pe care nu o putem lăsa aşa copiilor noştri, ci, urgent şi cu un ultim efort, se impune să o schimbăm. E un efort uriaş. Un efort titanic şi nemilos, ce trebuie să înceapă mai întâi cu noi înşine. Acesta este, de fapt, îndemnul cărţii. Să ieşim din inerţia molcomă şi consumistă în care trăim. Să restabilim ordinea firească a lumii, detronând lucrurile şi avuţia, pentru a pune gândul mântuirii şi trăirea lui Hristos, emoţia şi frumosul, bunătatea şi milostenia în chiar centrul vieţii noastre de oameni lesne muritori în însăşi nemurirea noastră. Îmi place să cred că Bunul Dumnezeu îl va așeza undeva aproape de Irina Nicolau- un alt om cu inima largă- și de fostul nostru coleg și prieten, scriitorul din Bănești, Sorin Stoica. Au multe să își împărtășească.

Interviu cu Părintele Macarie de la Munteoru- în ultimul număr al revistei „Lumea monahilor”

În ultimul număr al revistei „Lumea monahilor” veți găsi un interviu cu Părintele Macarie de la Schitul Munteoru. Ce sfat ne dă, în esență, Părintele? „Să nu uităm de Dumnezeu, de Fiul Său, de Maica Domnului și de toți sfinții. Întotdeauna să ne aducem aminte că viața aceasta pământească este umbră și vis. Dincolo e viața veșnică.”

Părintele Macarie sau reînvăţarea firescului - din „Sfinții de lângă noi”

Părintele Macarie sau reînvăţarea firescului Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduşi de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferinţe de tot felul, divorţuri, boli letale, infertilitate, nesiguranţa unui serviciu sau a zilei de mâine, neînţelegeri casnice... Înainte de a‑l vedea pe părintele în carne şi oase, fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlneşte, prin intermediul imaginaţiei proprii, cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut şansa să îl întâlnească în realitate. Creştinul râvnitor să‑l cunoască află, mai înainte de toate, că prin rugăciunile părintelui unii oameni L‑au întâlnit pe Dumnezeu, alţii s‑au vindecat de boli fără de leac sau că în casa celor învrăjbiţi s‑au întors pacea şi bucuria Duhului Sfânt. Înţelege că părintele are puterea să te facă să întrevezi aurora zilei de mâine, prin negura grijilor şi necazurilor care îţi întunecă privirea. Aşa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, părinte care poartă în special pecetea harismei înainte‑vederii, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o, naşte în sufletul pelerinului teama de a nu‑i fi citit („scanat”) sufletul cu întregul lui complex de patimi colcăitoare şi nevolnicii. În faţa „pericolului” iminent, reacţiile sunt variate, ca şi oamenii. Unii, familiarizaţi cu vieţile sfinţilor, se pregătesc de întâlnire ţinând post şi rugându‑se cu osârdie. Credinţa lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul de la Dumnezeu. Nevoinţa la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca şi platoul muntos pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeieşti, Schitul Muntioru, situat pe la 1200‑1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societăţii de consum, şi alta e să urci la pas, indiferent de starea vremii. Am urcat într‑o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându‑mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate. Greutatea drumului este compensată din plin de frumuseţea peisajului. Foşnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalţă Creatorului, îl însoţeşte participativ pe călător. Pădurea e tainică, misterioasă. Ascunde vietăţi şi secrete. Te protejează, dar te şi expune. Îţi transmite semnale dintre care pe unele nu le ştii interpreta. Pădurea îţi e familiară şi totuşi atât de străină. Urci - şi suflarea ta accelerată se contopeşte cu vântul. Bătăile alerte ale inimii tale se confundă cu sunetele care ies din trunchiul copacilor sau din legănatul crengilor. O pădure nu este niciodată frumoasă. Este sublimă. Când urci spre părintele, nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el şi a preferat să se retragă în mediul artificial al oraşelor şi să locuiască în cutii de chibrituri suprapuse, pe care unii le numesc preţios blocuri sau locuinţe. Ajuns, în sfârşit, în faţa părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într‑adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce‑ţi rezervă viitorul, vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar, dacă ai poposit la el cu dorinţa sinceră de a‑ţi îndrepta viaţa, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, de folos pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simţi din prima clipă dorinţa ta cea bună şi te va sfătui cu toată dragostea sa. Înfăţişarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, e îmbrăcat întotdeauna într‑o haină smerită, care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenţei şi a consumismului: un halat ponosit dă mărturie despre simplitatea şi firescul purtătorului său. În sfârşit, stai în faţa unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porţi, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii şi ale lumescului. Când l‑am văzut prima dată, m‑a marcat chipul său luminos, pe care l‑am regăsit ulterior în fotografiile pe care le‑am studiat îndelung. Mi‑a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam. Stând lângă părintele, am încercat, pândindu‑i mişcările, să‑i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuşi, dar foarte milosârd cu ceilalţi, care respectă la sânge rânduielile vieţii monahale. M‑a mirat adânc simplitatea şi firescul părintelui. Un om fără de vicleşug – a mărturisit despre el cineva care îl văzuse întâiaşi dată. Un om fără de calcul – aş putea adăuga eu. Noi suntem produsul şi victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul eficienţă şi pentru asta trebuie să ne calculăm permanent: resursele, şansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relaţia noastră cu Dumnezeu a devenit, şi ea, tributară calculului. Principiul do ut des – „îţi dau ca să îmi dai” – stăpâneşte, pare‑se, cerul şi pământul. Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îţi spune adevărul despre tine, verde‑n faţă, chiar dacă ştie că, rănit în ego‑ul tău, în amorul tău propriu, s‑ar putea să nu mai treci pe la el niciodată. În faţa părintelui se desprind una câte una măştile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afişarea fariseică a evlaviei dispar, nici nu zici că au fost. Prezenţa părintelui reclamă revenirea în limitele firescului. În prezenţa sfinţiei sale totul se reduce la esenţial. Accidentalul, accesoriul cad într‑un plan secund. Ultima oară când l‑am văzut, l‑am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi‑a pus câteva întrebări, fundamentale pentru buna situare a creştinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soţ, dacă îmi ajut soţia în greutăţile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m‑am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poţi duce cu osârdie la biserică, poţi ţine post, te poţi ruga îndelung, dar dacă nu lupţi cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul, este ca şi cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într‑un picior. Altădată l‑am întrebat cum crede sfinţia sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus şi multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi‑a dat un răspuns care m‑a reaşezat – pentru a câta oară? – în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieţii duhovniceşti, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr faţă de curentul dominant, marcat de domnia cantităţii asupra calităţii. În privinţa postului, părintele sfătuieşte cu acelaşi discernământ şi realism: fiecare trebuie să ţină post după puteri şi după cum îl povăţuieşte duhovnicul. Rugăciunea şi postul sunt mijloace importante pentru devenirea noastră duhovnicească. Esenţială este, însă, dragostea pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de aproapele nostru, care, pe zi ce trece, este aruncat la marginea deznădejdii, mai urgisit, mai părăsit, mai alienat. Dacă nu s‑ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui, aţi putea spune că această povaţă este ca oricare alta. Pelerinul ostenit de atâta drum şi adânc împovărat de grijile zilnice este aşezat de părintele la masă şi servit cu bucatele din care vieţuitorii schitului se hrănesc în mod obişnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului şi alte bunătăţi, pe care Creatorul ni le dăruieşte cu atâta dragoste: cartofi copţi, lapte proaspăt, miere amestecată cu fagure, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. De uimire este faptul că cel care te serveşte este însuşi părintele. În timp ce în faţa mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viaţă şi a vitregiilor pe care le‑a înfruntat. Privesc la mâinile şi la chipul părintelui şi mi se perindă prin faţă: ‑ cele şapte biserici ridicate de el;/ ‑ îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncare lucrătorilor;/ ‑ văd mâinile în sfântul altar ridicând sfântul potir;/ ‑ le văd înălţându‑se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră;/ ‑ le văd nevoindu‑se pentru sufletele celor adormiţi;/ ‑ le văd împărţind mulţime nesfârşită de binecuvântări. Mănânc şi în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoşe, româneşti, dintr‑o limbă străveche – specifică oamenilor din Munţii Buzăului şi ai Vrancei – întâmplări din trecutul îngropat în uitare sau din prezentul efervescent. Gândurile mă poartă înapoi în timp, amintindu‑mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizaţia arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism (prin industrializare şi colectivizare) şi de capitalism (prin descurajarea economiei de subzistenţă). Am în faţa ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societăţii româneşti autentice, caracterizată de un ethos ferm, adânc încrustat în memoria colectivă, în care recunoşti cultura bunului simţ, a bunătăţii şi a ospitalităţii necontrafăcute de interes, deprinderea de a cultiva binele şi de a lupta cu orice înfăţişare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnităţii – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost integrat european, nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat‑o cu desăvârşire. Prin părintele Macarie te întorci la această spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îţi redă puterile sufleteşti. Tării pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul şi rapacitatea semenilor; cu spiritul interesat; cu bunătatea de faţadă care ascunde interesul; cu demonul stăpânirii de oameni; cu egocentrismul idolatru şi pustiitor; cu cultura zgomotului permanent şi a imaginilor deşănţate; cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură; cu civilizaţia timpului comprimat – în care naşterea se confundă cu moartea; cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă; cu exhibiţionismul comportamental, care poartă noi nume: originalitate, spontaneitate. Într‑un cuvânt, cu răul cu care convieţuim în mod paşnic, pe care l‑am cultivat asiduu până a devenit o parte din noi. Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie îţi dăruieşte ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin, pe care fiecare le aşază cu evlavie în cămară şi le foloseşte la nevoie. Pleci însoţit de gândul că părintele a preluat ceva din fiinţa muntelui pe care vieţuieşte: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeaşi dragoste statornică pentru semenii săi. (Ciprian Voicilă)

Ziarul „Opinia” din Buzău: Buzoianul Ciprian Voicilă, o carte despre „sfinții de lângă noi”

Sociolog la Muzeul Țăranului Român, scriitorul buzoian Ciprian Voicilă a publicat recent un nou volum dedicat oamenilor deosebiți pe care i-a întâlnit în perimetrul bisericii. „Sfinții de lângă noi. Portrete. Amintiri. Reflecții”, volum apărut la Editura Areopag din București, cuprinde „exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunși uneori în cei mai «ciudați și necăjiți oameni»”.Autorul însuși afirmă că lucrarea sa „este un exercițiu de admirație față de oamenii remarcabili pe care i-am întâlnit în ultimii ani“. Un capitol din carte este dedicat de buzoian părintelui Macarie Beșliu de la schitul Muntioru din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei. Fost stareț al Mănăstirii de la Poiana Mărului, părintele Macarie este, poate, cel mai important duhovnic al zonei Vrancea, de numele său legându-se protestele din 2010 ale credincioșilor care au ­ma­nifestat în fața Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei. Supranumit „al doilea Vasile de la Poiana Mărului”, părintele Macarie Beșliu trăiește în schitul de la Muntioru, unde a fost exilat în urmă cu patru ani de la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a slujit aproape două decenii. „ Am urcat într-o iarnă, cu senzația acută că drumul până la schit devenise infinit și că nu voi mai ajunge niciodată la destinație. Totul în jur era dalb, înghețat, de o frumusețe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându-mă după sârma de telegraf și având ca reper terestru o potecă creată de pașii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârșire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alți creștini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile și mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la șold și un vifor ca în stepele rusești mătura totul în cale, în rotocoale spiralate“, scrie Ciprian Voicilă în cartea sa. Cât despre întâlnirea cu părintele Macarie, sociologul scrie: „Când l-am văzut prima dată, m-a marcat chipul său luminos, pe care l-am regăsit ulterior în fotografiile pe care le-am studiat îndelung. Mi-a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar și de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netă­găduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să își semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam“. Alte capitole ale cărții sunt dedicate lui Părintele Justin Pârvu, Cuviosul G. cel nebun pentru Hristos, CEDRY2K - poetul străzii, Părintele Nicanor Lemne etc. (Cristian Ionescu)

Ziarul „Monitorul de Vrancea” reproduce capitolul despre Parintele Macarie de la Schitul Muntioru

Violeta Ciobotaru Balion: Ciprian Voicilă, scriitor şi sociolog la Muzeul Țăranului Român, îi dedică un capitol părintelui Macarie Beșliu, în cartea sa „Sfinții de lângă noi. Portrete. Amintiri. Reflecții”. Volumul apărut la Editura Areopag din Bucureşti cuprinde „exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunşi uneori în cei mai «ciudaţi şi necăjiţi oameni»”, după cum arată Maica Ecaterina Fermo în Cuvântul Înainte al cărţii. Autorul însuşi afirmă că lucrarea sa „este un exerciţiu de admiraţie faţă de oamenii remarcabili pe care i-am întâlnit în ultimii ani“. Printre aceşti oameni remarcabili se numără şi părintele Macarie Beşliu de la Schitul Muntioru. „Am urcat într-o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându-mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate“, scrie Ciprian Voicilă. Cât despre întâlnirea cu părintele Macarie, sociologul scrie: „Când l-am văzut prima dată, m-a marcat chipul său luminos, pe care l-am regăsit ulterior în fotografiile pe care le-am studiat îndelung. Mi-a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam“. Citiți continuarea aici.

