sâmbătă, 17 mai 2014

„Cuviosul G. cel nebun pentru Hristos, omul bucuriei neîncetate”

I se spune Cuviosul, chiar dacă, în mod obişnuit, oamenii sunt numiţi cuvioşi abia după moartea lor – căci orice om, oricât ar fi de aproape de Dumnezeu, poate să cadă până în ultima clipă a vieţii sale. El alerga cu paşi mari, bălăbănindu‑se pe picioarele ciolănoase, eu alergam cu paşi mărunţi mai, mai să izbucnesc în râs: nu îmi venea să cred că am putea să pierdem vaporul care ne adusese în insula Corfu. Şi cum alergam, ţinându‑ne de mână, mă gândeam că niciodată nu mă simţisem atât de liber. Era duminică, ziua Învierii, dar şi a libertăţii, cum îmi spunea mie inima. Când am intrat în catedrala din Corfu, Sfânta Liturghie era în plină desfăşurare. Grecii stăteau serioşi, participând trup şi suflet la ea. M‑am aşezat în genunchi, alături de românii cu care plecasem în pelerinaj, atent să nu deranjez. G. se apropie de mine, mă ia de mână şi mă aşază pe un scaun, fix lângă el. M‑am hotărât în sinea mea să fac ascultare, să mă las total în voia lui G. Şi nu ştiu cum, pe cei căi ascunse, a simţit că mă las ca un pui de pasăre în mâna sa. Se aplecă la urechea mea şi îmi zise şoptit: „Hai să ne împletim picioarele, să nu ne mai fie frig”. Mi‑am întins în câş picioarele şi mi le‑am împletit cu ale lui G. Privind cu ochi obiectivi şi reci, scena era absurdă, dacă nu scandaloasă: doi bărbaţi stăteau cu picioarele împletite, în timp ce restul lumii căuta să se interiorizeze, abordând posturi cât mai evlavioase. Am simţit privirile şfichiuitoare ale grecilor, dar şi ale compatrioţilor mei. Într‑un sfârşit, ne‑am despletit picioarele şi ne‑am aşezat la rând să ne închinăm la moaştele Sfântului Spiridon. În timp ce îl ţineam pe G. de mână, călugării care păzeau racla sfântului l‑au invitat în faţă, să se închine. Iar G. m‑a tras şi pe mine, apendicele lui. După ce ne‑am închinat la Sfântul Spiridon, uimit fiind că sărutându‑i piciorul i‑am simţit din plin materialitatea, am ieşit pe o străduţă unde stăteau aliniate câteva magazine de obiecte bisericeşti şi suveniruri. Icoane ferecate în argint, candele, metaniere multicolore, dar şi brelocuri şi pandantive cu chipuri de sfinţi atrăgeau, vrând‑nevrând, privirile pelerinului care nu se lăsa până nu îşi lua un obiect‑suvenir din Corfu. Mergând cu G. din magazin în magazin, ajungem la unul în care vindea un tânăr. Când să plecăm, G. ne roagă, pe mine şi pe Bogdan, să îi facem închinăciuni tânărului vânzător. Ascultarea e ascultare, mi‑am zis, şi am trecut la fapte. Tânărul privea interzis cum trei români făceau închinăciuni în faţa sa. Când ne‑am oprit a vrut să ne dea ceva în schimb: câte o boabă de strugure învelită în caramel. Pe drumul de întoarcere spre vapor, cuviosul se opreşte la malul mării şi aranjează pietrele răspândite pe drum, sub privirile nedumerite ale unui scafandru în căutare de caracatiţe. Făcând pentru o zi ascultare de cuviosul, am înţeles în inima mea ce înseamnă libertatea. O stare de eliberare de povara ta, de nevoile şi fricile care transformă orice suflet omenesc într‑o carceră. Dar s‑a întrezărit şi o certitudine: am simţit că am găsit ce căutam. Sentimentul drumeţului obosit care a ajuns la destinaţie. Mi‑a venit să râd copios de toate definiţiile date libertăţii de minţile luminate – dar omeneşti, prea omeneşti – ale filosofilor. Spinoza declarase că libertatea este necesitatea înţeleasă. John Stuart Mill definise în 1859 libertatea pornind de la raportul individ‑societate şi demonstrase că a fi liber înseamnă a avea libertate de conştiinţă, a fi liber să te exprimi, a fi liber să îţi alegi propriul stil de viaţă şi a avea posibilitatea să te asociezi cu alţi oameni. Cât de fade erau în prezenţa lui G. toate aceste încercări de a prinde înţelesul cuvântului libertate! Cine l‑a întâlnit o dată pe G. simte nevoia să îl revadă, să audă din nou o vorbă de duh