luni, 21 decembrie 2015
„Jos masca, Marius Ianuș!” la vânzare (și) pe internet
„Antologia celor mai bune versuri scrise de mine din 1994 până azi se găsește la vânzare la Librăria Sophia din București. Cartea poate fi comandată și pe internet: aici.
Prețul e destul de studențesc: 7 lei pentru o carte de 144 de pagini.
(Pentru cei mai puțin avizați: Librăria Sophia e lângă Piața Unirii, pe partea stângă a străduței care merge de peste drum de capătul Tramvaiului 32, de la poalele Dealului Patriarhiei, înspre Facultatea de Teologie sau Biserica Sfântul Spiridon sau Tineretului, dacă doriți… Strada Bibescu Vodă nr. 19)
Doamne ajută!” (Marius Ianuș)
Etichete:
jos masca marius ianus,
libraria sophia,
marius ianus
miercuri, 16 decembrie 2015
Cărțile Editurii Evdokimos pot fi achiziționate de la Librăria Sophia
Chipuri ale demnității românești de Cezarina Condurache. Sfinții Închisorilor. 28 de biografii exemplare de Cezarina Condurache. Eroii anticomuniști și sfinții închisorilor reincriminați de legea 217/2015 (volum coordonat de Cezarina Condurache).
miercuri, 9 decembrie 2015
Calendar de perete 2016 , tipărit de Fundația Justin Pârvu
Calendar realizat de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă.
Calendarul contine imagini cu Părintele Justin,
cât și icoane vechi cu sfinți și praznice împărătești.
Calendarul este format 29*40 cm color+sepia.
Preț: 10 Ron (transportul nu este inclus).
Comenzi se pot face completând formularul de aici sau la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com.
Etichete:
atitudini,
calendar,
justin parvu,
parintele justin parvu
marți, 8 decembrie 2015
joi, 3 decembrie 2015
marți, 1 decembrie 2015
marți, 24 noiembrie 2015
Puteți comanda online „Sfinții Închisorilor. 28 de biografii exemplare” de Cezarina Condurache
(Cartea poate fi comandată la adresa office@evdokimos.ro).
„Sfinții Închisorilor. 28 de biografii exemplare”– scrisă de Cezarina Condurache, Costel Condurache și Ionuț Băiaș- este o carte care a făcut furori, care a fost citită cu aviditate și apreciată înainte de a fi văzut lumina tiparului, devenind referință bibliografică pentru alte volume. O situație paradoxală, dar adevărată. Pe cât de paradoxală, pe atât de adevărată.
Conținutul ei a circulat pe internet, fiecare capitol fiind, inițial, un articol publicat pe Hotnews, între anii 2007 și 2008. Ulterior, aceste biografii condensate au fost (și încă mai sunt) preluate pe sute de site-uri. Pentru ca cititorul acestei cărți să-și facă o idee despre succesul de care s-a bucurat în mediul virtual, îi voi spune că articolul despre mărturisitoarea Ecaterina (Titi) Gâță a avut nu mai puțin de 300.000 de cititori doar pe hotnews. La acea vreme Hotnews a fost primul site de știri care a publicat articole având ca tematică Sfinții Închisorilor și eroii români anticomuniști din secolul 20. (Ciprian Voicilă)
luni, 23 noiembrie 2015
La Editura Evdokimos a apărut cartea „Chipuri ale demnității românești. Eroi ai neamului și sfinți ai închisorilor” de Cezarina Condurache
Cartea poate fi comandată la adresa office@evdokimos.ro.
„Chipuri ale demnității românești. Eroi ai neamului și sfinți ai închisorilor” este o carte predominant afectivă. Autoarea ei, Cezarina Condurache i-a cunoscut (alături de Costel Condurache) pe majoritatea sfinților și eroilor anticomuniști, ale căror biografii sunt expuse condensat aici (Victor Dinescu, Valentina Gafencu Elefteriu, Părintele Victor Moise, Nicolae Purcărea, Dan Staicu, Ilie Tudor, Profesor Doctor Vasile Boroneanț, Părintele Constantin Burduja, Constantin Constantinescu, Olguţa Blănaru Iordănescu), de unii dintre ei legându-i o dragoste care trece din timp în veșnicie („că iubirea ca moartea e de tare…” – Cântarea Cântărilor, 8, 6).
Citind această carte, ai sentimentul că răsfoiești un album de familie al… demnității românești. Privind în jur, ai zice că „demnitate” s-a golit cu totul de sens, și-a pierdut noima (noema, în limba greacă veche). În postcomunism, postindustrialism, postmodernism și mai ales în societatea globalistă a riscului, cuvântul de ordine este adaptarea. Cu cât te adaptezi mai bine, mai cameleonic la situație, cu atât dovedești că ești mai inteligent. Acest tip de atitudine se dovedește a fi falimentară, însă, la capitolul identitate – fie că vorbim de indentitatea personală, fie de cea colectivă (identitatea neamului românesc). Prin urmare, trebuie să alegem radical – Sau/ sau (în sensul kierkegaardian al termenului) – între păstrarea identității și adaptarea permanentă la situații noi.
(Ciprian Voicila).
Coordonator Cezarina Condurache.
marți, 17 noiembrie 2015
Sâmbătă, 21 noiembrie 2015, de la ora 14.30, lansăm în cadrul Târgului „Gaudeamus” volumul „Floarea din asfalt” de Alexandra Svet, apărut la Editura Evdokimos
Mai multe amănunte despre carte găsiți aici.
luni, 16 noiembrie 2015
Lansarea volumului 2 din seria „Drumul spre Vozia”
Imagini de la lansarea minunatului roman fantasy românesc - „Drumul spre Vozia” (vol. II) O carte pe care o recomand copiilor de toate vârstele, dar mai ales adolescenților.
duminică, 8 noiembrie 2015
vineri, 6 noiembrie 2015
A apărut o nouă carte a fratelui Marius Ianuș: „Jos masca, Marius Ianuș!”
(Puteți descărca de aici cartea)
Jos masca, Marius Ianuș! este o carte a oglindirii de sine. În ea sunt nu doar măști literare, ci și măști ființiale. Dacă în prima parte, versurile transmit o angoasă omniprezentă, cu multe înfățișări,care mai de care mai terifiantă, ca un balaur cu o mulțime de capete, în versurile perioadei de mijloc sufletul cititorului întrevede un liman și se bucură anticipativ de pacea și siguranța pe care numai Dumnezeu, Singurul Neschimbat în Sine i-o poate dărui creaturii sale vremelnice, adică poetului, iar acesta cititorului. Versurile din ultima perioadă a destinului literar al lui Marius Ianuș nici măcar nu mai sunt poezie: sunt rugăciune. Iată o bună întrebare: care este diferența dintre poezie și rugăciune? Mai ales când poezia este- în opinia criticilor literari- „poezie religioasă”? (Ciprian Voicilă)
Etichete:
editura garofina,
jos masca marius ianus,
marius ianus,
poeme,
poezie
In Memoriam Eleodorus Enăchescu
(În prima fotografie Eleodorus lângă Ilie Tudor)
Eleodorus Enăchescu era un om în prezența căruia simțeai că ți se lărgește inima, ți se amplifică sufletul și începi să îți cunoști și să-ți iubești și mai mult neamul și Biserica. Era ca un leu (un leu cu o inimă de copil), gata să înfrunte vrăjmașii cei văzuți sau nevăzuți ai patriei, ai creștinătății, dar și ai Mișcării – aceștia din urmă din ce în ce mai mulți și mai virulenți, mai ales în ultimul timp.
În opinia mea, a fost cel mai competent cunoscător al fenomenului legionar - dintre contemporanii cunoscuți mie. Când aveam o nelămurire sau o ne-cunoaștere apelam la fratele Eleodorus, care mi le spulbera nu doar cu generozitate, ci și cu patos, ceea ce transforma acea informație în altceva: în hrană pentru suflet și minte.
A plecat brusc, grăbindu-se să-i regăsească Dincolo pe Părintele Justin, pe care l-a iubit cu o dragoste nemărginită, pe Căpitanul și pe toți mărturisitorii români din secolul XX.
Eleodorus, în tinerețile sale, a cunoscut doi urieși ai Ortodoxiei: pe Părintele Cleopa și pe Părintele Justin. A făcut parte dintre ucenicii apropiați ai Părintelui Justin și a investit enorm (mai ales sufletește) în construirea Schitului „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Aiud.
A știut să se pună, continuu, mai prejos în fața celorlalți. A ajutat zeci de cercetători ai fenomenului legionar să-și scrie cărțile, ignorându-și constant statutul de autor. De la el ne rămâne Cartea Căpitanului (apărută în condiții grafice deosebite; carte la care a lucrat împreună cu prietenul său, Mugur Vasiliu) și alte cărți, rămase în manuscris, dar care vor vedea – prin grija prietenilor săi - lumina tiparului. Despre biografia sa puteți afla mai multe din cartea Justin, concepută de un alt prieten al său, Florin Stuparu.
Va rămâne in inima mea ca un om luminos. O să-mi fie dor de candoarea sufletului său, bine camuflată de atitudinea haiducească pe care o etala prin toți porii ființei sale.
A trecut la Domnul în apropierea Praznicului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Sfântul Arhanghel Mihail i-a fost apărător strajnic de-a lungul vieții sale și cu siguranță că îl va apăra cu paloșul său de foc până ce va ajunge în tărâmul celor vii, în Biserica Biruitoare.