În curs de apariție la Editura Areopag: Ciprian Voicilă - „Sfinții de lângă noi”. Capitolul „Părintele Macarie sau reînvățarea firescului”

Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduşi de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferinţe de tot felul, divorţuri, boli letale, infertilitate, nesiguranţa unui serviciu sau a zilei de mâine, neînţelegeri casnice... Înainte de a‑l vedea pe părintele în carne şi oase, fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlneşte, prin intermediul imaginaţiei proprii, cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut şansa să îl întâlnească în realitate. Creştinul râvnitor să‑l cunoască află, mai înainte de toate, că prin rugăciunile părintelui unii oameni L‑au întâlnit pe Dumnezeu, alţii s‑au vindecat de boli fără de leac sau că în casa celor învrăjbiţi s‑au întors pacea şi bucuria Duhului Sfânt. Înţelege că părintele are puterea să te facă să întrevezi aurora zilei de mâine, prin negura grijilor şi necazurilor care îţi întunecă privirea. Aşa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, părinte care poartă în special pecetea harismei înainte‑vederii, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o, naşte în sufletul pelerinului teama de a nu‑i fi citit („scanat”) sufletul cu întregul lui complex de patimi colcăitoare şi nevolnicii. În faţa „pericolului” iminent, reacţiile sunt variate, ca şi oamenii. Unii, familiarizaţi cu vieţile sfinţilor, se pregătesc de întâlnire ţinând post şi rugându‑se cu osârdie. Credinţa lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul de la Dumnezeu. Nevoinţa la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca şi platoul muntos pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeieşti, Schitul Muntioru, situat pe la 1200‑1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societăţii de consum, şi alta e să urci la pas, indiferent de starea vremii. Am urcat într‑o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându‑mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate. Greutatea drumului este compensată din plin de frumuseţea peisajului. Foşnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalţă Creatorului, îl însoţeşte participativ pe călător. Pădurea e tainică, misterioasă. Ascunde vietăţi şi secrete. Te protejează, dar te şi expune. Îţi transmite semnale dintre care pe unele nu le ştii interpreta. Pădurea îţi e familiară şi totuşi atât de străină. Urci - şi suflarea ta accelerată se contopeşte cu vântul. Bătăile alerte ale inimii tale se confundă cu sunetele care ies din trunchiul copacilor sau din legănatul crengilor. O pădure nu este niciodată frumoasă. Este sublimă. Când urci spre părintele, nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el şi a preferat să se retragă în mediul artificial al oraşelor şi să locuiască în cutii de chibrituri suprapuse, pe care unii le numesc preţios blocuri sau locuinţe. Ajuns, în sfârşit, în faţa părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într‑adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce‑ţi rezervă viitorul, vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar, dacă ai poposit la el cu dorinţa sinceră de a‑ţi îndrepta viaţa, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, de folos pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simţi din prima clipă dorinţa ta cea bună şi te va sfătui cu toată dragostea sa. Înfăţişarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, e îmbrăcat întotdeauna într‑o haină smerită, care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenţei şi a consumismului: un halat ponosit dă mărturie despre simplitatea şi firescul purtătorului său. În sfârşit, stai în faţa unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porţi, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii şi ale lumescului. Când l‑am văzut prima dată, m‑a marcat chipul său luminos, pe care l‑am regăsit ulterior în fotografiile pe care le‑am studiat îndelung. Mi‑a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam. Stând lângă părintele, am încercat, pândindu‑i mişcările, să‑i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuşi, dar foarte milosârd cu ceilalţi, care respectă la sânge rânduielile vieţii monahale. M‑a mirat adânc simplitatea şi firescul părintelui. Un om fără de vicleşug – a mărturisit despre el cineva care îl văzuse întâiaşi dată. Un om fără de calcul – aş putea adăuga eu. Noi suntem produsul şi victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul eficienţă şi pentru asta trebuie să ne calculăm permanent: resursele, şansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relaţia noastră cu Dumnezeu a devenit, şi ea, tributară calculului. Principiul do ut des – „îţi dau ca să îmi dai” – stăpâneşte, pare‑se, cerul şi pământul. Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îţi spune adevărul despre tine, verde‑n faţă, chiar dacă ştie că, rănit în ego‑ul tău, în amorul tău propriu, s‑ar putea să nu mai treci pe la el niciodată. În faţa părintelui se desprind una câte una măştile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afişarea fariseică a evlaviei dispar, nici nu zici că au fost. Prezenţa părintelui reclamă revenirea în limitele firescului. În prezenţa sfinţiei sale totul se reduce la esenţial. Accidentalul, accesoriul cad într‑un plan secund. Ultima oară când l‑am văzut, l‑am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi‑a pus câteva întrebări, fundamentale pentru buna situare a creştinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soţ, dacă îmi ajut soţia în greutăţile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m‑am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poţi duce cu osârdie la biserică, poţi ţine post, te poţi ruga îndelung, dar dacă nu lupţi cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul, este ca şi cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într‑un picior. Altădată l‑am întrebat cum crede sfinţia sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus şi multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi‑a dat un răspuns care m‑a reaşezat – pentru a câta oară? – în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieţii duhovniceşti, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr faţă de curentul dominant, marcat de domnia cantităţii asupra calităţii. În privinţa postului, părintele sfătuieşte cu acelaşi discernământ şi realism: fiecare trebuie să ţină post după puteri şi după cum îl povăţuieşte duhovnicul. Rugăciunea şi postul sunt mijloace importante pentru devenirea noastră duhovnicească. Esenţială este, însă, dragostea pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de aproapele nostru, care, pe zi ce trece, este aruncat la marginea deznădejdii, mai urgisit, mai părăsit, mai alienat. Dacă nu s‑ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui, aţi putea spune că această povaţă este ca oricare alta. Pelerinul ostenit de atâta drum şi adânc împovărat de grijile zilnice este aşezat de părintele la masă şi servit cu bucatele din care vieţuitorii schitului se hrănesc în mod obişnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului şi alte bunătăţi, pe care Creatorul ni le dăruieşte cu atâta dragoste: cartofi copţi, lapte proaspăt, miere amestecată cu fagure, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. De uimire este faptul că cel care te serveşte este însuşi părintele. În timp ce în faţa mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viaţă şi a vitregiilor pe care le‑a înfruntat. Privesc la mâinile şi la chipul părintelui şi mi se perindă prin faţă: ‑ cele şapte biserici ridicate de el; ‑ îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncare lucrătorilor; ‑ văd mâinile în sfântul altar ridicând sfântul potir; ‑ le văd înălţându‑se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră; ‑ le văd nevoindu‑se pentru sufletele celor adormiţi; ‑ le văd împărţind mulţime nesfârşită de binecuvântări. Mănânc şi în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoşe, româneşti, dintr‑o limbă străveche – specifică oamenilor din Munţii Buzăului şi ai Vrancei – întâmplări din trecutul îngropat în uitare sau din prezentul efervescent. Gândurile mă poartă înapoi în timp, amintindu‑mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizaţia arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism (prin industrializare şi colectivizare) şi de capitalism (prin descurajarea economiei de subzistenţă). Am în faţa ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societăţii româneşti autentice, caracterizată de un ethos ferm, adânc încrustat în memoria colectivă, în care recunoşti cultura bunului simţ, a bunătăţii şi a ospitalităţii necontrafăcute de interes, deprinderea de a cultiva binele şi de a lupta cu orice înfăţişare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnităţii – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost integrat european, nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat‑o cu desăvârşire. Prin părintele Macarie te întorci la această spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îţi redă puterile sufleteşti. Tării pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul şi rapacitatea semenilor; cu spiritul interesat; cu bunătatea de faţadă care ascunde interesul; cu demonul stăpânirii de oameni; cu egocentrismul idolatru şi pustiitor; cu cultura zgomotului permanent şi a imaginilor deşănţate; cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură; cu civilizaţia timpului comprimat – în care naşterea se confundă cu moartea; cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă; cu exhibiţionismul comportamental, care poartă noi nume: originalitate, spontaneitate. Într‑un cuvânt, cu răul cu care convieţuim în mod paşnic, pe care l‑am cultivat asiduu până a devenit o parte din noi. Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie îţi dăruieşte ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin, pe care fiecare le aşază cu evlavie în cămară şi le foloseşte la nevoie. Pleci însoţit de gândul că părintele a preluat ceva din fiinţa muntelui pe care vieţuieşte: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeaşi dragoste statornică pentru semenii săi. (Ciprian Voicilă)

O noua aparitie la Editura Areopag: Ciprian Voicila - „Despre Parintele Macarie”. O marturie extraordinara: Nicoleta Dobrescu - „Mare este Dumnezeu!”

Cartea se gaseste la Libraria Sophia. Îl cunosc pe părintele Macarie cam din 2001. În 2001, când am avut o criză de spasmofilie, am căzut în casă, era să mor. Mi s-au umflat mâinile, picioarele... Am fost internată o noapte la Spitalul de Urgență în București. Am stat până dimineața. Mi-au spus medicii că m-au despărțit 3 minute de moarte. Eu mai am doi copii mari. Camelia avea 8 ani, Dănuț avea 3 ani. Mi-am revenit, dar aveam probleme mari. Îmi era frică să rămân singură în casă, să merg pe stradă singură. Am mers prima dată la părintele Macarie, la Poiana Mărului, cu soțul, cu mașina. Mi-a spus că nu am absolut nicio problemă de sănătate, că păcatele mele au provocat criza aceea și că eu trebuie să mă țin mai aproape de Dumnezeu. Mergeam des la părintele. Însă după ce a trecut criza, știți cum e, nu m-am mai ținut aproape de Dumnezeu. În 2004 soțul meu a avut o problemă de sănătate, a fost diagnosticat cu meningită, dar până la urmă diagnosticul s-a dovedit fals. În acea perioadă soțul s-a lăsat de fumat, era în postul Paștelui. Atunci eu am început să merg regulat la sfânta biserică, nu lipseam de la nicio Sfântă Liturghie. Așa m-a învățat părintele: „cum te speli dimineața pe ochi, așa să mergi și duminica la Sfânta Liturghie să te speli de păcate”. Mi-a spus, „ia du-te tu la Iași, că acolo o să vină ceva sfânt”. Și în 2004 a sosit la Iași o părticică din lemnul Sfintei Cruci. Mergând regulat la biserică am început să îl cunosc mai bine pe Dumnezeu. Părintele a fost cumva oglinda în care se reflecta Dumnezeu. La Iași m-am dus singură, cu trenul. Am plecat cu trenul la 1 noaptea. Acolo, când m-am apropiat de moaștele Cuvioasei Parascheva, m-a izbit un miros puternic de tămâie și busuioc. M-am luat după rândul de lume, eram pentru prima dată în Iași. Am stat 13 ore la rând până am ajuns la Cuvioasa. Tot în 2006 părintele Macarie mi-a spus să merg la Iași că va veni un sfânt. Să mă duc la Iași și să îi fac o promisiune sfântului. În 2006 am fost diagnosticată cu cancer. Când stăteam la rând la Spitalul Cantacuzino ca să îmi iau rezultatele analizelor, l-am sunat pe părintele Milea, duhovnicul meu. Era o zi de vineri, nu mâncasem nimic, nu băusem nimic. M-a sunat la ora unu fără zece părintele Milea și mi-a spus să stau liniștită că nu am absolut nimic, dar să mă gândesc să mai fac copii. M-am liniștit ca prin minune. Așteptam să iasă doctorița să-mi dea rezultatele analizelor. A ieșit în sfârșit și mi-a spus că nu am absolut nimic. Revin la al doilea pelerinaj din 2006, la moaștele Sfintei Parascheva. Am plecat ca de obicei, singură. De data asta am stat 40 de ore la rând. Când mergeam pe lângă gardul catedralei mă bătea gândul să renunț. Aveam picioarele umflate. Însă mi-au răsunat în urechi cuvintele părintelui Milea, care mă îndemna să mai fac un copil, și cuvintele părintelui Macarie, care mă sfătuise să îi promit sfântului ale cărui moaște ajunseseră la Iași - este vorba despre Sfântul Nectarie din Eghina - că dacă o să nasc o să îi dau copilului numele de Nectarie. M-am rugat la Dumnezeu să îmi dea putere să rezist atâtea ore la rând, m-am închinat, ba chiar am mers pe jos, înapoi până la gară. Am ajuns acasă. Am rămas însărcinată. Rămâneam însărcinată, dar pierdeam sarcina. L-am întrebat pe părintele Macarie ce să fac și mi-a spus să am răbdare, să îmi duc această cruce și să mă rog mai mult. Prin 2006 am început să merg zilnic la vecernie. Cum ieșeam de la serviciu acolo mă duceam. Am pierdut 3 sarcini dar nu m-am descurajat. La un moment dat, duhovnicul meu, părintele Milea mi-a spus: „ia să mergi tu acum la părintele Macarie, să îți dea binecuvântare pentru a rămâne însărcinată”. Am urcat la părintele Macarie. Ajunsese de curând la Schitul Muntioru. Părintele Macarie ne aștepta în fața chiliei. Ne-a arătat tot ce construise la Muntioru. Când să plecăm, mi-a pus mie o mână pe cap, iar cealaltă i-a pus-o soțului pe cap și ne-a spus: „ne rugăm ca aceștia să trăiască, Nectaria și Nicoleta să se numească”. Nici prin cap nu-mi trecea că o să fac doi copii. Am rămas însărcinată. Nicoleta a fost concepută prima, Nectaria la două săptămâni după ea – ne-au spus doctorii. La o lună după ce am rămas însărcinată am avut o scurgere. Medicii nu mi-au dat nicio șansă să țin sarcina pentru că Nectaria se dezvoltase pe col. Dar când am ajuns la Spitalul Cantacuzino mi-au spus că totul e bine. Sora mea m-a dus la doctorița Dima Anne-Marie. Doamna doctor a vrut să mă paseze la un coleg de-al ei. Mi-a spus că sarcina e în regulă. Când am ajuns acasă l-am sunat pe părintele Macarie, care mi-a spus: „doctorița aceea este îngerul tău păzitor, să nu pleci cumva de la ea”. Până la 7 luni am stat internată la Cantacuzino, în salonul 7. Trei luni am zăcut acolo. Vorbeam cu părintele Macarie și îmi spunea să stau liniștită că la 7 luni o să le nasc. Exact asta s-a și întâmplat. Am născut la 7 luni, asistată de doctorița Anne-Marie. Când să le punem numele fetițelor, copiii mei mai mari mi-au spus că Nectaria nu ar fi un nume așa frumos. Am zis să ne mai gândim. Le-am născut pe data de 20 decembrie, la ora zece fără un sfert. Prima a ieșit Nectaria, apoi Nicoleta. Soțul a plecat de la spital acasă. Nectaria a făcut hemoragie, nu îi mai dădeau șanse de supraviețuire. L-am sunat pe părintele Macarie. M-a întrebat: „ce ți-am spus eu ție să faci? De ce nu ai făcut ascultare?” Se referea la faptul că nu îi pusesem primei fetițe numele Nectaria, așa cum îi promisesem sfântului, când mă închinasem la moaștele sale aduse la Iași. A doua zi după convorbirea cu părintele, dimineața, i-am pus primei fetițe numele Nectaria. Nectaria a stat o săptămână la terapie și și-a revenit. În septembrie 2011, m-am dus la părintele Macarie să le dea binecuvântare fetițelor. Când le-a văzut, părintelui i s-a luminat chipul și a spus: „Mare este Dumnezeu!” (Nicoleta Dobrescu, Buzău)

