sâmbătă, 31 mai 2014
O nouă marfă: identitatea- din cartea „Sfinții de lângă noi”
Motto:
„Cel dominat colaborează la propria‑i exploatare prin afecţiune sau admiraţie.”
Pierre Bourdieu
Societatea românească este una a consumului ‑ iată un fapt incontestabil. Orice societate de consum se erijează într‑o instanţă care conferă indivizilor ei identitate.
Iată o situaţie paradoxală, din următorul motiv: pe de o parte trăiesc într‑o lume care reclamă dreptul individului de a‑şi construi propria personalitate, aşa cum vrea el – refuzând din principiu imixtiunea altor forţe în propria lui interioritate – iar pe de alta, pentru simplul fapt că sunt un consumator de bunuri şi servicii, particip vrând‑nevrând la jocurile pieţei. Ne trezim astfel, involuntar, distribuiţi ca actori într‑un joc perfid şi mincinos, orchestrat de distribuitorii de bunuri şi servicii care sunt în realitate „distribuitori de identitate”.
Să ne focalizăm acum atenţia pe etapele acestui (nou) proces social. Avem, pentru început, trei elemente: clientul potenţial, produsul comercial şi reclama specifică acelui produs.
Ca să mă determine să îl cumpăr, producătorul va trebui să mă convingă să îl cumpăr. Cu alte cuvinte, va trebui să mă manipuleze pentru a fi sigur de reuşita întregului său demers.
În acest moment al jocului social pe care vi‑l descriu aici, intră în scenă creatorul reclamei care, apelând la o întreagă imagerie (fiindcă imaginile pătrund instantaneu în subconştient, influenţează nemijlocit subconştientul, dar mai ales pentru că inconştientul fiinţei umane influenţează pe viitor comportamentul uman) va construi o relaţie tranzitivă între noua identitate pe care, chipurile, mi‑o conferă acel produs, dacă îl voi cumpăra, şi produsul în sine.
Avem, aşadar, o listă de identităţi şi o listă de produse care oferă/instituie diverse identităţi. Să dăm câteva exemple de mesaje subliminale: dacă vrei să rămâi o femeie senzuală şi peste 40 de ani, ca Monica Bellucci, foloseşte rujul produs de compania The Monica Lipstick. Dacă vrei să fii un bărbat macho ca Antonio Banderas mestecă guma Orbit. Dacă vrei să fii un fotbalist renumit, ca David Beckham, bea Pepsi.
Acesta este mecanismul simplu prin care piaţa produselor de consum devine permanent o piaţă în care ne sunt livrate identităţi. Maşinăria întreţinută de o multitudine de agenţi sociali stă ascunsă în spatele scenei noastre sociale. Îi vei descoperi existenţa dacă vei face imprudenţa de a arunca o privire în spatele cortinei.
Ajunşi în acest punct al deconstrucţiei mecanismului de vânzare‑cumpărare a produsului comercial, trebuie să ne referim la un amănunt psihologic, la un ingredient esenţial în toată această reţea de imagini, oameni, trăiri şi obiecte.
Cumpărând acel produs, odată cu noua identitate dobândită primim ca bonus acceptarea socială a semenilor noştri, un bun gata câştigat, care ne scuteşte (pentru un timp; o să vedeţi mai încolo de ce doar pentru un timp) de frustrarea de a fi un Oblio, un inadaptat social, dar şi de costurile pe care le implică efortul de a câştiga asentimentul, aprobarea celorlalţi. Suntem acceptaţi de ceilalţi pentru că identităţile promovate de şi pe piaţa bunurilor de consum sunt oferite prin intermediul reclamelor care sunt unanim acceptate. Ne place sau nu o reclamă, comentăm cu alţii despre ea, dar nimeni nu a pus sub semnul întrebării reclama în sine. În paranteză fie spus, marile metropole sunt asediate de reclame. Reclamele creează o suprastructură care a ajuns să ne supravegheze continuu viaţa. Trecem pe lângă o reclamă, cu indiferenţa cu care trecem pe lângă un copac. Reclamele constituie copacii, florile, adevărata vegetaţie a oraşelor.
Acest adevăr despre relaţia produs‑acceptare socială, trecut prea des cu vederea, a fost expus admirabil de sociologul Zygmunt Bauman, un specialist în studierea procesului de globalizare şi a societăţilor de consum: „Aprobarea socială nu trebuie negociată pentru că a fost încorporată în produs de la bun început, dacă se poate spune aşa”
A‑ţi căuta propriul sine, sinele autentic, pe piaţa de bunuri, constituie o veritabilă iluzie, afirmă filosoful şi sociologul francez Jean Baudrillard. Această identitate este doar o aparenţă, un simulacru, fiind fabricată.
În fond, orice societate de consum substituie iubirea (nevoia general‑umană de a iubi şi de a fi recunoscut ca fiind valoros de către celălalt) prin tot acest joc al recunoaşterii sociale dobândite prin comportamentul de consum.
De aici se desprind anumite concluzii practice. Prima ar fi că un creştin autentic reprezintă pentru arhitecţii şi inginerii societăţii de consum o categorie umană aparte, dificilă, glisantă, greu încadrabilă. Creştinul – datorită Predaniei în care se integrează voluntar – discerne între sentimentul autentic – iubirea – şi simulacrul, făcătura lui – acceptarea socială. El nu doreşte să fie acceptat, ci iubit. Merge chiar mai departe: caută iubirea absolută, veşnică, necondiţionată, adică pe Dumnezeu. El ştie că a fi iubit înseamnă şi a fi acceptat integral de către aproapele său, dar iubirea e mai presus de acceptare. Acceptarea e doar componenta secundară a iubirii.
Creştinul e legitimat continuu în esenţa sa de către o altă instituţie decât Mall‑ul sau Carrefour‑ul. Biserica, prin Sfintele Taine, îl ajută să fie şi să se simtă iubit. Iubirea lui Dumnezeu, spre deosebire de iubirea difuzată în masă de antreprenorii societăţii de consum, nu este condiţionată, nu depinde de factori externi – bani, mijloace, materiale, ocuparea unei anumite poziţii în ierarhia socială.
Cea mai frumoasă descriere a creştinului, paradoxală, iritantă pentru propagatorii noilor ideologii, o găsim în Epistola către Diognet: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu‑i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă, nici nu o arată, ca unii, ca pe învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le‑a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s‑au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu‑i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s‑ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc, dar cei care‑i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor”. Creştinul se situează aparent aici, dar, în fapt, este permanent dincolo.
De aceea, agenţii globalizării, realizate prin consum, luptă îndârjit – utilizând televiziunea, presa, filmele de consum, reclamele – împotriva credinţei în Dumnezeu. Dacă o acceptă accidental, acel Dumnezeu nu trebuie nicidecum să fie creştin, ci unul global, al tuturor şi trebuie să fie exploatabil comercial. Există o întreagă industrie a beţigaşelor parfumate, a amuletelor, a bilelor, din diverse metale, care au gravat pe ele simbolul Yin‑Yang ş.a.m.d. Societatea de consum nu e doar refractară, ci şi ostilă credinţei într‑un adevăr absolut (ideologia relativismului afirmă pe toate căile că nu există adevăr, ci numai perspective asupra realităţii, şi toate sunt legitime). Luptă împotriva iubirii fireşti, reducând‑o la sex şi la atitudinea prin care unul dintre „parteneri” dispune în mod discreţionar‑sadic de celălalt). Societatea de consum se confruntă pe viaţă şi pe moarte cu Biserica, aceasta fiind din punctul ei de vedere – vorbind strict sociologic – instituţia care oferă satisfacţii mult mai durabile decât cele înscrise în oferta firmelor de orice fel (Biserica oferă, de pildă, satisfacţie morală) şi conferă legitimitate prin apartenenţa existenţială, concretă la ea (o legitimitate valabilă nu doar aici, ci veşnic, în viaţa de apoi).
Biserica este cel mai redutabil adversar al consumerismului şi globalismului. Atuurile sociale ale Bisericii în faţa acestora sunt tradiţia ei bimilenară, rădăcinile ei adânci în mentalul colectiv, eficienţa testată în peste două mii de ani. Singura modalitate prin care putea fi echilibrat raportul de forţe dintre Biserică şi instituţiile globalismului economic era schimbarea gândirii creştinilor prin manipulare şi inducerea comportamentului consumerist. Dacă privim obiectiv şi sincer realitatea, vom constata că creştinii‑ortodocşi au propria lor televiziune (deci angajaţii ei sunt, vrând‑nevrând, interesaţi „să facă rating”), au propriile ziare şi reviste, propriile filme artistice (Ostrov‑ul a făcut „ravagii” în rândul publicului ortodox, datorită mesajului său explicit‑creştin). Societatea de consum, ca o mamă grijulie, se îngrijeşte în perioada posturilor de peste an de ei, oferindu‑le diverse produse alimentare „de post”. Creştinii beneficiază de „turism religios” (aşa numesc, de obicei, miniştrii turismului din România, pelerinajele). Reprezentanţii Bisericii accesează fonduri mai mult sau mai puţin europene. Duhovnicii apar „pe sticlă”, au emisiuni proprii.
Şi ce este rău?, o să mă întrebaţi. Aparent este bine, este cât se poate de normal. Inteligenţa este capacitatea de a te adapta la situaţii noi. Omul adaptat este un om inteligent. O instituţie adaptată este o instituţie inteligentă.
Doar că... prin toate aceste jocuri socio‑economice, Biserica Ortodoxă, care este universală prin fiinţa şi vocaţia ei, se autoîngrădeşte, se enclavizează şi preia tipare de gândire şi comportament secularizate şi secularizante şi/sau de inspiraţie protestantă. Toţi calculează, caută să îşi maximizeze profitul şi să‑şi diminueze costurile, îşi traduc bunurile şi serviciile într‑un preţ, practică – într‑un cuvânt – o economie a bunurilor economice sau a bunurilor simbolice, una capitalistă sau precapitalistă. În practică, toţi suntem interesaţi de profitul economic.
Ne putem întreba: până unde va pătrunde spiritul capitalist în biserică? Va deveni Biserica, în viitor, o simplă maşinărie în angrenajul complex al societăţii globalismului economic?
Jocul de‑a „hai să‑ţi livrăm o nouă identitate” s‑a multiplicat, atingând sferele superioare ale fiinţei umane. Sunt instituţii speciale care vând educaţie, valori, lucruri simbolice şi care, pentru a supravieţui pe piaţă, creează, prin legitimare, filosofi, politologi, scriitori, artişti plastici, critici literari, analişti de tot felul.
Şi în sfera bunurilor culturale funcţionează acelaşi mecanism bazat pe relaţia de tranzitivitate dintre produsul cultural şi recunoaşterea socială. Cumpăr ultimul roman al lui Paulo Coelho sau ultima carte marca Dan Brown pentru că toată lumea bună discută, dezbate despre ele. Citind elucubraţiile oculto‑new‑age‑iste ale autorului brazilian sau ereziile reîncălzite ale lui Dan Brown le demonstrez celorlalţi, dar în primul rând mie însumi că sunt un intelectual. Doar, nu‑i aşa?, consum în acelaşi timp cu ceilalţi intelectuali ultimul produs cultural apărut pe piaţă.
Dezvoltând aceeaşi logică, pot ajunge la concluzii năstruşnice, ionesciene, becketiene – dar funcţionale, în ciuda absurdului lor: dacă voi bea absint voi fi un poet genial ca Verlaine. Dacă voi întreţine relaţii homosexuale voi fi un filosof de calibrul lui Socrate sau un scriitor paradigmatic precum Shakespeare (comunităţile gay difuzează, din nevoie de legitimare, diverse dicţionare ale personalităţilor despre care afirmă că sunt gay, printre acestea figurând Socrate şi Shakespeare). Dacă voi bea zilnic, la fiecare interval de o oră şi jumătate un pahar cu lapte, voi fi un filosof existenţialist de talia lui Karl Jaspers. Oare? (Ciprian Voicilă)
vineri, 30 mai 2014
Marius Ianuș: O cruce asupra României – partea a doua
(Notă: puteți comanda cărțile lui Marius Ianuș aici).
Urmare de la yanush.wordpress.com.
Când află de unde vin și până unde vreau să merg oamenii Călimanilor încep să mă privească mai cu lumină.
Dar trec repede prin valea lor și, încă dimineață fiind, încep să urc către Bilbor.
Un urcuș zdravăn. Ajuns în vârful muntelui, aflu despre ce e vorba: sunt pe Șaua Aluniș, la altitudinea de 1277 metri.
Un om din Bilbor a pus aici o frumoasă cruce, împodobită și cu un steag al României, iar eu îmi sprijin crucea de crucea lui.
Micile mele golgote sunt nimic față de patimile Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Biblorul e, sau era atunci?, plin de bălți. Lângă aceste bălți tronează inscripții care vorbesc despre zone de control al purității apei. Le privesc cu neîncredere. Bălțile astea să fie apa aceea pură?
Bilborenii sunt tare curioși. Unul mă invită să pun crucea în căruță. Alții caută să mă tragă de limbă în privința destinaației mele și a locului de unde vin. Unora le spun întregul adevăr, altora nu. După cum simt. Am o oarecare reținere și pentru faptul că am intrat în Ardeal și nu știu cum se vor raporta la mine oamenii de aici.
Aproape de ieșirea din sat întâlnesc o familie minunată. Vasile, Lucreția și copiii lor îmi ies în cale, vădit emoționați. Femeia are lacrimi în ochi.
- Cu ce să te ajutăm?, mă întreabă ea.
- Cu nimic, îi răspund, neînțelegător. (Neînțelegător, pentru că acum știu că Dumnezeu mi-i scosese în cale ca să am unde să poposesc peste noapte…)
Cu puțin înainte de casa lor mă oprisem la prima pensiune din sat. Era trecut deja de ora 15 și îmi căutam un loc de înnoptat. Nu se trecuse încă la ora de vară. La acea pensiune nu găsisem pe nimeni. Ar fi trebuit să aștept, cine știe câtă vreme, un băiat care lucra peste drum de această pensiune. Și cine știe dacă avea cheile ei și dacă m-ar fi primit? Așa că m-am decis să urc către a doua pensiune, aflată la câteva sute de metri mai sus.
Între cele două pensiuni, iată-mă în mijlocul drumului, cu minunata casă a lui Vasile și a Lucreției împrejurul meu.
