Mihai luptătorul

 A plecat fulgerător la Domnul fratele nostru întru Hristos, Mihai Făgădaru. O veste șocantă pentru toți prietenii și cunoscuții săi. Am sperat că Dumnezeu și sfinții Săi îl vor mai lăsa printre noi. Mai ales acum, în acest timp odios al prigoanei ascuțite, fără precedent, îndreptată împotriva creștinilor.

În pieptul lui Mihai nu a bătut inimă de om, ci inimă de leu. Se identifica spontan cu problemele semenilor săi. Aveai un necaz? Mihai era primul, din lista scurtă de prieteni, la care apelai cu nădejdea că nu te va lăsa baltă.

Prietenia cu Mihai Făgădaru era ca o făgăduință că, în ciuda aparențelor dezolante, în final, vei ajunge la lumină.

A fost un luptător. Pentru Biserică. Pentru libertate. Pentru familie. Pentru neamul românesc. Dincolo de afecțiunea obișnuită ne-a unit acest crez comun în valorile creștine. Și dragostea pentru Sfinții închisorilor.

Mihai nu a fost un om fericit, dacă prin fericire înțelegem realizarea dorințelor noastre, materializarea visurilor noastre. Încă de mic a cunoscut ce înseamnă a fi părăsit într.o lume străină, ostilă. A devenit un om, în adevăratul sens al cuvântului, prin mari sacrificii, totdeauna opunându.se mediilor ostile, dezumanizante prin care i.a fost dat să treacă. Visa să fie doctor total: medic, dar și preot. Sfântul Luca al Crimeei i.a fost, probabil, modelul peren. La fel, părintele Serafim Rose în dragostea sa pentru credința creștină, curată, lipsită de aluviuni.

Și.a iubit cu o dragoste nebună băieții. Cea mai mare bucurie a lui era să petreacă, fie și puțină vreme, împreună cu cei doi fii ai săi.

Încă de timpuriu a înțeles că inima omului este terenul pe care se luptă, pe viață și pe moarte, Dumnezeu și satana. Singura mea mângâiere este că Mihai a plecat din această vale a plângerii, cu scut, nu pe scut. A plecat ca un învingător: unit cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Singura fericire, nepieritoare, a lui Mihai era aceea de a fi cu Hristos. (Ciprian Voicilă)

Cum privim natura umană?

 Irving Babbitt: "La urma urmei, o operă ar trebui să fie ceva mai mult decât un triumf al tehnicii. Ar trebui să aibă un scop uman potrivit". ("Eseuri antiromantice", Ed. Contra.Mundum, București, 2021)

Iată o carte care te ajută să înțelegi ce înseamnă, cu adevărat, să fii scriitor și prin ce diferă adevărata literatură de literatura minoră, ba chiar periculoasă, mai ales pentru sufletele tinere, aflate în formare.

Pentru Babbitt, ființa umană se definește în primul rând prin capacitatea de a-și domina pasiunile, patimile. Prin caracter. 

Un fir roșu străbate, de la un capăt la altul marea literatură, de la Homer, Eschil, Sofocle, trecând prin Racine și Goethe și ajungând până la Dostoievski. În această tradiție, lupta se dă în interiorul omului, în inima lui: e vorba de conflictul străvechi dintre bine și rău. A fi om, cu adevărat, înseamnă să te opui impulsurilor rele, să lupți cu tine însuți și să alegi, de fiecare dată, să în-făptuiești binele. Conflictul fundamental nu este, deci, cu orânduirea socială nedreaptă, cu instituțiile corupte - așa cum ne.au învățat modernii, legitimând revolta permanentă. Modernii (gânditorii/scriitorii care au lansat în spațiul public ideile fondatoare pentru "mentalitatea modernă") fiind străbunicii progresiștilor de azi.

Iată o carte care îi va ajuta pe părinții creștini/ conservatori, să le stimuleze copiilor interesul pentru adevărata literatură și pentru cultivarea virtuților (creștine - credința, smerenia, curajul, dar și pentru cele specifice clasicismului - "rațiunea, măsura perfectă, limpezimea desăvârșită, sensibilitatea delicată pusă în echilibru de judecată").

O literatură care îi va preschimba nu doar în oameni culți, ci, mai ales, în ființe morale. În oameni de caracter. (Ciprian Voicilă)

Volumul poate fi achiziționat de aici: https://m.librariasophia.ro/carti-Eseuri-antiromantice-Babbitt-Irving-so-21519.html

11 noiembrie: 200 de ani de la nașterea lui Dostoievski

"Dacă mi.ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului și ar fi real, că adevărul se află în afara lui Hristos, aș prefera să rămân cu Hristos decât cu adevărul." (Textul e dintr.o scrisoare)

L.am citit cu pasiune încă din liceu. Îl recitesc cu nesaț și astăzi. În boală, am recitit din "Amintiri din casa morților", care îi plăcuse atât de mult lui Lev Tolstoi (pentru punctul de vedere creștin, dar și pentru experiența de viață a deportării, prin care Dostoievski trecuse, nemaivorbind de condamnarea la moarte, ca membru al cercului lui Petrașevski - grup antițarist, în care mai mult se comenta literatura progresistă a vremii, utopiștii francezi decât se complota efectiv).

Nu mai avem timp. Cu atât mai puțin, timp să parcurgem integral opera unui autor.