(Ciprian Voicilă) (Puteți citi aici un interviu pe care i l-a luat Eleodor Părintelui Justin Pârvu, iar aici interviul autobiografic din cartea Justin, concepută de Florin Stuparu)
joi, 29 octombrie 2015
Andrei Tarkovski: „N-am crezut niciodată că un artist, oricare ar fi el, poate crea doar pentru sine însuşi”
„Sculptând în timp”, carte iubită de cineaști și citită, în diferite ediții, de cinefili și umaniști, își invită cititorii în atelierul de creație al lui Andrei Tarkovski. Câtă franchețe, atâta dramă, câtă gândire, atâta simțire și atâta viziune – iată cum se așază această confesiune despre sine, despre artă, despre film. Printre uși și ferestre deschise atât cât cititorul să întrevadă în laborator, se conturează o identitate care continuă să fascineze. În așteptarea volumului, care va apărea în traducerea Ralucăi Rădulescu la Editura Nemira, în Colecția Yorick, câteva gânduri din primele pagini ale celebrului volum.
„Cu vreo douăzeci şi ceva de ani în urmă, pe când făceam primele schiţe ale viitoarei cărţi, mă întrebam tot timpul dacă merită efortul mă apuc de aşa ceva. Nu ar fi mai corect să fac filme, unul după altul, filme care să rezolve în practică problemele abstracte care apar de obicei în procesul de creaţie?
Biografia mea artistică s-a format într-un mod ideal. Timpul lung scurs între filme a reprezentat pentru mine un răgaz chinuitor în care să reflectez, în lipsa oricărei activităţi, care este scopul muncii mele, prin ce se deosebeşte arta cinematografiei de toate celelalte arte, care mi se pare mie că este specificul oportunităţilor lui, să compar experienţa mea cu experienţa şi rezultatele colegilor mei.
Citind şi recitind lucrări de istorie a cinematografului, am ajuns la concluzia că nu mă mulţumesc şi provoacă în mine o dorinţă de a dezbate şi de a le contrazice cu modul meu de a înţelege problemele şi scopurile, legate de creaţia cinematografică, că înţelegerea principiilor profesiei mele şi dorinţa de a-mi exprima propria părere despre legile ei fundamentale se formează cel mai adesea prin respingerea teoriilor despre cinematografie pe care le cunosc.
Poate că şi nevoia de a-mi spune părerea mai pe larg despre acest subiect e din ce în ce mai mare chiar pe măsură ce mă întâlnesc cu spectatorii mei în cele mai diverse contexte. Dorinţa lor cea mai puternică este aceea de a înţelege natura trăirii cinematografice raportându-se la filmele mele, de a primi răspunsuri la numeroasele lor întrebări, pentru ca până la urmă să aducă la acelaşi numitor comun părerile lor haotice şi disparate despre film şi despre artă în general.
Trebuie să mărturisesc că eu, uneori necăjindu-mă, alteori, dimpotrivă, entuziasmându-mă excesiv, tratez cu mare atenţie şi interes scrisorile spectatorilor mei, care în toţi anii activităţii mele în Rusia au formulat şi mi-au adresat o extrem de impresionantă cantitate de întrebări şi nedumeriri din cele mai diferite categorii.
[…] Voi spune şi că şi în acele cazuri în care criticii profesionişti m-au lăudat, am fost adesea dezamăgit şi iritat de opiniile şi de părerile lor, şi totuşi am avut frecvent senzaţia că, în fond, pe ei opera mea fie i-a lăsat indiferenţi, fie s-au simţi neajutoraţi, de cele mai multe ori înlocuind spontaneitatea receptării vii, de spectator, cu clişee împrumutate din ideile/concepţiile şi teoriile cinematografice uzuale.
[…] Când primeam scrisori sau când mă întâlneam pur şi simplu cu spectatorii care se aflau încă sub impresia filmului meu, când le citeam scrisori-confesiune începeam să înţeleg pentru ce lucrez. Să-mi simt adevărata vocaţie şi misiune. Datoria şi responsabilitatea faţă de oameni, dacă vreţi… N-am crezut niciodată că un artist, oricare ar fi el, poate crea doar pentru sine însuşi, convins fiind că nimeni nu va avea nevoie de opera lui niciodată… Dar despre asta mai târziu…
O spectatoare din oraşul Gorki mi-a scris: „Vă mulţumesc pentru Oglinda. Şi eu am avut o copilărie asemănătoare… Dar nu înţeleg cum aţi aflat? Era acelaşi vânt şi aceeaşi furtună… Bunica îmi striga: „Galka, dă pisica afară!”… În cameră era întuneric… Şi la fel se stingea lampa cu petrol şi tot sufletul îmi era copleşit de aşteptarea mamei…Şi cât de minunată este în filmul dumneavoastră trezirea conştiinţei, gândurilor copilului!… Şi cât de exact este, Doamne… de fapt, noi chiar nu cunoaştem faţa mamelor noastre. Şi ce simplu. Ştiţi, în întunericul din sală, uitându-mă la acea bucată de pânză luminată de talentul dumneavoastră, pentru prima dată în viaţa mea am simţit că nu sunt singură…”
Multă vreme am fost convins că nimeni nu are nevoie de filmele mele şi nimeni nu le înţelege, aşa încât asemenea mărturisiri mi-au încălzit sufletul, dând sens activităţii mele, au întărit în mine sentimentul dreptăţii şi pe acela că drumul ales nu este întâmplător.
[…] Drept să spun, eu consider că fac parte dintre acei oameni capabili să îşi formuleze gândurile, în general, într-o polemică (sunt total de acord cu punctul de vedere că adevărul rezultă din dispute). În toate celelalte cazuri, sunt tentat să mă afund în acea stare de contemplare care mai repede favorizează înclinarea matafizică a caracterului meu şi împiedică procesul energic, creator de gândire, oferind doar material emoţional pentru construcţii mai mult sau mai puţin armonioase de idei şi concepţii.
[…] Relaţia epistolară sau directă cu spectatorii m-a împins într-un fel sau altul în direcţia acestei cărţi. Oricum ar fi, în niciun caz nu intenţionez să îi acuz pe cei care mă vor condamna pentru hotărârea mea de a mă ocupa de chestiuni conceptuale, aşa cum nu mă voi mira absolut deloc descoperind şi entuziasmul binevoitor al altor cititori.
[…] Această carte este dictată, întâi de toate de dorinţa, de a trece eu însumi prin labirintul posibilităţilor acestei tinere şi frumoase arte, în fond încă atât de puţin cercetată, şi pentru a mă regăsi pe mine însumi în ea, independent şi deplin. ” (Preluat de aici)
Etichete:
andrei tarkovski,
editura nemira,
nemira,
sculptand in timp
duminică, 18 octombrie 2015
Atelierul de Pictură pe sticlă (între)ținut de Bogdan Herăscu, sâmbăta, la Muzeul Țăranului
Ieri am dus-o pe Miriam (fetița noastră de 6 ani) la Atelierul de Pictură pe sticlă ținut de Bogdan Herăscu la Muzeul Țăranului.
O adevărată ieșire din banalitatea cotidiană și- paradoxal!- bucureșteană: Miriam s-a bucurat pentru că l-a cunoscut pe Bogdan, un pedagog iubit de cei mici, pentru că vorbește pe limba lor. I-a plăcut mult mai mult decât la celelalte ateliere, pe unde a mai fost, pentru că aici- o citez- copiii desenează în liniște, nu e nimic zgomotos. Prin urmare, copiii se bucură (și) de o anumită atmosferă, foarte importantă în relația de transmitere a conținutului învățăturii de la profesor la învățăcel. Miriam s-a bucurat și pentru că a fost prima oară când a avut ocazia să picteze pe sticlă.
Eu m-am bucurat, de pe margine, fiindcă văzând creațiile copiilor care au trecut pragul atelierului de pictură pe sticlă, mi-am dat seama că aici ei - crescuți în mediul urban, refractar la tradițional și tradiție - învață PRACTIC, învață FĂCÂND, ce însemna icoana pe sticlă în cultura noastră tradițională; învață să discearnă între obiectul serial, standardizat, și obiectul personalizat (care preia ceva din personalitatea lor, din ființa lor interioară); își apropie ACTIV - pictându-le- chipurile sfinților.
Un atelier de rememorare a trecutului nostru cultural și de transmitere firească a valorilor care ne-au definit și încă ne mai definesc.
Vă invit să veniți și să vedeți!
PS: Atelierul se desfășoară sâmbăta, la Muzeul Țăranului Român, de la 10.30 la 11.30. Înscrieri se fac la numărul: 0726.237.376.
(Ciprian Voicilă)
joi, 8 octombrie 2015
Vineri, 16 octombrie 2015, la ora 18.00 lansăm volumul „Drumul spre Vozia. Cei trei şi luptele Deralei”, al doilea din seria „Drumul spre Vozia” de părintele Mihai-Andrei Aldea
Vă invităm vineri, 16 octombrie 2015, ora 18.00 să participaţi la prezentarea volumului Drumul spre Vozia. Cei trei şi luptele Deralei, al doilea din seria Drumul spre Vozia de părintele Mihai-Andrei Aldea.