de‑a lui, o glumă cu putere multă de a te scoate din banalitatea adesea cenuşie a vieţii. G. compune rime, face calambururi debordând de energie: „Pâinea întăreşte, vinul veseleşte”. Vorbeşte în maniera arhicunoscută a nebunilor pentru Hristos: uneori crezi că sunt vorbe alandala, iraţionale. Şi din noianul de vorbe fără rost te izbeşte ceva – un cuvânt anume, o frază – care ţi se adresează direct, ca un deget pus pe o rană. Este atinsă o patimă de‑a ta, o problemă, o nelămurire. Şi numai tu ştii că acel cuvânt e pentru tine. Ceilalţi martori, deşi aud cuvântul, nu înţeleg nimic. Am făcut într‑un pelerinaj sute de kilometri pironit pe un scaun de microbuz fără să simt dificultatea drumului, doar pentru că stăteam lângă G., mă împărtăşeam de el, sursa inepuizabilă de bucurie care ne invada pe toţi. G. uneori cântă: „Moarte sfântă unde eşti? Tot mereu mă ocoleşti”. Se roagă să avem toţi o moarte sfântă şi să ne fie primite rugăciunile pe care le înălţăm la Tronul Stăpânului. Când te vede că te laşi purtat de gânduri şi de reverii, G. te întreabă: „Ce stai pe gânduri ca baba între scânduri?” G. cântă iar: „Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Lui Hristos să nu ne piardă, Măicuţa mea”. Cineva îl întreabă: „E adevărat că milostenia ne scapă de focul veşnic?” „Aia se ştie pe de rost”, îi răspunde neîntârziat cuviosul. Şi începe să enumere – pentru a câta oară? – virtuţile: „Credinţa, căinţa, umilinţa, pocăinţa, smerenia, milostenia, bunătatea şi dragostea, care le cuprinde pe toate. Aia ne va scăpa”. Şi adaugă: „În ziua de azi mai sunt care au credinţă, dar fără fapte”. În pelerinaje e permanent înconjurat de tineri. Le reaminteşte junilor că „De când lumea s‑a schimbat, merge fata la băiat”. Pe fete le gratulează: „Mânca‑le‑ar mama de căscate, că‑s tare parfumate”. Unuia care urmează să se însoare îi prezice: „Ioi, dragă, ţi‑a cântat cucul”. Tânărul din mine, aflat continuu pe drumul sfaturilor ultimative, l‑a agasat de multe ori cu întrebări de genul: „Cuvioase, dar ce trebuie să fac să mă mântuiesc?” De obicei nu răspunde la întrebări frontale. Te întreabă la rândul lui: „Poftiiim???”, apoi schimbă grabnic vorba. Dar odată mi‑a spus că important „Dragă, e să te iubească lumea şi floarea codrilor”. Oamenii îl iubesc pe G. şi se adună ciorchine în jurul lui. Fiecare se bucură când primeşte o binecuvântare pe care cuviosul o dă din toată inima, sub forma unei gâdilături sau ca un pupat duios pe frunte. Sufletul lui G. nu are ascunzişuri, arcane sau tenebre. Recunoşti spontan în el omul nepervertit de prefăcătorie, calcul, politeţe de faţadă. După el, „toată lumea ar trebui să creadă: şi teroriştii, şi comuniştii şi păgâniştii. Teroriştii, comuniştii, păgâniştii tovarăşului Ceauşescu ziceau: «lucraţi, munciţi»”. Mintea sa ascuţită începe o analiză cu implicaţii duhovniceşti: „Furnica lucrează mereu, dar fără rugăciune. Greierele se roagă la Dumnezeu: cri, cri, cri şi în zi şi în noapte, pân' la ceasul cel de moarte. Furnica lucrează, dar fără Domnul. De ce nu laudă ca greieraşul?” Careva dintre cei prezenţi se simte brusc furnică muncitoare, workaholică, şi îşi lasă stânjenit privirile în jos. În fuga microbuzului, G. observă că soarele şi‑a schimbat poziţia: „Până acuma sfântul soare era pe stânga. Acuma e pe dreapta, uitaţi‑vă, dragă.” La el toate sunt preasfinte, fiind create de Dumnezeu: soarele e preasfântul soare, vinerea e preasfânta vineri, biserica e preasfânta biserică. Cuviosul are mare necaz pe patima fumatului. În Grecia călca supărat foc chiştocurile de ţigară în faţa grecilor care fumau şerpeşte şi începea să le vorbească în română, explicându‑le printr‑o puzderie de gesturi că fumatul e un mare păcat şi o colosală gogomănie. Când vede un chiştoc sare pe el până îl face una cu asfaltul. Sau se duce în faţa fumătorului şi îi spune: „Fumatul dăunează grav sănătăţii!” Când ajungeam, în