Așa că, cine nu a citit până acum nimic de Dostoievski, și nu are vreme pentru lecturi aprofundate, se poate rezuma la "Frații Karamazov" (tipologia Aleoșa, Ivan, Dmitri cred că e valabilă nu doar pentru societatea rusă, ci pentru umanitate în genere - misticul, ateul, senzualul).

"Crimă și pedeapsă" mi se pare a fi cel mai închegat, mai bine scris roman dostoievskian. Merită menționat că prin Raskolnikov intră în scenă supraomul, cu vreo 10, 12 ani înainte de mult-citatul das Ubermensch nietzschean (de altfel, Nietzsche îl considera pe D cel mai profund psiholog).

"Demonii" surprinde psihologia revoluționarului (romanul e inspirat de un caz real - Serghei Neceaev). Cu tot nihilismul și demența omului nou, care își va găsi în bolșevic expresia plenară. Toți eroii par desprinși dintr.un coșmar - Stavroghin, prințul întunericului (înghețat pe dinăuntru, căruia totul îi e indiferent, egal; tipul căldicelului absolut care se mișcă cu larghețe dar și perdant între grotesc și sublim, între viciu abject și fapte de mărinimie sufletească), tânărul Verhovenski (activistul guraliv, o formă fără fond, dar care încurcă bine de tot ițele intrigii; acesta seamănă izbitor cu oamenii politici ai vremurilor noastre, apocaliptice), Kirillov ( cu dilemele sale metafizico-religioase demențiale; îmi e cel mai drag dintre ei, poate pentru încăpățânarea de a rămâne, până la capăt, coerent cu sine), naivul, dar onestul Șatov.

"Idiotul" îl are ca personaj central pe prințul Mâșkin, tipul hristic. Unii interpreți spun că M ar fi Don-Quijote.le lui Dostoievski. Din roman veți afla trăirile tânărului Dostoievski, care aștepta, din clipă în clipă, să fie împușcat, ca urmare a episodului petrașevskian. Și vă va urmări, multă vreme scena finală a romanului. D spune undeva că a scris întregul roman pentru această scenă finală - lacrima, care unește călăul și victima.

Dintre nuvelele/romanele de mici dimensiuni, trebuie citite "Însemnările din subterană" despre care mult a mai scris și interpretat Lev Șestov.

Cel ce se va pasiona de Dostoievski va citi întreaga serie de opere (11 volume), "Jurnalul de scriitor", scrierile despre artă, scrisorile (vol. 1, ed. Polirom), plus interpretările - Berdiaev ("Filosofia lui Dostoievski"), Nichifor Crainic (cursul "Dostoievski și creștinismul rus"), Lev Șestov, Paulin Lecca ("Frumosul divin în opera lui Dostoievski"), "Poetica lui Dostoievski" (A. Kovacs), "Problemele poeticii lui Dostoievski" (M Bahtin), cărțile lui I. Ianoși, comentariile la "Legenda Marelui Inchizitor" (ediția Polirom, e pe net, descărcabilă), cursul de supraviețuire ortodoxă al părintelui Serafim Rose, "Dostoievski în conștiința literară românească" (Dinu Pillat) etc.

În toată literatura dostoievskiană se regăsesc temele spiritualității creștine: vinovăția adamică (fiecare dintre noi are partea lui de vină pentru suferința neamului omenesc), izbăvirea sufletului prin pocăință și jertfă, compasiunea pentru umiliții și obidiții lumii.

Ultimele clipe ale scriitorului au fost redate în amintirile soției sale, Anna Grigorievna, și sunt răscolitoare pentru cititor, mai ales pentru cel creștin. Ea scrie: "Când doctorul începu să.l examineze și să ciocănească pieptul bolnavului, i se repetă hemoragia, iar de această dată fu atât de puternică, încât Feodor Mihailovici își pierdu cunoștința. Când își reveni în simțiri, primele lui cuvinte, adresate mie, au fost: -Ania, te rog, cheamă neîntârziat un preot, vreau să mă spovedesc și să mă împărtășesc! ... Cu două ore înainte de a muri, când la chemarea lui au venit copiii, Feodor Mihailovici porunci ca Evanghelia să.i fie dată fiului său, Fedia." ( Din volumul "Dostoievski văzut de contemporanii săi", Ed. Ratio et Revelatio, 2014, p. 332-334). E vorba de Evanghelia pe care D o primise în dar de la soțiile decembriștilor, la Tobolsk, pe drumul surghiunului său, și de care nu se mai despărțise de.a lungul vieții.

Îl iubesc din tot sufletul pe Feodor Mihailovici. Toată viața i.a fost o rană deschisă - anii deportării, epilepsia, patima pentru jocurile de noroc, scrisul alert, încolțit de creditori, publicat mai mereu în foileton și... dragostea sa nedezmințită pentru Hristos. (Ciprian Voicilă)

Banalitatea de a gândi cu mintea altuia

 https://spotmedia.ro/stiri/politica/gabriel-liiceanu-despre-prostia-de-a-nu-te-vaccina-faptul-ca-primarul-capitalei-nu-se-vaccineaza-mie-mi-taie-respiratia-video

Confruntat cu boala, am ratat episodul 200 din serialul "Trădarea intelectualilor".

Același ton patetic, penibil.

Aceeași tentație de a.i eticheta, de a.i împroșca cu invective pe cei care nu gândesc așa cum pretinzi că gândești tu. Acum, mă înțelegeți, cei care nu își dau seama că vaccinul te ferește de covid sunt proști.