Este surprinzător pentru mine să văd ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă cu „Drumul spre Vozia”. Această saga a început ca un şir de basme pe care le spuneam – mai ales seara, desigur! – fetiţelor mele. La rugămintea lor – şi nu numai – au fost aşezate în scris şi închegate într-un roman… apoi în mai multe.
Nu mă gândeam atunci la publicare. Cu atât mai puţin mă gândeam că, în lipsa oricărei reclame, va deveni un best-seller în România, ori că va fi tradus în alte limbi. Evident, nici că voi fi nevoit să povestesc unele din „tainele” creaţiei acestui basm – roman fantasy – saga. (Pr. Mihai-Andrei Aldea)
La eveniment vor participa, alături de autor:
Oliviu Crâznic, scriitor şi critic literar;
Ciprian Voicilă, sociolog.
Vă aşteptăm cu drag! (Librăria Sophia)
marți, 6 octombrie 2015
Marius Ianuș, Dokimos
În septembrie am primit cipilică, aşa că sunt dokimos, adică adevărat frate începător. (Până acum eram prodokimos, adică un fel de candidat la postura de frate începător.) Sunt la o mănăstire din România:
luni, 5 octombrie 2015
Cine vrea să comande cartea Alexandrei Svet (apărută la Editura Evdokimos), o poate face
„Astazi sunt gata cartile. Maine si miercuri pot pleca spre tine, cu tot cu autograf :) Pot fi comandate pe adresa alexandra.svet@gmail.com. Ofera-ti si ofera-le celor dragi alt fel de flori. Flori pentru suflet.
Le multumim tuturor celor care ne-au scris si le cerem iertare tuturor celor carora nu am apucat inca sa le raspundem - astazi incercam sa ajungem la fiecare dintre voi :)
Va multumim din suflet pentru incredere, sprijin si iubire.
Bucurie! Doamne, ajuta!:)” (Alexandra Svet)
Etichete:
alexandra svet,
editura evdokimos,
floarea din asfalt
O nouă carte, „Floarea din asfalt” și o tânără scriitoare debutantă, Alexandra Svet
Poetul Marius Ianuș s-a bucurat când a descoperit-o pe tânăra poetă Ramona Fărăian. Eu sunt fericit pentru că am convins-o pe Alexandra Svet să-și adune marginile ființei ca să poată intra într-o carte. A ieșit o carte mare, la propriu și la figurat, pe care Alexandra a scris-o cu sufletul la gură. Publicarea ei la Editura Evdokimos constituie un adevărat eveniment editorial pe piața de carte creștin-ortodoxă. Este o carte vie, insuflată pe dinăuntru de bătaia inimii incandescente a Alexandrei, iar pe dinafară de maniera dinamică a scriiturii: texte din registre literare variate, care descriu și transmit cititorului trăiri care au ca sursă întâmplări din lumile multiple, exotice, dar și născătoare de spaimă prin care a trecut autoarea - un periplu existențial care avea să o conducă, în cele din urmă, la Hristos. Este o nouă carte despre convertire dar care, spre deosebire de cele care s-au scris până acum la noi, nu este pândită de monotonie. O carte trăiristă de care tinerii zilelor noastre aveau atâta nevoie. Pentru că în ea nu vor găsi literatură de dragul literaturii („artă pentru artă”), ci vor descoperi un sens existențial, întrupat de marile modele ale României interbelice. Pariez pe talentul literar debordant al Sașei Svet și aștept să mă/ne surprindă cu o nouă carte. (Ciprian Voicilă)
vineri, 2 octombrie 2015
sâmbătă, 26 septembrie 2015
Mărturisitorul lui Hristos în temnițele comuniste, Nicolae Purcărea, s-a mutat în ceata mărturisitorilor din ceruri! Un interviu in Revista Atitudini
Examenul din fața primejdiilor vieții. De vorbă cu Mărturisitorul Nicolae Purcărea/
În măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale
E o încântare să fii înconjurat de atâtea suflete care așteaptă de la tine ceva, așteaptă cuvântul care să aducă bucurie… O să vedeți după aceea și bucuriile care vă așteaptă pe drum, pentru că orice drum din acesta este un drum spinos și greu, dar este plin de bucurii. Odată ce ai urcat în munte și ai ajuns în poiană, cât de bucuros și de încântat ești că ai ajuns la izvorul care îți dă oarecare satisfacție și îți umple sufletul! Sigur că în viață avem multe de trecut… Sunteți la o vârstă când viața vă ridică fel de fel de semne de întrebare, de incertitudini. Este foarte greu să desprinzi cărarea pe care trebuie să mergi. Dar vă ajută Dumnezeu, pentru că fără El nu se poate face nimic. Asta v-o spune unul care a simțit ajutorul lui Dumnezeu. Sigur că vorbe se pot spune multe, dar în fața primejdiei, atunci îți dai examenul. A fost un drum greu nu numai pentru noi, va fi și pentru voi un drum greu. Să nu credeți că v-așteaptă vreo bucurie, dar nădăjduind și cu credința în Dumnezeu și dragoste de neam – că în fond acestea sunt cele două axe pe care trebuie să mergem cu toții – până la urmă ne așteaptă această lumină, această mare bucurie.
Citiți continuarea pe atitudini.com.
Etichete:
atitudini,
nicolae purcarea,
revista atitudini
A trecut la Domnul Nicolae Purcărea (1923-2015)
(Articol preluat de la Sentinela)
Astăzi 25 septembrie 2015 a plecat în lumea celor drepţi Nicolae Purcărea, unul din românii cu caracter de simbol al zbuciumatei istorii a neamului nostru: erou al temniţelor comuniste şi al reeducării de la Piteşti, un caracter desăvârşit şi totodată un spirit înclinat spre arta care revelează frumuseţea şi armonia sufletului românesc, pe care l-a întruchipat la modul deplin.
Născut pe 13 decembrie 1923 la Braşov, este arestat pentru prima dată de regimul antonescian în anul 1942, pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Eliberat în 1944, alternează perioadele de libertate cu cele de detenţie, odată cu instaurarea regimului comunist.
Camaradul său de generaţie şi detenţie, Gelu Gheorghiu, îl descria astfel într-un text din anul 2013:
„Intrat de pe băncile şcolii în Frăţiile de Cruce, şcoală de educaţie legionară, Nicolae Purcărea ne spune că „i-a plămădit sufletul” şi a făcut dintr-un copil plăpând und ostaş zdravăn, un erou gata orişicând să lupte să apere Biserica şi Neamul. A luptat şi a suferit ani de zile fratele Nicu Purcărea, frate de sânge …”sânge vărsat pe lespezile Piteştiului care a fost drumul de jertfă adus de generaţia noastră pe altarul patriei”. Au trecut peste Nicu toate ororile, batjocurile şi metodele de tortură practicate de comunişti spre dezumanizarea creştinilor şi desfiinţarea psihică a iubitorilor de neam şi oameni: înfometare, lipsă de tratament medical, folosite ca şantaj, batjocorirea simbolurilor şi sărbătorilor creştine şi ale personalităţilor istorice naţionale, pentru înveninarea sufletului, izolări de luni de zile în celule umede, complet goale, cu raţia redusă şi cu vizite permanente ale ofiţerului politic care îţi schimba condiţiile contra conştiinţei şi demnităţii tale de om, bătăi până când săreau hălci din tine şi tot trupul devenea o masă sângerândă şi multe alte mijloace de tortură fizică şi spirituală cu scopul ca spaima şi suferinţa trupească să moaie cerbicia luptei şi să astupe curăţenia sufletului şi astfel să devii rob al partidului - al satanei. Cam aşa a decurs viaţa lui Nicolae Purcărea timp de 20 de ani, în „centrele de reabilitare” şi „centrele de reeducare” prin care a trecut şi care trebuiau să formeze omul nou comunist: Jilava, Piteşti, Canal, Gherla, Aiud, Calafat. (…) Asta-i frate Nicule, nu înţeleg cei de azi că generaţiile noastre, născute şi crescute în alt climat creştin şi românesc, sunt ca eroul basmelor româneşti cu „tinereţe fără bătrâneţe” şi, chiar dacă trupul nu-i mai poate duce, paloşul spiritului despică prin cuvânt, prin scris sau, la unii prin daltă, până ce Domnul îi ia la odihnă.”
A venit, iată, şi clipa în care Nicolae Purcărea a plecat la odihna cea veşnică, după o viaţă de suferinţă şi luptă, lăsând în urmă nu doar un exemplu de dârzenie şi atitudine pentru generaţiile tinere, ci şi crâmpeie ale spiritului său creator, manifestat în scris şi în dăltuirea în lemn. Cărţile sale ”Urlă haita”, care rememorează periplul său prin închisorile comuniste, şi „Țara mea de basm. Rostuirea artei populare” îi vor păstra amintirea pentru posteritate şi pentru generaţiile care nu au apucat să-l cunoască pe acest om de rară bunătate şi modestie, înzestrat totodată cu un har artistic deosebit.
Vrednică de amintire să-i fie pomenirea şi fie ca Dumnezeu să-i odihnească sufletul împreună cu drepţii Săi!