pelerinaje, răpuşi de oboseala drumului, la locul de cazare, G. se aşeza, înainte de binevenitul somn, la rugăciune. Ne strângeam spontan ca nişte pui în jurul cloştii şi rosteam rugăciunile de seară împreună cu el. La sfârşit încheia cu: „Acolo să fim cu toţii şi cu toate, tot mereu şi totdeauna, de la tinereţe până la bătrâneţe, de la opincă până la vlădică, acolo unde sunt bunătăţile, laudele şi frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor, acelea care sunt mai presus de toate. Dăruieşte‑ne, Doamne, ca şi noi să fim acolo, că pe acest pământ nimenea nu este fără de păcat. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin, amin, amin. Aşază‑ne şi pe noi întru pocăinţă. Tot mereu şi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Amin, amin şi iar amin.” Prin pelerinaje se întâmplă ca diverşi cerşetori să îl acosteze pe G. Inima sa milostivă îl împinge să nu se uite la ce sumă dă. Nu de puţine ori cerşetorul a rămas interzis când G. i‑a înmânat un milion, sau două milioane. Am aflat multe întâmplări, poveşti de viaţă, care îl au în centrul lor pe G. Pe mulţi oameni cuviosul i‑a vindecat dându‑le să bea dintr‑o sticlă de suc sau poftindu‑i să mănânce dintr‑o mâncare făcută de mâinile lui. Undeva, aproape de Alba Iulia, doi tineri îşi doreau să aibă un copil, dar darul mult aşteptat întârzia undeva pe drum. Într‑o bună zi, se trezesc la uşa lor cu G. care, ştiindu‑le păsul, le‑a dat un măr şi i‑a rugat pe amândoi să mănânce din el. Tinerii căsătoriţi au luat mărul, l‑au pus bine şi au uitat de el. Într‑o altă zi găsesc pe pragul casei un măr şi îşi amintesc de mărul primit de la G. L‑au luat pe cel de pe prag, l‑au mâncat împreună şi nu după multă vreme femeia a rămas însărcinată. A născut o fetiţă care este botezată, de cei care cunosc povestea, „fata lui G.”. Un prieten l‑a adus din Alba Iulia în Bucureşti. Cuviosul are mare evlavie la Sfântul Dimitrie, ocrotitorul Bucureştiului, şi uneori vine în capitală de praznicul lui. Prietenul l‑a dus la el acasă. Într‑o zi vorbea la telefon cu o fată, care avea profesiunea de actriţă. Prietenul meu o cam plăcea pe fată şi se gândise la un scenariu în care el o chema pe fată la el acasă, cu scopul precis de a‑l cunoaşte pe G. G. nu o cunoştea pe fată şi habar nu avea cu cine vorbea la telefon prietenul meu. Dar... în timp ce convorbirea se derula în voie la telefon, G. începu să cânte: „Grea e viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist.” Ceva similar mi s‑a întâmplat şi mie. Trebuia să plecăm într‑un pelerinaj în Grecia. Am aflat că va veni cu noi şi G. Îl ştiam din poveştile altora, dar nu îl întâlnisem niciodată. Ajung la locul de întâlnire. Sunt poftit într‑o maşină închisă la culoare. Intru şi rămân perplex: pe scaunul din dreapta şoferului stă un bătrân care poartă pe cap o căciulă din blană de nutrii. E îmbrăcat cât se poate de modest: un pulover anonim, nişte pantaloni despre care ai putea să presupui că ar fi raiaţi. Pantalonii sunt încinşi cu o curea ţipătoare, în total dezacord cu ansamblul. Şocul provocat de ineditul vestimentaţiei lui G. e dublat de un altul, de o altă factură. Înainte să apuc să îi spun ceva, G. mă întreabă: „Eşti din Buzău?” „Din Buzău”, încuviinţez eu. „Din oraş?” „Din oraş.” Mă întreabă dacă am fost vreodată la Mănăstirea Ciolanu. Îmi povesteşte că a vieţuit un timp acolo. Pomenim şi de Mănăstirea Răteşti. Mă las dus de firul dialogului şi deodată o întrebare începu să mă ardă pe dinăuntru: „Dar de unde ştie G. că sunt din Buzău?” I‑am întrebat pe prietenii mei dacă i‑a spus vreunul că aş fi din Buzău. Nici pomeneală! Şi totuşi G. a aflat pe căi nebănuite obârşia mea. Un părinte mi‑a spus că l‑a cunoscut pe G. la Mănăstirea S. La sfârşitul unei vecernii, maicile de acolo, vrând să îi facă o bucurie, l‑au întrebat pe G. ce cântec psaltic ar dori să audă. G. a vrut un imn închinat Maicii Domnului. Maicile