- Puteți să mă ajutați dacă vă rugați pentru mine, le mai spun. Stați să vă dau niște cărticele ale mele.
Lucreția mă roagă să mă rog și eu pentru ei. Pentru ei doi, pentru copiii lor și mai ales pentru Maria, fetița lor bolnăvioară.
Îi rog și eu pe toți cei care citesc aceste rânduri să spună o mică rugăciune pentru Vasile, Lucreția, Maria și toți ai lor. Și pentru Marius și toți cei dragi lui.
Plec mai departe, minunându-mă de Credința Lucreției. Poate cea mai credincioasă persoană pe care am întâlnit-o în pelerinajul meu.
La pensiunea din capul satului găsesc doar un băiat care are grijă de gospodărie. El îmi dă numărul de mobil al stăpânului, care e plecat. Stăpânul îmi spune că el e la Cluj, dar mă va pune în legătură cu fiul său, care trebuie să fie în sat. Băiatul stăpânului vine, dar îmi dă un rîspuns neașteptat: nu va fi acasă în această noapte, iar, cum părinții lui vor înnopta la Cluj, nu mă poate primi. Nu știu ce să fac. M-ar fi bucurat să aibă un strop de încredere în mine, măcar datorită înfățișării mele ortodoxe și crucii mele, și să mă primească. Îl sun pe omul plecat la Cluj și îi spun aceasta, dar nu se întâmplă nimic. Nu mă întorc la cealaltă pensiune, pentru că mă tem să nu obțin același rezultat. Nici pe Lucreția și pe cei din casa ei nu vreau să îi deranjez. Aveau mai mulți copii. Știu că nici în satul următor, care e destul de departe, nu sunt pensiuni. Dar îmi aduc aminte de dezamăgirea vădită a lui Costică atunci când i-am spus că înnoptez și pe la pensiuni. El se aștepta să dorm prin căpițe de fân, ca Peter Hurley, irlandezul care a făcut un pelerinaj asemănător.
- Ei, bine…, îmi zic, în noaptea asta n-o să-l mai dezamăgesc…
Și mă hotărăsc să dorm în pădure. Trebuia să fac și asta într-o zi.
5. AMINTIRI DIN WINETOO.
Zis și făcut. După ce urc versantul de la ieșire din Bilbor și intru suficient de adânc în pădure, mă opresc în apropierea unei cabane care pare să servească drept adăpost pentru tăietorii de lemne. Îmi caut lemne și pietre, îmi aleg un loc între copaci și îmi amenajez cercul în care voi face foc. Îl împrejmuiesc cu pietre și smulg ierburile din jurul lui. Apoi, încep să clădesc înăuntrul lui un mănunchi de lemne, format mai întâi din vreascuri, apoi din lemne mai groase. Focul se aprinde repede. După lăsarea nopții, mă năpădesc amintiri din romanul Winetoo.
Povestitorul, Old Shaterhand, e uimit de primul foc pe care îl face Winetoo în compania lui. ”Parcă înțelegându-mi uimirea”, ne spune, cu aproximație, Old Shaterhand, ”incașul îmi explică: Lemne groase nu bun, lemne subțiri – bun.”
Așadar, Winetoo strânsese lemne de felul majorității celor strânse de mine. Vreascuri destul de subțiri ca să le pot rupe cu mâna. Cam așa descrie și Karl May, autorul romanului, vreascurile strânse de indian: ”de grosimea degetului mare”. Iar deducțiile povestitorului ne descoperă rațiunea acestui fapt. Winetoo alimentează focul doar când e pe cale să se stingă, cu câte un braț de vreascuri, așa încât focul constă doar într-o mică pălălaie, într-o flacără minusculă și într-un fir subțire de fum. Suficient de mare încât să țină fiarele sălbatice, ai căror ochi sticloși se întrezăresc în desișul pădurii, care simt căldura stranie care izvorăște din foc, la oarecare distanță, dar suficient de mic încât să treacă neobservat de către posibilii vrăjmași, indienii navajo, cei răzbunători, care bântuiau prin părțile acelea.
Pe aici or fi animale sălbatice?
Tot din romanul amintit țin minte cum eroii poveștii se poziționaseră strategic, pe partea dinspre care bătea vântul spre foc.
Eu, din rațiuni și mai strategice, stau o vreme în partea opusă a focului, cu spatele lipit de o râpă de pământ care îmi oferă o oarecare protecție. Fâșul mi se umple uneori de scântei.
Îmi dau seama curând că aș fi făcut bine să adun mai multe lemne, și lemne mai groase. Dar mai găsesc câte ceva prin jur.
După o vreme, în faptul nopții, circulația auto se intensifică neașteptat de mult pe drumul din pădurea în care înnoptez. Suspect de mult.
- Să vezi că ăștia mă caută pe mine, îmi spun.
Dar care ”ăștia”? Nu ies din ascunziș. Probabil că au identificat zona în care sunt, după telefonul mobil, dar nu le dă mâna să umble prin pădure după mine…
După vreo oră de vânzolelală auto, lucrurile se potolesc.
Dar tot nu reușesc să adorm. Pun lemne pe foc, până către dimineață. Iar când se apropie dimineața, printre lătrăturile câinilor de la stâna de la intrarea în Bilbor răsună un urlet zguduitor, de urs înnebunit. De fapt, în prima fază mi se părut răgetul unui leu…
La puțină vreme după asta se luminează. Mai devreme decât de obicei, pentru că e abia ora patru, dar mă hotărăsc să profit de această lumină și să plec. După ce mă ridic, văd de la ce vine lumina: de la lună. A răsărit o lună mare, strălucitoare, aproape de deplinătatea ei.
După ce arunc niște apă în jar, pornesc la drum.
În această dimineață aveam să fac o descoperire interesantă: nu ultimele ceasuri ale nopții sunt cele mai friguroase, ci primele ceasuri ale dimineții. În fapt, vremea se încălzește ușor înaintea și în timpul răsăritului, dar apoi peste lume se lasă o răbufnire înghețată. Ca și cum, la vederea soarelui, din pământ ar răbufni tot gerul nopții.
Aceste ceasuri de ger mă prind nu departe de europeanul care merge de la Târgu Neamț la Toplița. Cu tot cu mănuși, unghiile de la mâini îmi sunt înghețate și mă dor înfiorător de tare. Mi le ung cu mir din flaconul primit de la Maica Nectaria, iar durerea îmi trece pe loc. Ca în povești. Mare putere are Sfântul Nectarie!
Șoferii autobuzelor școlare mă privesc cu mare curiozitate. Dar cam tuturor celor care mă văd de mai multe ori pe zi le cam stârnesc curiozitatea. Din păcate, pe această porțiune de drum nu sunt prea vorbăreț. Poate din pricina nopții nedormite în pădure.
Găsesc și motelul la care aș fi putut să mă opresc noaptea trecută. La Bilbor mi se spusese că e la intrare în Toplița, iar Toplița e la 24 de kilometri. Dar motelul era la doar vreo doisprezece kilometri de unde am înnoptat eu. Aș fi ajuns pe la ora opt. Dar nu e vreme de regrete.
La intrare în Toplița, de fapt la fosta intrare în satul Vale, înglobat de curând în toplița, în urmaa unei extinderi a acestei localități, tocmai unde e un Mausoleu care adăpostește osemintele a 771 de soldați români căzuți în al doilea război mondial, sunt oprit de une chipaj de poliție.
Mi se cere să mă legitimez, apoi sunt întrebat asupra traseului meu, iar mai apoi mi se cere să spun, pe șleau, unde am fost în noaptea precedentă. Asta era! Îmi devine acum clar că agitația de pe șosea n- fost întâmplătoare… Îi spun lui Dumitru și subordonaților săi că n-am găsit nicio pensiune deschisă și mi-am făcut un foc lângă un adăpost de la marginea drumului. Lucru în parte adevărat, pentru că la vreo sută de metri de locul în care înnoptasem era și un astfel de adăpost.
După ce polițiștii mă lasă în pace, mă opresc și jandarmii. Și ei mă întreabă aceleași lucruri: cine sunt, de unde vin, încotro mă duc și, desigur, unde am fost peste noapte. Îmi primesc actul de identitate și merg mai departe, oarecum surprins că atât polițiștii, cât, mai ales, jandarmii, s-au dovedit oameni de treabă. Toplița, după extindere, e tare lungă. Un fel de București încă neconstruit. Cu chiu cu vai, ajung în centru și de acolo cobor un kilometru sau doi, până la Mănăstirea Sfântul Ilie. Deși inima mă împinge cumva în partea cealaltă, la Mănăstirea Moglănești, care mai e și în drumul meu, mă decid să fac această abatere din drum pentru că la ”Sfântul Ilie” am trimis câteva pachete cu cărticele și pentru că e mănăstire de călugări.
Dar acolo trăiesc o mare deziluzie. Călugării mă trimit de la unul la altul și par foarte puțin încântați că am nimerit pe capul lor, foarte suspicioși. Părintele Emilian, cel căruia i-am trimis pachetele, e de negăsit, deși e acolo. În curte tronează un bust al Patriarhului Miron Cristea. Mă uit la el cu nehotărâre. Ar trebui acum, ca să mă cazez, să-l mai caut și pe un anume Părinte Miron. Asta după ce fratele de la pangar caută să mă ironizeze / maimuțărească / încerce întorcându-mi în nas, oarecum sarcastic, o întorsătură retorică a mea, foarte politicoasă.
Dar eu, după atâtea ore de mers cu crucea în spate și după noaptea petrecută în pădure, n-am niciun chef de figurile și capcanele lor. Îmi iau crucea și plec, întristat că am găsit asemenea stare de lucruri în această zice-se mănăstire. Voi face trei-patru kilometri în plus, dar așa e mai bine. Pe drum mă întâlnesc iar cu mașina de poliție care mă oprise la intrare în oraș. Le explic că mă duc la Moglănești. Ei par convinși că la ”Sfântul Ilie” nu m-au primit, deși eu nu le spun și nu îi las să înțeleagă asta. Poate cunosc și ei așezământul și obiceiurile lui… Din partea din spate a mașinii poliției, prevăzută cu geamuri fumurii, mă privește o figură tăioasă, de individ cu grad mare, căpătat prin căprărie. Îi întorc privirea cu mult calm. Nu știe el cu câți ”duri” ca el am avut eu de-a face în liceul militar. Plec mai departe.
Ajung la Mănăstirea Moglănești, unde sunt primit foarte bine. Ce diferență față de cealaltă mănăstire toplițeană! Măicuțele profită de faptul că au muncitori care lucrează la înălțarea noii biserici a mănăstirii și mă cazează și pe mine. Iar Părintele Onisim, duhovnicul mănăstirii, mă spovedește și împărtășește a doua zi, la ora cinci dimineața, chiar înainte să plec.
Aici îl voi cunoaște și pe Ion, un om de la Deda, fost ceferist, care avea să mă întâmpine și în satul lui, pe al doilea braț al crucii mele.
Cu altă inimă pleci de la o mănăstire unde ești primit și încurajat!
Dar vă voi povesti despre Maica Stareță Ecaterina și Părintele Onisim și mai încolo, pentru că la ei aveam să mai petrec câteva nopți.
VA URMA
Etichete:
marius ianus,
o cruce asupra romaniei,
sfantul nectarie
joi, 29 mai 2014
Părintele Dan Bădulescu despre „Sfinții de lângă noi”
„Pentru ce e de folos o asemenea carte, şi cui se adresează ea?” - s-ar putea pune întrebarea. Şi aceasta în contextul de azi – 2014 – în care cititul cărţilor „clasice” se diminuează de la an la an sub avalanşa noilor formate on-line: pdf, tablete, e‑reader etc.
Un posibil răspuns ar fi acesta: tot în zilele noastre se manifestă un fenomen de creştere, treptată, dar sigură, a unei atitudini antiecleziale, „liber-cugetătoare”, agnostice şi ateiste, pe care unii dintre noi, cu naivitate, o socoteam apusă odată cu prăbuşirea regimului comunist. Iată că lucrurile nu stau deloc aşa, ci hidra revine în forţă şi agresiv, dominând deja spaţiul media, atât cea „clasică”, ziare,reviste, radio, tv, cât şi cea aşa-zis „virtuală”, internetul.
În toate statisticile sociologice România şi românii se găsesc pe podium – poate chiar pe cea mai înaltă treaptă a lui! – la capitolul credinţă/religiozitate, marea majoritate a populaţiei sunt membri/mădulare ai/ale Bisericii Ortodoxe Române.
Dar cum este receptată aceasta de către noii atei secular umanişti? Ca o instituţie, întemeiată evident de către oameni după modelele familiare lor: academii, loji, partide, ministere etc., cu interese de putere şi economice concurente lor. Această viziune este împărtăşită, din păcate, nu de puţini „dreptmăritori creştini”, mai mult sau mai puţin intelectuali.
Aşa stând lucrurile, iată o mărturie care vede viaţa Bisericii din altă perspectivă, insistând pe aspectele relaţiilor interpersonale, ale comuniunii acestor mădulare, căci, iată, Biserica o fi ea şi instituţie, dar, mai întâi de toate, este Trupul viu al lui Hristos. Şi acesta este alcătuit din mădulare, de la vlădică la opincă, de la cei mai sfinţi la cei mai păcătoşi.
Autorul ne înfăţişează secvenţe reale, trăite de el, ale acestor întâlniri reale, cu oameni vii, contemporani, unii recunoscuţi pentru sfinţenia lor, alţii anonimi, mărturisind prin aceasta lucrarea harului ce nu încetează să se manifeste până la sfârşitul veacurilor.
Cine sfinţeşte mai sfinţească, cine spurcă mai spurce…” - aceasta este libertatea chipului lui Dumnezeu… (Pr. Dan Bădulescu)
miercuri, 28 mai 2014
Revista Axa: A apărut cartea „Mărturisiri din mlaștina disperării“ scrisă de Dumitru Bordeianu
Mai multe amănunte aici.
Despre importanța cărții lui Dumitru Bordeianu am vorbit aici.
„Garderoba diavolului.
Înainte de a vorbi despre volumul de față, vom enumera și vom spune doar câteva cuvinte despre lucrările pe care le-am avut la îndemână referitoare la ceea ce s-a petrecut în închisoarea de la Pitești în perioada 1950 – 1951 (mai precis începând din luna decembrie a anului 1949, în camera 4 spital), precum și despre autorii lor, fără a ține seama neapărat de cronologia aparițiilor editoriale.