Trăim vremurile de pe urmă. În care apostații le dau lecții creștinilor - alt simptom social aberant: știu ei mai bine ce ar trebui să facă patriarhul, preoții etc.

Pic de respect pentru libertate. Nu e suficient să îl editezi pe Mill. Mai trebuie să asimilezi și ideile lui despre ce înseamnă libertatea ta și a celui de lângă tine.

 Pic de distanțare critică: mor oameni de covid, dar mor și ca urmare a administrării vaccinului. Asta e realitatea.

Îndoiala spontană (mirarea wittgensteiniană că lumea există) sau metodică (carteziană), impulsul de a te îndoi de tot și toate - inclusiv, în context, de, mă iertați, eficacitatea vaccinului - e semnul, criteriul care te ajută să distingi între filosofi veritabili și simulacre. Dar vedeți ce departe am ajuns cu discuția (și aberația)? Cât de competent e un filosof în materie de covid? Din experiență vă spun că sunt MEDICI care habar nu au de tratarea covidului.

Dacă eu fac gripă, bronșită sau pneumonie, nu mă duc la un filosof cu patalama să mă vindece cu un citat din Epicur. Merg repejor la medicul de familie, în primă instanță. S-a ajuns să se practice în spațiul public teologia covidului, filosofia covidului... 

În altă ordine de idei, dacă domnul în cauză mă face prost, eu am libertatea de a.mi aminti, de pildă, cu zâmbete și delicii, cum, cu ani în urmă, Adam Michnik i.a reproșat aceeași nedistanțare critică (nedemnă pentru un filosof), făcându.l... menșevic. :))) (cititorii lui Soljenițîn știu ce înseamnă). Menșevicul e... un comunist mai mic. Deci nu un opozant, așa cum se pretindea a fi L. Menșevicii au pierdut lupta în fața bolșevicilor.

"Nebunia de a gândi cu mintea ta" ar fi trebuit să se cheme "Banalitatea de a gândi cu mintea altora". Mintea - o flașnetă a guvernanților/Leviathanului/dictaturii sanitare.

Domnul L a uitat sau se face că a uitat că, de la Hume încoace, nu poți deriva din premise descriptive o concluzie normativă: din premisa - "vaccinul îi apără pe unii oameni de covid" concluzia: "toți TREBUIE să se vaccineze".

Revin, o clipă, la Mill. În "Despre libertate", el abordează inclusiv "răul făcut prin împiedicarea exprimării unei opinii". Și scrie: "opinia pe care autoritatea încearcă să o suprime ar putea fi adevărată. Cei ce doresc să o suprime contestă, desigur, adevărul ei, dar ei nu sunt infailibili. Ei nu au dreptul de a decide chestiunea pentru întreaga omenire, lipsind astfel pe toți ceilalți de posibilitatea de a judeca singuri. Cei ce refuză să asculte o opinie deoarece sunt siguri că ea este greșită presupun că certitudinea LOR este una și aceeași cu certitudinea ABSOLUTĂ. Orice înăbușire a unei dezbateri ascunde o presupunere de infailibilitate. Pentru a condamna înăbușirea dezbaterii este suficient acest argument obișnuit căruia acest caracter uzual nu poate să.i strice". ( John Stuart Mill, "Despre libertate", Ed. Humanitas, București, 2014, pp 67-68). Iată ce înseamnă să îți pui gândirea în slujba apărării libertății.

PS: Le mulțumesc tuturor celor care m.au ironizat că aș fi făcut covid pentru că nu m.am vaccinat. De la Mac Intyre am învățat să prețuiesc "narativitatea unei vieți", coerența de sine. Concluzia, deci, e limpede, străvezie. :)))

Părintele Nectarie Vitalis "copilul" Sfântului Nectarie

 În ultima parte a vieții, părintele Nectarie Vitalis a slujit în Biserica „Sfântul Nectarie” din Kamariza Aticii, situată lângă orașul Lavrio. O ridicase în chip de mulțumire pentru sfântul taumaturg din insula Eghinei, care în anul 1980 îl vindecase de cancer, iar în 2014 îi redase viața. Din acel moment, până la adormirea sa întru Domnul, petrecută pe data de 8 februarie 2018, mii de credincioși i-au trecut pragul chiliei pentru a-i primi binecuvântarea și pentru a se întări în credință. Părintele Nectarie Vitalis era, pentru ei, mărturia palpabilă că în Hristos toate sunt cu putință. Minunea de la înmormântarea părintelui Vitalis  a dovedit că sfinții, prietenii Domnului, transcend legile firii: așa cum o arată filmările video care au făcut înconjurul lumii, deși trecuseră 24 de ore de la moartea sa, mâna dreaptă a Cuviosului era moale, lipsită de obișnuita rigor mortis. Minunea dovedește și că, în fapt, pentru creștini nu există moarte.

 

Întâlnirea cu „Bunicuțul” cel sfânt. „Și preot vei ajunge, și numele meu o să-l primești!”

 

Părintele Nectarie Vitalis s-a născut în 1930, într-o familie evlavioasă. A fost al șaisprezecelea copil, din cei șaptesprezece. Din fragedă pruncie, inima sa a început să ardă de dorința de a păși pe calea monahală și de a-i sluji, în toate, Domnului. Mărturisea la vârsta senectuții: „Iubesc mult haina preoțească. Am plecat de acasă la 15 ani și nu mi-am dorit altceva decât să port rasa preoțească. M-au ajutat Dumnezeu și Sfântul Nectarie”.