Fundația George Manu
Etichete:
fundatia george manu,
gelu gheorghiu,
nicolae purcarea
vineri, 25 septembrie 2015
luni, 21 septembrie 2015
Ilie Șerbănescu: Am fost predați la pachet, pe post de consumatori captivi, unor companii străine. Scrisoare deschisă către bucureșteni și toți românii
Dragii mei concetățeni, sînt și eu, ca și dumneavoastră, un locuitor al acestui îndrăgit oraș . Aici m-am născut, mi-am petrecut copilăria, mi-am făcut studiile și am muncit pînă cînd am ieșit la pensie.
Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propășirea socialismului și 20 pentru dezvoltarea capitalismului și a democrației de la care am sperat mult mai mult . Acum sînt la pensie . Să nu credeți cumva că m-am pricopsit . Îmi petrec anii chivernisind banii de pensie în primul rînd pentru plată facturilor.
Știți și dumneavoatra, poate mai bine ca mine, că viață de bucureștean te obligă la folosirea unor servicii și facilitate publice indispensabile cum ar fi curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon și cîte altele. Tot uitindu-mă prin facturi am observant un lucru pe care aș vrea să vi-l împărtășesc și dumneavoastră. Și anume că eu, ca și dumneavoastră, plătesc apa la o companie numită Apa Nova care e o companie frantuzească dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranță, nu o aduce din Franța. Deci eu, atunci cînd fac duș sau cînd îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar banii mei pleacă în Franța. Continuarea pe atitudini.com.
Etichete:
atitudini,
ilie serbanescu,
revista atitudini
sâmbătă, 19 septembrie 2015
Interviu despre cartea „Sfinții de lângă noi” și câteva dintre personajele ei centrale
Interviul a fost dat în cadrul emisiunii „Cuvinte din tăceri”, realizată de Ioan Șolea.
duminică, 13 septembrie 2015
Luni, ora 12.00 – slujbă de pomenire pentru martirii temnițelor comuniste din Mina de la Baia Sprie
Luni, de sărbătoarea Sfintei Cruci, după Sfânta Liturghie, primăria orașului Baia Sprie comemorează jertfa martirilor din înfricoșata închisoare din Mina de la Baia Sprie, printr-o slujbă de pomenire la Troița înălțată de vrednicul de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu. Părintele Justin Pârvu, cetățean de onoare al orașului Baia Sprie, a pătimit timp de patru ani în Mina de la Baia Sprie, fiind transferat pentru muncă silnică din penitenciarul Aiud, împreună cu primele loturi, din septembrie 1950 până în martie 1954. Aici Părintele a dat dovadă de un comportament exemplar, mărturisind lumina lui Hristos până în adâncurile pământului, la 800 de metri adâncime, neacceptând reeducarea politică în ciuda condiţiilor inumane de muncă şi chiar salvând de la moarte pe unul din gardieni, prigonitorii săi, care rămâneau uimiţi de bunătatea şi dragostea acestor deţinuţi. Acești martiri ai temnițelor comuniste au dus cu adevărat Crucea Neamului Românesc, de aceea acești apologeți și eroi ai suferinței merită cinstea și recunoștința noastră! La slujbă vor participa maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă, cât și preoți de la m-rea Petru Vodă.
Părintele Justin – amintiri din Mina de la Baia Sprie/
Părintele Justin povesteşte despre tortura şi munca inumană din Mină. Citiți continuarea pe atitudini.com.
joi, 10 septembrie 2015
Îi putem mărturisi pe Sfinții Închisorilor/Eroii Neamului Românesc... purtându-le chipul
Motto: „Ne vom întoarce într-o zi.../
Și cei de azi cu pașii grei/
Nu ne-or vedea, nu ne-or simți/
Cum vom pătrunde-ncet în ei.” (Radu Gyr)
Mi-am cumpărat un tricou cu chipul Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu. De multă vreme visam să mă în-fățișez celorlalți pro-punându-le modelele mele umane: martirii români din secolul XX și eroii anticomuniști. De ce să purtăm simboluri și imagini care nu ne reprezintă sau care reprezintă omul masificat, comsumatorul internaționalist?
Haina nu îl face pe om... dar îl reprezintă. Sau altfel: spune-mi cum te-mbraci, ca să-ți spun ce valori împărtășești.
În contextul actual, a-ți asuma să porți chipul Sfântului Închisorilor, al filosofului creștin Petre Țuțea sau al martirului Mircea Vulcănescu denotă și altceva: curaj, coerență de sine, nealiniere în fața noii ideologii etatiste a corectitudinii politice. Înseamnă a intra într-un război cultural, în care ei sunt majoritari, dar noi suntem mai inteligenți. Și mai creativi, după cum se vede.
Dacă și voi credeți ca mine, accesați pagina aceasta pentru detalii.
(Ciprian Voicilă)
De mâine începe Târgul Iconarilor la Muzeul Țăranului Român
Puteți citi mai multe pe site-ul Muzeului Țăranului Român
miercuri, 2 septembrie 2015
Somnul rațiunii a născut legea 217/2015. Efectele ei scontate
Motto: „Pe urmă, figura Fratelui cel Mare a dispărut, iar în locul ei au apărut cele trei lozinci ale Partidului scrise cu litere uriașe:
RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANȚA ESTE PUTERE” (George Orwell – O mie nouă sute optzeci și patru)
În ultimele patru, cinci săptămâni, diverși istorici, critici literari, scriitori, actori, reprezentanți ai bisericii, oameni politici, ziariști au pus în lumină aspectele neconstituționale și antiromânești ale legii 217/2015. De aceea, nu mă voi referi decât în treacăt la ele.
Este limpede, pentru toată lumea, că legea este antidemocratică și neconstituțională pentru că încalcă dreptul la libera exprimare și este anti-românească, nu „anti-legionară” cum au prezentat-o promotorii ei, fiindcă primele personalități culturale vizate de discursul incriminatoriu al Institutului Elie Wiesel – prin vocea domnului Alexandru Florian – au fost doi nelegionari: Mircea Vulcănescu și Nichifor Crainic. Filosofului creștin martirizat la Aiud nu i se iartă descoperirea acelei dimensiuni românești a existenței. Iar teologului-poet nu i se va trece cu vederea, niciodată, viziunea sa din „Cântecul potirului”, poem în care simți și astăzi cum palpită inima neamului românesc:
„Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,/
Bunica și mama/
Scoțând-o sfielnic cu semnele crucii,/
Purtau parcă moaște cinstite și lucii/
Ca pâinea, dând abur cu dulce miros,/
Părea că e barba lui Domnu Christos./
Și iată potirul la gură te-aduce,/
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,/
Hrănește-mă, mamă de sfânt Dumnezeu./
Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine/
Ești totul în toate și toate prin tine,/
Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.”
Mă aștept ca în viitorul apropiat, în raza ochiului sauronic al legii să intre Lucian Blaga pentru „spațiul mioritic”; Constantin Noica pentru „rostirea filosofică românească”, pentru paginile despre sufletul românesc și, mai cu seamă, pentru reflecțiile sale ontologice asupra ființei românești, eventual pentru judecățile apreciative la adresa „antisemitului” Mihai Eminescu, pe care îl considera „omul deplin al culturii române”. Părintele Dumitru Stăniloae este și el suspect pentru textele despre spiritualitatea poporului român și despre legătura inextricabilă, organică dintre ortodoxie și fibra neamului românesc. Ce să mai vorbim despre filosoful, sociologul și etnologul Ernest Bernea, ale cărui studii despre civilizația românească tradițională și eseuri creștin-existențialiste, în descendență nae-ionesciană (Cel ce urcă muntele, Crist și condiția umană, Îndemn la simplitate - Mărturisiri pentru un Om Nou, Treptele bucuriei, Meditații filosofice, Criza lumii moderne, Cartea Căpitanilor), stau ca o bârnă în ochiul vigilent al noii ideologii de stat a corectitudinii politice!
Nu mă voi mira, o dată în plus, cum se face că un institut de cercetare așa-zis subordonat guvernului României este, în fapt, supraordonat acestuia prin noul rol de poliție a gândirii, care i s-a atribuit, încălcându-se, astfel, orice normă deontologică pe care o presupune de jure și de facto orice demers științific (obiectivitate, analiza nepărtinitoare a faptelor, detașare ș.a.m.d.). Nu mă voi referi nici la aspectele absurde ale acestei legi, un absurd care întrece cu mult absurdul intelectual și livresc – kafkian, ionescian, beckettian, sartrean, camusian, la un loc. Să condamni o Mișcare politică și spirituală, care a marcat în mod indelebil istoria interbelică a României, plecând nu de la fapte, probe și documente, ci de la o definiție expirată din Dicționarul explicativ al limbii române... Să confunzi legionarismul cu fascismul și nazismul, creând o etichetă comună, incriminatoare și falsă, neacoperită de dovezi și argumente – când o privire îndreptată spre cărțile de doctrină legionară sau mărturiile scrise de foștii membrii ai Mișcării sau textele despre Mișcarea Legionară, concepute de cercetători occidentali avizați (ca Eugen Weber) arată în mod irejectabil diferențele doctrinare ireconciliabile, funciare, dintre acestea!