Aflat în exil, Dumitru Bacu a publicat la Madrid lucrarea „Pitești – centru de reeducare studențească”, în anul 1963. Ceea ce trebuie spus pentru a înțelege corect raportul între evenimentele de la Pitești, autorul cărții și adevăr, este că Dumitru Bacu nu a fost închis la Pitești în acea perioadă. Autorul cărții „Pitești – centru de reeducare studențească”, a fost închis pentru perioade scurte la Timișoara, Jilava, Canal, Constanța, Pitești, Aiud, București și Gherla – la cea din urmă s-a încercat după Pitești aceiași „re-educare”, fără însă să aibă aceiași intensitate și durată ca la Pitești.
În anul 1978 apărea la München volumul „Demascarea” scris de Grigore Dumitrescu, de această dată un pătimitor al experimentului. Lucrarea Domniei sale este într-adevăr zguduitoare emoțional și are, după cum o arată și titlul, pe lângă preocuparea de a descrie una dintre cele mai dezumanizante tehnici de tortură, și intenția de a da jos „masca” de pe chipul hidos al unui sistem criminal. Perspectiva este una în care se regăsesc dimensiunea umană și morala general valabile. Volumul a avut o foarte mică circulație – în consecință a fost puțin cunoscut și aproape deloc comentat.
În anul 1981, Paul Goma, la Paris scrie romanul „Patimile după Pitești”. Nu luăm în discuție valoarea literară a romanului lui Paul Goma, în schimb vom face doar două observații asupra acestei scrieri. Prima precizare este că pățaniile din narațiune pot face cu mare succes obiectul unui scenariu de film, în care însă subiectul nu are de-a face neapărat cu ceea ce s-a petrecut în închisoarea de la Pitești. A doua este că Paul Goma nu a fost la Pitești. A cunoscut pușcăria comunistă în anul 1957 — pentru doi ani, apoi a avut domiciliul forțat în Bărăgan până la amnistia generală din 1964, ca urmare a faptului că a renunțat public la carnetul de utm-ist. Apoi a devenit un real dezident al regimului Ceaușescu, ceea ce l-a determinat să ia calea exilului parizian în anul 1977, după o pătimire prealabilă. Facem această precizare doar pentru a putea fi înțelese semnificațiile afirmațiilor de mai jos.
Despre lucrarea unui alt dizident parizian, de această dată mult mai „special” — și doar prin faptul că a fost, în tot timpul pe care el l-a numit de „exil”, un practicant al socialismului, dar un adversar al regimului Ceaușescu — „Fenomenul Pitești” (apărută în 1981) putem spune că este o încercare emoționantă de a populariza lucruri despre care a auzit probabil de la cei trecuți prin pușcăriile comuniste și apoi exilați.
Din punctul nostru de vedere, deși are meritul de a atrage atenția asupra un subiect interzis, trebuie să spunem că la Pitești nu s-a petrecut nici un „fenomen”, ci a fost de-a dreptul un experiment nemaiîntâlnit de exterminare sufletească cu instrumente despre care veți afla din paginile volumului de față. Să precizăm totuși: Virgil Ierunca nu a făcut nici o zi de pușcărie — și nici nu ar fi avut de ce.
Lucrările lui Dumitru Bacu, Paul Goma și Virgil Ierunca au fost pentru o bună bucată de vreme repere pentru ceea ce s-a petrecut la Pitești, în perioada la care facem referire. Probabil în aceasta le stă valoarea, fiindcă, odată cu începerea aparițiilor lucrărilor semnate de „piteșteni”, cărțile Domniilor lor au trecut într-un plan secundar. Reamintim că nici unul dintre cei trei autori nu a fost la Pitești.
Mai apropiată de noi în timp și cea mai sistematică este lucrarea Domnului Traian Popescu (Macă), „Experimentul Pitești”, apărută în editura Scara. Este o lucrare de analiză bazată foarte bine pe date, cifre și tot felul de detalii referitoare la „re-educare”. Traian Popescu a fost închis la Pitești dar, cu puțin timp înaintea începerii experimentului – probabil intuindu-i dimensiunile a făcut o tentativă de suicid a cărei urmare a fost mutarea deținutului în centrul penitenciar Târgu Ocna, care era considerat ca fiind infirmerie. Aici l-a întâlnit pe Valeriu Gafencu, de care l-a legat o aleasă prietenie. Același lucru trebuie spus și despre relația lui Traian Popescu cu autorul volumului de față.
Gheorghe Andreica a adunat într-un volum intitulat „Mărturii, mărturii…” un număr suficient de declarații ale pătimitorilor în temnițele de la Gherla, Pitești și Aiud, urmărind un fel de traseu al experimentului „re-educării” pornit la Pitești. Este vorba despre declarațiile domnilor Aurel Obreja, Puiu Atanasiu, Gheorghe Suroiu, Gheorghe Măruță, Tache Rodas, Vasile Mocanu, Ion Pangrate, Ilie Țintă și Gheorghe Andreica.
„Mărturii, mărturii…” este o carte lămuritoare și tulburătoare în același timp; pe de altă parte este o întâlnire, chiar dacă dureroasă, cu acești Oameni.
Cu caracter sporadic și foarte puțin mediatizate, după lovitura de stat din decembrie 1989 și până în prezent, au fost scrise mai multe articole, unele studii și analize ale experimentului Pitești 1950-1951.
Dintre ele se cer menționate chiar și fugitiv paginile lui Viorel Gheorghiță care reușește în puține rânduri să dea o imagine elocventă a experimentului Pitești.
Perspectiva ulterior științifico-documentară proprie altor studii sociologice apărute în diferite medii academice nu ne preocupă în aceste rânduri de prefață a volumului „Mărturisiri din mlaștina disperării”.
O lucrare apărută la editura Vremea, „Memorialul ororii”, cuprinde o serie de documente, declarații luate sub tortură și depoziții folosite la procesul lui Eugen Țurcanu — unde acesta avea să fie condamnat la moarte.
„Memorialul ororii” nu este o carte — nu poate fi recomandată citirea acestui volum din câteva motive dintre care noi vom enunța doar două. Mai întâi fiindcă rândurile ei ar trebui citite printre rânduri cu un aparat foarte bine pus la punct pentru înțelegerea textului. Apoi nu știu să existe mai multă mizerie, mai multă urâciune descrise și scrise în altă parte. Este într-adevăr o oroare.
Pe de alta parte, pentru un cititor avizat, pentru un cercetător al experimentului Pitești, „Memorialul ororii” poate fi un instrument pe cât de periculos, pe atât de util. Nu vom stărui mai mult asupra acestui volum decât pentru a accentua că aparatul care ar fi fost foarte folositor, necesar pentru lectură (un fel de manual de utilizare într-un depozit de dinamită) și care intra în atribuțiile editorilor este dacă nu aproape inexistent, oricum insuficient. Așadar, un text de peste șase sute de pagini excepțional de periculos. Este un fel de proces verbal făcut de diavolul însuși; ca urmare, nu poate fi considerat în nici un caz un text la îndemâna oricui.
Nicolae Purcărea, un alt reper de demnitate românească și verticalitate morală semnează volumul de memorialistică „Urlă haita…” (apărut în 2012), unde se vorbește și despre încercarea prin care a trecut autorul la Pitești.
„Eu sunt scribul…” este o apariție editorială (2012, editura Filos) referitoare la subiectul nostru, semnată de domnul Mihai Buracu — plecat la Domnul în 2011. Lucrarea cuprinde trei părți: una de amintiri, cu valențe romanești, „Tăblițele de săpun de la Itșet-ip”, o a doua parte unde sunt adunate în două capitole versurile „Psalmilor tinereții”; în fine, cea de-a treia parte alcătuită din articole de presă de după lovitura de stat din decembrie `89.
Între lucrările referitoare la detenția și tratamentul studenților la Pitești, textul „Tăblițele de săpun de la Itșet-ip”are un loc aparte prin profunzimea introspecției și prin formularea literară de o mare valoare. Este de-a dreptul o operă literară pe care o eventuală istorie a literaturii va trebui să o așeze în fruntea genului.
Mihai Buracu a trecut prin experimentul Pitești, pe care îl trăiește și îl definește din interiorul tânărului student. în ceea ce ne privește în paginile de față, scrierea lui Mihai Buracu este întru totul edificatoare pentru ceea ce s-a petrecut la Pitești.
Paginile de o mare putere sugestivă și o incontestabilă valoare literară din volumele „Preambul pentru camera de tortură” (1994) și „Sisteme și procese de brainwashing în România comunistă” (1997) îl impun pe Nicolae Călinescu — dincolo de registrul memorialistic, istoric și documentar — ca scriitor de prim rang. Din nou istoria literaturii române – eventuală, potențială și la fel de latentă – trebuie să facă loc unui scriitor de o mare valoare despre care nu au auzit cititorul și critica literară de până acum.
Fără a insista mai mult, este necesar și nimerit să afirmăm că cele două volume – ambele apărute după moartea tragică a autorului — sunt cu siguranță un reper în cultura românilor, la fel cum un reper de demnitate și dreaptă credință este însăși viața autorului. Nicolae Călinescu a trecut prin iadul Piteștiului. Era însă „pregătit” de pușcăria făcută anterior sub toate regimurile politice din România.
În sfârșit și fără a epuiza lucrările referitoare la subiectul de față, excelenta lucrare de licență semnată de Valentin Teodor Nica (Ieromonahul Leonid), sub îndrumarea științifică a înalt Prea Sfințitului Andrei Andreicuț este cea mai cuprinzătoare analiză a experimentului denumit Pitești. Lucrarea de licență a lui Valentin Teodor Nica este un îndrumar de primă mână, un ajutor de neprețuit pentru oricare cercetător în încercarea de înțelegere a experimentului Pitești. În același timp este perspectiva deschisă a unei minți lucide, a unui suflet curat aparținând unui tânăr absolvent de Teologie. Nădăjduim că această lucrare — susținută în 2009 — va vedea lumina tiparului cât mai curând.
Iată mai jos care este perspectiva la care ne oprim în aceste rânduri.
Piteștiul între anii 1950-1951 a fost o pușcărie politică în principal pentru studenți, mai precis în proporție de peste 90 la sută pentru studenții care își desfășurau activitatea în Frățiile de Cruce — organizația de tineret a Mișcării Legionare.
Așadar, la Pitești au fost încarcerați în perioada 1950—1951 cei care ar fi urmat să fie viitorii intelectuali ai României, educați în spiritul credinței românilor și al respectului pentru Tradiția și istoria neamului — după cum veți afla din paginile acestui volum, Dumitru Bordeianu a fost arestat ca student al Facultății de medicină.
Este vorba despre tineri ale căror nume nouă nu ne spun astăzi nimic, ca urmare a încarcerării lor. Abia dacă unii dintre noi au auzit de unii dintre ei.
Cine știe astăzi despre Costache Oprișan, despre Ionică Ilie, despre Iosub Mihai, Alexandru Munteanu și foarte mulți alții, de la care se aștepta cum era și firesc să se împlinească pe ei înșiși și odată cu aceasta să împlinească întreaga generație și viața românilor? Despre Valeriu Gafencu sau despre Părintele Gheorghe Calciu s-a mai auzit câte ceva — dar asta în ultima vreme și foarte vag.
Despre mulți alții care au supraviețuit Piteștiului știm la fel de puțin, deși ei au creat valori incontestabile — de exemplu nu foarte mulți au auzit de Dan Lucinescu, Nicolae Călinescu, Aurel Dragodan, Nicolae Purcărea, Gelu Gheorghiu…
Închiderea lor în temnița Piteștiului și uciderea multora dintre ei nu a însemnat altceva decât oprirea creșterii unor personalități cu un mult mai mare potențial decât cei pe care istoria culturii europene îi numește cei mai mari din secolul trecut și care le-au fost camarazi. în toate domeniile.
Însă nu trebuie trecut cu vederea marele cadou care ne-a fost făcut nouă: întâlnirea unor supraviețuitori ai naufragiului poporului român în secolul trecut. Ei au supraviețuit tocmai pentru a mărturisi, pentru a ne face cunoscut nouă, celor de azi, care este felul de a vedea lumea pentru români. Ne referim la cei care au reușit să se întoarcă din cruciadă – nici mulți, nici puțini. Puțini nici nu ar fi avut cum să fie — unul singur și ar fi fost de-ajuns.
Ceea ce este foarte interesant este că, dintre toți supraviețuitorii demenței bolșevice anticreștine de la Pitești, Dumitru Bordeianu ne mărturisește în scris pentru toată perioada. Ceilalți au tăcut, cel puțin pentru o bună perioadă de timp.
De altfel, chiar autorul „Mărturisirilor…” ne spune că intenția lui nu a fost de a scrie ceva despre acest subiect. S-a petrecut însă minunea, iar Dumitru Bordeianu s-a supus ca întotdeauna în fața poruncii Dumnezeiești.
Prin anii `90 i-am cunoscut personal pe mulți dintre cei care au fost închiși la Pitești în perioada 1950-1951 – sau care, după cum spunea unul dintre ei, au trecut prin iad.
Am aflat despre fiecare dintre ei de la cei care nu au fost acolo. I-am întrebat despre cele ce au pătimit atunci. Nici unul nu mi-a răspuns nimic – unora ii s-au umplut ochii de lacrimi, alții m-au ocolit din acel moment și, în cel mai bun caz, mi-au dat de înțeles sec și hotărât ca nu îmi vor spune nimic despre acea perioadă. Nici unul! Nici măcar Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa.
A trebuit să treacă un timp pentru ca tiparul să înceapă să scoată mărturii despre experimentul din acei ani. În primii zece ani de după lovitura de stat din decembrie `89, în România abia dacă se pomenea despre pușcăria studenților de la Pitești.
Trebuie să observăm că vorbim despre niște oameni foarte puternici – au arătat-o atât în pușcărie, cât și prin ceea ce au făcut după ce au ieșit din pușcărie. De exemplu Părintele Gheorghe Calciu nu numai că nu „s-a învățat minte” să nu vorbească, ci a predicat adevărul clar și răspicat în fața tinerilor teologi – ceea ce, după cum era și firesc, i-a mai adus o „porție” de pușcărie în 1974.
Așadar este vorba despre ceva mai presus de fire, despre ceva care nu se poate spune sau care nu poate fi înțeles cu ușurință, cu înțelegerea noastră de oameni.