În 1945, pe când viitorul părinte Nectarie Vitalis avea doar 15 ani și își câștiga existența ca frizer în portul Pireului, a pornit cu cîțiva cunoscuți într-un pelerinaj spre Mănăstirea Sfânta Treime din insula Eghina, care devenise vestită în rândul credincioșilor sub numele de „Mănăstirea Sfântului Nectarie”. Deși mărturiile despre ajutorul minunat, pe care îl primeau din partea Sfântului Nectarie toți oamenii suferinzi, se răspândiseră în rândul credincioșilor, circulând din gură în gură, băiatul de 15 ani a întâmpinat aceste zvonuri cu neîncredere, cu o ușoară nepăsare și cu un dram de frondă specifică vârstei. Va povesti mai târziu cum a decurs prima sa întâlnire cu sfântul tămăduitor din insula Eghinei: „ Sfântul încă nu fusese canonizat, iar eu nu credeam că este sfânt. ˂˂Să nu ne grăbim, ziceam înlăuntrul meu, doar n-o fi sfânt!Pe toți vor să-i facă sfinți! ˃˃ M-am dus cu nepăsare să mă închin la mormânt și am zis înlăuntrul meu: ˂˂Dacă chiar ești sfânt, arată-mi un semn! ˃˃ Mi-am lipit urechea de placa mormântului și mi s-a părut că aud înăuntru niște pași. Am fost uimit. Atunci am zis înlăuntrul meu: ˂˂Foarte bine, mi-ai dat un semn! Prin urmare, ești aici! De vreme ce ești viu, înseamnă că ești și sfânt! O să ajung preot, așa cum vreau? ˃˃ Atunci am auzit din mormânt un glas care mi-a spus: ˂˂Și preot vei ajunge, și numele meu o să-l primești! ˃˃ Seara, în somn, mi s-a arătat însuși sfântul și a început să-mi spună tot felul de lucruri. De atunci el a devenit ˂˂Bunicuțul ˃˃ meu”.

În 1960 a fost hirotonit preot și a slujit într-una din bisericile cartierului Pireu, din Atena. Părintele Vitalis s-a confruntat, încă din copilărie, cu diverse probleme de sănătate. În 1965 medicii i-au recomandat să se mute într-o zonă lipsită de poluare. A fost numit preot în biserica din comuna Kamariza, situată lângă orașul Lavrio, care primise hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. În 1896, Sfântul Nectarie Taumaturgul sosise în această comună pentru a-l diaconi pe Mihail Kapetanakis, fostul său elev de la Seminarul Teologic Rizarion. La puțină vreme după mutarea părintelui Vitalis în Kamariza, Sfântul Nectarie i s-a arătat, de mai multe ori, în vis și i-a mărturisit faptul că vizitase, în timpul vieții pământești, și îi plăcuse atât de mult acest ținut încât și-ar fi dorit să viețuiască aici, pentru totdeauna. L-a rugat să înalțe, ca semn de cinstire, un paraclis care să-i poarte numele. Părintele Vitalis a făcut ascultare: a construit mai întâi un paraclis, în cel mai frumos loc din sat, iar mai târziu a ridicat o biserică închinată Sfântului Nectarie din Eghina, pentru a le oferi un loc încăpător de adunare nenumăraților creștini care începuseră să îl viziteze pentru povățuire duhovnicească.

„Te vei face bine, copilul meu, se va petrece minunea și se va afla în lumea întreagă!”

În anul 1980, după ce s-au scurs zilele Nașterii Domnului, părintele Vitalis s-a simțit foarte slăbit. Mergând la doctor, după examenul medical, acesta l-a întrebat: „Nu ați observat că din piept, atunci când tușiți, vă curge sânge și puroi?” „Ba da, a răspuns părintele, dar am crezut că este din cauza multelor metanii făcute și a oboselii”. În urma investigațiilor ulterioare, medicii l-au informat că are cancer la plămâni și că mai avea de trăit două luni și jumătate. Părintele povestea, mai târziu: „Ba unul mai hazliu mi-a spus: ˂˂Părințele... aliluia... aliluia ˃˃. Gândului neliniștitor că sfârșitul îi este foarte aproape i se adăuga grija că moartea s-ar putea să zădărnicească lucrările la biserica închinată Sfântului Nectarie, la care părintele Vitalis lucra din răsputeri. De la o zi la alta starea i se înrăutățea: accesele de tuse erau din ce în ce mai dese, fiind însoțite de expectorații cu sânge, durerile din piept nu-i dădeau pace. Singura sa nădejde rămăsese Sfântul Nectarie. S-a dus dinaintea icoanei sfântului și s-a rugat cu osârdie. La sfârșit l-a întrebat: „Ce se va întâmpla cu mine, Sfinte Nectarie? Eu muncesc întruna ca să îți ridic această biserică... Atât de mulți se vindecă în jurul meu... Nu ai putere să Îi spui Mântuitorului Hristos să mă mai lase? De ce mi-ai spus în vis să îți ridic biserică, de vreme ce nu o pot termina? Dar, în sfârșit, lasă să mor, nu mai contează”. Înainte de a pleca de la icoană, părintele Vitalis l-a rugat pe Sfântul Nectarie: „Lasă-mă măcar să termin biserica, să slujesc doar o Sfântă Liturghie și după aceea pot să mor liniștit!”