Ieromonah Hrisostom Manolescu: Părintele Macarie de la Muntioru, omul lui Dumnezeu

Pe părintele Macarie l-am vizitat în primăvara trecută. Împreună cu un grup de prieteni am pornit la drum pe o vreme cernită, posomorâtă, cerul plumburiu slobozind peste noi fulgi mari de zăpada. Urcuşul râpos, pantele abrupte ne-au stors de puteri, până când după lungi şi anevoioase şerpuiri prin nămeţii prăpăstioşi am ajuns la destinaţie. Sus în muntele cu nume de basm, Muntioru, l-am aflat pe Bătrânul înbunătăţit aşezat într-un loc de un pitoresc ancestral, departe, la marginea lumii. De cum l-am văzut mi-a mers la inimă. Ne-a întâmpinat de parcă ne aştepta, punându-ne la masă, în timp ce se adresa tuturor glumind călduros ca şi cu nişte vechi cunoştinţe. De mult timp tânjeam după un astfel de om: simplu, direct, fără vicleşug, un om care să vorbească pe limba inimii. Mare mi-a fost bucuria întâlnirii cu părintele Macarie, o lecţie pentru toată viaţa, adevărată revelaţie. Ajunsesem aproape la credinţa că astfel de oameni nu mai există. Că, odată cu plecarea la Domnul a părinţilor Paisie Olaru, Cleopa, Nicodim de la Tarcău, stirpea lor a dispărut din neamul românesc. Fireşte, în neamul nostru au existat şi alţi părinţi sporiţi, însă datorită vitregiilor pe unii vremurile i-au transformat sufleteşte, pecetluindu-le destinul. Părintele Macarie parcă nu a fost atins de acea hârşeală a bătrâneţii, în care nevinovăţia se împleteşte abil cu diplomaţia – veritabilă şcoală a supravieţuirii până şi în mănăstiri – frecventă îndeosebi la bătrânii trecuţi prin focurile reeducării comuniste concentraţionare. Părintele Macarie nu-şi deliberează electoral gesturile, evaluându-şi negustoreşte interlocutorul printr-un discurs propagandist conceput să producă efecte emoţionale sau manageriale concretizate în pomelnice sau popularitate crescută. Nu luptă cu vreun „sistem” politic sau bisericesc, nu caută adepţi pentru promovarea vreunor idei măreţe, nu se implică în dispute sociale ori religioase de niciun fel. Dacă în preocupările sale ar fi intrat astfel de activităţi, părintele Macarie ar fi beneficiat de o mare faimă în popor, însă ar fi fost mai mult „activist” şi mai puţin om duhovnicesc. Ori părintele şi prin aceasta e „altceva” deosebindu-se de nume sonore ale monahismului românesc contemporan şi nu numai. M-a impresionat foarte mult naturaleţea lui, lipsa preţiozităţii, a politeţii interesate, calculate. Duhul lumesc protocolar îi este cu totul străin, lăsând loc dragostei duhovniceşti autentice, lipsită de formalism, dragoste care te biruie din prima clipă în care îl vezi. La părintele Macarie am văzut acea spontaneitate duhovnicească în care Dumnezeu lucrează nestingherit de intenţii şi planuri omeneşti, lăsându-se călăuzit nu de voia sa ci de voia lui Dumnezeu, căruia i se supune cu toată increderea, cu inimă de copil. Părintele Macarie este atipic vremii noastre, asemănându-se întrucâtva părinţilor din Pateric sau celor din Rusia secolului XVIII. Vioiciunea limbajului pitoresc aminteşte de Sfântul Ambrozie de la Optina. Curajul, fermitatea şi îndrăzneala aparent smintitoare cu care înfruntă problemele vieţii, felul său „abrupt” de a rosti adevărul trimite cu gândul la Sfântul Leonid al Optinei. Psihologic şi duhovniceşte, părintele Macarie reprezimtă chipul pierdut al umantăţii, chipul nemincinos al adevărului, chip al dragostei care te îmbrăţişează aşa cum eşti cu lipsuri şi slăbiciuni, cu dureri, patimi şi păcate. Întrucât nu cugetă inalt despre sine şi om părintele Macarie pare a fi mai mult un părinte al celor căzuţi, al păcătoşilor, decât al creştinilor mulţumiţi de măsurile proprii sau al intelectualilor. Pentru aceea nici nu a dobândit încă nume de „avvă” în societatea românească, fie ea şi creştină, atât de iubitoare de idoli confirmaţi oficial. Părintele Macarie nu este „mare” că vindecă de boli, prooroceşte, face minuni. Nu scrie cărţi sau articole; nu ţine predici zguduitoare nici conferinţe, nu apare în ziare ori la televizor. Nu este lider al vreunor proiecte social –filantropice putând fi revendicat ca „brand” de partide şi grupări bisericeşti supercorecte. Precum oarecând Cuviosul Paisie de la Sihla sau Calinic de la Lainici, părintele Macarie este un om al inimii, al sufletului, al durerii. Nu este un panaceu universal preocupat de nevoile sociale, contemporane, ci un medicament al vindecării dufleteşti, un leac uitat al bolilor lăuntrice, personale. Cine îl întâlneşte pe părintele Macarie învaţă multe despre sine şi despre om. Simte duhovniceşte proporţia în care s-a prăbuşit umanitatea, contrastul dintre omul căzut şi omul îndumnezeit. Vrei să vezi cum arată, cum se poartă un om modest, smerit, nefăţarnic? Vezi cum merge, cum e îmbrăcat, cum vorbeşte părintele Macarie. Nimic studiat, exersat, regizat în comportamentul acestui om. Nimic ostentativ, forţat, exagerat. Vrei să te încredinţezi de mila lui Dumnezeu pentru făpturile omeneşti neputincioase, chinuite, umilite? Vorbeşte cu Macarie. Vrei să simţi practic cum iubeşte şi iartă Dumnezeu pe păcătoşi? Caută-l pe bătrânul de pe muntele Muntioru. Adesea oamenii simpli se feresc de preoţi şi călugări ocolindu-i cu străşnicie, socotindu-i rigizi, legişti, neînţelegători faţă de slăbiciunile şi patimile omeneşti. În contrast, când află în vreun loc tăinuit un preot blând, liniştit, iubitor de oameni, un om care - lipsit de pretenţii şi interese personale - se apleacă cu durere asupra frământărilor omeneşti, aceştia se predau cu totul în mâinile lui, urmându-l până la moarte. Un astfel de om-mărturie a ceea ce însemna odinioară păstorul duhovnicesc, omul îndumnezeit este şi părintele Macarie. Defăimat, hulit, prigonit, părintele s-a „copt” duhovniceşte în cuptorul suferinţelor, dobândind lăuntric chipul lui Hristos. Din durerile proprii a luat puterea de a tămădui sufletele îndurerate, răbdarea de a mângâia pe cei greu încercaţi, deznădăjduiţi. O confirmă istorisirile celor care cercetându-l s-au bucurat de sfaturile sale, de înţelepciunea şi dragostea sa. Personalitatea bătrânului, aşa cum spuneam, e complexa. Deşi te iubeşte, încălzindu-ţi inima cu dragostea sa, vorbele părintelui Macarie, aspre, repezite, nemeşteşugite te „trântesc” la pământ dezmeticindu-te, golindu-te de virtuţi închipuite. Trufia subţire, ascunsă în bunele maniere, este biciuită nemilos de „brutalul” Macarie. Visarea, sentimentalismul, moralismul şi autosuficienţa sunt duşmanii de moarte ai părintelui, care printr-un soi de nebunie în Hristos, „personalizată” le face de râs în chip firesc. Hâtru, pus pe şotii, bătrânul te suceşte în fel şi chip, punându-te nemilos in faţa propriilor dileme lăuntrice, pregustând mucalit năuceala în care ai intrat fără voie. Închipuirea că vei întâlni un bătrânel molatec, cuviincios, plin de curtoazie, lasă loc surprizei: te afli în faţa unui călugăr autentic, care nu dă doi bani pe prestanţă şi onorabilitate, cam „într-o ureche”, vesel şi sprinten ca un titirez... Un monah cum nu prea întâlneşti în mănăstirile strivite de politeţea lumească. Părintele nu e o personalitate cu cine ştie ce veleităţi intelectuale aparte, un trimis al Cerului care să ofere soluţii nemaiauzite umanităţii aflate în derivă. Sfaturile bătrânului se înscriu în firesc, limbajul comun al conversaţiilor duhovniceşti de la suflet la suflet frizând banalul, platitudinea. Însă îndărătul cuvintelor familiare, mocneşte un „ceva” tainic, nepătruns, care dă „greutate” conversaţiei, slobozind-o de chingile omenescului. Deşi pentru moment eşti amăgit de iluzia că ai în faţă doar un bătrânel simplu şi nevinovat, mai apoi amintindu-ţi de acest om, ceva îţi zgândără inima nesătulă, hulpavă de mai mult, dându-ţi ghies să te împărtăşeşti din harul său tot mai des. Faptul că oameni de o asemenea înălţime duhovnicească rămân în mare parte necunoscuţi lumii de astăzi, întrucât nu sunt „la modă” adesea mă întristează. Însă există şi o parte bună aici: anonimatul îi păzeşte de trufia popularităţii mediatice şi de vătămarea lăuntrică a liniştirii duhovniceşti în Hristos, primejdii adesea ignorate în monahismul contemporan. Astfel prin rânduiala lui Dumnezeu marii trăitori anonimi sunt descoperiţi îndeosebi de creştinii cu adevărat însetaţi duhovniceşte, căutaţi nu pentru faimă ci pentru dragostea de care dau dovadă. Dragoste care schimbă vieţi, pregătindu-le pentru veşnicie... (Ieromonah Hrisostom Manolescu)