Precum Dumnezeirea este de negrăit, dimensiunea demonică a lucrurilor petrecute acolo a făcut ca Piteștiul să fie de negrăit.
Și totuși aveți în față mărturisirea fostului student la Medicină, Dumitru Bordeianu.
Ce s-a întâmplat acolo atunci?
Ca un mare actor, cel mai mare înșelător fiind, diavolul a îmbrăcat diferite costume pentru a-și atinge ținta. Nu s-a mai prefăcut „a fi”, ca de-obicei.
S-a îmbrăcat în cei care nu aveau nici o fărâmă de Dumnezeire, pregătindu-se pentru confruntare. O luptă directă cu cei îmbrăcați în Hristos prin Sfânta Taină a Botezului, pe Care Îl purtau și în sufletele lor.
Ceea ce urmărea diavolul era să piardă sufletele cele mai alese, iar straiele cele de preț ale neamului românesc drept credincios să fie aliniate în garderoba lui. Garderoba diavolului. Așadar a pregătit cu mare meticulozitate tot. Îmbrăcat în generalul rus Nikolschi (pe numele său adevărat Grunberg), în Kișinevski și în alte carcase umane, costume goale de Dumnezeu, și-a aranjat strategia luptei.
Apoi s-a îmbrăcat în Bogdanovici, la Suceava. Ceva îl incomoda, nu-i prea venea Bogdanovici — straiele de început trebuiau să fie croite fest. Fărâma de Dumnezeu din Bogdanovici a făcut ca acesta să fie aruncat în afara planului – dar nu înainte ca Bogdanovici să-L fi mărturisit pe Hristos.
Apoi a găsit costumul perfect: Eugen Țurcanu. Garderoba diavolului s-a mărit cu Popa Alexandru (Țanu) și încă alții, în timp foarte scurt.
Lupta putea începe. Diavolul avea toate condițiile și asistență maximă — toate aranjate de el personal.
Se îmbrăcase în cei care urmau să rupă straiele luminii cu care erau înveșmântați tinerii din temnița Piteștiului.
S-a făcut decembrie 1949 și în camera 4 spital s-a dat semnalul de atac. Războiul putea începe — atunci și acolo.
Tabăra diavolului știa întreaga strategie. Ceilalți nici nu puteau să-și imagineze ce va urma. Însă în scurt timp lucrurile au fost înțelese la prima mână.
Față în față: diavolul care încă o dată își propunea să-L răpună pe Hristos, de această dată în cele mai alese vase ale Sale. Bătaia. Imens de multă bătaie. Până la limite, bineînțeles. Câteva scăpări — câteva pagube, câțiva n-au rezistat. Apoi foamea. Setea. Tortura fizică pentru a cărei ingeniozitate nu poate fi bănuit nici un muritor.
Opoziția muritorilor față de diavol devenea la suprafață din ce în ce mai mică. Refugiul celor atacați era interiorul. Retragerea la Hristos din sufletul fiecăruia.
Diavolul a reușit să intre, să calce teritoriu — câtva loc. La unii mai mult, la alții mai puțin. Tortura fizică trecea pe planul al doilea — lupta se ducea acum în interiorul fiecăruia. Toate trupele, întreg arsenalul pentru un singur lucru: apostazia.
O luptă care miroase a sânge închegat, dejecții și puroi — amestec de mirosuri prezent peste tot.
Mai întâi trebuiau zdrobite legăturile între pământeni: trebuia să-ți lovești fratele, tatăl, fiul, cel mai bun prieten. Pentru fiecare dintre ei altădată puteai și îți doreai să trăiești sau să mori. Acum trebuia Să îi batjocorești până când scârba să fie singura graniță – care și ea trebuia călcată. Era un fel de repetiție schimonosită la Judecata de Apoi, închipuită de diavol.
Apoi trebuiau loviți cei care nu mai erau printre pământeni. În primul rând trebuiau loviți Căpitanul și tot ce putea să însemne legionarismul. Toată truda care dovedea iubirea românilor pentru credința în Hristos și pentru neamul românesc. Fir cu fir trebuia schimonosit și condamnat tot.
Urma apostazia — renunțarea la Hristos. Pentru ca în final, fiecare să fie transformat în purtător de diavol, să devină o haină în garderoba diavolului.
Acesta a fost desfășurătorul, planul gândit și pus în aplicare de diavolul însuși. Nu acesta a fost însă rezultatul luptei, dorit de diavol.
Fiindcă, un lucru este cert: la Pitești diavolul a căzut din nou.
Hainele pe care le voia el erau cele mai de preț veșminte ale neamului românesc în acel moment.
Cei îmbrăcați în Hristos, prin Sfânta Taină a Botezului, urmau să devină ei înșiși haine ale diavolului — acesta era planul.
Trebuia „doar” scos și alungat Hristos din interiorul fiecăruia, fiindcă cei aduși cu forța de diavol pentru confruntare nu erau doar îmbrăcați în Hristos erau și purtători de Hristos.
Tehnica a fost cea a asediului. Rezistența fizică a fost depășită — omenește nu s-a mai putut face nimic!
Însă, n-a putut fi depășit ceea ce este de nedepășit: Mila Domnului și marea Sa Iubire de oameni — Hristos a fost cu ei, între ei. Acolo — la Pitești, Hristos a fost în temniță cu ei.
N-avea cum să reușească diavolul, însă provocarea a fost mult prea mare ca să-i reziste. În ultimă instanță, diavolul nu a făcut decât să eternizeze valoarea vesmintelor.
Prin lămurirea lor în această încercare ele au devenit straie ale luminii. Martirii și mărturisitorii în Hristos au mărit cetele.
Cei care au trecut prin iadul Piteștiului, L-au mărturisit pe Hristos până la sfârșitul zilelor lor. Fiecare.
Și atunci diavolul, din nou învins, s-a întors în lume, unde garderoba lui este foarte bogată, dar straiele sunt comune.
Nu vă așteptați să înțelegeți prea mult din ceea ce stă scris în această carte. Când o veți reciti veți vedea că la lectura anterioară n-ați prea înțeles – de fiecare dată. Nu se poate înțelege nimic decât cu ochii duhovnicești. Altfel, totul se poate schimba într-un fapt divers impresionant.
„Mlaștina disperării” din titlul lucrării vine din cuvântul Căpitanului referitor la drumul pe care îl are de parcurs legionarul. Căpitanul spunea că legionarul trebuie să parcurgă un drum care „va trece prin muntele suferinței, apoi prin pădurea cu fiare sălbatice și prin mlaștina dejnădejdii”. Unindu-le, Dumitru Bordeianu le denumește cu o singură sintagmă: „mlaștina disperării”.
Dumnezeu l-a ales pe Dumitru Bordeianu ca mărturisitor. El însuși nu și-a dorit acest lucru. A fost ales și s-a supus.”
Vă recomand și volumul Refuzul sfințeniei de Mugur Vasiliu.
luni, 26 mai 2014
Prietenia. Ce ne învaţă textele? (un text adresat adolescenţilor)- din volumul „Sfinții de lângă noi”
În predicile sale, Mitropolitul Antonie de Suroj evocă adesea următoarea întâmplare petrecută în secolul al XIX‑lea în Rusia. Într‑un orăşel, o soţie de ofiţer cu doi copii a fost nevoită să se ascundă la periferie, într‑o căsuţă părăsită. Cele două tabere beligerante ocupaseră pe rând oraşul. Singura scăpare a femeii era fuga. Ea aştepta momentul oportun ca să părăsească incognito orăşelul. Într‑o noapte, cineva i‑a bătut la uşă. Cu frica în sân, văduva ofiţerului a deschis. A văzut în faţa ochilor o tânără care i‑a spus că trebuie să fugă chiar în noaptea aceea, pentru că cineva a trădat‑o şi duşmanii ei vor veni neîntârziat să o ia. Îngrozită de perspectiva care i se deschidea, femeia i‑a mărturisit Nataliei – aşa o chema pe vestitoarea nocturnă – că şansele ei de a părăsi oraşul sunt nule. Cu copiii după ea, nu ar ajunge prea departe şi ar putea fi uşor recunoscută. În acel moment, se petrecu o minune pe care Mitropolitul Antonie o comentează aşa: „Şi atunci, tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s‑a preschimbat dintr‑o dată în acea fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evanghelic aproape: «Nu! Nu o să vă caute, căci în locul dumneavoastră o să rămân eu». «Dar o să vă împuşte!», a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: «Da! Dar eu n‑am copii.» Şi mama a plecat, iar tânăra a rămas. Au venit noaptea târziu, au prins‑o pe tânără şi au împuşcat‑o.”
Natalia atinsese starea ultimă de apropiere, de prietenie cu un om, despre care ne vorbeşte Hristos: nu este dragoste mai mare decât să îţi pui viaţa pentru prietenul tău. Din afară, văduva ofiţerului şi Natalia întreţineau relaţii de banală vecinătate. Pe dinăuntru, Natalia Îl cunoscuse pe Hristos prezent în văduvă şi în copiii ei.
Acesta este idealul de prietenie pe care noi, muritorii, îl întâlnim arareori. Din experienţa noastră de zi cu zi înţelegem că, omeneşte vorbind, prietenia este o relaţie de reciprocitate. Tu nu îi faci prietenului tău ceea ce nu ţi‑ai dori ca el să îţi facă ţie. De aici reiese că prietenie adevărată nu poate fi decât între doi egali. Aceasta este şi concluzia pe care o trage Socrate în dialogul platonician Lysis. Nu poţi fi prieten adevărat cu şeful tău sau cu subordonaţii tăi. Prietenia cere egalitate. Prinţul nu poate fi prieten cu cerşetorul decât dacă îşi leapădă statutul, hainele sale scumpe, şi îmbracă haina stigmatizată a cerşetorului. Înaintea lui Socrate, urmaşii lui Pitagora intuiseră acest adevăr etern: „Prietenia este o egalitate făcută din armonie”. În apropierea prietenului tău, nu te laşi supus de duhul stăpânirii care adesea domneşte în tine (în timpul Postului Mare ne rugăm împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „… duhul iubirii de stăpânire nu mi‑l da mie!”), nu cauţi să îi anulezi libertatea, să îl priveşti ca pe o non‑persoană.
Analizând dialectica sacră a prieteniei adevărate, Simone Weil punctează magistral contemplaţia pioasă pe care o avem în chip natural faţă de prietenul nostru: „Prietenia este miracolul prin care o fiinţă umană acceptă să privească de la distanţă şi fără a se apropia tocmai fiinţa care îi este necesară asemenea hranei.” Îmi este foame de prietenul meu, dar nu îl devorez.
Când spunem „prietenie”, ne închipuim că prietenia este doar de un anumit fel. În realitate, întâlnim forme de reciprocitate, de prietenie, foarte variate. Există o prietenie fundamentată pe nevoi comune. Clientela crâşmelor, microbiştii, clienţii Mc Donald’s, cititorii împătimiţi ş.a.m.d. sunt legaţi între ei prin nevoi mai mult sau mai puţin superioare, pe care şi le satisfac împreună. Plăcerea, fericirea chiar – ar zice Orwell – este cu atât mai intensă cu cât este împărtăşită.
Putem vorbi despre prietenie adevărată şi prietenie falsă, despre prietenie superioară şi prietenie inferioară. Pentru mine, o prietenie este înaltă dacă pe cei doi îi uneşte şi îi animă dorinţa ardentă de a atinge un scop comun. Tom Sawyer îl întâlneşte pe Huckleberry Finn, pornesc pe Mississippi şi cot la cot înfruntă groaza pe care le‑o provoacă Joe Indianul. Ghilgameş şi Enkidu pleacă să îl înfrunte pe Humbaba, monstrul din Pădurea Cedrilor. Iar când Enkidu moare, Ghilgameş compune cel mai grandios necrolog pe care cineva l‑a spus vreodată despre prietenul său. Îl plânge pe Enkidu şi se plânge, mai ales, pe sine pentru că, fără Enkidu, Ghilgameş a rămas om doar pe jumătate: „Ascultaţi‑mă, oamenilor (şi plecaţi‑vă urechea) către mine!/ Pentru Enkidu, (prietenul) meu, plâng eu,/ Gemând cu amar, ca o femeie bocitoare./ El era securea de la umărul meu, siguranţa mâinii mele,/ Cuţitul de la cingătoarea mea, (scutul) din faţa mea,/ Haina mea de sărbătoare, podoaba mea de preţ/– Un (demon) rău s‑a sculat şi mi l‑a răpit!”.
V‑am scris câteva gânduri despre prietenie, în primul rând vouă, adolescenţilor, pentru că în adolescenţă prietenii ajung în prim‑plan, devin fiinţe esenţiale pentru devenirea noastră. Părinţii se retrag în fundal şi ne veghează de acolo parcursul. O experienţă dureroasă pentru un părinte, dar inevitabilă pentru viaţă. (Ciprian Voicilă)
Etichete:
adolescenti,
articole ciprian voicila,
prietenia,
sfintii de langa noi
Minunea Sfantului Parinte Ilie Lacatusu cu mine, studentul...
Buna seara,
Numele meu este George-Cristian Datcu si in prezent sunt student la Universitatea Politehnica Bucuresti, la Facultatea de Electronica, Telecomunicatii si Tehnologia Informatiei. Minunea ce mi s-a intamplat are legatura cu una dintre sesiunile de examene din cadrul facultatii la care studiez. Inaintea de a povesti despre asta, as dori sa vorbesc putin despre momentul in care am aflat pentru prima data despre Sfantul Parinte Ilie Lacatusu. Mi-amintesc ca era 21 iulie 2013, in ajunul praznuirii Parintelui Ilie (22 iulie), praznuire despre care aveam sa aflu chiar in acea seara, cand am venit in vizita la prietena mea, care locuieste in apropierea Bucurestului, pentru cateva zile, data fiind perioada vacantei de vara. Inca din momentul sosirii mele acolo, parintii prietenei mele, care dimineata fusesera la Manastirea Pasarea, pentru a asista la slujba Sfintei Liturghii, inainte de a pleca catre casa au primit de la cei care slujeau acolo Acatistul Sfantului Ilie Lacatusu impreuna cu indemnul de a merge in vizita la capela din Cimitirul Giulesti, unde sunt pastrate sfintele sale moaste, mi-au oferit sa citesc carticica cu acatistul primit, care cuprindea si cateva amanunte referitoarea la viata parintelui.