Neștiind care vor fi judecățile Domnului, părintele Vitalis a început să-și pregătească propria înmormântare: și-a cumpărat sicriul și locul de veci. În această vreme, enoriașii și frații părintelui se rugau, cu multe lacrimi, pentru ca Dumnezeu să îl izbăvească de moarte. Starea sa devenise atât de gravă încât nu a fost primit, pentru internare, la Spitalul Central. Revenind acasă, durerile s-au întețit atât de mult, încât părintele abia mai putea să coboare când și când la biserică, să se roage.

Dar Sfântul Nectarie nu l-a lăsat să piară pe ucenicul său. Iată ce s-a petrecut: „Într-o zi,-povestește părintele Vitalis- pe când mă aflam în Sfântul Altar și citeam canonul de rugăciuni, am auzit că a intrat cineva în biserică. L-am trimis pe paracliser să vadă cine este și i-am spus că dacă nu este nimic important, să spună că nu sunt acolo, că lipsesc. Mă simțeam foarte obosit. De curiozitate, am dat și eu la o parte perdeaua sfintelor uși și m-am uitat. Era un călugăr în vârstă, mic de statură, cu o rasă ponosită și cu un fes călugăresc pe cap. A venit imediat paracliserul înapoi și mi-a spus: ˂˂Părinte, călugărul acesta care a intrat acum în biserică seamănă foarte mult cu Sfântul Nectarie, pe care îl avem în icoană ˃˃. Eu, crezând că vrea în acest fel să mă încurajeze, am spus: ˂˂Îți mulțumesc, domnule Sofian, că vrei să mă încurajezi și că te porți cu mine ca și un părinte, dar acum sunt foarte obosit ˃˃. Călugărul cel străin a aprins lumânări și s-a rugat înaintea icoanelor Mântuitorului, a Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Botezătorul. Ceea ce era frapant pentru privitori era faptul că nu se rugase și în fața icoanei Sfântului Nectarie. Monahul l-a întrebat pe paracliser dacă este prezent, acolo, în biserică, duhovnicul. Acesta i-a răspuns: „Nu este, este acasă, bolnav, are gripă. Aveți nevoie să chemăm cumva pe preotul cel tânăr al parohiei?” „Nu, a răspuns călugărul”. Apoi i-a urat: „Paștele cu bucurie!” Întâmplarea s-a petrecut în apropierea Sfintelor Paști din anul 1980. S-a nimerit ca în acele momente să fie în biserică și pictorița Elena Kitraki, împreună cu o ucenică de-a ei. Elena a venit tot o fugă la părintele Vitalis și i-a spus: „Părinte, e adevărat, chiar Sfântul Nectarie a fost în biserică și a plecat”. Emoționat, părintele Vitalis le-a rugat pe Elena și ucenica ei: „Fugiți repede și chemați-l înapoi!” În acest timp, părintele se ruga în fața icoanei Mântuitorului: „Doamne, fie fă-mă sănătos, fie ia-mă mai repede, că nu mai rezist!” Nu după multă vreme, cele două femei s-au întors cu vestea: „A venit, părinte, este aici!”

Părintele Vitalis s-a deplasat cu greu spre mijlocul bisericii și l-a zărit pe călugărul necunoscut. Părintele s-a aplecat să-i sărute mâna, dar monahul nu l-a lăsat. I-a sărutat el mâna părintelui. După ce l-a privit câteva clipe, părintele Vitalis i-a mărturisit: „Părinte, paracliserul v-a spus că sunt bolnav de gripă. Nu a spus adevărul. De fapt, sunt bolnav de cancer. De aceea, vă rog să mă însemnați cu semnul Sfintei Cruci”. Apoi i-a destăinuit gândul ascuns, care pusese stăpânire peste întreaga sa ființă: „Fața sfinției voastre seamănă cu cea a Sfântului Nectarie din icoană”. Monahul a zâmbit, dar nu i-a răspus nimic. Atunci părintele l-a prins de mâini și i-a spus, imperios: „Nu te mai las să pleci până când nu-mi spui... Mă voi face bine sau nu? Nu te las să pleci! Însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci!” Părintele le va povesti, peste ani, ucenicilor: „Atunci am văzut că din ochii săi curgeau lacrimi. Mi-a spus ceva, dar nu am înțeles ce. Apoi m-a îmbrățișat cu adevărat. În acea clipă m-am entuziasmat și am încercat să-l îmbrățișez și eu. Și în timp ce la început gândeam că este imaterial, am simțit că era trupesc și i-am atins pentru o clipă brațele și fruntea. Deodată însă, am simțit că îmbrățișez în gol, deși continuam să-l văd în fața mea. Mi-am dat seama în cele din urmă ce se întâmpla. Era o minune. Femeile desigur că se pierduseră cu totul. Și eu la fel”. Apoi părintele Vitalis l-a invitat pe monahul cel străin în muzeul bisericii, să îi arate odoarele. Părintele Vitalis povestește, mai departe: „Am coborât spre muzeu și și-a scos din buzunar o pereche de ochelari, aidoma cu cei pe care îi purtase în viață și pe care maicile de la Mănăstirea Sfînta Treime ni-i dăduseră nouă în amintirea sfântului și pe care îi aveam expuși în muzeu. Ciudate lucruri. A început îndată să se închine la sfintele moaște ale diferiților sfinți, pe care le aveam expuse, dar nu și la părticelele din moaștele sale. Noi ne priveam unul pe altul uimiți, neștiind ce să mai spunem. M-am apropiat din nou de el și l-am întrebat: ˂˂Părinte, unde locuiești? ˃˃ Mi-a arătat în sus, spre tavan, adică spre biserica de deasupra și mi-a spus: ˂˂Casa mea încă nu e terminată și sunt supărat ˃˃... Se referea la biserica care se construia în cinstea sa”. Părintele Vitalis, cu sufletul suspendat între viață și moarte, între deznădejde și speranță, l-a întrebat, cu ultimele sale puteri, pe protectorul său: „Spune-mi, voi muri sau voi trăi?” „Este doar o încercare, copilul meu”, i-a răspuns Sfântul Nectarie. Părintele Vitalis povestește mai departe: „Am văzut că voia să plece. I-am spus din nou: ˂˂Te rog, te implor, spune-mi, mă voi face bine, ca să știu ce să fac? ˃˃ Se duse la icoana Mântuitorului. L-am strigat din nou: ˂˂Părinte, spune-mi!˃˃ Mi-a răspuns: ˂˂O, copilul meu, Nectarie, nu te mai supăra atât. Este doar o încercare. Te vei face bine și se va auzi aceasta în toată lumea! ˃˃  Apoi, deși ușa era deschisă, a dispărut din fața noastră.”