Ciprian Voicilă: Părintele Macarie sau reînvățarea firescului

Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduși de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferințe de tot felul, divorțuri, boli letale, infertilitate, nesiguranța unui serviciu sau a zilei de mâine, neînțeleri casnice... Înainte de a-l vedea pepărintele în carne și oase fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlnește prin intermediul imaginarului cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut șansa să îl întâlnească în realitate. Prin rugăciunile părintelui unii oameni l-au întâlnit pe Dumnezeu. Prin rugăciunile părintelui unii oameni s-au izbăvit de ceasul primejdiei. Prin rugăciunile părintelui pacea Duhului Sfânt s-a reîntors în casele creștinilor. Prin rugăciunile părintelui demonul deznădejdii a pierit de la fața celor care încetaseră să mai creadă în milostivirea lui Dumnezeu. Așa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, care poartă în special pecetea darului pe care l-a primit de la Dumnezeu de a pătrunde în adâncul inimii omului, naște în sufletul pelerinului teama de a nu-i fi citit, „scanat” sufletul, cu întregul lui complex de patimi colcăitoare. În fața „pericolului”iminent reacțiile sunt variate, ca și oamenii. Unii, familiarizați cu viețile sfinților, se pregătesc de întâlnire ținând post și rugându-se sârguincios. Credința lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul lui Dumnezeu. Nevoința la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca și platoul pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeiești, Schitul Muntioru - situat pe la 1200-1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societății de consum, și alta e să urci la pas, indiferent la starea vremii. Am urcat într-o iarnă, cu senzația acută că drumul până la schit a devenit infinit și că nu voi mai ajunge niciodată la destinație. Totul în jur era alb, înghețat, de o frumusețe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându-mă după sârma de telegraf și având ca reper terestru o potecă creată de pașii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârșire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alți creștini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile și mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe platou, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la șold și un vifor ca în stepele rusești mătura totul în cale, în mișcări spiralate. Greutatea drumului este compensată din plin de frumusețea sălbatică a peisajului. Foșnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalță Creatorului, îl însoțește participativ pe călător. Când urci spre părintele nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el și a preferat să se retragă în mediul artificial al orașelor și să locuiască în cutii de chibrite, suprapuse, pe care unii le numesc prețios blocuri sau locuințe. Ajuns, în sfârșit, în fața părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într-adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce-ți rezervă viitorul vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar dacă ai ajuns la el cu dorința sinceră de a-ți îndrepta viața, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, necesar pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simți din prima clipă dorința ta cea bună și te va sfătui cu toată dragostea. Înfățișarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, apare îmbrăcat întotdeauna într-o dulamă smerită - care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenței și a consumismului - și care dă mărturie despre simplitatea și firescul purtătorului său. În sfârșit, stai în fața unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porți, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii și ale lumescului. Când l-am văzut prima dată, mi s-a imprimat în suflet chipul său luminos, pe care l-am regăsit ulterior în fotografiile pe care le-am studiat îndelung. Mi-a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar și de părintele Ilarion Argatu. Am citit în acestă asemănare dovada de netăgăduit că oamenii care fac efortul ascetic de a i se asemăna lui Dumnezeu ajung să își semene unii altora prin Iisus Hristos, Adamul cel Nou. Stând lângă părintele, am încercat, pândindu-i mișcările, să-i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuși, dar foarte îngăduitor cu ceilalți, care respectă la sânge rânduielile vieții monahale. M-a uimit simplitatea și firescul părintelui. Un om fără de vicleșug, a spus despre el cineva care îl văzuse pentru prima oară. Un om fără de calcul, aș putea adăuga eu. Noi suntem produsul și victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul Eficiență și pentru asta trebuie să calculăm permanent: resursele, șansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relația noastră cu Dumnezeu a devenit, și ea, tributară calculului. Principiul do ut des - îți dau ca să îmi dai - stăpânește, pare-se, cerul și pământul. Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îți spune adevărul despre tine, verde-n față, chiar dacă știe că, rănit în ego-ul tău, în amorul tău propriu, s-ar putea să nu mai treci pe la el niciodată. În fața părintelui se desprind una câte una măștile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afișarea fariseică a evlaviei dispar nici nu zici că au fost. Simpla prezență a părintelui reclamă revenirea în limitele firescului. În prezența sfinției sale totul se reduce la esențial. Accidentalul, accesoriul cad într-un plan secund. Ultima oară când l-am văzut, l-am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi-a pus câteva întrebări, esențiale pentru buna situare a creștinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soț, dacă îmi ajut soția în greutățile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m-am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poți duce cu osârdie la biserică, poți ține post, te poți ruga îndelung, dar dacă nu lupți cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul este ca și cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într-un picior. Sfatul părintelui consonează cu învățăturile Sfinților Părinți din vechime. Citim la Sfântul Antonie cel Mare: „Sfânt se numește omul curățit de patimi și de păcate. De aceea cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om”. Altădată l-am întrebat cum crede sfinția sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus și de multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi-a dat un răspuns care m-a reașezat, pentru a câta oară?, în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieții duhovnicești, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr față de curentul dominant, marcat de domnia cantității asupra calității. În privința postului, părintele sfătuiește cu același discernământ și realism: fiecare trebuie să țină post după puteri și după cum îl povățuiește duhovnicul. Rugăciunea și postul sunt mijloace importante pentru evoluția noastră duhovnicească. Esențială este, însă, dragostea pe care o avem față de Dumnezeu, dar și față de aproapele nostru, care pe zi ce trece este mai oprimat, mai părăsit, mai alienat, aruncat la limita deznădejdii. Acest sfat, ați putea spune, este ca oricare altul. Și ați avea dreptate dacă nu s-ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui. Pelerinul ostenit de atâta drum și adânc împovărat de consecințele faptului de a fi în lume este așezat de părintele la masă și servit cu bucatele din care viețuitorii schitului se hrănesc în mod obișnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului, pe care Creatorul ni le oferă cu atâta dragoste în dar: cartofi copți, miere amestecată cu fagure, lapte proaspăt, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. Mirobolant este faptul că cel care te servește este însuși părintele. În timp ce în fața mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viață și a vitregiilor pe care le-a înfruntat. Privesc la mâinile părintelui și mi se perindă prin față: cele 7 biserici ridicate de el; îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncarea lucrătorilor; le văd în Sfântul Altar ridicând Sfântul Potir; le văd nevoindu-se pentru sufletele celor adormiți; le văd înălțându-se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră; le văd împărțind mulțime nesfârșită de binecuvântări. Mănânc și în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoșe, românești, dintr-o limbă uitată, specifică oamenilor din Munții Buzăului și ai Vrancei, întâmplări din trecutul îngropat sau din prezentul efervescent. Gândurile mă întorc în timp, amintindu-mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizația arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism - prin industrializare și colectivizare - și de capitalism - prin descurajarea economiei de subzistență. Am în fața ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societății românești de altădată, caracterizată de un ethos ferm, adânc săpat în memoria colectivă, în care recunoști cultura bunului simț, a bunătății și ospitalității necontrafăcute, deprinderea de a cultiva binele și de a lupta cu orice înfățișare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnității – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost intergrat european nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat-o cu desăvârșire. Prin părintele Macarie te întorci la acestă spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îți reface pe de-a-ntregul puterile sufletești. Puteri pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul și rapacitatea semenilor, cu spiritul interesat, cu bunătatea de fațadă care ascunde interesul, cu demonul stăpânirii de oameni, cu egocentrismul idolatru și pustiitor, cu cultura zgomotului permanent și a imaginilor freudiene, atotprezente, cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură, cu civilizația timpului comprimat– în care nașterea se confundă cu moartea, cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă, cu exhibiționismul comportamental care poartă noi nume: Originalitate, Spontaneitate, într-un cuvânt – cu răul alături de care conviețuim în mod pașnic, cu răul pe care l-am cultivat asiduu, până a devenit o parte din noi. Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie își dăruiește ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin sau de țuică, pe care fiecare le așază cu evlavie în cămară și le folosește la nevoie. Pleci însoțit de gândul că părintele a preluat ceva din ființa muntelui pe care viețuiește: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeași dragoste statornică pentru semenii săi. Capitol din cartea Întâlniri cu oameni de basm, în curs de apariție.

Interviu cu Părintele Macarie Beșliu: „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți!”, de Laura Breană și Aurel Șelaru

Singurul loc de unde vine adevărata putere a omului este pacea sufletului iar mulți, foarte mulți oameni care au rătăcit-o, încercați de greutăți, necazuri și dureri în lupta pentru existență s-au îndreptat, de-a lungul anilor, către singurul om de pe acest pământ care aveau credința că îi va putea ajuta: părintele Macarie. Oricine l-a întâlnit, oricine a stat de vorbă cu el a simțit că fiecare clipă petrecută cu el este specială. Oricine i-a cerut sfatul sau îndrumarea a înțeles, într-un fel sau altul, că puterea de a înlătura greutăţile şi de a merge înainte o găsim în noi înşine, chiar când totul în jur pare a ne fi ostil... Că orice om cu suflet credincios dobândește și pace sufletească. Că nimeni nu e singur în necazurile lui atâta timp cât îl poartă-n inimă pe Dumnezeu... Spre părintele Macarie s-au îndreptat tineri și vârstnici, bogați și săraci, oameni sănătoși sau bolnavi trupește ori sufletește, oameni care nu reușeau să mai găsească singuri calea spre liniștea interioară. Oameni disperați, deznădăjduiți, care nu mai puteau separa răul de bine, urâtul de frumos, credința de necredință... Oameni care au plecat apoi către case cu lumină și liniște în suflete, știind cum și unde să caute binele... Unora le e frică de părintele Macarie, fiind bine-știut faptul că din câteva priviri, acesta „te citește”. Despre simplitatea și adevărul profund al spuselor lui s-a dus buhul, creștinii îndreptându-se către el din orice colț al județului, al țării și nu numai... Când a fost izgonit de la Mănăstirea „Poiana Mărului”, clădindu-și, în vârful muntelui Muntioru din Vintileasca, Schitul „Muntioru”, oamenii l-au urmat. Mulți, tot mai mulți... Din ce în ce mai mulți! Este respectat, admirat, iubit, chiar venerat! Și noi, ca și atâtea alte mii de oameni înaintea noastră, am vorbit, deunăzi, cu bunul părinte Macarie. Acolo, în cămăruța lui modestă din Schitul Muntioru din Vintileasca, ridicat de el însuși departe de toate răutățile lumii, ne-a împărtășit câteva dintre convingerile sale. Reporter: Ce înseamnă sărbătoarea de astăzi (Schimbarea la Față - n.r.) și ce ar trebuie ea să însemne, practic, pentru oameni? Preotul Macarie: Sărbătoarea de astăzi este cel mai mare praznic pentru oameni, pentru noi, credincioșii. Este o schimbare din tulburările, din răul pe care îl avem asupra noastră, în bine, și să îi mulțumim lui Dumnezeu că are puterea de a ne schimba și a face lucruri plăcute lui. Toți care vin la acest praznic și pleacă de aici, spun că pornesc la drum ușurați și mulțumind lui Dumnezeu că i-a scăpat de răutatea ce o aveau în familie, răutatea ce o aveau în sufletul lor. Se luminează și devin adevărați credincioși. Rep: Ce credeți că înseamnă adevărata dragoste față de om? Este darul cel mai de preț pe care îl poate avea cineva? PM: Adevărat este că Dumnezu a spus să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iubirea pentru aproapele tău este cel mai mare dar, a iubi pe cel drag, dar și pe cel care vrea să îți facă rău să îl iubești. Rep: Oamenii suferă din diverse motive, de boli, de traume sufletești. Cum se pot ei împăca cu suferința, ca să poată să meargă înainte? PM: Orice om are și suferință trupească și sufletească, dar se poate tămădui numai prin ascultare, post, rugăciune. Întotdeauna să aibă un duhovnic bun care să le dea sfaturi după boala și suferința pe care o are fiecare în parte. Rep: Atunci când suferința este mare, sunt oameni care se întorc cu spatele la Dumnezeu... PM: Da, sunt oameni care se întorc cu spatele la Dumnezeu, dar să știți că la o adică, atunci când au un mare necaz sau chiar în ceasul morții, strigă și ei la Dumnezeu să îi ușureze durerile pe care le are, indiferent de cine este. Rep: Părinte, suntem pe acoperișul Vrancei, suntem în inima munților străbuni. Ce îi atrage pe oameni de vin aici, sus, la mănăstire? PM: Aici, omul de rând, pelerinul își găsește liniștea sufletească și trupească. Simt ei că aici găsesc pacea interioară, liniște și mântuirea lui Dumnezeu. Rep: Este, părinte, locul acesta binecuvântat de Dumnezeu? PM: Da, dacă nu era era binecuvântat de Dumnezeu nu se făcea această mănăstire, această, așa cum îi zic vrâncenii, Cetate a lui Ștefan cel Mare. Rep: Cum ați pornit la construirea acesti mănăstiri? PM: La zidirea acestei mănăstiri am plecat cu curaj, dar gândul meu a fost că Dumnezeu cerându-i ceva, ne dă însutit și înmiit, dar au fost și credincioșii care au fost uniți și alături de mine. Toată Vrancea, toți donatorii de peste tot din țară și din colțurile îndepărtate ale lumii m-au ajutat să fac acest sfânt lăcaș. Rep: Părinte, de unde ați plecat? Cine v-a dat semnul, cine v-a călăuzit pașii aici? PM: Prima dată am fost îndoit, pentru că la noi era iarbă (Poiana Mărului - n.r.), iar aici era zăpadă. Dar am venit aici (la Muntioru, Vintileasca - n.r.) și am căutat terenul. În drumul meu spre mănăstire am auzit un glas care m-a întrebat: „Vrei să faci mănăstire? Fă-o, tu ești temelia!”. Și de atunci, mulți credincioși, chiar mii, cum au fost și la sfințire, au venit, s-au odihnit și au comunicat cu Dumnezeu pe acest munte. Rep: Părinte, drumul este unul anevoios până aici. Oamenii vin, unii ajung până sus la mănăstire, iar alții se întorc din drum. Este pentru ei un semn? O greutate pe care nu o pot trece? PM: Da, adevărat este că drumul e greu, dar pentru cine are dragoste de Dumnezeu niciodată nu este greu. Unii, care au putere și credință, vin și șed aici și se tămăduie, și pleacă și nu mai suferă de nimic... Ceilalți, care se întorc, sunt slabi în credința lor și dau înapoi. Nu este nimic fără Dumnezeu! Rep: Ce le spuneți oamenilor de rând, simplilor creștini, care este mesajul dumneavoastră către ei? PM: Mesajul meu către toți credincioșii și către cei care au venit aici și s-au rugat este ca întodeauna să ierte pe cei ce le-au greșit, să iubească pe cel pe care încă nu îl iubește și să se roage pentru cel care-l blestemă sau chiar îl și bate. Să se roage pentru el. Pentru toți... Rep: Oamenii de peste tot vă iubesc, vă apreciază, vă respectă și vin aici cu dragoste sau teamă. Reușesc să comunice cu divinitatea când ajung aici la Muntioru? PM: Vin oameni de peste tot... Unora le este frică să intre la mine, se tem. Le-am zis să nu le fie frică... iar ei spun că le este frică pentru că... Toți au venit pe acest munte cu multă dragoste și când m-au văzut, au simțit ceva în sufletele lor... După ce am stat de vorbă au plecat cu o bucurie mare. Oricine a venit cu o durere, cu o întrebare, le-am dat un sfat ce să facă și să se îndrepte, să urmeze calea bună și să fie plăcuți în fața lui Dumnezeu. Rep: Este comunicarea cu Dumnezeu mai aproape de ceruri aici? PM: Da, chiar și fiul lui Dumnezeu, atâtea porunci și legi câte a dat, dar chiar și în ceasul morții s-a dus deoparte și s-a rugat. Pe de-a rândul, în orice mănăstire, în orice biserică e rugăciune, dar pentru credincioșii noștri, chiar eu singur simt că e mult mai bine în pustie. Rugăciunea este mult mai puternică în chilia ta închisă, că spune mântuitorul: închide ușa ta și te roagă. Rugăciunea este mai aparte la mănăstiri, mai în munți... Chiar venind pe drumul de la Vintileasca, prin pădure, până la Muntioru pe jos, zicând rugăcinea de acolo până aici, ea este cu adevărat primită... și doar așa se pot deschide porțile Raiului. Preluat de la Monitorul de Vrancea.