Chinurile si nevointele prin care am citit ca trecuse acest marturisitor al lui Hristos, desi sumar descrise in carticica, m-au emotionat asa de tare si m-au determinat sa citesc pentru prima oara acatistul chiar in acea seara. Inca din acel moment am simtit cum intre mine si parinte a luat nastere o prietenie sincera. Cu toate ca dupa citirea acatistului sau, m-am "luat" cu cele lumesti, fara sa imi dau seama, parintele ma chema la el. Astfel, ziua de 22 iulie, a debutat pentru mine si prietena mea sub semnul agitatiei si haosului cotidian. Drept urmare, dis de dimineata, am plecat in graba spre Bucuresti, prietena mea fiind programata la examenul auto teoretic la primele ore ale diminetii. Pe langa acest examen al ei, ziua fiind lunga, multe sarcini trebuiau duse la bun sfarsit.
Cand am terminat toate treburile in oras si ziua parea ca pentu noi a luat sfarsit si ne pregateam sa ne intoarcem spre casa, o chemare launtrica atat de puternica mi-a facut sa imi indrept pasii in directia total opusa celei spre casa... Cuprins cu totul de aceasta chemare, am inceput chiar sa alerg inspre Giulesti, lucru care pe prietena mea a surprins-o, dar pe care l-a inteles, atunci cand i-am explicat ce simt. Astfel, am facut impreuna un drum de aproximativ 50 de minute, care noua ni s-a parut de doar cateva minute... Imediat ce am ajuns la locul cu pricina, inca de la intrarea in cimitir, am simtit o pace interioara cum rar ne este dat sa simtim. Ajungand la capela, lucru deloc de mirare, am observat ca va trebui sa ramanem la o coada ce insuma multime mare de credinciosi (lucru care ne-a bucurat de altfel, in loc sa ne intristeze). In timpul asteptarii, impletita cu rugaciune catre sfantul si cu binecuvantate discutii despre ajutorul oferit noua de catre sfinti, ni s-au alaturat si parintii prietenei mele.
Venind si asteptatul moment, al inchinarii la moastele Sfantului Ilie Lacatusu, ma simteam atat de coplesit de sfintenia locului (e un lucru bine stiut ca omul sfinteste locul), incat in momentul in care m-am apropiat sa sarut sfintele moaste si crucea parintelui, am simtit ca parintele este mai viu decat noi si ca ne binecuvanteaza pe fiecare in parte, parca avand un suras de un cald atat de sincer. Acest sentiment pe care nu-l mai traisem inainte m-a determinat sa cred ca am castigat un prieten ce-mi va fi alaturi mereu de-atunci inainte, in incercarile si ispitele acestui veac.
Am plecat de-acolo, cu promisiunea facuta mie insumi ca am sa revin cat de des pot. Bineinteles ca fagaduintele facute, indeosebi noua insine, au menirea de a nu fi tinute... Desi am continuat sa citesc acatistul parintelui, ceea ce m-a adus din nou la capela unde se afla sfintele moaste a fost deznadejdea ce ma cuprinsese inainte de sesiunea de examene din iarna.
Cu inima stransa de frica examenelor ce-mi stateau inainte, cu trei zile inaintea primului examen, mi-am zis sa fac o ultima incercare, amintindu-mi de prietenul care cu atata caldura ma primise la sine in iulie si de nenumaratele momente cand i-am simtit interventia in viata mea.
Pe o vreme geroasa, afara fiind in jur de -10°C, am asteptat in jur de 3 ore sa-mi vina randul alaturi de alte cateva zeci de persoane care sperau in ajutorul sfantului. Pe aproximativ toata durata asteptarii, am citit acatistul Parintelui Ilie si m-am rugat sa alunge de la mine duhurile deznadejdii si al trandaviei care ma incercau tot mai aprig si sa puna ordine in viata mea. In momentul in care m-am inchinat sfintelor sale moaste am simtit pe loc cum pacea lua locul deznadejdii si increderea locul neincrederii. Am plecat de acolo cu credinta ca "cineva" isi doreste ca eu sa reusesc (Dumnezeu nu ne vrea prosti!). Cu toate acestea, ziua primului examen se apropia cu pasi grabiti, iar eu am constatat in seara dinaintea incercarii cu pricina ca nu am acoperit nici jumatate din materia ceruta la examen! Cu credinta in ajutorul sfantului si al lui Dumnezeu, am pornit spre facultate. Pe toata durata drumului, nu stiu cum, dar mi-am gasit timpul sa revad unele probleme, posibile subiecte de examen. Ceea ce s-a intamplat mai departe, banuiesc ca intuiti... Am primit ca subiecte de examen exact problemele pe care le revazusem ultima data, in metrou, si a caror mod de rezolvare mi-l insusisem destul de bine, iar ca subiect de teorie exact ceea ce stapaneam mai bine! Examenul a fost trecut, iar nota obtinuta a fost una dintre cele mai bune din sala! Sa fie oare doar o coincidenta?! Eu nu cred... Astfel, tot cu ajutorul sfantului, caruia vreau sa-i multumesc pentru grabnicul ajutor ce nu a ezitat sa mi-l ofere sesiunea am trecut-o cu bine, la cele mai importante materii obtinand note nesperat de mari!
Astfel, pentru mine Parintele Ilie ramane un mare sfant, care nu pregeta sa ne ofere ajutorul sau nici in cele mai marunte activitati materiale ale vietii cotidiene. Am avut si continui sa am multe intamplari minunate petrecute in urma rugaciunilor catre parinte, dar pe care le voi povesti cu urmatoarea ocazie.
Asadar, un indemn sincer catre toti cinstitorii de sfinti: Rugati-va parintelui! Nu veti iesi rusinati de la el!
Bunul Dumnezeu sa ne ajute sa-i cinsitim cum se cuvine pe toti cei care au fost si sunt bineplacuti Lui! Slava lui Dumnezeu pentru toate! Amin. (George-Cristian)
vineri, 23 mai 2014
Cerşetorul – piatră de poticnire sau biletul nostru spre rai? - din cartea „Sfinții de lângă noi”
Pe Doru îl ştiam din vedere de ani buni. Întâmplarea face să îl întâlnesc, aproape zilnic, pe drumul meu spre serviciu, în zona Pieţei Victoria. O întâlnire mai mereu memorabilă, pentru că Doru emană în exteriorul său blândeţe şi smerenie. Are, îndrăznesc să spun, un aer, o atitudine duhovnicească. Are, deopotrivă, o calitate morală pe cale de dispariţie astăzi: bun‑simţ. Are o barbă mare, stufoasă, şi e îmbrăcat totdeauna cu hainele altora. Când nimereşte pe umerii lui o geacă de piele sau de blugi arată ca un rocker veritabil. Un rocker blând, în care Îl simţi prezent pe Hristos. Te salută, aplecându‑şi capul smerit, şi îţi urează, ducând mâna la inimă:
‑ Multă sănătate să vă dea Dumnezeu!
De praznicul Sfântului Prooroc Ilie am trecut graniţa care îl desparte pe aşa‑zisul om normal de cerşetorul de pe stradă şi l‑am vizitat la micul lui domiciliu: vara stă sub un burlan al unei instituţii culturale de prestigiu, dormind pe nişte cartoane. Doru m‑a invitat să şed, spunând cu autoironie şi arătând spre carton:
‑ E Relaxa!
Pentru că era zi de sărbătoare, i‑am făcut cinste cu o bere, un prilej de a pătrunde cu paşi precauţi în sufletul lui Doru. Mă simţeam ca un dansator pe sârmă, atent să nu cad de pe puntea îngustă pe care încercam să o construiesc între inima lui şi inima mea.
‑ Numele meu de botez e Tudor, dar lumea mă mângâie „Doru”, pentru că sunt blând; nu ştiu să supăr nici măcar un copil, începu el. Dacă văd o furnică, o ocolesc.
Ceea ce s‑a dovedit cât se poate de adevărat. Cum stăteam noi şi depănam cuvinte, Doru nu ştiu cum atinge cu halba de bere o furnică şi părea că a omorât‑o. S‑a frământat câteva minute în interiorul lui, până şi‑a dat seama că furnica nu murise, era doar ameţită.
Doru s‑a născut într‑un sat din împrejurimile Bucureştiului, într‑o fostă casă a lui Ion Ghica, transformată de comunişti în maternitate. De 16 ani stă pe stradă. Mai precis, a stat câţiva ani în curtea unei biserici, unde a fost şi clopotar. Până când preotul paroh, cu care se înţelegea bine, a fost înlocuit cu un alt preot paroh, care l‑a izgonit pur şi simplu din incinta bisericii, fără să‑i dea nicio explicaţie. Dar Doru a rămas neînvins în credinţa sa că Dumnezeu îl va ajuta şi în lupta lui pentru supravieţuire. Principiul lui e: „Viaţa merge înainte. Cu bune, cu rele merge înainte. C’est la vie”. Deşi e scurtă, viaţa merită trăită. E absolut convins de asta. Când primeşte ceva de pomană, Doru îşi înalţă privirea spre cer, îşi duce mâna dreaptă la inimă şi Îi mulţumeşte în cuvinte mute Tatălui Ceresc. Sălăşluieşte în Doru o întreagă filosofie a acceptării şi a mulţumirii pentru tot ce ne oferă Dumnezeu. Ia totul ca din mâna lui Dumnezeu.
Observatorul din mine a simţit nevoia să‑l întrebe care oameni sunt mai miloşi: cei înstăriţi sau cei săraci? N‑a stat prea mult pe gânduri ca să‑mi răspundă:
‑ Cei oropsiţi. Aceia au inima deschisă.
Când vieţuia în curtea interioară a unei biserici, a crescut, din banii pe care îi primea ca milostenie, patru pui de căţea. S‑a dus la farmacie, a cumpărat un biberon şi le cumpăra zilnic lapte praf, ca să‑i hrănească. Cum vorbeam cu el, am simţit nevoia să îi dăruiesc un şirag de metanii, pe care îl atinsesem de mai multe sfinte moaşte. Era ca şi cum aş fi vrut să îi dau lui Doru o armă invincibilă, care să‑l ferească de răutatea oamenilor şi de imprevizibilul vieţii. Nici el nu s‑a lăsat mai prejos. Şi‑a scos de la gât un lanţ cu o cruciuliţă pe care era gravat trupul Mântuitorului şi mi‑a făcut‑o cadou, mărturisindu‑mi că, deşi nu e din argint, nu cocleşte. Îl primise de la o doamnă bogată, care lucrează pe la nu ştiu ce firmă de prin împrejurimi. Din acea zi a Sfântului Prooroc Ilie port la gât crucea de la Doru, gândindu‑mă că e sfinţită şi cu chinurile pe care le‑a îndurat, pe străzi, 16 ani. Ne despărţim, nu înainte ca Doru să îşi lanseze salutul arhicunoscut:
‑ Muultă sănătate!!!
Tot în Piaţa Victoriei, primăvara şi toamna, trecătorii grăbiţi pot cumpăra flori de sezon culese de tanti Victoria. Este o bătrânică de 85 de ani. Are pensie de la colectiv de 30 de lei. Nu poate trăi din ei, aşa că e nevoită să colinde câmpurile din afara Bucureştiului şi să culeagă diverse flori, pe care încearcă să le vândă în apropierea băncilor care populează Piaţa Victoriei. Când nu se poate duce ea la cules, nepoţelul ei se întoarce de pe câmp cu coşul plin. Mulţi cumpărători îi lasă bani fără să mai ia buchetul de flori. Tanti Victoria este împuţinată de vârstă, firavă, dar are ochi albaştri, de icoană. Când vorbeşti cu ea, îţi dai seama că ai în faţă un om care s‑a împăcat cu condiţia de om nevoit să lupte continuu pentru existenţa sa precară.
Nu o dată m‑a iritat „sfatul” pe care îl primesc vrând‑nevrând călătorii care circulă cu metroul prin subteranele Bucureştiului. Eşti sugestionat să nu încurajezi cerşetoria, pentru că ai dreptul la o călătorie confortabilă, care ar putea fi ameninţată de o mână murdară, distrofică, îndreptată spre inima ta. Dacă România ar fi un stat democratic – aşa cum pretinde a fi – ar şti că fiecare individ are libertatea de a decide pentru sine ce îl incomodează şi ce nu. Nu am nevoie de nicio instanţă, de nicio instituţie care să hotărască pentru mine ce e bine şi ce e rău. Cel mai ruşinos, cel mai puternic contraexemplu pentru această politică de eradicare a cerşetoriei este unul în carne şi oase: tanti Victoria. Statul „o răsplăteşte” cu o pensie de 30 de lei. Fiecare om care îi cumpără un buchet de flori, fiecare suflet care îi dă bătrânei o sumă de bani corectează eroarea morală enormă, nedreptatea pe care o comite statul faţă de tanti Victoria. Nu accept să lupt în parteneriat cu statul împotriva cerşetoriei. Cerşetoria este un fenomen social, un concept rece, mort. Mâna care se ţi se întinde în faţă este vie, caldă, şi undeva la capătul ei bate o inimă. Statul român luptă împotriva cerşetoriei, dar nu salvează niciun suflet din condiţia sa ruşinoasă, dezumanizantă.
Şi mai am o mărturie vie despre imoralitatea statului moralist: domnul regizor M. Dragomirescu, aflat în imposibilitatea de a‑şi asigura lunar cei 500 de lei, necesari pentru hrană şi chirie. Este nevoit să trăiască, de mai bine de zece ani, din mila publică. Timp de un an de zile l‑am văzut stând cuviincios în faţa unui magazin. Bine îmbrăcat, cu alură de intelectual (o frunte înaltă, muncită de griji, o pereche de ochelari cu ramă din metal, din spatele cărora te priveau doi ochi inteligenţi şi scrutători, o barbă albă, mare, dar îngrijită), totdeauna îmbrăcat sărăcăcios, dar cu gust. Are o pancartă din carton, atârnată de gât, pe care sunt scrise câteva cuvinte, suficiente pentru a‑l convinge pe trecător că, întâlnindu‑l, nu a păşit, fără să vrea, într‑o nuvelă fantastică.