Gânditorul tradiționalist Julius Evola a scris câteva texte în care a descris doctrina legionară și chipul eclatant al Căpitanului. Voi reproduce aici doar câteva pasaje, lămuritoare: „Dintre exponenții mișcărilor de reconstrucție națională apărute în perioada interbelică pe care am avut prilejul să-i cunosc, îmi amintesc de Corneliu Codreanu, liderul Gărzii de Fier din România, ca de o figură dintre cele mai pure, mai sincere și mai nobile. L-am întâlnit în primăvara lui 1936, la București, în timpul uneia dintre călătoriile de cercetare pe care le întreprindeam pe atunci în mai multe țări europene. (...)Dintre temele discuției noastre, îmi amintesc de interesanta caracterizare pe care Codreanu o făcu fascismului, național-socialismului german și propriei sale Mișcări. El spunea că în orice organism coexistă trei principii: forma, forța vitală și spiritul. Același lucru e valabil și pentru o țară în cadrul căreia o mișcare renovatoare poate acționa punând accentul pe unul sau pe altul din cele trei principii. Potrivit lui Codreanu, în fascism prevala principiul formei, ca idee politică formativă și ca stat; era moștenirea forței organizatoare a Romei. În schimb, național-socialismul german scotea în evidență forța vitală: de aici rolul rasei, referirea la sânge și la comunitatea național-rasială. Pentru Garda de Fier, punctul de plecare ar fi fost, în schimb, elementul spiritual. Iar prin „spirit” Codreanu înțelegea ceva legat și de valorile propriu-zis religioase și ascetice. (...)De altfel, valori religioase, ba chiar mistice și ascetice, se aflau la baza organizației Gărzii de Fier din România. O parte a sa purta numele de Legiunea Arhanghelului Mihail. Din practicile lor făceau parte nu numai rugăciunea, ci și postul. Căpeteniile se consacrau de bunăvoie traiului auster; ei nu trebuiau să se arate în public la distracții, teatre și sărbători profane. Nu trebuiau să facă paradă de lux și bogăție. (...)Trebuiau să iubească o anumită ținută spartană de viață; mai mult, era respectată practica de a posti de două ori pe săptămână. Codreanu era primul care se supunea acestor reguli”. (Julius Evola - Naționalism și asceză. Reflecții asupra fenomenului legionar; Editura Fronde, 1998, p. 101-109)
Întrebat despre raportul legionarism-fascism, filosoful Petre Țuțea a definit, în mai multe ocazii, diferențele majore dintre cele două doctrine: „Deosebirea între fascism și național-socialism (pe de o parte) și Mișcarea Legionară (pe de altă parte) este aspectul fundamental religios al Mișcării Legionare, religios creștin, ceea ce nu era cazul nici la fasciști, nici la național-socialiști. Erau laicizanți și fasciștii, și național-socialiștii.” (Petre Țuțea - Între Dumnezeu și neamul meu, Fundația Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992, p. 286) „Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracterul de constantă a ordinei naturale, care, chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el. Legionarismul este mistic-creștin. Fascismul este, ca și național-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înăuntrul lui. Adică legionarismul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor”. (Jurnal cu Petre Țuțea de Radu Preda, editura Humanitas, București, 1992, p. 105) „Legiunea a fost singura mișcare de revigorare creștină și națională din acest veac, din România” (Jurnal cu Petre Țuțea, ed. cit., p. 108)
Virgil Maxim scrie în Imn pentru crucea purtată, negru pe alb: „Ce ar fi naționalismul românesc și ce deosebire ar fi între el și nazism sau fascism dacă nu s-ar fi ancorat în ascultarea Bisericii lui Hristos? O lucrare omenească, ce ar fi pierit. Dar Mișcarea Legionară va dăinui cât va fi neamul românesc pe pământ, reprezentându-l în fața lui Dumnezeu, prin jertfele pe care le-a dat ascultând Biserica, spre sfințirea și mântuirea lumii, și va cuprinde conștiințele neamurilor”. (Virgil Maxim - Imn pentru Crucea purtată, vol. 1, Editura Gordian, Timișoara, 1997, p.81)
M-am întrebat care ar fi scopul latent, ascuns al așa-zisei „legi antilegionare” (Notă: între timp, domnul Al. Florian a făcut publică intenția Institutului de monopolizare a memoriei colective). Din punctul meu de vedere, prin această lege se dorește monopolizarea memoriei colective. Institutul Wiesel vrea monopolul total asupra memoriei colective. Vor ca singurele locuri ale memoriei să îi reprezinte pe ei și doar pe ei, așa cum, deopotrivă, vor ca singurele manifestări publice, de cinstire a victimelor să fie doar ale lor. Holocaustul lor și numai al lor, nu și... Holocaustul roșu. În acest punct al discuției se naște o serie de întrebări. Până în anul 1962, au fost desproprietăriți de pământ și bunuri (unelte, vite, atelaje) 3.201.000 de familii de țărani români, care au fost prefăcuți în „clăcași ai statului”. Astăzi cifra aceasta nu mai înseamnă nimic? La Plenara C.C., din 30 noiembrie 1961, al P.M.R. tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut că „în numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80.000 de țărani, în majoritatea lor țărani muncitori, au fost trimiși în judecată; dintre ei, peste 30.000 au și fost judecați în procese publice”. Pentru guvernanții noștri aceste cifre nu mai înseamnă nimic?În România ciuma roșie a făcut 2.451.400 de victime. La acestea se adaugă cele 1.500.000 din Basarabia și Bucovina. Cifrele acestea, la aproape 26 de ani scurși de la „căderea comunismului”, nu mai înseamnă nimic? Dar cum am putea să mai credem că în ochii guvernanților și legiuitorilor noștri mai înseamnă ceva când – în mod absurd, iarăși absurd!- au condamnat ceaușismul dar nu și... comunismul? Au condamnat specia (ceaușismul) și au salvat genul (comunismul). Să înțelegem că, în ochii lor, comunismul nu e rău în sine și că ceaușismul a fost doar o formă eronată de comunism? Cum să îi condamni pe luptătorii anticomuniști, pe partizanii din munți - care s-au opus colectivizării - pentru apartenența lor la Mișcarea Legionară dar, în schimb, să nu condamni juridic ideologia care a distrus, prin colectivizare, satul românesc și a urgisit 3.201.000 de familii?
Reprezentanții noii poliții a gândirii sunt profund deranjați de o sintagmă – Holocaustul roșu – și de întreaga constelație de semnificații și înțelesuri pe care le pune ea în mișcare. Acest trend ideologic a fost intuit și descris admirabil de Paul Goma, într-una din ultimele sale cărți: „Deci: după căderea Zidului Berlinului, Holocaustul trebuia să constituie tradiționala, verificata, diversionista «autoapărare» (împotriva a ceva care încă nu exista, însă… preventivitatea este mama sănătății. Totodată, Holocaustul trebuia să re-ocupe, de astă dată dată definitiv, spiritele, pentru a nu permite cu niciun preț introducerea în categoria genocid și a Gulagului. Gulagul: ținta unică a holocaustologilor; dușmanul lor, proba irefutabilă a grelei lor vinovății: comunismul, «fenomen» la a cărui imaginare, justificare ideologică, funcționare, perestroikare au contribuit cu zel, cu avânt, de la începutul începuturilor marxismului aplicat (1917). (…) Revenim la Dușmanul nr. 1 al Sionismului (în realitate: a Holocaustului evreilor):Gulagul.
Nu ca univers al Răului, al Crimei, care a devorat și numeroși evrei, mulți dintre ei truditori la elaborarea, la edificarea, la punerea în funcțiune a Monstruozității Absolute numite comunism și a... «autoapărării» lui (prin prevenție!): Teroarea bolșevică. Ci ca pe un concurent,
cum altfel: neloial al Holocaustului! Gulagul, produs specific al comunismului - și mult mai bătrân în rele decât nazismul - trebuia minimizat, minorizat, ironizat-discreditat, într-un prim moment (R. Cosașu: «Stalinismul [de ce «stalinismul» și nu de-a dreptul: comunismul? sau mai adevărat: bolșevismul?], la noi, a fost un fel de blenoragie de tinerețe»); într-un al doilea, pus sub semnul îndoielii : «victimele comuniștilor nu erau ele chiar atât de nevinovate cum se pretinde, nici nu se compară cu ale naziștilor (mai ales dintre evrei), acelea au fost adevăratele, absolutele victime»; Gulagul trebuia, de asemenea, expulzat din categoria genocid, fiindcă, nu-i așa, un singur genocid a avut loc de-a lungul și de-a latul istoriei, cel ale cărui victime au fost evreii - și doar ei (vezi zbaterile indignate, penibile ale lui M. Shafir pentru că V. Tismăneanu, în mult contestabilul său Raport vorbește despre genocid în Lagărul Sovietic (de două ori blasfemie: o dată, pentru că, am mai spus: numai evreii au dreptul la acest termen; în al doilea pentru că în imaginarea, desăvârșirea genocidului comunist evreii au avut un rol preeminent); în fine, prin toate mijloacele de comunicație; presă, radio, televiziune, internet, conferințe, prin atacuri în haită, repetate: Gulagul trebuia demonizat, «fascizat»: «lagărele comuniste aveau o funcție de reeducare - pe când cele naziste: de exterminare!» - discriminare operată și în prezent când vine vorba de represiunea comunistă în Coreea de Nord, în China, în Cuba…” (Paul Goma - Săptămâna Roșie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii- eseu; 2008, p. 21-22; ediție pentru internet, care poate fi citită la adresa http://paulgoma.free.fr/)
Întâmplător sau nu, pe data de 30 mai 2013 eram la Târgu-Ocna când Institutul Wiesel a suferit primul eșec public: domnul Alexandru Florian nu a reușit să convingă reprezentanții consiliului local să voteze pentru retragerea titlului de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna, pe care îl primise pe 10.02.2013 Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor. Lupta fățișă a început, prin urmare, la Târgu Ocna. Dar de ce la Târgu Ocna și nu într-altă parte? Datorită, în special, eforturilor Fundației George Manu și ale Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, Târgu Ocna devenise de ani buni un loc al memoriei care coagula energii, crea un cadru în care foști deținuți politic, aureolați de ani grei de temniță și suferință, s-au întâlnit cu tineri avizi de altceva: alte modele experiențiale și umane decât cele oferite de societatea post-comunistă, căzută în mrejele capitalismului, consumerismului și marxismului cultural. La umbra troițelor înălțate în amintirea eroilor și mucenicilor din închisori, tinerii au preluat de la aceste modele vii valorile lor cardinale, care i-au orientat pe ei în viață și în moarte: dragostea pentru Hristos și neamul românesc. S-au împărtășit din prezența lor, s-au recuplat, prin ei, la un trecut istoric nemaculat, nepervertit de ideologia comunistă. Au cunoscut un alt tip uman, altul decât individul masificat (prototipul comunist): un om care inspira demnitate și pentru care valorile nu sunt simple vorbe, vorbe goale (flatus vocis), ci sunt exact ceea ce ar trebui să fie: coloana spirituală a ființei umane. Într-o societate umană care a făcut din minciună, oportunism, versatilitate mijloace de supraviețuire cotidiană și de parvenire socială, tinerii au învățat de la acești bătrâni frumoși, în răspărul lumii, ce înseamnă să te sacrifici spre binele celuilalt sau chiar al neamului din care îți tragi rădăcinile ființei, cât de important este să îți respecți cuvântul dat și cât de salvator este să nu faci compromisul. Să nu îți vinzi sufletul. Să nu fii mișel. Și pentru că acești bătrâni frumoși constituie un remarcabil contrapunct la falsele modele existente pe scena publică, trebuia ca ei să fie condamnați, din nou, pentru ceea ce sunt: prin legea 217 au fost reincriminați, trecându-li-se, din nou, sub tăcere anii lor risipiți prin închisori, pătimirile la care au fost supuși de trei regimuri politice.