Un izvor nesecat de apă vindecătoare

E început de vară și totul miroase a diferite miresme de flori. De cum intri pe poarta mănăstirii simți că ți-a deschis Dumnezeu porțile raiului. Locul parcă te așteaptă înflorit de sute de trandafiri și creițe, cu miresme copleșitoare. Doar pe Bătrânul Macarie nu-l vezi nicăieri. Abia într-un târziu îl zărești în marginea pădurii, robotind cu mâinile goale și muncite, cu rasa agățată, cărând piatra din stânca din pădure. Nu-ți vine să crezi dar e adevărat: nu stă o clipă locului. Cosește, strânge fân și seara se întoarce ca albina la stup, plin de mireasmă și miere vindecătoare, pe care a adunat-o cu rugăciuni în timpul zilei. Este bătrân, dar stă aplecat punând piatră lângă piatră, muncind cot la cot cu obștea. Când stai lângă părinte simți nevoia să vorbești în șoaptă, să nu îl tulburi cu nimic. A muncit foarte mult și a suferit în inima lui, dar pe fața lui luminată au dispărut toate lacrimile umilinței, el neîncetând să le numească bucurii. Ca să-l cunoști mai bine pe părintele Macarie este de ajuns să-i vezi chilia unde locuiește, pe măsura sufletului său: simplă, țărănească, cu o candelă veșnic aprinsă și înconjurat de icoane. Nu poți să îl privești în față deoarece simți forta sa lăuntrică, el fiind tot timpul în rugăciune. Nu îi poți ascunde nimic pentru că te pătrunde cu privirea. Spun asta datorită a ceea ce mi s-a întâmplat mie. Eu am ajuns cu mulți ani în urmă la părintele Macarie cu o problemă în ale cărei amănunte nu aș vrea să intru. Când am intrat în curte la părinte, am început să plâng. Apare părintele de la bucătărie și-mi zice: „plângi cât vrei, lumea nu o să reușești să o convingi prin plâns”. Deja părintele știa ce vreau să îi spun și ce problemă am fără să fi apucat să îi spun eu. Am început să îi povestesc de unde a plecat totul, dar părintele știa mai bine. Cert este că m-a certat, mi-a zis să nu mai blestem spunându-mi că nu este bine și că este păcat, mai adăugând că, fiind acuzat de o faptă nefăcută primești cunună de la îngeri. Pentru mine părintele este un izvor nesecat de apă vindecătoare. Am o verișoară la Iași al cărui copil s-a îmbolnăvit, a făcut roșu în gât, aprindere la plămâni și l-a ținut pe gentamicină.De la Iași m-a sunat să mă duc la părintele. „Și spune-i, zice, că Mirel, băiatul, moare”. Nu, n-o să moară, stai liniștită. „Dacă îmi spune să vin în genunchi până acolo în genunchi vin, dar să îmi scape băiatul”. Dar ce are? „Leucemie”. Lasă că sun eu pe cineva în București, trimite-mi diagnosticul. Până la urmă nu avea leucemie, era intoxicat de medicamente. Dar copilul era grav, grav. Numai în perfuzii. Părintele i-a transmis să mai facă Acatistul Sfântului Nectarie și al Sfântului Stelian că e apărătorul copiilor. „Dar eu îl pomenesc”, a zis părintele. După 3 zile m-asunat iar. „Poți să mă ajuți să te mai duci o dată la părintele?” Pot. M-am dus și părintele a început să râdă: „a început să-și revină copilul, să stea liniștită”. Nu, părinte, că țipă copilul, stă numai cu el pe picioare. „Dar ce ar vrea? La cât a fost de bolnav acum să nu-l mai țină pe picioare? Spune-i să stea liniștită”. A venit la părintele și l-a întrebat: „părinte, ce fac? Peste o lună trebuie să mă duc cu el la control”. „Ar fi bine să te duci la control să nu afli alt diagnostic peste mai mulți ani”. Nu știu dacă s-a mai dus. Dar nu s-a mai îmbolnăvit, este o splendoare de copil, i-a întrerupt și tratamentul. Numai prin rugăciunile părintelui s-a făcut bine. Mi s-a întâmplat să îi spun părintelui un diagnostic și el să spună, nu e adevărat, nu e nici pe departe așa. (Florica M., Județul Vrancea)

Un avva bătrân din vremurile de demult: Părintele Macarie Beșliu de la Schitul Muntioru

Părintele Macarie cărând cu măgarul mâncarea pentru muncitorii care l-au ajutat să ridice Schitul Muntioru. Așa s-a jertfit părintele pentru ridicarea celor 7 biserici pe care le-a ctitorit. Bisericile clădite de el pot fi numărate. Nu și sufletele, fără de număr, pe care numai Dumnezeu le știe și pe care părintele le-a refăcut bucată cu bucată, ca un olar plin de har, măiestrie și dragoste pentru omul căzut, al cărui chip dumnezeiesc abia mai pâlpâia în străfundurile sale de ființă.

Adio, dragostea mea, Poiana Mărului

(Re)Public aici un text frumos, scris de o ucenică a Părintelui Macarie în anul 2011, izvorât dintr-o durere rămasă, din păcate, actuală. Este, pe vecie, împotriva firii ca fiii să nu-și recunoască tatăl, așa cum este împotriva firii ca o mănăstire să fie despărțită de omul care a retrezit-o la viață. (CV) - Scrisoare deschisă, adresată Părintelui Macarie Beșliu, fost stareț la Mănăstirea Poiana Mărului, ctitor a 7 biserici, actual paraclisier (măturător în biserică) la Schitul Muntioru- Bunul meu părinte inimos, Am ajuns la Mănăstirea Poiana Mărului în urmă cu mulți ani. Eram un morman de amintiri părăsite pe o targă, trăiam în întuneric, într-o mâzgă în care intri și ești strivit, în care îți pierzi mințile de durere. Atunci v-am cunoscut pe dumneavoastră, bunul și dragul meu părinte. Erați într-un colț al bucătăriei, aplecat asupra unei covate cu aluat dospit, făcând prescuri pe care le însemnați cu desenul unui pecetar, apoi le-ați acoperit cu o pânză albă, desenând în aer semnul sfintei cruci, solemn și ritualic. Ați stat puțin cu mine, după care ați plecat la biserica mare. Pe unde treceați totul se umplea de o mireasmă suavă de tămâie, busuioc și mir. Acum, de când ați plecat, acel miros nu mai există, pentru că nu mai are cum să transforme în valoare tot ce-i iese în cale. Mai târziu aveam să descopăr că locul unei mănăstiri nu ți-l oferă nimeni, tu trebuie să-l câștigi, să-l uzi cu lacrimi și rugăciune. Erați senin și liniștit, așa cum sunteți și acum, după ce ați fost alungat – pentru că ați reușit să vă țineți mereu cugetul curat, neîngreunat de nicio patimă, de niciun gând rău. Poate de aceea ați primit darul sfatului de suflet și, pentru toți cei care au venit de-a lungul anilor, ați avut mereu un gând bun, o mângâiere… Ați sădit în sufletul tuturor, prin puterea exemplului, modestia, prețuirea adevăratei valori, dorul după un rost mai înalt decât satisfacerea nevoilor materiale. Dragoste înseamnă sa vezi cu inima, iar dumneavoastră vedeți numai cu inima. La Poiana Mărului ne-a așezat Domnul, dar ne-a gonit omul cel rău. Omul îndobitocit de răutate și orgoliu a trecut astfel peste voia Domnului, și-a luat libertatea de a încălca testamentul unui sfânt, semnându-și singur pedeapsa la moarte veșnică. Mintea lui nu știe că „un lucru rău nu-l termini când îl sfârșești, ci atunci când nu-l începi”. Am spus „omul cel rău” pentru că există și omul cel bun. Sfântul Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfințește că devine un sărac plin de iubire frățească, sărac pentru că se leapădă de funcțiile lui pentru a se deschide lui Dumnezeu și aproapelui, fără să despartă rugăciunea de slujirea aproapelui. Bunule părinte, ne-ați dăruit tuturor în mod egal iubire, ne-ați mângâiat sufletele osândite de păcate și durere. Cei care v-au alungat, umilit și contestat nu au avut puterea să vă primească iubirea căci în inimile lor împietrite nu poate pătrunde iubire, dar mai ales ne-ați daruit 7 biserici și hainele sfinției voastre au fost aruncate afară și acolo au putrezit. Ei ne-au învins pe noi, cei care ne-am dus cu flori și am cerut milă și îndurare, dar Hristos nu poate fi învins niciodată. Ei, săracii, nu au înțeles că raiul se cumpără cu credință multă și nu cu saci de bani. Domnul să fie blând cu ei! Preacuvioase părinte, ați iertat fără să fiți iertat, l-ați susținut pe cel care v-a lepădat, ați rămas liniștit deși erați nedreptățit, ați îndurat fără să cârtiți și de toate care v-au aparținut v-ați lipsit bucuros. De când ați fost gonit de omul cel rău la Mănăstirea Poiana Mărului a rămas golul iubirii. Căprioarele acelea, știți dumneavoastră care, au plecat înapoi în sălbăticie pentru că a dispărut pacea, veverițele care vă mâncau nucile pe care le adunați pentru colivă preferă să stea flămânde, veranda de la “Vlahuță” e plină de nuci, dar ele nu mai vin. Iepurașii de la lucernă au dispărut. De fapt, toate animalele sălbatice veneau la dumneavoastră pentru hrană și încă ceva. Acum nu mai vin căci nu mai este acel „încă ceva “, adică iubirea dumneavoastră pe care o împrăștiați peste tot în jur. Când erați acolo aerul avea parfum de sfințenie, iar păsările aduceau împreună cu întreaga obște imnuri de slavă lui Dumnezeu. Acum toate acestea au dispărut, căci omul cel rău s-a angajat într-o serie de comportamente catastrofale, de distrugere, fiindcă, așa cum zice Sfântul Efrem Sirul, „diavolul nu suportă lucrul vechi ci vrea mereu lucruri noi”. Bietul om, cel rău, crede că va obține vreo bucată de aur dintr-un pachet de cuie; a adus la Mănăstirea Poiana Mărului alt preot și maicuțe, dar sărmanul om rău nu știe că dumneavoastră, din iubire, ați lăsat-o stareță pe Măicuța Domnului. Bucuria dumneavoastră nu stătea în loc fizic și cu așezare geografică, ci în tihnă și dragoste. Adio, dragostea mea, Mănăstirea Poiana Mărului! Rămâi în grija Maicii Domnului, cu cele patru anotimpuri. Al cincilea anotimp a plecat în vârf de munte să-și odihnească neputința. O să venim să vă colindăm, bunule părinte, acolo, în vârf de munte, mai aproape de Domnul. Am să închei cu un citat, sfatul părintelui Neagoe Basarab cel Sfânt către fiul său, Teodosie: „Cerul să-și scuture stelele pe haina de nuntă a sufletului tău.” (Rodica)