Domnul Dragomirescu a colaborat cu regizori mari ‑ printre ei, Sergiu Nicolaescu. În timpul Revoluţiei din ’89 a plecat de acasă cu gândul să apere televiziunea de terorişti. Când s‑a întors, după două zile, nu a mai găsit‑o nici pe Leni, soţia sa, nici pe Alin, băiatul său. Se presupune că mama şi‑a luat copilul în braţe şi a plecat pe străzi, în căutarea soţului ei. Au fost găsiţi morţi aproape de Sala Dalles. Şocul a fost atât de mare pentru M., încât patima băuturii l‑a acaparat de la o zi la alta, năruindu‑i cu totul viaţa. Mai întâi şi‑a vândut obiectele preţioase din casă. Apoi a rămas fără apartamentul din Drumul Taberei. Un „binevoitor” s‑a oferit să‑i achite datoriile. Le‑a achitat, dar i‑a luat şi apartamentul. Un an de zile îl întâlneam pe bulevardul Mihalache. O rugam pe fetiţa mea, Miriam, să îi ducă nişte bani. Ea îi întindea:
‑ Poftiţi! ‑ iar el îi săruta mânuţa. Pe atunci Miriam avea trei ani. Vreau să înveţe de mică nu doar să nu îi dispreţuiască pe cerşetori. Să îi iubească pentru că ei sunt o şansă a noastră, rară, la mântuire. Dar există un motiv, un adevăr mai presus de această dimensiune utilitaristă: Hristos stă ascuns în ei. Dintotdeauna cerşetorul a fost considerat un om „al Domnului” (ubog, în limba rusă). În Sfânta Scriptură citim: Dacă dai săracului, Îl împrumuţi pe Dumnezeu (Pilde, 19, 17).
Într‑o societate perfectă, în care nu mai există săraci, bolnavi, oropsiţi ai sorţii, într‑o lume care imită Paradisul, ocaziile de a ieşi din limitele ego‑ului tău se împuţinează sau dispar cu totul. Să ne bucurăm că în drumurile noastre browniene, hăituiţi de propriile noastre sarcini sociale şi nevoi, Dumnezeu ne oferă şansa să facem gesturi eroice. Există un eroism mare, când sufletul omului stă la cumpăna dintre viaţă şi moarte. Dar există micul eroism, eroismul cotidian. Printre întâmplările unei zile sunt unele care ne oferă şansa de a ieşi din propriul egoism, din propriul interes. A devenit un act de eroism să le cedezi unui bătrân, unui bolnav, unei femei însărcinate locul în metrou sau în tramvai. A devenit un act de eroism să te dezbraci într‑o staţie de metrou şi să îi dăruieşti geaca de pe tine unui homeless acoperit de mizerie, de care stau la mare distanţă ceilalţi călători, deranjaţi de putoarea pe care o degajă individul nespălat, cu părul încâlcit şi care se bâţâie continuu înainte şi înapoi.
Cuvântul „cerşetor” are o conotaţie implicit negativă. Uităm că cerşetorul este acea fiinţă umană care ne cere un ban sau o pâine pentru că a ajuns în imposibilitatea de a şi le asigura. A ajuns sau a fost adus. Privirea capitalistă vede în el detracatul, subomul, individul care a părăsit specia umană ‑ pentru că a decăzut din ea. Prezenţa lui deranjează, pentru că, inconştient, îi aminteşte reprezentantului societăţii de consum că oricând poate ajunge el în poziţia defavorabilă a cerşetorului. Când îşi bagă mâna în buzunar şi îi întinde cerşetorului o monedă sau o bancnotă, o face adesea din frică: „Nu cumva să ajung şi eu aşa mâine!” Timpul social s‑a comprimat atât de mult, evenimentele se petrec cu o asemenea viteză, încât creează auspiciile angoasei viitorului. Frica de viitor vine braţ la braţ cu teama de eşec. Într‑o lume concurenţială, moartea este preferabilă eşecului social.
Ne este neplăcut când ne iese în cale un cerşetor, mai ales dacă îşi exhibă ciotul mâinii, carnea arsă, piciorul necrozat. O apariţie ca asta ne cutremură viziunea despre lume cu care ne‑a îndobitocit mass‑media. Reclamele difuzate continuu la televizor, în presă, pe ecranele din staţiile de metrou creează o suprastructură care ne domină şi ne manipulează concepţia realistă despre viaţă.
Într‑o zi, într‑o staţie de autobuz s‑au deschis uşile şi a urcat un cerşetor gras, care n‑a avut de lucru şi s‑a dezbrăcat în văzul tuturor. Afară era iarnă, era ger cumplit. El se mişca în autobuz, printre noi, la bustul gol. Osânza îi atârna în pliuri. Toată pielea îi era acoperită cu cicatrice, ca şi cum acest om ar fi fost aruncat într‑o oală cu apă fierbinte, clocotitoare, când era mic. Când ajungea în faţa ta, în drumul său de a cerşi mila, nu aveai unde să‑ţi abaţi privirea. Erai nevoit să îl priveşti în faţă, să îi observi echimozele şi să accepţi că suferinţa este o componentă dominantă a realităţii. În reclame oamenii, indiferent de vârstă, râd, mănâncă şi beau după pofta inimii, îşi satisfac într‑o clipă orice nevoie. În reclame oamenii nu suferă niciodată. Nu mor niciodată. În reclame oamenii trăiesc doar pentru a‑şi satisface nevoile.
Nu trebuie să fii Orwell sau Aldous Huxley ca să intuieşti că toţi cerşetorii din metropole vor dispărea într‑o bună zi, la o simplă comandă a Statului Big Brother, pentru că ei sunt contrapunctul real, dureros, care contrazice flagrant ideologia dominantă: hedonistă, utopică, înrădăcinată în comportamentul consumerist. E suficient să rămână pe lume un simplu cerşetor, ca să dovedească prin simpla lui prezenţă că societatea, la marginea căreia vieţuieşte el, nu este perfectă. Orice societate totalitară se vrea, pretinde că este perfectă. Cu atât mai mult societatea de consum, care a redefinit fiinţa umană. Omul nu mai este o fiinţă raţională. Nu mai este nici măcar un homo faber, un creator. Şi‑a pierdut statutul prestigios de fiinţă care se miră. Omul nu mai este chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Toate aceste adevăruri care vorbeau de la sine despre taina omului au fost ascunse adânc sub preşul istoriei. Pentru orice societate de consum, omul este doar un organism care consumă permanent. Cerşetorul este un om sărac. Un om care, neavând bani, nu este un consumator consecvent: consumă şi el, dar puţin şi când îi dau alţii. De aceea, din punctul de vedere al societăţii de consum, cerşetorul se situează în afara noii definiţii a omului.
Pentru un urmaş al lui Hristos, cerşetorul nu este un om îngenuncheat de viaţă şi părăsit de noroc. Este omul de la periferia societăţii, omul, aparent ajuns neom, în care stă ascuns Hristos şi ne aşteaptă. Ne‑a dat întâlnire în el şi prin el. Fiecare cerşetor care ne iese în cale este un test viu al libertăţii noastre. Îi vom ocoli privirea, de teamă să nu intrăm într‑o relaţie sufletească împovărătoare, costisitoare?
Întâlnirea noastră cu cerşetorul activează, aduce din domeniul potenţialităţii în cel al realului, materializează virtutea milosteniei. Pentru a fi în comuniune veşnică cu Hristos avem nevoie de credinţă, dar şi de fapte. Trăim într‑o penurie a faptelor. Ne complăcem într‑o reverie colectivă şi avem pretenţia că suntem contemplativi. Părintele Justin Pârvu a fost ultimul duhovnic de anvergură care le‑a reamintit românilor cât de importantă este în existenţa noastră perisabilă, dar mai ales în perspectiva vieţii nestricăcioase, fapta.
Cunoaştem după ce criteriu vom fi judecaţi la Judecata de Apoi. Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi‑i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de‑a dreapta Sa, iar caprele de‑a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de‑a dreapta Lui: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi M‑aţi primit; Gol am fost şi M‑aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M‑aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: „Doamne, când Te‑am văzut flămând şi Te‑am hrănit? Sau însetat şi Ţi‑am dat să bei? Sau când Te‑am văzut străin şi Te‑am primit, sau gol şi Te‑am îmbrăcat? Sau când Te‑am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr‑aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi‑aţi făcut”. Atunci va zice şi celor de‑a stânga: „Duceţi‑vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi‑aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi nu M‑aţi primit; gol, şi nu M‑aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M‑aţi cercetat”. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: „Doamne, când Te‑am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi‑am slujit?” El însă le va răspunde, zicând: „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi‑aţi făcut”. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 31‑46).
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează acest fragment, însemnând cuvinte de foc în inimile cititorilor: „Nu le cerea masă bogată şi scumpă, ci atât cât era de trebuinţă, hrana cea de nevoie; şi le‑o cerea în haină de cerşetor. Deci toate sunt în stare să‑i pedepsească. Era puţin ce le cerea. O pâine. De plâns era cel ce cerea. Un sărac. Spre milă îi împingea firea celui ce cerea. Era om. De dorit era făgăduinţa. Făgăduise împărăţia cerurilor. Înfricoşătoare era pedeapsa. Ameninţase cu gheena. Mare era vrednicia Celui Ce primea milostenia. Dumnezeu o primea prin mâinile săracilor. Covârşitoare era cinstea. Primise Dumnezeu să Se coboare atât de mult. Drept era datul. Primea din averile Sale.”
Tâlcuind acest loc din Sfânta Evanghelie după Matei, Sfântul Grigorie Palama ne spune: „Auziţi şi vă bucuraţi, toţi câţi sunteţi săraci şi nevoiaşi, căci sunteţi fraţi după trup cu Dumnezeu! Şi chiar dacă fără voie vă aflaţi în multe lipsuri, prin răbdarea şi prin mulţumirile voastre cu voie veţi face binele. Ascultaţi voi, bogaţilor, şi mult să vă doriţi sărăcia cea fericită, ca să vă faceţi moştenitori şi fraţi ai lui Hristos şi fraţi ai celor ce sărăcesc de bună voie, căci şi Acela de bună voie a sărăcit pentru noi! Ascultaţi şi gemeţi voi, care‑i dispreţuiţi pe fraţii voştri greu încercaţi sau, mai degrabă, pe fraţii lui Dumnezeu; şi voi, care nu daţi o parte din cele pe care le aveţi din belşug celor ce sunt lipsiţi de hrană, de acoperământ, de veşmânt, de îngrijirea cuvenită, nici nu cheltuiţi prisosul vostru pentru lipsa acelora! Sau mai curând să ascultăm şi să gemem noi, căci şi eu însumi, cel ce vă grăieşte vouă acestea, sunt învinuit de conştiinţa mea că nu mă aflu cu desăvârşire în afară şi lipsit de patimă. Căci în vreme ce mulţi oameni suferă de frig şi se zbat în lipsuri, eu sunt bine hrănit şi înveşmântat. Mai abitir sunt vrednici de plâns cei ce au comori mai mari decât nevoia lor zilnică, păzindu‑le cu grijă, sau ostenindu‑se să le sporească; acestora însă li se dăduse poruncă să iubească pe aproapele lor ca pe ei înşişi şi să nu se considere pe ei înşişi nici ca ţărână şi pleavă. Căci oare, ce altceva sunt aurul şi argintul pe care le îndrăgim mai mult decât pe fraţii noştri?”
Dacă nu avem o pâine sau un ban, să îi întindem săracului – aşa cum ne‑a învăţat părintele Arsenie Papacioc – o mână caldă. Sau să îi dăruim rugăciunea noastră pentru că „a te ruga pentru aproapele nostru înseamnă să‑ţi verşi sângele” (Sfântul Siluan Athonitul).
Stareţii de la Mănăstirea Optina au relevat în sfaturile şi scrisul lor virtutea milosteniei. Stareţul Moise (1782‑1862) îi scria monahiei Maximilla de la Mănăstirea Boznesensk, verişoara sa primară: „Dacă vei da cuiva ceva anume de pomană, pentru aceea vei fi iertată”. Stareţul Macarie de la Optina (1788‑1860) spunea: „Mila faţă de aproapele atrage asupra noastră şi mila lui Dumnezeu, iar la înfricoşătoarea judecată vom fi învredniciţi de Hristos să locuim în Împărăţia Cerească.
Cuviosul Paisie Aghioritul ne sfătuieşte ca atunci când dăm ceva cuiva să o facem din dragoste. Ce dăm şi cum dăm, calitatea obiectului dăruit şi modalitatea în care dăruim oglindesc starea noastră duhovnicească: „Cred, să presupunem, că am dragoste. Dumnezeu, ca să‑mi încerce dragostea, îmi trimite un sărac. Dacă, de pildă, am două ceasuri, unul bun şi unul stricat, şi‑i dau pe cel stricat săracului, înseamnă că dragostea mea este de calitatea a doua. Dacă am dragoste adevărată, îl voi da pe cel bun săracului. Intră în lucrare atunci logica cea stricată şi spunem: «Ce, să‑l dau pe cel bun? Pentru el, care nu are niciun ceas, e bun şi cel vechi, şi îl dau pe cel vechi.» Dar când dai pe cel vechi, încă mai trăieşte omul cel vechi în tine. Dacă dai pe cel nou, eşti un om renăscut. Iar dacă le ţii pe amândouă, şi nu dai nici unul, eşti în stare de iad.”
Tot Cuviosul Paisie Aghioritul ne învaţă că milostenia îi ajută foarte mult pe cei adormiţi. „Milostenia către cei îndureraţi, văduve, orfani etc. ajută foarte mult şi pentru odihna celor adormiţi. Pentru că atunci când cineva dă milostenie pentru un adormit, ceilalţi spun: «Dumnezeu să‑l ierte. Să i se sfinţească oasele». Dacă se întâmplă ca cineva să fie bolnav, să nu poată lucra şi să aibă datorii şi în această împrejurare grea îl ajuţi şi spui: «Ia‑i pe aceştia pentru sufletul cutăruia», va spune şi acela: «Dumnezeu să‑l ierte. Să i se sfinţească oasele». Adică aceia fac o rugăciune din inimă şi asta este ceea ce ajută foarte mult pe cei adormiţi.”