cântau, G. s‑a aşezat în faţa icoanei Maicii Domnului şi a început să se roage în stilul caracteristic, unindu‑şi mâinile ba în faţa pieptului, ba la spate. Părintele a văzut cum candela, care stătea suspendată deasupra icoanei Maicii Domnului, a început să capete balans de la sine ca şi când o mână nevăzută ar fi mişcat‑o la stânga şi la dreapta. Odată, apropiindu‑se de câteva demonizate, demonul dintr‑una a început să strige: „G., de ce vii la noi să ne arzi?” Cuviosul a potolit demonul, cântându‑i: „Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele, noapte bună”. G. are două păţanii personale cu diavolul. În prima se făcea că era cazat într‑o cameră la Arhiepiscopia Buzăului. Şi cum îşi rostea el rugăciunile a venit, cum spune el, „diavolul, satana, ucigă‑l crucea” cu viteză mare din spate, sub forma unui arici, a trecut pe lângă lumânarea aprinsă şi i‑a stins‑o. A doua oară, cuviosul se găsea la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Şi pentru că a refuzat să fie cazat într‑o chilie normală, preferând să doarmă în grajd, lângă animale, diavolul nu a suportat smerenia lui, s‑a apropiat pe furiş, şi l‑a zgâriat pe spate cu unghiile. Chipul lui G. seamănă uimitor cu fizionomia lui Piotr Mamonov, actorul principal din celebrul Ostrov. Asemănarea e pe cât de întâmplătoare, pe atât de izbitoare. Faţa lui G. e brăzdată de linii adânci, care se concentrează în jurul ochilor săi mici şi strălucitori, care transmit dragoste şi smerenie. Când am ajuns cu el în insula Eghina, m‑am apropiat de el fără să vreau, din întâmplare, în timp ce bătea metanii în faţa capului Sfântului Nectarie şi am auzit cum se ruga şoptit: „Doamne, milostiv fii mie, beţivul şi curvarul!” M‑a străbătut instantaneu un val de căinţă şi când mi‑am revenit mi‑am dat seama că, de fapt, aceasta este şi cea mai importantă rugăciune a mea. Nici acum nu ştiu dacă G. s‑a rugat atunci pentru el sau, de fapt, se ruga pentru mine. Sau se ruga cu cuvintele mele? În timpul liber, cuviosul desenează „chipuri”, cum le numeşte el. Biserici cu trei turle privite, parcă, de un ochi nepământesc: toate au ceva din arhitectura bisericilor din Rusia, dar şi din Ardeal, fiind cuprinse de un foc atotcuprinzător, exotic. Ici‑colo apar flori minunate şi gigantice, cupole, reprezentări ale răstignirii Mântuitorului. G. le dăruieşte cunoscuţilor, de binecuvântare. Din vreme în vreme, inima mea simte nevoia să îl revadă. Aşa s‑a petrecut după un interval mai lung de timp. După o călătorie obositoare de vreo douăsprezece ore cu autobuzul, am ajuns la miezul nopţii în casa în care se găsea. Mi s‑a pus masa, explicându‑mi‑se că ciorba pe care o s‑o mănânc era excelentă înainte ca G. să arunce în ea un pumn de ardei iuţi. Am mâncat‑o aşa, plină de iuţime, şi credeţi‑mă că a fost una dintre cele mai bune ciorbe îngurgitate vreodată. Stând la masă, G. ne surprindea aruncând spre unul sau spre altul dintre comeseni câte o farfurie pe care împricinatul se precipita să o prindă din zbor, nu înainte de a fi întrebat de cuviosul: „Dormi? Fii treaz!” Pe la miezul nopţii, G. începu să ni se confeseze: „Vai, dragă, ce vis am avut as’noapte! Se făcea că eram în rai. Dar nu eram în rai. Eram într‑un colţişor de rai. Erau flori şi păsări peste tot. Să vă rugaţi ca Dumnezeu să îmi mai dăruiască măcar un vis ca ăsta.” După vreo două ore petrecute cu el, m‑am dus să mă culc. Spre dimineaţă visez ceva interesant. Eram undeva la înălţime. Să fi fost un bloc, o casă, o clădire în orice caz. Stăteam faţă în faţă cu G., care la rândul lui stătea într‑o poziţie relaxată, în faţa unei ferestre imense prin geamul căreia se zărea un cer de un albastru senin şi infinit. Tăceam unul în faţa celuilalt, privindu‑ne, într‑o comuniune perfectă. Ne găseam într‑un dialog mut, eu‑tu, în care cuvintele nu îşi mai aflau rostul. Un dialog tacit, dar plin de sens. (Ciprian Voicilă)