Aceste cadre memoriale, în care s-a produs an de an acest transfer de valori între generații, nu avea cum să nu îi deranjeze pe agenții noii ideologii de stat. De curând, istoricul Marius Oprea a declarat că a trebuit să înceteze săpăturile din cimitirul de la Târgu-Ocna ca urmare a presiunilor Institutului Elie Wiesel. Descoperirea moaștelor Sfântului Închisorilor ar fi transformat Târgu-Ocna într-un loc de pelerinaj continuu, similar cu cel de la mormântul Părintelui Ilie Lăcătușu, din Cimitirul „Adormirea Maicii Domnului”, de pe Calea Giulești, sau cu cel de la osuarul schitului „Înălțarea Sfintei Cruci” din Aiud. Săpăturile întreprinse de Părintele Justin Pârvu la Aiud, pentru punerea temeliilor bisericii, au scos din întunericul uitării moaște ale eroilor și mărturisitorilor din temnițele carliste, antonesciene și comuniste. În ultimii ani s-au ținut nenumărate conferințe despre ei. Au apărut cărți despre viața lor exemplară și pătimirea lor. S-au izvodit icoane cu chipurile lor transfigurate de lumina lui Hristos. S-au scris acatiste, pe care credincioșii de pe tot cuprinsul României le citesc cu acribie în spațiul lor intim. Au apărut filme documentare despre ei. Moaștele descoperite în gropile comune au făcut minuni, au izvorât mir, au ajuns în Grecia, în Sfântul Munte, ba chiar în Africa. Blogurile creștin-ortodoxe postează regulat materiale despre eroii anticomuniști și Sfinții Închisorilor, în funcție de data prăznuirii lor. Toate aceste acte culturale și cultice au format un curent puternic anticomunist, românesc și creștin. S-a produs la nivelul întregii Românii o retrezire a memoriei colective, o anamneză cu dimensiuni istorice, culturale și religioase, având puternice accente identitare. „Globalizarea lichidă”, cum a numit-o sociologul Zygmunt Bauman, este refractară la conceptul de identitate. Globalizarea are ca prototip un om nou, lipsit de un chip personal, focusat permanent pe nevoile sale primare (hrană și securitate), „care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”- ca să îl parafrazez pe recentul filosof interzis, Petre Țuțea. Un om-materie maleabilă, fără rădăcini, dar și fără ideal, fără trecut, dar și fără viitor. România actuală, fiind prinsă în acest vertij globalist, curentul identitar pe care l-am descris mai sus nu avea cum să nu deranjeze.
Prin promulgarea legii 217/2015 s-a trecut într-o nouă etapă, punitivă: agenții noii ideologii, a corectitudinii politice, au creat cadrul juridic prin care oricine poate să cadă sub incidența legii pentru un simplu gest de patriotism, pentru o carte citită, pentru un comentariu apreciativ la adresa modelelor intelectuale ale României interbelice – Crainic, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Cioran, Ernest Bernea, Traian Brăileanu, Mihail Polihroniade, Constantin Noica, Ion I.Ionică, Radu Gyr, Constantin Gane, Gheorghe Racoveanu, George Manu, Nicolae Paulescu, Arșavir Acterian, Horia Stamatu. Trăim vremurile în care diverși invertiți emană legi împotriva naturii și a bunului simț elementar: suntem considerați în mod aprioric fasciști, fără nicio probă, iar noi trebuie să dovedim, cu probe acceptate de ei, că nu suntem. A revenit moda sumbră și funestă a culpelor colective.
Consider că există și un al doilea scop pentru care a fost făcută acestă lege- unul empiric, pragmatic: este vorba de „efectul de turnesol”, cum l-a numit Claudiu Târziu, într-un scurt comentariu postat pe Facebook. Cei care vor reacționa într-un fel sau altul împotriva acestei legi aberante vor fi etichetați ca neo-legionari și fasciști, vor fi ținuți sub observație, li se vor întocmi dosare penale și, la momentul oportun, vor fi arătați cu indexul – in-dexați- vor fi scoși de țapi ispășitori și ostracizați, dar nu ca în cetatea antică, ci după modelele parafate în statele căzute sub dominația noii ideologii mondiale a corectitudinii politice.
Ce ar (mai) fi de făcut? Soluția o găsim în acel superb și eficace manual de supraviețuire, cunoscut îndeobște ca Jurnalul fericirii. Dacă vă mai amintiți, cartea lui Nicolae Steinhardt se deschide cu cele 3 soluții aplicabile în orice univers concentraționar: prima - soluția lui Soljenițân (expusă în Primul Cerc și Arhipelagul Gulag), a treia - soluția lui Churchill și Vladimir Bucovski și a doua – cea care ne interesează pe noi aici, soluția lui Alexandru Zinoviev din romanul Înălțimile găunoase. În această carte, „personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluția stă în totala neadaptare în sistem” (Steinhardt). Zurbagiul este un „nebun pentru (întru) libertate.(...)Și-i slobod la gură, vorbește de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu știe ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rostește adevăruri pe care ceilalți nu-și pot îngădui să le șoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabulă - și ea îndrăzneață - a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă. E liber, liber, liber”.
Să fim zurbagii, carevasăzică, fără să ne supunem, făcând în continuare ceea ce am făcut până acum: să vorbim, fără frică, rostind adevăruri pe care ceilalți nu-și mai pot îngădui să le rostească, să scriem și să ne amintim activ, în spațiul public, de Sfinții și Eroii neamului românesc.
(Ciprian Voicilă - 17 august 2015)
luni, 24 august 2015
A apărut Revista ATITUDINI, NR. 40 – ÎN MEMORIA SFINȚILOR ÎNCHISORILOR
Revista ATITUDINI nr. 40/
pg. 8. NICOLAE STEINHARDT, EVREUL CONVERTIT LA ORTODOXIE –
„DEVOȚIUNEA MEA PARTICULARĂ ESTE CRUCEA“./
pg. 22. NICOLAE STEINHARDT – CUVINTE ALESE PENTRU CEI ALEȘI
„Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci!“/
pg. 30. SĂ NE RUGĂM LUI DUMNEZEU SĂ NU NE BÂNTUIE METEAHNA ACEASTA A BOLII SUFLETEȘTI: RENUNȚAREA LA LUPTĂ.
Interviu cu Părintele Justin Pârvu/
pg. 37. MERGÂND SPRE CASĂ ȘI-A DAT SEAMA CĂ SE VINDECASE DE NEPUTINȚA LUI…
Din minunile Părintelui Justin, relatate în mărturiile închinătorilor/
pg. 41. „VIAȚA NOASTRĂ AR FI UN RAI DACĂ AM AVEA CONȘTIINŢA CĂ ÎN CEL DE LÂNGĂ NOI ESTE HRISTOS“
Predica P.S. Ignatie Mureșanul la m-rea Paltin Petru Vodă/
pg. 47. URMA PAȘILOR FILOSOFULUI CONSTANTIN OPRIȘAN de Ciprian Voicilă/
pg. 52. „NU AVEM NIMIC DE DISCUTAT“
Note informative despre comportamentul Pr. Gheorghe Calciu în penitenciarul Aiud/
pg. 57. URMAȘI AI FOȘTILOR DEȚINUȚI POLITICI – SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI,
PENTRU O LEGE NEDREAPTĂ/
pg. 62. ACADEMIA ROMÂNĂ, PRIN INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI:
Mișcarea Legionară nu poate fi inclusă automat, a priori, în curentul „fascist“/
pg. 65. NE-AM SĂTURAT SĂ TOT FACEM OBEDIENȚĂ! SFINȚII ÎNCHISORILOR SUNT PERSECUTAȚI ASTĂZI!