Trăim vremuri haotice sau ne trăiesc ele pe noi fiindcă – nu‑i aşa? – românul e dintotdeauna sub vremi. Acum mai mult ca niciodată. S‑a schimbat inima celui care face milostenie, dar s‑a schimbat şi inima celui care o primeşte. Pe harta Bucureştiului sunt porţiuni întregi controlate de clanuri de cerşetori. Obiectivele cele mai importante sunt librăriile de carte duhovnicească şi bisericile din centrul Bucureştiului. Ei ştiu că pentru un creştin este poruncă să miluieşti pe cel sărac şi ei se folosesc din plin de asta. Aşa se face că dacă ai scăpat de insistenţele mamei care îţi cerea să îi cumperi musai o cutie de lapte praf sau nişte rechizite, te acaparează fiica purtătoare de bebeluş care îţi cere şi ea bani de medicamente sau cutie de lapte praf. Iar dacă scapi de mamă, scapi de fiică, la colţul străzii îţi iese în cale tatăl care se ţine scai după tine, sute întregi de metri, şi ţi se plânge că nu mai are bani de chirie. Dacă te duci să te închini la moaştele Sfântului Nectarie, pe traseu te asaltează familii întregi care nici nu mai fac efortul de a se preface că nu sunt împreună. Aici ordinea e inversă: mai întâi apare puradelul, după zece metri mama cu eterna problemă a cutiei cu lapte. În fine, tatăl, în care se citeşte o mare putere de muncă, dar care a ales să ţi se adreseze cu voce plângăcioasă de femeie: „Hai, dă şi mie trăiţ‑ar!”
Am scris „puradel” fără să am nici cea mai mică intenţie de a fi rasist. Este o constatare, nu o judecată de valoare: nu toţi cerşetorii sunt ţigani – pardon, rromi. Majoritatea. Unii sunt oropsiţi ai sorţii, incapabili să se angajeze pentru că provin din familii defavorizate, nu au avut acces la cultură şi educaţie. Alţii ar putea să facă un ban cinstit, dar aşa au învăţat de la mama şi de la tata că se câştigă mai uşor banii şi au început din fragedă pruncie să joace acest rol social.
Când nu îţi cer direct, te manipulează, sădindu‑ţi în suflet frica şi îndoiala. „Hai, dă‑mi şi mie 10 lei, să te ajute Sfântul Nectarie”. Şi te gândeşti: „Dacă nu îi dau 10 lei, te pomeneşti că nu‑mi ascultă rugăciunea Sfântul Nectarie”. Şi îi dai. Cel mai cumplit sentiment este părerea de rău că i‑ai dat. La aceasta contribuie o serie de factori. În primul rând, nemulţumirea pe care o afişează: nu îi convine cât i‑ai dat. El vrea neapărat cutie de lapte, rechizite, pereche de pantofi. De fapt, nu le vrea nici pe acelea. Sunt simple pretexte. Dacă îi propui să mergi cu el până la prima farmacie să îi cumperi mult invocata cutie de lapte praf, o să constaţi cu stupoare pe parcurs că încearcă să te convingă să îi dai banii, că o să se ducă el. De ce să te mai oboseşti tu până acolo? Alteori, tu îi dai o pâine, sau un coltuc de pâine şi el aruncă înverşunat cu pâinea după tine. Să te ferească Dumnezeu să te vadă cerşetorul că ţi‑ai cumpărat ceva! Într‑o după‑amiază intru într‑o librărie şi îmi cumpăr o carte. Când să ies, mă întâmpină cerşetorul care îmi toarnă moşi pe groşi, eterna placă. Îi dau un leu. Merg mai departe. Nu fac cinci sute de metri şi foamea care îmi roade rărunchii mă îndeamnă să mă opresc la un fast‑food. Pentru că este vineri, şi ca orice creştin vinerea ţin post, îi comand vânzătorului o shaorma de post. Adică o chiflă umplută cu cartofi prăjiţi, varză şi castraveţi muraţi. Primesc din mâna vânzătorului chifla burduşită cu cele trei ingrediente şi încep să înfulec. Contemplu trecătorii. Apare cerşetorul căruia i‑am dat un leu. Mai, mai să nu‑l recunosc. Este zâmbitor, plin de sine, voios, s‑ar putea spune. Dacă acum zece minute mi se adresa uşor adus de spate, obedient, acum merge drept, bărbăteşte. Nu îşi mai târâie picioarele. Are mersul unei feline. Vine spre mine flancat de doi prieteni. Privirile ni se întâlnesc. Citesc în ochii lui o undă de zeflemea, de batjocură. Când să treacă de mine îmi zice cu reproş: „Bani nu aţi avut să îmi daţi, dar aveţi bani de shaorma!” Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că mi‑a rămas shaorma în gât. Bani îi dădusem, dar nu cât a vrut el. Shaorma nu era shaorma, ci o chiflă umplută cu varză, castraveţi muraţi şi cartofi prăjiţi. Aşa‑zisa shaorma era cumpărată nu din banii lui, ci din aşa‑zişii mei bani. Povestea aceasta nu s‑a sfârşit aici. Ea are un sfârşit continuu, care se repetă de fiecare dată când se întâmplă să ni se intersecteze drumurile: îi dau milostenie un leu. Credeţi că o fac din răzbunare? Nu. Aşa m‑a învăţat pe mine părintele Nicolae Marinescu, un bătrân de peste nouăzeci de ani, de la Mănăstirea Sitaru. L‑am surprins odată scoţând dintr‑un buzunar de sub rasă un fişic de hârtii de un leu. Fiecărui cerşetor îi dădea un leu. Am văzut în această manieră de relaţionare cu cerşetorii un fel de raţionalizare a actului de a face milostenie. Dacă dau mult, e limpede că nu voi avea să le dau tuturor care îmi cer. Atunci singura soluţie este să dau puţin, dar să le dau tuturor.
Scenariul cu shaorma s‑a repetat încă o dată, cu un alt cerşetor şi cu un alt obiect care a stârnit invidia cerşetorului. O carte. Aceeaşi replică mi‑au auzit urechile, de parcă cei doi cerşetori se vorbiseră sau chiar erau buni prieteni. „Nu aţi avut să îmi daţi bani de tren, ca să ajung acasă, la Bacău, dar bani să vă cumpăraţi cărţi aveţi”. Era un tânăr înalt, roşcovan şi impertinent. Îl vedeam des în biserica unde mă duceam miercurea ca să particip la Sfântul Maslu. Impertinenţa lui manifestată şi faţă de alţii l‑a făcut pe un ieromonah să îl dea afară din biserică, sătul fiind şi de placa cu trenul şi de comportamentul total dezinhibat al călătorului provincial care pierdea toate trenurile spre Bacău.
Nu toate poveştile mele cu cerşetori sunt triste sau enervante. Odată, mergând spre serviciu, i‑am dat unui om 3 lei. L‑am depăşit din mers, cufundându‑mă în propriile gânduri. „Staţi! Staţi!” aud un strigăt din spate. Mă întorc spre el şi îl întreb: „Ce s‑a întâmplat?” „Ştiţi, îmi explică uşor stânjenit, mama avea o superstiţie legată de cifra trei. Mi‑aţi dat 3 hârtii de un leu. Vă rog să luaţi înapoi o hârtie. Am moştenit şi eu superstiţia asta de la ea”. L‑am scăpat pe bietul om de frica provocată de cifra 3, luându‑mi înapoi hârtia de un leu. M‑a privit uşurat şi şi‑a văzut fiecare de drumul său.
Condiţia săracului nevoit să cerşească mă preocupă continuu. În textul pe care îl scriu acum încerc să îi surprind esenţa, firea de fiinţă atipică, marginală, dar atât de nefiresc de importantă – judecând după criteriile lumii noastre decăzute. M‑am bucurat cu bucurie mare când am descoperit aceste rânduri la Simone Weil: Hristos „a spus că va răsplăti într‑o zi pe binefăcătorii Săi, atunci când le‑a zis: «Flămând am fost şi Mi‑aţi dat să mănânc». Cine poate fi binefăcător al lui Hristos, dacă nu Hristos Însuşi? Cum poate un om să dea de mâncare lui Hristos, dacă nu este ridicat cel puţin pentru o clipă la acea stare despre care vorbeşte Sfântul Pavel, în care nu el trăieşte, ci doar Hristos trăieşte în el? În textul Evangheliei se vorbeşte numai despre prezenţa lui Hristos în cel nenorocit. Totuşi pare că demnitatea spirituală a celui ce primeşte nu e câtuşi de puţin importantă. Trebuie atunci admis că binefăcătorul este cel care, fiind purtător al lui Hristos, Îl face pe Hristos să pătrundă în nenorocitul flămând împreună cu pâinea pe care i‑o dă. Celălalt poate consimţi ori nu la această prezenţă, exact la fel ca cel ce primeşte Euharistia. Dacă darul este bine dat şi bine primit, trecerea unei bucăţi de pâine de la un om la altul este ceva de ordinul unei comuniuni adevărate”
Dacă rândurile de mai sus din Simone Weil m‑au bucurat, cuvintele următoare, pe care o să vi le împărtăşesc, m‑au uimit. Îi aparţin unui mărturisitor din temniţele comuniste, părintele Atanasie Ştefănescu, pe care Dumnezeu l‑a arătat bineplăcut lui: îngropat la Mănăstirea Petru Vodă, monahii de acolo i‑au descoperit după şapte ani moaştele. Iată ce spune: „Nu cere nişte lucruri imposibile Dumnezeu. Lumânările puse cu braţul nu te duc la mântuire. Nici pomelnicele cu căciula. Nici groapa în pământ cu metaniile. Nici post, să te usuci ca scoverga – dacă cleveteşti pe altul sau îl pizmuieşti. Nimic nu‑ţi ajută. Să ai inima curată. Şi milostenia duce la cer, făcută cu discreţie, să nu ştie stânga ce face dreapta. Postul te ajută, dar nu te duce la cer. Milostenia şi inima curată te pot duce.”
Dacă nu îl miluim pe cerşetor, măcar să nu îl izgonim, apostrofându‑l. Dacă nu îi dăm un ban, măcar să nu îl judecăm. Iar dacă îi dăm, să nu căutăm în buzunar banul cel mai mic. Dacă îi dăm, să nu îl moralizăm: „Dar vezi să‑ţi iei mâncare, nu băutură!” Dacă se poartă mitocăneşte, să facem efortul extenuant să vedem în el chipul lui Hristos. Ca şi cum am căuta într‑un munte de noroi un ciob de diamant. Indiferent cum vor decurge întâlnirile noastre viitoare cu el, cerşetorul rămâne, pentru fiecare dintre noi, piatra noastră de poticnire sau biletul nostru spre Rai. (Ciprian Voicilă)
sâmbătă, 17 mai 2014
„Cuviosul G. cel nebun pentru Hristos, omul bucuriei neîncetate”
I se spune Cuviosul, chiar dacă, în mod obişnuit, oamenii sunt numiţi cuvioşi abia după moartea lor – căci orice om, oricât ar fi de aproape de Dumnezeu, poate să cadă până în ultima clipă a vieţii sale.
El alerga cu paşi mari, bălăbănindu‑se pe picioarele ciolănoase, eu alergam cu paşi mărunţi mai, mai să izbucnesc în râs: nu îmi venea să cred că am putea să pierdem vaporul care ne adusese în insula Corfu. Şi cum alergam, ţinându‑ne de mână, mă gândeam că niciodată nu mă simţisem atât de liber.
Era duminică, ziua Învierii, dar şi a libertăţii, cum îmi spunea mie inima. Când am intrat în catedrala din Corfu, Sfânta Liturghie era în plină desfăşurare. Grecii stăteau serioşi, participând trup şi suflet la ea. M‑am aşezat în genunchi, alături de românii cu care plecasem în pelerinaj, atent să nu deranjez. G. se apropie de mine, mă ia de mână şi mă aşază pe un scaun, fix lângă el. M‑am hotărât în sinea mea să fac ascultare, să mă las total în voia lui G. Şi nu ştiu cum, pe cei căi ascunse, a simţit că mă las ca un pui de pasăre în mâna sa. Se aplecă la urechea mea şi îmi zise şoptit: „Hai să ne împletim picioarele, să nu ne mai fie frig”. Mi‑am întins în câş picioarele şi mi le‑am împletit cu ale lui G. Privind cu ochi obiectivi şi reci, scena era absurdă, dacă nu scandaloasă: doi bărbaţi stăteau cu picioarele împletite, în timp ce restul lumii căuta să se interiorizeze, abordând posturi cât mai evlavioase. Am simţit privirile şfichiuitoare ale grecilor, dar şi ale compatrioţilor mei. Într‑un sfârşit, ne‑am despletit picioarele şi ne‑am aşezat la rând să ne închinăm la moaştele Sfântului Spiridon. În timp ce îl ţineam pe G. de mână, călugării care păzeau racla sfântului l‑au invitat în faţă, să se închine. Iar G. m‑a tras şi pe mine, apendicele lui.
După ce ne‑am închinat la Sfântul Spiridon, uimit fiind că sărutându‑i piciorul i‑am simţit din plin materialitatea, am ieşit pe o străduţă unde stăteau aliniate câteva magazine de obiecte bisericeşti şi suveniruri. Icoane ferecate în argint, candele, metaniere multicolore, dar şi brelocuri şi pandantive cu chipuri de sfinţi atrăgeau, vrând‑nevrând, privirile pelerinului care nu se lăsa până nu îşi lua un obiect‑suvenir din Corfu. Mergând cu G. din magazin în magazin, ajungem la unul în care vindea un tânăr. Când să plecăm, G. ne roagă, pe mine şi pe Bogdan, să îi facem închinăciuni tânărului vânzător. Ascultarea e ascultare, mi‑am zis, şi am trecut la fapte. Tânărul privea interzis cum trei români făceau închinăciuni în faţa sa. Când ne‑am oprit a vrut să ne dea ceva în schimb: câte o boabă de strugure învelită în caramel. Pe drumul de întoarcere spre vapor, cuviosul se opreşte la malul mării şi aranjează pietrele răspândite pe drum, sub privirile nedumerite ale unui scafandru în căutare de caracatiţe.
Făcând pentru o zi ascultare de cuviosul, am înţeles în inima mea ce înseamnă libertatea. O stare de eliberare de povara ta, de nevoile şi fricile care transformă orice suflet omenesc într‑o carceră. Dar s‑a întrezărit şi o certitudine: am simţit că am găsit ce căutam. Sentimentul drumeţului obosit care a ajuns la destinaţie. Mi‑a venit să râd copios de toate definiţiile date libertăţii de minţile luminate – dar omeneşti, prea omeneşti – ale filosofilor. Spinoza declarase că libertatea este necesitatea înţeleasă. John Stuart Mill definise în 1859 libertatea pornind de la raportul individ‑societate şi demonstrase că a fi liber înseamnă a avea libertate de conştiinţă, a fi liber să te exprimi, a fi liber să îţi alegi propriul stil de viaţă şi a avea posibilitatea să te asociezi cu alţi oameni. Cât de fade erau în prezenţa lui G. toate aceste încercări de a prinde înţelesul cuvântului libertate!