Părintele Macarie, trăitorul din Munții Vrancei

Pe părintele Macarie l-am cunoscut prin anul 2006. Veneam la dânsul încărcați sufletește, cu fel de fel de probleme de care ne loveam zi de zi, și plecam cu o bucurie imensă, ca și cum acele probleme nu ar fi existat. Eram ușori sufletește, cu mai multă putere de luptă. Părintele spunea mereu că Dumnezeu ne iubește și cât de importanți suntem noi pentru Dumnezeu! De multe ori nu realizăm importanța acestor mari cuvinte și cum îl supărăm pe Dumnezeu cu păcatele noastre. Părintele, cu sfaturile și rugăciunile, a reușit să ne apropie de Dumnezeu și îndrăznesc să spun că până în acel moment nu am avut nicio bucurie adevărată. Părintele Macarie are un mod simplu de a vorbi, dar cu puține cuvinte acoperă tot ce ai pe suflet, esențialul. Nu cred că un preot cu multe studii, care ar vorbi mult și ar face multă oratorie, fără să ajungă în sufletul nostru și să ne dea doctoria potrivită, ar reuși să ne ajute cum reușește părintele prin simplitatea dumnealui. Am pleca goi, cu mâinile goale și nu ne-am mai întoarce. Prezența a mii de oameni din toate colțurile țării și din străinătate mărturisește despre înalta trăire în Hristos a părintelui Macarie și dragostea lui pentru semeni. Împreună cu părintele Valerie au avut un rol important în viața familiei mele. Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că a rânduit să îi cunosc și ca simplu om de rând consider cuvintele prea sărace să poată cuprinde calitățile, trăirile și faptele acestor oameni ai lui Hristos. Am avut probleme grave de sănătate cu copilul nostru. La vârsta de trei ani și jumătate a făcut două convulsii la interval de o lună. Am fost cu el la mai mulți medici, dar împreună nu găseam cauza. Nu vă pot descrie în cuvinte ce era în sufletul meu de mamă: să îți vezi copilul convulsiv și fără să poată respira și să nu îl poți ajuta și cu posibilitatea ca aceste convulsii să se repete! Atunci am venit împreună cu soțul meu la părintele Macarie și i-am spus problema. Părintele ne-a zis că se va face bine. La scurt timp, ca urmare a rugăciunilor părintelui, Dumnezeu a rânduit să descoperim cauza convulsiilor și tratamentul. În prezent cele spuse de părintele s-au adeverit, copilul nostru este bine și nu avem cuvinte de dat slavă lui Dumnezeu. (Sabina P. )

Aştept în continuare mărturii despre Părintele Macarie Beşliu, pentru ediţia a doua a cărţii

Să vorbesc despre bătrânul meu, părintele Macarie, mă simt nevrednic, pentru că e un sfânt al zilelor noastre, are bunătatea, blândeţea şi smerenia vechilor stareţi, cum ar fi Cuviosul Paisie Aghioritul sau Cuviosul Lavrentie de la Frăsinei. Copilăria mea a fost strâns legată de părintele Macarie şi de întreaga obşte de la Poiana Mărului. Aveam doar nouă ani în iarna lui 1995, când l- am cunoscut şi, copil fiind, pentru mine cea mai mare bucurie era de a merge la părintele. Şi asta se întâmpla aproape zilnic, pentru că îi duceam corespondenţa, eu fiind din localitatea Jitia, aflată la doar 2,5 km distanţă de Poiana Mărului. Părintele Macarie e un stâlp al Ortodoxiei şi al monahismului românesc. Fiind în apropierea sa, am avut ocazia de a observa multe lucruri şi întâmplări. La bătrânul Macarie (aşa cum îmi place să- i spun) vin oameni din toată ţara şi chiar şi de peste hotare, oameni din toate păturile societăţii. Vin încărcaţi sufleteşte, plini de greutăţi, iar când ies din chilia bătrânului, feţele le zâmbesc şi pleacă înapoi către casele lor plini de speranţe, cu soluţii la problemele lor şi cu promisiunea că se vor mai întoarce aici. Părintele Macarie are şi darul înainte- vederii, al vederii cu duhul, şi asta nu o spun din auzite, o spun pentru că am trăit și eu astfel de proorocii, şi am să enumăr câteva dintre ele. Eram la Bucureşti, în 2006, la şcoala de cântăreţi bisericeşti din cadrul Seminarului teologic „Radu Vodă”, iar pe la jumătatea lui octombrie, vin acasă la Jitia şi mă duc şi pe la părintele, pentru a lua binecuvântare de la el. Când am ajuns la mănăstire, părintele era la cuptor, cocând prescuri, şi vorbea cu pădurarul Gheorghe Neacşu. Eram bucuros că- l văd şi am început să- i povestesc cum e la şcoală, că am şi o prietenă şi că o iubesc şi multe altele. La toată discuţia asta a participat şi pădurarul. La plecare, părintele îmi spune: „Lasă fata, că nu e de tine. Cristi, tată, linişteşte- te, că te arestează!” La care eu am zâmbit şi i- am spus că pe fată o iubesc mult, şi că de arestat nu are să se întâmple, pentru că nu are de ce. Iar părintele îmi spune: „O să vină la mine mă- ta plângând, dacă nu mă asculţi!”, iar după aceea am plecat. În mintea mea îmi spuneam că de unde a scos părintele arestarea mea, dacă eu nu i- am spus că, din cauza lipsurilor şi pentru a mă întreţine la şcoală şi pentru a- i face poftele iubitei mele, am aderat la gruparea Cămătarilor, participând la multe infracţiuni. Zilele trec, fără să mă mai gândesc la cele spuse de părinte, iar pe 22 noiembrie 2006, orele 21.00, sunt arestat în Mall Vitan, fiind căutat pentru furtul unor autoturisme. La câteva zile află şi ai mei, iar mama se duce la părinte să- i spună. Nici bine nu intră pe uşă, iar părintele îi spune: „Ce- i cu tine, Angelică, l- au arestat pe Cristi? Aşa- i, dacă nu m- a ascultat... Dar, lasă, că nu la prima instanţă, dar la a doua, vii cu el acasă!” Mama a plecat. Venea la mine săptămânal, la arestul Secţiei 14, apoi la Penitenciarul Jilava. Timpul trecea foarte greu, iar eu mă gândeam la cele spuse de bătrânul Macarie şi mă întrebam de ce nu l- am ascultat. Pe 2 martie 2007 am fost eliberat, aşa cum i- a spus părintele mamei, împlinindu- se cele prorocite de el cu câteva luni înainte. După ce m- am liberat, în 2007, am plecat în Italia, întorcându- mă după câteva luni. Am cumpărat o societate, investind în ea. În 2008, am intrat la Seminarul teologic din Făgăraş, toate mergând bine şi frumos. În 2009, ianuarie, am început să cad iar în neascultare, din cauza mândriei mele, pentru că, pe zi ce trecea, afacerile îmi mergeau bine, ajungând să deţin autoturisme de lux, de peste 100.000 de euro, numai de la Mercedes. Pe 20 ianuarie am fost la părintele, iar când am plecat, m- a întrebat dacă şi când mă duc la şcoala din Făgăraş, iar eu i- am răspuns că o să plec joi, pe 22 ianuarie. Părintele m-a întrebat cu ce mă duc, iar eu i- am spus că o să mă duc cu maşina. Părintele mi- a spus să las maşina acasă, că o să iau foc. Am crezut că glumeşte cu mine. Joi dimineaţa, pe 22 ianuarie 2009, am plecat de acasă cu maşina – un Mercedes S 320, număr de înmatriculare B 09 GYE, achiziţionat în luna decembrie 2008 de la reprezentanţă, la 0 km. Era ora 8,30 când am plecat, iar după câţiva kilometri, într- o curbă, ferindu- mă să nu intru în alt autoturism ce venea din sens invers, am tras de volan dreapta, urcându- mă pe un dâmb de pământ. Având 140 km la oră, m- a aruncat cu roţile în sus şi maşina a luat foc. Am reuşit să ies, nu am păţit nimic şi am fugit. Pe 23 ianuarie m- am prezentat la poliţie, unde m- au reţinut 24 de ore, pentru că nu aveam permis de conducere, apoi m- au pus liber, judecându- mă până pe 1 noiembrie 2010, când am fost încarcerat în Penitenciarul Focşani, cu o pedeapsă de 6 ani pentru conducere fără permis şi fugă de la locul accidentului. Acum, când scriu despre bătrânul meu, sunt la Penitenciarul Focşani. Şi de data aceasta, proorocia bătrânului s- a împlinit, iar eu sufăr de pe urma neascultării. Aşa cum îi spuneam unui prieten în primăvara anului 2010, conştientizând că o să fiu arestat: „Eu, dacă o să fiu arestat, o să mă cuminţesc. Altfel, mândria mea mă va duce tot în vârf, iar apoi diavolul mă va arunca şi mă va omorî!” Sunt arestat de doi ani şi patru luni şi, chiar dacă de mic copil am fost aproape de biserică, niciodată nu L- am simţit aproape şi nu am vorbit cu Dumnezeu, aşa ca acum. Dumnezeu mă iubeşte şi, pentru rugăciunile părintelui Macarie, nu m- a lăsat să mor atunci când am luat foc în maşină. Despre părintele Macarie pot spune că e unul dintre cei mai mari ctitori de după 1990, construind şapte biserici şi reînfiinţând Mănăstirea Poiana Mărului, şi înfiinţând două schituri. La el se vede chipul smereniei în adevăratul sens al cuvântului. Când era în Poiana Mărului, îşi lua raniţa în spate şi în mâini două traiste încărcate cu alimente şi pleca la Schitul Muntioru, ctitoria sa, care era în construcţie, mergând pe jos 14 km, iar seara se întorcea înapoi, tot 14 km. Ca stareţ, merge la coasă, la strâns fânul, la strâns bolovani din albia râului Râmnicu Sărat, găteşte mâncare pentru întreaga obşte, punându- le la fiecare să mănânce, iar el uitându- se la ei cu blândeţe, precum o mamă se uită la copiii ei. Aşa că mă întreb: câţi stareţi ai secolului XXI, în România, se coboară la munca cea mai de jos, muncind cot la cot cu întreaga obşte? Eu am văzut foarte puţini, mai ales în Oltenia, la Mănăstirea Pătrunsa şi Pahomie din Vâlcea, dar alţii nu am mai văzut. Părintele a trecut şi prin momente mai puţin fericite, când a trebuit să plece de la Poiana Mărului cu întreaga obşte la ctitoria sa, la Schitul Muntioru, de la Vintileasa, Vrancea, lăsând în urmă toată agoniseala de 20 de ani. Cât l- am ascultat pe părintele Macarie, mi- a fost bine, iar când nu l- am ascultat, tot ce am agonisit s- a dus de râpă. Cu părintele vorbesc mereu la telefon şi încerc să- l ascult, pentru că ştiu că el se roagă pentru mine, ca să mă întorc pe drumul cel bun şi să ies teafăr. Pe 11 ianuarie 2013, de ziua mea, am vorbit cu părintele la telefon. Mi- a urat „La mulţi ani!” şi mi- a spus să fiu cuminte, ca să ajung acasă mai degrabă. I- am răspuns că o să intru în obştea sfinţiei sale, aşa cum am vrut până în 2004, la care părintele mi- a spus că nu o să mă fac monah, că o să vin acasă şi o să mă căsătoresc. Aşa că o să încerc să- l ascult pe părintele, chiar dacă în sufletul meu a încolţit din nou sămânţa de a intra în mănăstire. Să- I mulţumim Bunului Dumnezeu că ne binecuvântează, în aceste timpuri grele, de pe urmă, cu duhovnici şi stâlpi ai Bisericii lui Hristos, şi să ascultăm de ei, indiferent de situaţie, pentru că prin ei lucrează Bunul Dumnezeu. Să- L rugăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne ierte pentru rugăciunile părintelui Macarie şi să ne primească în sânul lui Avraam. Amin.