Predica P.S. Ambrozie al Giurgiului, pe muntele Ceahlău/
pg. 73. BUNICUL MEU EVREU, UCIS DE COMUNIȘTI ȘI PROTEJAT DE ROMÂNII ORTODOCȘI. CÂTEVA OBSERVAȚII ASUPRA
LEGII ANTILEGIONARE
de Monahia Ecaterina Fermo/
pg. 78. SOCIETATEA CIVILĂ GREACĂ ÎMPOTRIVA NOII ÎNDOSARIERI ELECTRONICE DESPRE CARDUL DE TRANZACȚII
de Arhimandritul Sarántis Sarántos/
pg. 81. ÎNTÂLNIREA ECUMENISTĂ DE LA RODOS DINTRE ORTODOCȘI ȘI LUTERANI
Ereziarhul protestantismului, Luther, va intra oare în „calendarul“ Bisericii Ortodoxe?/
pg. 87. YOGA ESTE BLASFEMIE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT
I.P.S. Serafim al Pireului despre yoga hinduistă și ocultistă/
pg. 90. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR DESPRE DRAGOSTEA CEA DUHOVNICEASCĂ
Dragostea – calea care le întrece pe toate/
pg. 93. SĂ NU CĂUTĂM SPIRITUALITATE ÎN OCCIDENT, PENTRU CĂ NU O ARE
de Pr. Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic/
pg. 99. ÎNDREPTĂȚIREA DE SINE – VIRTUȚI, PATIMI ȘI PROFESII (IV)
de Ioan Vlăducă.
Comenzi se pot face aici sau la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com
marți, 18 august 2015
Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice
(Text preluat de la rostonline.ro)
De curând a văzut lumina tiparului, la Editura Rost, o carte necesară și binevenită: Corectitudinea politică – „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale. Volumul este coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău și Irina Bazon, fiind prefațat de editorul său, Claudiu Târziu.
Cartea este structurată în două părți. În prima, putem citi câteva texte fundamentale, semnate de o serie de gânditori conservatori – William S. Lind, Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb, Jr.; Jamie McDonald; Gerald L. Atkinson; Roger Kimball, texte privind esența noii ideologii a corectitudinii politice (Ce este ea? Care sunt rădăcinile ei intelectuale și istoricul ei cultural? Ce metode aplică adepții ideologiei corectitudinii politice în domeniile lor de interes? Cum recunoști discursul corect politic? Cum poți lupta împotriva corectitudinii politice?), dar și manifestarea ei în învățământul superior, în istoria de dată recentă, în literatura postmodernă, în mass-media.
/Corectitudinea politică – în ce constă; înțelesurile ei vechi și noi/
Gânditorul american de orientare conservatoare William S. Lind consideră că noua ideologie, a corectitudinii politice, este o boală „mortal de serioasă” fiindcă „încearcă să altereze virtualmente toate regulile, oficiale şi neoficiale, care guvernează relaţiile dintre oameni şi instituţii. Ea vrea să schimbe comportamentul, gândirea, chiar şi cuvintele pe care le folosim. Într-o măsură semnificativă, deja a reuşit s-o facă. Iar cine controlează limbajul, controlează, de asemenea, şi gândirea”. Potrivit lui Lind, dacă pentru marxiștii clasici această sintagmă – „corectitudine politică”- desemna „Linia Generală a Partidului”, pentru adepții ei contemporani nouă, adică pentru marxiștii culturali, ea semnifică „Linia Generală a Sistemului în America, astăzi”.
Avem de a face cu o nouă ideologie totalitară (care a cucerit Statele Unite ale Americii în ultimii patruzeci de ani, prin înlocuirea culturii clasice americane cu una ideologică și ideologizantă) și care nu suportă concurență ideatică sau concretă: „Cu toate că au existat şi există unii americani care au crezut sau cred în ideologii, America însăşi nu a avut niciodată o ideologie oficială, de stat – până acum. Dar ce se întâmplă azi americanilor care sugerează că există diferenţe între grupurile etnice, ori că rolurile sociale tradiţionale ale bărbaţilor şi femeilor reflectă firile lor diferite, ori că homosexualitatea este greşită din punct de vedere moral? Dacă sunt figuri publice, ei trebuie să se târască în noroi şi să se înjosească cerându-şi nesfârşite scuze ipocrite. Dacă sunt studenţi la universitate, ei riscă judecăţi arbitrare… Dacă sunt angajaţi ai unor corporaţii private, riscă să-şi piardă locul de muncă. Şi care a fost crima lor? Că au contrazis noua ideologie de stat a Americii – „Corectitudinea Politică”, scrie în continuare William Lind.
Pentru cel care îndrăznește să gândească într-o manieră incorectă politic și mai ales să rostească ceea ce este interzis să rostești, „rezultatul este în mod inevitabil lagărul de concentrare, gulagul și mormântul” (Lind).
/Corectitudine politică, adică marxism cultural/
Miza autorilor volumului este să arate că în spatele sintagmei „corectitudine politică” se ascunde, de fapt și de drept, o nouă formă de marxism: marxismul cultural. Când spui „corectitudine politică”, eventual când iei atitudine în numele ei, efectul ei la nivel discursiv sau practic este mult mai mare – fiindcă se presupune că tu aperi un principiu moral, etic–mult mai mare decât dacă ai vorbi sau- și mai grav- ai acționa în numele unei ideologii totalitare, care a făcut milioane de victime numai în Rusia.
Coordonatorii cărții pun în lumină faptul că ideologia marxistă a supraviețuit, în timp, prin efortul unor intelectuali de a traduce marxismul din limbajul economiei în cel al culturii. Primul dintre aceștia a fost comunistul Antonio Gramsci, care a activat în acest sens încă din anii 20. Ca o paranteză: Gramsci – fost angajat al Internaționalei Comuniste între 1923 și 1924- elaborase celebra teorie despre hegemonia culturală prin care marxiștii trebuie să își exercite dominația culturală asupra celorlalte comunități umane, cu concursul instituțiilor sociale, ceea ce ar fi dus, în final, la crearea omului nou… comunist. Gramsci constatase, printre altele, că muncitorii nu vor rezona la chemările lor revoluționare atâta vreme cât își vor păstra un suflet creștin.
Mai târziu, în 1923, un număr de intelectuali marxiști, în frunte cu Georg Lukacs, a înființat Institutul pentru Studii Sociale, al cărui scop final era această traducere a marxismului, din sfera economiei în cea a culturii, și care avea să rămână în istoria culturală a Europei interbelice și postbelice ca Școala de la Frankfurt – din care fac parte și Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse, Theodor Adorno. În opinia lui Lind, „Şcoala de la Frankfurt l-a combinat pe Marx cu Freud, iar mai târziu (a suferit) alte influenţe, au adăugat lingvistica pentru a crea „Teoria critică” şi „deconstructivismul”. Acestea, la rândul lor, au influenţat puternic teoria educaţiei, iar prin intermediul instituţiilor de învăţământ superior au dat naştere la ceea ce azi numim corectitudine politică. Descendenţa e clară şi linia se poate reconstitui mergând înapoi drept până la Karl Marx”.
Traducând ideologia marxistă din economie (unde teoriile lui Marx și ale ciracilor săi s-au dovedit falimentare) în cultură, artizanii ei au reușit să salveze marxismul: este dezolant să vezi cum America, mai întâi, apoi principalele state europene au fost cucerite de ultima variantă de marxism, marxismul cultural. Americani și europeni care gândesc, în plin secol XXI, în categorii marxiste și care exercită presiune asupra persoanelor și comunităților care refuză acest tip de gândire!
/Micile mari amănunte din biografiile reprezentanților Școlii de la Frankfurt/
Cu atât mai important mi se pare, în acest context, să citim capitolul: „Rădăcinile istorice ale corectitudinii politice”, în care Raymond Raehn întocmește fișe bio-bibliografice principalilor reprezentanți ai Școlii de la Frankfurt. Din ele aflăm multe amănunte interesante și semnificative. Astfel, despre Georg Lukacs aflăm că după publicarea volumului Istorie și conștiință de clasă, el a fost recunoscut ca al doilea teoretician marxist, ca importanță, după Karl Marx. În anul 1919,Lukacs este ales vicecomisar pentru cultură; în timpul dictaturii lui Bela Kuhn inițiază „terorismul cultural”, dar și un curs de educație sexuală prin care copiii erau stimulați să învețe și să practice „iubirea liberă”, să desconsidere monogamia și valorile familiei tradiționale și să refuze autoritatea Bisericii. Raehn citează câteva afirmații ale lui Lukacs, din care reiese, încă o dată, caracterul nihilist, antihristic al ideologiei marxiste (despre care a scris magistral Părintele Serafim/Eugen Rose în „Împărăția Omului și Împărăția lui Dumnezeu”): „Orice mișcare politică menită să aducă bolșevismul în Occident va trebui să fie demonică”. „Am văzut distrugerea revoluționară a societății ca reprezentând singura și unica soluție pentru contradicțiile culturale ale epocii”. „Odată abandonată unicitatea sufletului, nimic nu se mai poate împotrivi dezlănțuirii forțelor diabolice ce stau ascunse în toate actele violente necesare instaurării revoluției”.