Vindecarea părintelui Nectarie Vitalis nu s-a petrecut, însă,  pe dată. Durerile înfricoșătoare au continuat vreme de două luni. Pe data de 2 iulie 1980, părintele era programat pentru operație la Spitalul Sfântul Sava. Înainte de a porni spre spital, părintele s-a rugat în biserică, în fața icoanei Sfântului Nectarie: „Sfinte Nectarie, de ce oare nu ai apucat să mă salvezi, iată, acum plec, mă duc să mă operez, te rog să te găsești lângă mine. Vreau să mă întorc, să continuu lucrarea pe care am început-o. Nu în sicriu, sfinte al meu, ci pe picioarele mele aș vrea să mă întorc. Și de mă voi întoarce sănătos, voi cerși, de va fi nevoie, ca să îți fac o icoană de argint”.

Văzând în ce stare deplorabilă, fizică și psihică, se găsea părintele Vitalis, doctorii și asistentele au spus: „Noi nu punem mâna să-l tăiem pe părintele acesta!” În spital sosise un medic străin, un reputat specialist, care și-a asumat, în cele din urmă, să-l opereze pe părintele, spunându-le celorlalți: „Lăsați-mă să îl operez eu și dacă e să moară în mâinile noastre, ce să facem, doar nu e prima dată când moare un pacient pe masa de operație...” Înainte de a pătrunde în somnul profund, indus de anestezie, părintele Nectarie Vitalis a înălțat spre ceruri o ultimă rugăciune: „Sfinte Nectarie, vino repede, cuțitele sunt pregătite să mă taie! Te rog aleargă repede! Și când vei veni, să nu vii singur. Ia împreună cu tine și sufletul mamei mele și adu-l lângă copilul ei, ca să îngenuncheze în fața ta și să te roage să îl salvezi!”

În acele momente, încărcate de dramatism, ajutorul Sfântului Nectarie nu s-a lăsat  așteptat. Părintele Vitalis le destăinuia, peste ani, credincioșilor care îl vizitau, animați de dorința fierbinte de a auzi chiar din gura sa minunea: „Îndată am simțit o mână moale care mă mângâia. ˂˂Mamă!, am strigat. Ai venit îndată, îți mulțumesc... Această mângâiere mi-o aduc aminte de când eram copil mic ˃˃... Îți mulțumesc, dulcea mea mamă...” Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-au auzit și cei prezenți. Apoi am auzit îndată o voce groasă, bărbătească, care-mi spunea: ˂˂Copilul meu, nu sunt mama ta. Eu sunt Sfântul Nectarie și m-am coborât acum de la Tronul lui Dumnezeu, ca să îți aduc un mesaj de la Mântuitorul Hristos și anume că nu îi vom lăsa să te opereze. Te vei face bine, copilul meu, se va petrece minunea și se va afla în lumea întreagă!˃˃”. După câteva ore, părintele s-a trezit într-un salon, nu într-o rezervă specială, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, dacă ar fi fost operat. Și-a privit pieptul, încercând să vadă urmele operației, dar nu a reușit să descopere niciun semn. Cei prezenți în salon îl priveau plini de o curiozitate mută. În cele din urmă, un medic i-a lămurit părintelui ce se petrecuse, în timp ce el zăcea adormit: „Nu te neliniști! Sfântul Nectarie nu ne-a lăsat să te operăm! Mai înainte de a te opera, a venit profesorul acela din străinătate și te-a mai consultat o dată, cu atenție. Ți-a introdus pe căile respiratorii un instrument special de investigare și a constatat că tumorile canceroase pe care le aveai și care apăreau pe radiografie, între timp au dispărut; s-au eliminat încet, încet prin expectorație și printr-un lichid negru care a apărut în excremente. Nu mai ai nevoie, deci, de operație. Nu mai ai cancer. Să te rogi, deci, de aici înainte și pentru noi, toți cei de aici”.