Imagini de la lansarea cartii despre minunatul Parinte Macarie Besliu

Noi mărturii despre Părintele Macarie Beșliu de la Schitul Muntioru

Cartea poate fi achiziționată de la librăria Sophia sau comandată de pe Librarie.net. Un jertfitor şi un mărturisitor în viaţă. Eram şi eu un tânăr în căutarea idealului vieţii, sau mai bine zis, în căutarea iubirii celei mari. Şi nu ştiam ce să fac, nu reuşeam să mă decid să mă căsătoresc sau să urmez viaţa monahală. Şi atunci, printr- o rânduială a lui Dumnezeu, de la Catedrala Sfântul Sava din Buzău s-a organizat o excursie în Moldova. Era în 20 iunie 1992. Am purces la drum spre nordul Moldovei. Eram fascinaţi de Mănăstirea Sihăstria, de părintele Cleo­pa, de ieroschimo­na­hul Paisie Olaru. Am ajuns acolo. Am fost cazaţi la mănăstire. Am stat de vorbă cu părin­tele Cleopa patru ore, grupul nostru din Buzău, l-am întrebat şi noi câteva lucruri şi printr-o ilumi­nare, aşa, de la Dumnezeu, eu le- am spus celorlalţi că eu vreau să mai rămân câteva zile la Sihăstria. Să văd şi eu viaţa monahală de acolo. Am simţit eu lucrul acesta. Am stat câteva zile acolo, am mai fost şi la Mănăstirea Secu, la câteva mănăstiri şi m- am întors la Buzău. Ca, după aceea, părintele Milea să îmi dea o veste mare, frumoasă. Zice: „Uite, eu mă duc în comuna Bisoca la o mănăstire de vis, paradisiacă, Mănăsti­rea Poiana Mărului!” Suna aşa de frumos! Unde Cuviosul Vasile a revigo­rat viaţa monahală şi a fost duhovnicul marelui stareţ Paisie Velicikovski. Am plecat în ajunul postului Sfintei Marii, pe 31 iulie, cu o Dacie modestă, a părintelui Milea. Mai eram cu fratele meu şi cu încă doi tineri şi cu un duhovnic de la Mănăstirea Răteşti. Şi am ajuns exact la Bisoca, un colţ de rai. Alexandru Vlahuţă a descris aşa de frumos pitoreasca zonă de acolo... Ne-am îndreptat către Poiana Mărului şi am avut un simţământ deosebit atunci, intrând pe poarta mănăstirii. Era exact ce-mi doream eu: simplitatea aceea ca la ea acasă. Şi am găsit şi un om pe măsură: simplu şi la vorbă şi la port, părintele Macarie. N-auzisem de el, dar părintele Milea mi-a spus că este cumnat cu dânsul. Şi ne-am apropiat sfios, eram tinerei atunci. Părintele ne-a primit cu drag acolo, ne-a ospătat după inima dânsului. Şi, ce să spun? A fost o legătură directă, ca de la tată la fiu. Imediat ne-am deschis către părin­tele şi am decis să rămânem acolo, la Poiana Mărului. E singura mănăstire în care mi-am dorit să vieţuiesc. Cu toate că înainte fusesem la alte mănăstiri, dar aici a fost locul exact unde îmi doream să rămân atât de mult. Sigur, a fost şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi, după aceea, au fost atâtea încercări şi ispite până să ajung să fiu cu adevărat ucenic al părintelui Macarie. La început a fost un pic mai aspru cu noi, ne-a trecut printr-o sită şi a fost foarte bine aşa, că cine a putut să reziste a rezistat, cine nu, a plecat. E foarte mult de spus. E un roman întreg ceea ce am petrecut cu părintele acolo, la Poiana Mărului. Foarte multe lucruri bune, frumoase şi încercări şi ispite. Şi slavă lui Dumne­zeu că mi-a deschis calea aceasta spre lumină. Cum mi-a spus părintele la început: „Uite, ai venit aici, să ştii că e un drum deschis şi o cale plină de lumină. Dacă încerci şi lupţi, poţi să mergi pe această cale atât de luminoasă”. Am văzut în părintele Macarie un jertfitor şi un mărturisitor în viaţă, la care faptele vorbeau atât de mult! Cuvintele vorbeau mai puţin, dar faptele erau atât de reale şi atât de pro­fun­de. Am lângă mine un om care mărtu­­ri­seşte cu viaţa lui credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de Biserica Lui, cea sfântă şi biruitoare. Dumnezeu Se uită foarte mult la inima omului şi a găsit de cuviinţă să îi dăruiască părin­telui Macarie şi darul de a fi ctitor şi iubitor de casa lui Dumnezeu, până la jertfă, şi puterea de a construi biserici vii, în sufletele oamenilor şi de a-i călăuzi mai ales în aceste vremuri atât de tulburi şi atât de încercate, de a-i călă­uzi pe oameni către lumina lui Hristos. Şi a făcut-o atât de bine încât, iată, aşa cum spunea cineva când a venit pe aicea, că şi pietrele vorbesc şi pădu­rea parcă mărturiseşte despre taina aceasta a jertfei. Că nu este uşor să călăuzeşti sufletele oamenilor. Cred că este cel mai greu lucru din viaţa unui preot şi din viaţa oricărui om, să călă­uzeşti un suflet către Hristos şi către Împărăţia lui Dumnezeu. (Părintele Valerie Partal, Schitul Muntioru.) Părintele Macarie, omul lui Dumnezeu. La Poiana Mărului am ajuns prin 1997. Şi, când am ajuns la Poiana Mărului, l-am întâlnit pe părintele şi i-am cerut câteva cuvinte de folos. Ceea ce mi-a spus părintele, de la inimă mi-a spus, la inimă s-a dus. Mi-a zis că o să ajung la mănăstire. Mi-a zis că şi aici pe munte se va face o mănăstire mare, care va avea un rol foarte important, va fi mănăstire a mântuirii şi multă lume se va folosi de ce va fi aici. Mă întrebam în gând dacă voi ajunge şi eu acolo. Dar nu i-am spus părintelui gândul pe care l-am avut atunci. Ţineam o legătură foarte strânsă şi cu Mănăstirea Petru Vodă, mă duceam foarte des şi pe la părintele Justin Pârvu, şi când aveam conce­diu mă duceam prin ţară, pe la dife­rite mănăstiri. Şi am auzit că părin­tele are hramul la paraclis Sfinţii Ar­han­gheli Mihail şi Gavriil. Şi parcă m-a îndemnat cineva să vin aici pe munte şi să mai vorbesc cu părintele, exact în chilia în care şade dânsul acum. Şi am ve­­nit aici, am vorbit cu părintele şi, într-un final, mi-a zis: „Mă, tu aici ai chemarea, aici vei fi.” Şi, atunci, în inima mea s-a aprins ceva pentru acest munte, o râvnă. Şi atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea părintelui, am ajuns aici. Sunt de nouă, zece ani frate aici. Odată ce ajungi în mănăstire, eşti deja ca şi călugăr. Nu contează, guşti din cazan, mănânci din mâncarea mănăstirii. Probabil că va veni şi timpul pentru călugărie. Trebuie să fii călugăr în interiorul tău, să te faci tu călugăr şi de acolea vine şi călugăria. Dumnezeu lucrează, să ştiţi. Dum­ne­zeu lucrează prin oameni. Şi, unde se face voia lui Dumnezeu, acolo vin şi oamenii. Şi se spune că cel care va fi prigonit, acela este omul lui Dumne­zeu. Şi oamenii vin că sunt atraşi de acest munte minunat şi de harul părintelui Maca­rie, pe care Dumnezeu i l-a dat. Şi eu am trăit foarte multe întâm­plări mi­nu­­nate aici... (Fratele Costel N., Schitul Muntioru.) Lumina din privirea părintelui Macarie e o candelă permanent aprinsă în inima mea. Era o zi frumoasă şi răcoroasă de vară, verile nu deveniseră atât de sufocante ca în ultimii trei ani. Totul se năruise în jur. Nu aveam familie, credeam că nu am noroc în dragoste. Zodiile nu erau favorabile: Saturn intra în zodia Gemenilor şi credeam că ceea ce se întâmplă va fi fost pe placul stelelor – o lecţie de viaţă, de karma, cum spuneau toţi cei mai învăţaţi din jurul meu. Consultasem deja vreo trei ghicitoare în cafea şi în cărţi şi, cum nici ele nu îmi dăduseră o soluţie, nimic nu mă mai convingea că lucrurile pot lua o turnură favorabilă. Avusesem un iubit yoghin, făcusem spiritism, fusesem la vreo trei astrologi şi reikişti. Eram pe val la slujbă, în momentul în care şefii agenţiei au început să fie cercetaţi pentru nişte nereguli financiare serioase. A urmat o serie de concedieri într-o zi de final de săptă­mână – „Vinerea neagră”, ne plă­cea să îi spunem. Eram o companie pe filon ame­ri­can, importam şi fericirea şi dezamăgirea cu aceleaşi aplauze. Fusese un an greu, muncisem 365 de zile a câte 14 ore pe zi, fără o zi liberă, pe un salariu care îmi ajungea să plătesc doar chiria, ţigările şi taxiul. Locuiam într-o mansardă insalubră cu trei camere mici, atât de mici încât nu puteai să te întorci în jurul tău. Toate uşile se deschideau în hol, astfel încât, ca să poţi intra dintr-o cameră într-alta, trebuia să deschizi şi să închizi rând pe rând câte o uşă. Exista o singură chiuvetă, pentru spălatul pe ochi, pe dinţi, vase şi orice alte lucruri de curăţat. Dezvoltasem un sistem propriu de îmbăiat, într-o copaie de plastic. Procesul în sine dura atât de mult, încât trebuia să mă trezesc cu două ore înainte să plec. Închideam radi­­oul şi toate luminile şi puneam un fier­bător mare în priză, într-o oală de zece litri de apă. După ce fierbea, mă spălam pe holul neîncălzit, a cărui lampă îţi amintea de adăposturile de război din anii ’40. Era de tablă, plină de vopsea de diferite nuanţe. Singurul mijloc de a încălzi spaţiul era un godin de 1 metru înălţime, a cărui fontă se încingea foarte tare în 3–4 ore şi se răcea aproape instant în momentul în care se stingea focul. Singurele lucruri pe care le puteam mânca erau măslinele, pâinea, piureul din fulgi de cartofi şi margarina. Noaptea de Anul Nou am petre­cut-o cu o colegă de-a mea, pe care o consideram cea mai bună prietenă, bând pe nerăsuflate o sticlă de vodkă Absolut şi aprinzând artificii pe balcon, în strigătele tuturor vecinilor, la fel de ameţiţi ca şi noi. Era modul nostru de a stinge frica viscerală de oameni, de ziua care venea, de singurătatea care ne înconjura, de cei care ne arătau că nu facem parte din cercul lor ales. Prima zi din an a început cu o mahmureală şi un telefon care mă anunţa că la mansarda în care locuiam s-a spart o ţeavă şi a inundat toată casa. Instalaţia electrică nu mai funcţiona, toţi cei care locuiam în imobil fiind nevoiţi să ne căutăm alte locuri în care să petrecem iarna. Prietena mea cea mai bună m-a găzduit două săptămâni după care, într-o seară, m-a anunţat oficial că a doua zi urma ca mătuşa ei să se mute la Bucureşti şi trebuia să plec subit. Două zile am dormit la un fost iubit, care m-a terorizat că nu m-am măritat cu el, apoi timp de o săptămână am dormit pe unde apucam. Două luni mai târziu, agenţia la care lucram s-a destrămat şi, deşi muncisem foarte mult pentru un salariu foarte mic, m-am trezit că nu am primit nicio ofertă din partea celor pe care îi servisem atâta timp. Am hotărât să o iau pe cont propriu. La început am crezut că îmi merge bine. Veneau lucrări, nu aveam timp să dorm, lucram tot cu nişte prieteni, nu am avut nicio ezitare şi nicio bănuială că aceştia nu ar putea fi corecţi. Aveam încredere în propriile forţe. O perioadă lungă de timp s-au adunat facturi de telefon, de chirie, de utilităţi. A venit momentul să îmi trag sufletul şi să încerc să mă socotesc cu cei pe care îi consideram partenerii mei. Unul dintre ei nici nu a avut vreodată intenţia de a mă plăti, am aflat ulterior. Celălalt şi-a cumpărat o maşină din banii încasaţi pe proiectul derulat împreună. M-am trezit într-o dimineaţă singură, fără serviciu, fără bani, cu datorii, fără familie, fără iubit, cu