Cine l‑a întâlnit o dată pe G. simte nevoia să îl revadă, să audă din nou o vorbă de duh de‑a lui, o glumă cu putere multă de a te scoate din banalitatea adesea cenuşie a vieţii. G. compune rime, face calambururi debordând de energie: „Pâinea întăreşte, vinul veseleşte”. Vorbeşte în maniera arhicunoscută a nebunilor pentru Hristos: uneori crezi că sunt vorbe alandala, iraţionale. Şi din noianul de vorbe fără rost te izbeşte ceva – un cuvânt anume, o frază – care ţi se adresează direct, ca un deget pus pe o rană. Este atinsă o patimă de‑a ta, o problemă, o nelămurire. Şi numai tu ştii că acel cuvânt e pentru tine. Ceilalţi martori, deşi aud cuvântul, nu înţeleg nimic.
Am făcut într‑un pelerinaj sute de kilometri pironit pe un scaun de microbuz fără să simt dificultatea drumului, doar pentru că stăteam lângă G., mă împărtăşeam de el, sursa inepuizabilă de bucurie care ne invada pe toţi. G. uneori cântă: „Moarte sfântă unde eşti? Tot mereu mă ocoleşti”. Se roagă să avem toţi o moarte sfântă şi să ne fie primite rugăciunile pe care le înălţăm la Tronul Stăpânului. Când te vede că te laşi purtat de gânduri şi de reverii, G. te întreabă: „Ce stai pe gânduri ca baba între scânduri?” G. cântă iar: „Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Lui Hristos să nu ne piardă, Măicuţa mea”. Cineva îl întreabă: „E adevărat că milostenia ne scapă de focul veşnic?” „Aia se ştie pe de rost”, îi răspunde neîntârziat cuviosul. Şi începe să enumere – pentru a câta oară? – virtuţile: „Credinţa, căinţa, umilinţa, pocăinţa, smerenia, milostenia, bunătatea şi dragostea, care le cuprinde pe toate. Aia ne va scăpa”. Şi adaugă: „În ziua de azi mai sunt care au credinţă, dar fără fapte”.
În pelerinaje e permanent înconjurat de tineri. Le reaminteşte junilor că „De când lumea s‑a schimbat, merge fata la băiat”. Pe fete le gratulează: „Mânca‑le‑ar mama de căscate, că‑s tare parfumate”. Unuia care urmează să se însoare îi prezice: „Ioi, dragă, ţi‑a cântat cucul”.
Tânărul din mine, aflat continuu pe drumul sfaturilor ultimative, l‑a agasat de multe ori cu întrebări de genul: „Cuvioase, dar ce trebuie să fac să mă mântuiesc?” De obicei nu răspunde la întrebări frontale. Te întreabă la rândul lui: „Poftiiim???”, apoi schimbă grabnic vorba. Dar odată mi‑a spus că important „Dragă, e să te iubească lumea şi floarea codrilor”. Oamenii îl iubesc pe G. şi se adună ciorchine în jurul lui. Fiecare se bucură când primeşte o binecuvântare pe care cuviosul o dă din toată inima, sub forma unei gâdilături sau ca un pupat duios pe frunte. Sufletul lui G. nu are ascunzişuri, arcane sau tenebre. Recunoşti spontan în el omul nepervertit de prefăcătorie, calcul, politeţe de faţadă.
După el, „toată lumea ar trebui să creadă: şi teroriştii, şi comuniştii şi păgâniştii. Teroriştii, comuniştii, păgâniştii tovarăşului Ceauşescu ziceau: «lucraţi, munciţi»”. Mintea sa ascuţită începe o analiză cu implicaţii duhovniceşti: „Furnica lucrează mereu, dar fără rugăciune. Greierele se roagă la Dumnezeu: cri, cri, cri şi în zi şi în noapte, pân' la ceasul cel de moarte. Furnica lucrează, dar fără Domnul. De ce nu laudă ca greieraşul?” Careva dintre cei prezenţi se simte brusc furnică muncitoare, workaholică, şi îşi lasă stânjenit privirile în jos.
În fuga microbuzului, G. observă că soarele şi‑a schimbat poziţia: „Până acuma sfântul soare era pe stânga. Acuma e pe dreapta, uitaţi‑vă, dragă.” La el toate sunt preasfinte, fiind create de Dumnezeu: soarele e preasfântul soare, vinerea e preasfânta vineri, biserica e preasfânta biserică.
Cuviosul are mare necaz pe patima fumatului. În Grecia călca supărat foc chiştocurile de ţigară în faţa grecilor care fumau şerpeşte şi începea să le vorbească în română, explicându‑le printr‑o puzderie de gesturi că fumatul e un mare păcat şi o colosală gogomănie. Când vede un chiştoc sare pe el până îl face una cu asfaltul. Sau se duce în faţa fumătorului şi îi spune: „Fumatul dăunează grav sănătăţii!” Când ajungeam, în pelerinaje, răpuşi de oboseala drumului, la locul de cazare, G. se aşeza, înainte de binevenitul somn, la rugăciune. Ne strângeam spontan ca nişte pui în jurul cloştii şi rosteam rugăciunile de seară împreună cu el. La sfârşit încheia cu: „Acolo să fim cu toţii şi cu toate, tot mereu şi totdeauna, de la tinereţe până la bătrâneţe, de la opincă până la vlădică, acolo unde sunt bunătăţile, laudele şi frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor, acelea care sunt mai presus de toate. Dăruieşte‑ne, Doamne, ca şi noi să fim acolo, că pe acest pământ nimenea nu este fără de păcat. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin, amin, amin. Aşază‑ne şi pe noi întru pocăinţă. Tot mereu şi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Amin, amin şi iar amin.”
Prin pelerinaje se întâmplă ca diverşi cerşetori să îl acosteze pe G. Inima sa milostivă îl împinge să nu se uite la ce sumă dă. Nu de puţine ori cerşetorul a rămas interzis când G. i‑a înmânat un milion, sau două milioane.
Am aflat multe întâmplări, poveşti de viaţă, care îl au în centrul lor pe G. Pe mulţi oameni cuviosul i‑a vindecat dându‑le să bea dintr‑o sticlă de suc sau poftindu‑i să mănânce dintr‑o mâncare făcută de mâinile lui. Undeva, aproape de Alba Iulia, doi tineri îşi doreau să aibă un copil, dar darul mult aşteptat întârzia undeva pe drum. Într‑o bună zi, se trezesc la uşa lor cu G. care, ştiindu‑le păsul, le‑a dat un măr şi i‑a rugat pe amândoi să mănânce din el. Tinerii căsătoriţi au luat mărul, l‑au pus bine şi au uitat de el. Într‑o altă zi găsesc pe pragul casei un măr şi îşi amintesc de mărul primit de la G. L‑au luat pe cel de pe prag, l‑au mâncat împreună şi nu după multă vreme femeia a rămas însărcinată. A născut o fetiţă care este botezată, de cei care cunosc povestea, „fata lui G.”.
Un prieten l‑a adus din Alba Iulia în Bucureşti. Cuviosul are mare evlavie la Sfântul Dimitrie, ocrotitorul Bucureştiului, şi uneori vine în capitală de praznicul lui. Prietenul l‑a dus la el acasă. Într‑o zi vorbea la telefon cu o fată, care avea profesiunea de actriţă. Prietenul meu o cam plăcea pe fată şi se gândise la un scenariu în care el o chema pe fată la el acasă, cu scopul precis de a‑l cunoaşte pe G. G. nu o cunoştea pe fată şi habar nu avea cu cine vorbea la telefon prietenul meu. Dar... în timp ce convorbirea se derula în voie la telefon, G. începu să cânte: „Grea e viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist.”
Ceva similar mi s‑a întâmplat şi mie. Trebuia să plecăm într‑un pelerinaj în Grecia. Am aflat că va veni cu noi şi G. Îl ştiam din poveştile altora, dar nu îl întâlnisem niciodată. Ajung la locul de întâlnire. Sunt poftit într‑o maşină închisă la culoare. Intru şi rămân perplex: pe scaunul din dreapta şoferului stă un bătrân care poartă pe cap o căciulă din blană de nutrii. E îmbrăcat cât se poate de modest: un pulover anonim, nişte pantaloni despre care ai putea să presupui că ar fi raiaţi. Pantalonii sunt încinşi cu o curea ţipătoare, în total dezacord cu ansamblul. Şocul provocat de ineditul vestimentaţiei lui G. e dublat de un altul, de o altă factură. Înainte să apuc să îi spun ceva, G. mă întreabă: „Eşti din Buzău?” „Din Buzău”, încuviinţez eu. „Din oraş?” „Din oraş.” Mă întreabă dacă am fost vreodată la Mănăstirea Ciolanu. Îmi povesteşte că a vieţuit un timp acolo. Pomenim şi de Mănăstirea Răteşti. Mă las dus de firul dialogului şi deodată o întrebare începu să mă ardă pe dinăuntru: „Dar de unde ştie G. că sunt din Buzău?” I‑am întrebat pe prietenii mei dacă i‑a spus vreunul că aş fi din Buzău. Nici pomeneală! Şi totuşi G. a aflat pe căi nebănuite obârşia mea.
Un părinte mi‑a spus că l‑a cunoscut pe G. la Mănăstirea S. La sfârşitul unei vecernii, maicile de acolo, vrând să îi facă o bucurie, l‑au întrebat pe G. ce cântec psaltic ar dori să audă. G. a vrut un imn închinat Maicii Domnului. Maicile cântau, G. s‑a aşezat în faţa icoanei Maicii Domnului şi a început să se roage în stilul caracteristic, unindu‑şi mâinile ba în faţa pieptului, ba la spate. Părintele a văzut cum candela, care stătea suspendată deasupra icoanei Maicii Domnului, a început să capete balans de la sine ca şi când o mână nevăzută ar fi mişcat‑o la stânga şi la dreapta.
Odată, apropiindu‑se de câteva demonizate, demonul dintr‑una a început să strige: „G., de ce vii la noi să ne arzi?” Cuviosul a potolit demonul, cântându‑i: „Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele, noapte bună”.
G. are două păţanii personale cu diavolul. În prima se făcea că era cazat într‑o cameră la Arhiepiscopia Buzăului. Şi cum îşi rostea el rugăciunile a venit, cum spune el, „diavolul, satana, ucigă‑l crucea” cu viteză mare din spate, sub forma unui arici, a trecut pe lângă lumânarea aprinsă şi i‑a stins‑o. A doua oară, cuviosul se găsea la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Şi pentru că a refuzat să fie cazat într‑o chilie normală, preferând să doarmă în grajd, lângă animale, diavolul nu a suportat smerenia lui, s‑a apropiat pe furiş, şi l‑a zgâriat pe spate cu unghiile.
Chipul lui G. seamănă uimitor cu fizionomia lui Piotr Mamonov, actorul principal din celebrul Ostrov. Asemănarea e pe cât de întâmplătoare, pe atât de izbitoare. Faţa lui G. e brăzdată de linii adânci, care se concentrează în jurul ochilor săi mici şi strălucitori, care transmit dragoste şi smerenie. Când am ajuns cu el în insula Eghina, m‑am apropiat de el fără să vreau, din întâmplare, în timp ce bătea metanii în faţa capului Sfântului Nectarie şi am auzit cum se ruga şoptit: „Doamne, milostiv fii mie, beţivul şi curvarul!” M‑a străbătut instantaneu un val de căinţă şi când mi‑am revenit mi‑am dat seama că, de fapt, aceasta este şi cea mai importantă rugăciune a mea. Nici acum nu ştiu dacă G. s‑a rugat atunci pentru el sau, de fapt, se ruga pentru mine. Sau se ruga cu cuvintele mele?
În timpul liber, cuviosul desenează „chipuri”, cum le numeşte el. Biserici cu trei turle privite, parcă, de un ochi nepământesc: toate au ceva din arhitectura bisericilor din Rusia, dar şi din Ardeal, fiind cuprinse de un foc atotcuprinzător, exotic. Ici‑colo apar flori minunate şi gigantice, cupole, reprezentări ale răstignirii Mântuitorului. G. le dăruieşte cunoscuţilor, de binecuvântare.
Din vreme în vreme, inima mea simte nevoia să îl revadă. Aşa s‑a petrecut după un interval mai lung de timp. După o călătorie obositoare de vreo douăsprezece ore cu autobuzul, am ajuns la miezul nopţii în casa în care se găsea. Mi s‑a pus masa, explicându‑mi‑se că ciorba pe care o s‑o mănânc era excelentă înainte ca G. să arunce în ea un pumn de ardei iuţi. Am mâncat‑o aşa, plină de iuţime, şi credeţi‑mă că a fost una dintre cele mai bune ciorbe îngurgitate vreodată. Stând la masă, G. ne surprindea aruncând spre unul sau spre altul dintre comeseni câte o farfurie pe care împricinatul se precipita să o prindă din zbor, nu înainte de a fi întrebat de cuviosul: „Dormi? Fii treaz!” Pe la miezul nopţii, G. începu să ni se confeseze: „Vai, dragă, ce vis am avut as’noapte! Se făcea că eram în rai. Dar nu eram în rai. Eram într‑un colţişor de rai. Erau flori şi păsări peste tot. Să vă rugaţi ca Dumnezeu să îmi mai dăruiască măcar un vis ca ăsta.”
După vreo două ore petrecute cu el, m‑am dus să mă culc. Spre dimineaţă visez ceva interesant. Eram undeva la înălţime. Să fi fost un bloc, o casă, o clădire în orice caz. Stăteam faţă în faţă cu G., care la rândul lui stătea într‑o poziţie relaxată, în faţa unei ferestre imense prin geamul căreia se zărea un cer de un albastru senin şi infinit. Tăceam unul în faţa celuilalt, privindu‑ne, într‑o comuniune perfectă. Ne găseam într‑un dialog mut, eu‑tu, în care cuvintele nu îşi mai aflau rostul. Un dialog tacit, dar plin de sens. (Ciprian Voicilă)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)