2 comentarii:

  1. OFF TOPIC
    Dacă doriți și dispuneți de puțin timp, v-aș ruga să accesați PIAȚA UNIVERSITĂȚII – ROMÂNIA (1990), un film documentar EXCEPȚIONAL. Merită văzut și studiat.

    Noi, românii, oare ne cinstim martirii din decembrie 1989 și pe cei care au protestat împotriva comunismului în PIAȚA UNIVERSITĂȚII (53 de zile în ,,zona liberă de comunism”)?
    Tineri studenți, intelectuali și muncitori au fost uciși cu zecile în perioada 13-15 iunie 1990 sub bastoanele polițiștilor și securiștilor, sub ciomegele minerilor chemați și aduși de masonul filosovietic și KGB-ist Ion Iliescu.
    Trupe de securitate și miliție au arestat înainte de zorii dimineții de 13 iunie circa 267 de persoane folosind violența.
    Liderul studenților bucureșteni Marian Munteanu și alții au fost anchetați și torturați săptămâni întregi. Pe 13 iulie s-a organizat un mare protest pentru eliberarea lor. Sute de răniți grav și mii de răniți…
    Sediile partidelor din opoziție și ale unor asociații precum 21 decembrie 1989, devastate… Societatea românească scindată la extrem și incitată la ură…
    Întunecarea imaginii României pe plan extern, după ce câștigase multă simpatie după așa-zisa revoluție, care a fost transformată doar într-o schimbare de regim (revoluție anticeaușistă, deși poporul român voise una anticomunistă)…

    Dacă sunteți din București sau împrejurimile acestuia, mergeți măcar o dată și aprindeți o lumânare la mormintele lor din cimitirul Străulești II. Pe multe cruci scrie: ,,NEIDENTIFICAT”…

    AU LUPTAT ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI PENTRU RESPECTAREA PROCLAMAȚIEI DE LA TIMIȘOARA.
    AU LUPTAT PENTRU LIBERTATE ȘI DEMNITATEA POPORULUI ROMÂN!
    AU CÂNTAT CÂNTECE NOI ANTICOMUNISTE. AU PROTESTAT PAȘNIC. AU FOST NUMIȚI GOLANI DE CĂTRE ILIESCU. LA FEL CUM CEAUȘESCU I-A NUMIT HULIGANI PE REVOLUȚIONARII DIN TIMIȘOARA…
    AU ÎNĂȚAT RUGĂCIUNI (vedeți la un moment dat pe părintele Galeriu spunând la microfon Tatăl nostru)…
    AU STRIGAT DE NENUMĂRATE ORI ,,JOS COMUNISMUL!”

    RăspundețiȘtergere
  2. L-am cunoscut si eu pe Cuvios intr-o manastire din Oltenia. Am aranjat impreuna pietre intr-o baltoca in fata pelerinilor nedumeriti...

    RăspundețiȘtergere