o mamă căreia nu doream să îi devin povară, împărtăşindu-i toate probleme­le mele, ştiind foarte clar că nu avea cum să le înţeleagă, nicidecum să mă ajute să le rezolv. Aveam foarte mult timp liber şi nu găseam cu ce să îl umplu, decât uitându-mă ore în şir la televizor sau întâlnindu- mă cu alţii ca mine la o bere la terasă. Azi aşa, mâine aşa, ajunsesem să beau o mică bere sau un şpriţ de dimineaţa, de la prima oră. În afară de faptul că miroseam un pic a băutură, nimic nu mi se părea nelalocul lui. Şi viaţa mi se părea mai uşor de luat în piept. Mai scăpam din când în când şi la câte un dezmăţ desfrânat, prin care chipurile încercam să îmi menţin părerea despre mine, cum că aş fi o femeie la modă. Un apel telefonic m-a trezit într-o dimineaţă cu o invitaţie la cafea. Fosta mea colegă de la momentul acela, Violeta, una dintre cele mai bune prietene de acum, mă invita la o cafea, pentru a discuta un posibil proiect. Ne-am întâlnit într-o sâmbătă, la ora 11:00, împreună cu o altă fostă colegă, ele la o cafea, eu la o bere. Ceva din ceea ce s-a întâmplat i-a dat de bănuit Violetei, care cred că mă ştia o femeie serioasă. Cert este că, în câteva săptămâni, după încheierea proiectului, m-a invitat la o călătorie la o mănăstire. Iubesc natura, culoarea verde şi aerul curat şi liniştea şi sunetul pe care vântul îl scoate, când mângâie frunzele unui copac. Am acceptat imediat, cu mare bucurie. Plecam la mănăstire dimineaţa devreme, conducea Stelian, care râdea, povestindu-le altora cum transporta el „sacii de cartofi”. Adormeam amândouă, imediat ce ieşeam din Bucureşti şi mă trezeam în rai: la Poiana Mărului. Nu îmi amintesc prea bine primele întâlniri, îmi amintesc doar faptul că, în timpul slujbei, mă lua un somn greu, odihnitor şi că atunci când mă trezeam aveam inima uşoară şi simţeam că m-am întors, în sfârşit, acasă. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Era un sentiment nou pentru mine. O bucurie incomensurabilă, care se sfârşea de îndată ce trebuia să plecăm. Aşa l-am cunoscut pe părintele Macarie – acasă, la Poiana Mărului, în poiana în care petreceam ore în şir cu Violeta, meditând asupra slujbei şi asupra micilor probleme ale vieţii cotidiene. În poiana în care eu spălam vase după sărbătoarea de hram şi părintele Macarie cosea, într-o linişte desăvârşită, sfâşiată doar de sunetul sec al tăişului de metal trecând peste firele crude de iarbă. În poiana în care, la slujba pentru aghiasmă, un vânt năprasnic îndepărta toţi norii de ploaie şi frigul, indiferent de anotimp. În poiana în care împreună cu Rodica ne-am povestit vieţile, pline de întâm­plări mai mult nedorite şi nevisate şi neaşteptate. Îmi amintesc, în schimb, delicateţea cu care ne oferea un ouşor fiert sau mămăligă cu brânză şi smântână în bucătărioara de la Poiana Mărului, sau o punguţă cu mere sau colivă făcută doar de mâna dumnealui. Reîntoarcerea mea nu a fost imediată, a trebuit un timp de răgaz pentru ca toate lucrurile să intre pe făgaşul lor normal. După primele excursii la Poiana Mărului, am cunoscut acolo un călugăr care m-a întrebat cum mă cheamă şi dacă locuiesc la Bucureşti. Nu ştiam cine este şi nici nu i- am reţinut numele. După două luni, într-o poieniţă de la Breaza, fiind invitată la aniversarea unor buni prieteni, am decis să nu mai beau alcool niciodată. Spun am decis, pentru că aşa credeam atunci, acum ştiu că numai Dumnezeu te poate ajuta să te opreşti din această patimă. Petrecerea durase toată noaptea şi toţi ceilalţi se trezeau târziu, fiind mahmuri. În poieniţă era întinsă o canapea pe care m-am aşezat şi pe care, în liniştea dimineţii de duminică, am citit cartea Veşnicia ascunsă într- o clipă, a părin­telui Arsenie Papacioc. Am înţeles în acel moment că pentru o clipă de neatenţie te poţi pierde pe veşnicie. Şi am visat că îi vorbeam acelui călugăr tânăr din poiana minunată. Mai târziu i-am scris o scrisoare în care îi povesteam câteva din păcatele mele – credeam că este un sumar – şi că aş dori să mă spovedesc la el. Scrisoarea a ajuns la dumnealui prin intermediul Rodicăi şi, împreună cu ea, într-o iarnă cumplită, la minus 12 grade, am ajuns la o mănăstire departe în munte, în nişte condiţii în care nu mi- aş fi imaginat vreodată că aş putea să merg şi l-am reîntâlnit pe părintele Macarie. Această călătorie era mai lungă decât mă aşteptam. Părintele Valerie m-a sfătuit să merg la părintele Macarie de la Darvari, să mă spovedesc, pentru că aveam nevoie de această curăţire, aflată la îndemână. După doi – trei ani, am început să mă pot apropia de părintele Macarie, să îi sărut mâna dreaptă cu smerenie, şi lumina din privirea dumnealui veghează de atunci asupra mea permanent. Stăteam tot timpul la coadă la chilia dumnealui şi, când îmi venea rândul, nu îndrăzneam să îi vorbesc. Îmi spunea că „îşi face ciubuc” cu mine, că, dacă nu mă las de fumat, am să mor. Şi cred că am învins toate aceste patimi pentru rugăciunile dumnealui către Maica Domnului. Într-un an, s-a întâmplat să mergem la mănăstire chiar de ziua mea, iar fetele mi-au făcut o surpriză. Mi-au cumpărat tort şi mi-au cântat cu toţii: „La mulţi ani!”. Căldura pe care am primit-o în sufletul meu nu se compara cu niciunul dintre sentimentele pe care le-am cunoscut până acum. Nu am avut niciodată o aniversare mai frumoasă. Niciodată nu am simţit mai multă iubire, o altfel de iubire, decât atunci. Într-un alt an, s-a întâmplat să mergem la mănăstire chiar de ziua dumnealui, era o iarnă grea şi doar noi am ajuns, iar fericirea că am putut să ajungem doar noi şi să îi facem o bucurie cât de mică nu se compara cu nimic. Suntem în 2012. Nu mai beau de mult timp şi sunt o femeie onorabilă de cel puţin cinci ani, nu mai fumez de trei ani, mă rog în fiecare zi la Maica Domnului să mă facă o femeie bună şi milostivă. Viaţa mea s-a schimbat total, din momentul în care l-am cunoscut pe părintele Macarie de la Poiana Mărului. Poate în nopţile de vecernie de dinaintea slujbelor de hram ţinute la lumânare, când stând pe pridvorul casei de oaspeţi aveai senzaţia că, dacă întinzi mâna, poţi să culegi stelele din cer. Poate în după amiezile de toamnă, târziu, când ne odihneam sufletul în po­iana cu mere creţeşti, acrişoare. Poate în zilele de hram, când părintele avea grijă de toţi cei care stăteau la masă, şi buni şi răi, şi săraci şi bogaţi, şi când le împărţea banane, împreună cu Violeta, gogoşi sau cozonac. Poate la Liturghie, când se ruga împreună cu noi: „Sus să avem inimile!”. Lumina din privirea părintelui Macarie e o candelă permanent aprinsă în inima mea şi atunci când îmi este greu şi atunci când sunt fericită. Este o prezenţă mai presus de o relaţie de înrudire. El m-a ajutat să înlătur frica. Să mă rog. Să înfrâng toate patimile dincolo de puterea mea omenească de înţelegere. Să cer ajutor de la Maica Domnului. Să plâng. Să cer iertare. Să fiu. Sunt acum, pentru rugăciunile sale, Ofelia, fiica lui Dumnezeu. Hristos a înviat! (Ofelia). Privirea rugătorului necontenit. Bătrân, cu barba ninsă şi răsfirată de vânt, părintele Macarie apare în pridvorul îngust şi sărăcăcios, binecu­vân­­­tând credincioşii. Unii îl privesc cu admiraţie, alţii cu sfială şi puţină teamă, ştiind că părintele citeşte gândul fiecăruia, că de multe ori nici nu te lasă să deschizi gura, spunându- ţi el necazul şi strâmtoarea ce te-au adus la mănăstire. Numărându-şi parcă vorbele, părin­tele mai mult ascultă. Are privirea rugă­to­ru­lui necontenit, pe care nu-l poţi tulbura şi nici surprinde cu vreun gând ascuns, ispititor. Apropiindu-ne de el şi cerându-i „să ne dea cuvânt de înţelepciune”, părintele va cumpăni o clipă, rostind: „Bine este să vorbim despre Dumnezeu, dar şi mai bine e să vorbim cu El”. Răbdător, cu mâinile ascunse parcă în pliurile rasei cernite, oftează şi ia aminte la ce i se spune, dar focul albastru al ochilor săi caută departe, la sihăstria din Munţii Muntiorului, acolo unde a primit porunca în vis să ridice o nouă mănăstire. (Sorin Preda, fragment din artico­lul Grădina cu minuni din munţii Buză­u­lui, apărut în Formula As nr. 578/2003). Omul trăirilor. Părintele Macarie nu este omul cuvintelor, el este omul trăirilor. În slujbă este luminos şi îi simţi rugăciu­nea. Când te întâlneşti cu părintele, parcă vede prin tine, el ştie încă dinainte de a fi în faţa lui care sunt fră­mân­tările tale, iar, dacă ai parte să-l întâlneşti în momentele lui de bucurie, vei constata că te afli în faţa unui suflet de copil, vesel, bucuros, zburdalnic. Da, l-am văzut culegând bucuros ghiocei, plante medicinale sau ghebe, emoţio­nân­du-se ca un copil când ucenicii săi îi cântau de ziua lui de naştere sau în mulţimea de oameni, împărţind banane şi gogoşi la hramuri. Nu am văzut pe nimeni să plece de la părinte fără ca acesta să-i dea un mic dar, alimente, fructe, flori sau bunătăţi făcute chiar de el. L-am văzut şi în momentele mai triste, în care el şi-a pus într-o Dacie papuc ce avea mai de preţ- adică obştea şi şi-a lăsat cu durere în suflet o mare iubire: mănăstirea de la Poiana Mărului. Şi asta fără prea multe cuvinte… Cum ţi se schimbă viaţa după întâlnirea cu acest om, atât de iubit de Hristos? Printr- o simplă binecuvântare, fără prea multe cuvinte. Nu de puţine ori, s-a întâmplat ca oameni care fuseseră trecuţi pe pomelnic, şi care să nu aibă nicio legătură cu biserica sau cu părintele Macarie, aş spune chiar atei, să îşi dorească foarte tare să meargă la mănăstire, ca să-l întâlnească. Pe mulţi dintre aceştia îi poţi întâlni acum la slujbele de duminică sau la hramuri. Puterea pe care ţi-o dă părintele Macarie nu se poate descrie în cuvinte. Lucrurile se schimbă în viaţa ta… fără prea multe cuvinte. Simţi că harul pe care îl are părintele Macarie se revarsă şi asupra vieţii tale, discret şi lin. Apreciezi ceea ce înainte de a-l cunoaşte pe părinte nici măcar nu îţi trecea prin cap: că, fără să-L ai pe Hristos în inima ta în fiecare clipă, nu poţi face nimic folositor sufletului tău, că bucuriile mici ne fac viaţa mai frumoasă, că nu trebuie să ne pierdem sufletul de copil, că numai trăind în comuniune unii cu ceilalţi suntem cu adevărat fericiţi. Am simţit ajutorul părintelui Macarie de nenumărate ori în viaţa mea şi nu pot uita, de pildă, cum - doar cu binecuvântarea părintelui Macarie şi pentru rugăciunile sfinţiei sale - am ajuns cu bine de la Râmnicu Sărat în Bucureşti, cu ambreiajul de la maşină distrus. Maşina parcă zbura! De mai bine de zece de ani, de când l-am cunoscut pe părintele Macarie, viaţa mea şi a familiei mele este într-o continuă schimbare. Îi mulţumesc şi îi sunt recunoscătoare Bunului Dumne­zeu pentru că l-a adus în viaţa mea pe părintele Macarie! (Violeta Ciuvăţ)