Vestea vindecării minunate s-a răspândit cu repeziciune. De bucurie, sătenii din parohia părintelui Vitalis au tras clopotele ca la un mare praznic. Din acel moment, părintele Nectarie a devenit, pentru miile de credincioși care l-au cercetat, dovada vie, palpabilă că sfinții rămân aproape sufletelor care nădăjduiesc, nedezmințit, în purtarea lor de grijă. (Diac. Nicușor Morlova, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumenița, pp. 79-91)

 

„A fost copilul meu. Vă rog, trimiteți-l înapoi, pentru că are de lucru jos, pe pământ!”

În 2014, părintele Nectarie Vitalis avea să trăiască o minune și mai impresionantă decât aceea pe care am redat-o, pe scurt, mai sus: Sfântul Nectarie l-a întors din moarte la viață. Iată cum își descria experiența post-mortem - prin care trecuse în Săptămâna Mare -, în fața protoprezbiterului Emanuil Iannoulis, care sosise cu un grup de pelerini, să asculte minunea chiar din gura părintelui Vitalis și să primească binecuvântarea sa: „Era Sfânta și Marea Vineri. Am ieșit afară. Am luat epitaful și am ieșit cu toții din biserică. De o parte îl ținea comandantul Poliției, iar de cealaltă, primarul satului. Când am ajuns la treptele care urcă aici (la biserică), am căzut pe jos. Era foarte multă lume. Mă întorc și le spun oamenilor: ˂˂Mor! Iertați-mă! Să aveți binecuvântarea mea!˃˃” Știrea că părintele Nectarie Vitalis a trecut la cele veșnice s-a răspândit ca focul. A venit la fața locului un medic. După ce i-a luat pulsul, acesta a confirmat decesul: „A murit părintele nostru!” Un creștin a ripostat: „Termină. Măi, cum adică a murit? Băgăm frica în oameni, aici! Îi întristăm”. Medicul a încercat să îi ia părintelui sânge cu o seringă, dar în loc de sânge a ieșit apă: „Într-adevăr, a murit!”, a declarat medicul. Echipajul sosit cu salvarea i-a întrebat pe enoriași: „De ce ne-ați chemat? Acum trebuie să-l ducem la morgă să-i facem autopsia, să vedem de ce a murit”. În timp ce credincioșii adunați la biserică jeleau moartea părintelui lor duhovnicesc, care tocmai îi părăsise, cineva a decis: „Atunci să-l luăm să-i facem autopsia, apoi să-l punem în sicriu, preoții să-l îmbrace și să-l ducă în biserică, să se poată închina lumea. Sunt mii de oameni care îl iubesc pe părintele Nectarie și nu vor apuca să-și ia rămas bun până mâine, când urmează să-l îngroape”.

Părintele Nectarie Vitalis povestește protoprezbiterului Emanuil Iannoulis și grupului său de enoriași ceea ce a urmat. În timp ce descria impresionantele experiențe post-mortem, pe care le trăise, părintele și întărea confesiunea prin câteva gesturi grăitoare, pe care le voi reda între paranteze pătrate: „Într-adevăr, m-au adus aici, în cameră, iar sufletul meu a început să se înalțe. Trupul era jos, iar sufletul se înălța. La un moment dat, am auzit un glas: ˂˂Nectarie, cunoști sufletul care se înalță acum de jos, de la lume, aici sus? Uite, este aici! ˃˃ O altă voce a răspuns: ˂˂A fost copilul meu. Mă iubește mult. Vă rog, trimiteți-l înapoi, pentru că are de lucru jos, pe pământ! ˃˃ ˂˂Atunci să meargă jos! ˃˃ - și Hristos a făcut un semn [Gheronda ne-a făcut un semn lent cu mâna].„Când Sfântul Nectarie spunea aceasta, așa cum Hristos este aici [Gheronda arată către o icoană a lui Hristos atârnată pe perete, deasupra capului său], tot așa Îl vedeam și acolo, dar chipul Lui strălucea ca soarele. Atunci am zis: ˂˂Mamă, tată, frați, vin și eu Sus! Așteptați-mă! ˃˃ Am cinci frați Sus. ˂˂Mamă, mă mai cunoști? Sunt copilul tău! Sunt Vasilakis! Sunt pruncul pe care l-ai alăptat la pieptul tău! Acum sunt jos, cu Hristos și cu Sfântul Nectarie. Spune-le fraților mei că vin să ne îmbrățișăm ˃˃ [În timp ce povestea cele văzute în lumea de apoi, părintele plângea, iar vocea îi era strangulată]. Așa a făcut Hristos semn cu mâna [Gheronda și-a ridicat mâna și a făcut o mișcare circular, lăsând-o încet-încet să coboare], și așa, încetișor, am coborât, am coborât, am coborât… Nu v-am spus că, atunci când sufletul iese, simți o tulburare, oh, oh… [Părintele și-a lovit pieptul cu mâinile în dreptul inimii]. Apoi, pe când încă eram mort, după ce am coborât, iarăși am simțit acea tulburare, când a intrat sufletul în trup. Mi-am deschis ochii. Unde mă aflu? Sunt acasă? Mi-am întins mâna și am pipăit icoana Sfântului Nectarie. Era de parcă m-ar fi întâmpinat Sfântul Nectarie, ˂˂Bunicuțul ˃˃ meu. M-au dus cu sicriul să mă pună în biserică. Mi-am deschis ochii. Îndată vestea s-a răspândit. Au început telefoanele de pe la episcopi. Din ziua aceea a început lumea să vină, așa cum ați venit și voi acum. Autocare, lume multă, luni de-a rândul... Vreme de două zile nu am avut sânge în vene. Medicii au spus: ˂˂Să-l ducem la spital, să-i facem transfuzie și să-i dăm sânge! ˃˃ ˂˂Nu, au zis alții, știința nu are nicio legătură cu învierea părintelui! Asta este o minune de sus [în acest punct al discuției, părintele Vitalis a arătat cu mâna spre cer]! Cine l-a înviat o să-i dea și sânge! ˃˃ Au trecut trei luni până să-mi revină sănătatea și sângele. Înțelegeți?”