Psihanalistul Wilhelm Reich, un alt reprezentant al Școlii de la Frankfurt, a elaborat teoria „sex-economiei”, combinând freudismul cu marxismul economic. În lucrarea sa, Psihologia de masă a fascismului, apărută în 1933, scria: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esență, din sedimentarea inhibițiilor sexuale și a fricii în substanța vie a impulsurilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialismul național… Familia autoritară (…) constituie o fabrică unde iau ființă ideologia și structurile reacționare”.
Herbert Marcuse, reprezentant de marcă al Școlii de la Frankfurt,a emigrat în America în anii 30. Cartea sa, Eros și civilizație, apărută în 1955, este considerată drept documentul fondator al curentului contracultural din America. În această carte, îl traduce pe Marx în limbajul psihanalitic al lui Freud, sugerând că acea societate egalitară visată de Marx poate fi realizată în fapt prin eliberare sexuală totală. Potrivit lui Raehn, Marcuse „a introdus ideologia Școlii de la Frankfurt în colegiile și universitățile americane”, a afirmat că „singura modalitate prin care putem evada din unidimensionalitatea societății industriale moderne este eliberarea componentei erotice din om, a instinctelor senzuale, ca revoltă împotriva raționalității tehnologice”, el fiind și cel care „a furnizat legitimitatea intelectuală necesară pentru realizarea revoltei sexuale adolescentine, inventând și sloganul „Faceți dragoste, nu război!” (Make love, not war!)
Theodor Adorno, poate cel mai cunoscut reprezentant al Școlii de la Frankfurt, emigrat și el în America în anii 30, a scris mai multe cărți devenite de referință în domeniul științelor socio-umane, printre care Personalitatea autoritară (1950). Aici, în acest text, opune caracterul autoritar, modelului revoluționar dezirabil, susținând că primul ar fi „produsul capitalismului, al creștinismului, al conservatorismului, al familiei patriarhale și al represiunii sexuale”. Toți acești factori la un loc au produs, după Adorno, fascismul și antisemitismul în Germania.
Toți reprezentanții Școlii de la Frankfurt, prin cercetările lor sociale, desfășurate în mare parte în Germania, înainte de emigrarea lor în Statele Unite, au avut ca scop dinamitarea tradiției și a valorilor tradiționale: ideea de ierarhie, de continuitate, creștinismul și fundamentul creștin al culturii occidentale, ideea de autoritate ș.a.m.d.
În a doua parte a cărții Corectitudinea politică – „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale sunt incluse un text despre aplicarea ideologiei corectitudinii politice în domeniul istoriei (Roger Kimball- Desființarea istoriei: de ce relativismul este greșit?), un text cu caracter general semnat de Theodor Codreanu (De la marxism la „corectitudinea politică”), două texte consistente de Irina Bazon (unul despre relația dintre ideologia corectitudinii politice și curentele sub- sau contraculturale, Corectitudinea politică și erodarea valorilor maturității, iar celălalt despre agresiunea simbolică și mediatică exercitată de minoritățile sexuale, grupate sub marca LGBT, asupra Muzeului Țăranului, cu prilejul difuzării filmului Copiii sunt bine-mersi, pe data de 21 februarie 2013, în sala Horia Bernea, în cadrul campaniei „Luna istoriei LGBT”).
Tot în a doua parte a volumului veți găsi câteva texte ample, consistente, scrise cu nerv polemic de Andrei Dîrlău, grupate sub două titluri cuprinzătoare: Freudo-marxismul ca nouă utopie și despre Corectitudinea politică, noul avatar al marxismului cultural.
Prin amabilitatea lui Andrei Dîrlău, am contribuit și eu la acest volum, printr-un text redus ca dimensiuni, în care am simțit nevoia să prezint un personaj mai puțin cunoscut în România, dar care a avut un rol decisiv în popularizarea psihanalizei freudiene în Statele Unite și mai ales în ceea ce am numit freudizarea maselor: Edward Bernays, nepotul după mamă al lui Sigmund Freud; „părintele” relațiilor publice și al tehnicilor de propagandă în masă, inventator al tehnicilor de manipulare uzitate de la el încoace atât în reclamele cotidiene, cât și- mai ales!- în campaniile electorale din America sau Europa.
Cartea ale cărei linii generale am încercat să le trasez aici merită citită mai ales de cei care vor să cunoască această nouă ideologie totalitară, care încet, dar sigur cuprinde și România. În această categorie de fapte intră: campania agresivă de promovare a homosexualității în instituții de prestigiu ale statului (în curând și în învățământul secundar), cu largul concurs al unor ambasade din România; presiunea fără precedent exercitată de reprezentanți ai minorităților sexuale din România, pentru redefinirea conceputului de căsătorie (se vrea, cu orice preț, căsătorie = parteneriat civil, ceea ce reprezintă un real pericol pentru reprezentanții și apărătorii familiei tradiționale); încercarea de excludere a lui Dumnezeu din spațiul public, prin transformarea orei de religie, în programa școlară a învățământului de stat, în disciplină opțională.
Ideologia corectitudinii politice pătrunde și prin sistemul universitar din România, afectându-l profund. Este suficient să amintesc aici că o serie de gânditori „canonici” ai ei sunt predați într-o manieră necritică în toate facultățile de științe socio-umaniste: Michel Foucault („A supraveghea și a pedepsi”, „Istoria sexualității”, „Anormalii”), Jacques Derrida („părintele” deconstructivismului, despre care veți găsi un capitol consistent în volumul prezentat aici), Simone de Beauvoir ( cartea sa „Al doilea sex” este cartea de referință pentru tot ceea ce înseamnă studii de gen, feminism etc.), Edward Bernays (cărțile sale despre relațiile de P.R., cristalizarea opiniei publice, propagandă etc. sunt folosite ca manuale în facultățile de jurnalism, științele comunicării, sociologie, politologie).
/Ce arme avem împotriva corectitudinii politice?/
În fața acestei realități sumbre, putem, fiecare în parte, și toți laolaltă, când va fi cazul, să facem ceva: mai întâi să o demascăm, apoi să ne opunem ei. „Dacă putem da în vileag adevăratele origini și natura corectitudinii politice, scrie William Lind, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei”. Tot el ne oferă și armele prin care putem lupta împotriva corectitudinii politice: „Mai curând, cei care doresc să învingă marxismul cultural trebuie să-l combată frontal. Trebuie să utilizeze cuvinte pe care el le interzice și să refuze să folosească acele cuvinte pe care el vrea să le impună; de reținut, de pildă, că a spune sex (masculin/feminin) e mai bine decât gen. Ei trebuie să proclame de pe acoperișuri realitățile pe care el încearcă să le suprime. Mai ales, cei ce vor să combată corectitudinea politică trebuie să se comporte potrivit regulilor tradiționale ale culturii noastre, nu conform noilor reguli confecționate de marxiștii culturali. Doamnele să fie soții și mame, înainte de a fi polițai sau soldați, iar bărbații să deschidă în continuare ușa doamnelor. Copiii nu trebuie să fie avortați, nici să se nască în afara căsătoriei părinților”.
În finalul acestui articol îmi permit să vă sugerez să citiți această carte în paralel cu altele. În acest fel veți avea o perspectivă mai largă asupra ideologiei corectitudinii politice, ca formă de nihilism. Pentru înțelegerea dictaturii pe care o poate exercita această nouă ideologie, vă recomand să citiți Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, în care veți găsi o mulțime de fapte culese mai ales din campusurile universitare americane. Filosoful marginal și marginalizat Alexandru Dragomir o recomanda tinerilor spre lectură, socotind-o „o carte teribilă”. Este, într-adevăr, teribilă, când te gândești că ideologia nou-apărută și susținută masiv de stat poate face victime similare în România. De asemenea, vă recomand, ca o completare, Criza spiritului american, scrisă de conservatorul Allan Bloom care, investigând gândirea noilor generații de studenți, a descris multiplele fațete ale fenomenului pe care îl etichetează ca fiind nihilism educațional, universitar, în variantă… americană. Bloom dovedește, cu argumente greu de respins, că așa-zisa valoare a toleranței (valoarea capitală a ideologiei politice) este o non-valoare pentru că este goală de sens, nu are niciun conținut. Pe student îl învață să fie tolerant… și atât. Nu îl învață să urmeze un model cultural și comportamental, așa cum a făcut-o de două mii de ani cultura creștină. În fine, vă recomand, încă o dată, cartea Părintelui Serafim Rose, citată mai sus, pentru înțelegerea corectitudinii politice ca produs de dată relativ recentă al procesului de apostazie care a început odată cu Renașterea, s-a manifestat virulent în timpul Revoluției Franceze (1789) și a cunoscut o amploare fără precedent în timpul revoluției bolșevice din Rusia. Dar despre rădăcinile nihiliste ale bolșevismului vom mai avea ocazia, să vorbim, într-un număr viitor. (Ciprian Voicilă)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)