De fiecare dată când își povestea experințele extraordinare prin care trecuse, părintele nu uita să se smerească pe sine și să accentueze că, în viața duhovnicească, esențial este să fii și să te păstrezi în comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos: „Vreau să vă spun un lucru principal! Nu vă mai bateți capul cu gândul cel rău. Cine a mers în cer și s-a întors? Eu am fost! Eu am văzut! Eu mi-am plâns de milă, pentru că totul este iubirea lui Dumnezeu, iar eu nu sunt un sfânt! Iubirea pentru lume e legată de preoția mea, iar preoția mea este Hristos. Iubirea pe care oamenii mi-o arată este pentru Hristos, nu e pentru mine. Și mai vreau să vă spun că Domnul Dumnezeu este viu și că Sus este altă viață. Acolo este Sfântul Nectarie!” (Protoprezviter Emanuil Iannoulis, Am vorbit cu Sfântul Nectarie. Mărturii autentice, Editura Sfântul Nectarie, 2018, pp. 168-173, traducere din limba greacă de Ierom. Agapie Corbu)

Părintele Nectarie Vitalis a trecut din timp în veșnicie, pe data de 8 februarie 2018, L-au petrecut, în rugăciune, sute, poate mii de credincioși care l-au cunoscut direct sau care au aflat de viața sa atât de neobișnuită, dar atât de edificatoare pentru vremurile noastre.

Ciprian Voicilă

 

Credințe și obiceiuri românești despre Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

 

Foto din arhiva Muzeului Țăranului Român

În popor, sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, pe care biserica îi cinstește pe 8 noiembrie, poartă numele de Hranghel (în Moldova), Sfântul Aranghel (în Țara Românească și Oltenia) sau Arhanghel (în Transilvania). Uneori, dar destul de rar, sărbătoarea mai este denumită și Sân-Mihai.

În sâmbăta de dinaintea Hranghelului, românii – în special din Moldova și Bucovina –  fac praznice și împart pentru sufletele celor trecuți la Domnul. Prin unele locuri, această sămbătă se mai cheamă „Moșii de Hranghel” sau „Moșii de toamnă”. Chiar praznicul care se face în această sâmbătă poartă numele de „Hranghel”. 

În această zi, creștinii merg la biserică și aprind câte o lumânare pentru a avea lumină de veci pe lumea cealaltă. Se crede că lumina acestei lumânări va lumina drumul întunecos spre tărâmul celălalt pentru cei care vor muri de moarte năpraznică și, deopotrivă, pentru aceia cărora în momentul morții nu are cine să le așeze la căpătâi o lumânare.

Prin unele sate se obișnuiește ca finii să meargă, de Hranghel, la nași sau la nănașii lor cu colăcei.

În Transilvania, există obiceiul ca în ziua de Hranghel ciobanii și oamenii care au oi să facă turta arieților. Arieții sunt berbecii care au fost despărțiți de oi. În această zi, arieții se amestecă iarăși cu oile. Se face o turtă din făină de cucuruz sau de grâu, care se coace și, la urmă, se aruncă între oi. Dacă turta va cădea cu fața în sus, acesta este un semn că oile vor făta normal, fără primejdie. Dacă turta cade cu fața în jos, se crede că o să le meargă rău.

Având evlavie mare la Sfinții Mihail și Gavriil, românii serbează praznicul lor în special prin nelucrare. În Bucovina, chiar se spune că Sfântul Hranghel „e bine să-l ții, că e cu îngăduială”. 

Poporul român îl numește pe Sfântul Mihail, „Arhanghelul”, „Sfântul Arhanghel” sau, mai pe scurt, „Arhanghel”. El este cunoscut ca mai-marele voievod al oștilor cerești. Prin Transilvania, i se mai spune și „Sân-Mihai”.

În Bucovina, se crede că Sfântul Mihail este cel dintâi sfânt care a fost sfințit de Dumnezeu și care stă de-a dreapta Sa.

Tot în Bucovina, întâlnim următoarea povestire: 

Atunci când, dintre toți arhanghelii și îngerii, s-a răzvrătit Lucifer, vrând să se ridice mai presus de Dumnezeu, Acesta l-a aruncat din înaltul cerului, pe el și pe toți îngerii care fuseseră părtași cu el la răzvrătire. În căderea sa, Lucifer a luat, din întâmplare, și stima, haina sfântă de arhanghel. 

Dumnezeu nu a vrut ca stima să rămână la el, așa că l-a trimis pe Sfântul Arhanghel Mihail să o aducă iarăși în cer. Acesta s-a dus la diavol, s-a prefăcut că îi este prieten și, într-o bună zi, au plecat amândoi la scăldat. A intrat în apă mai întâi Lucifer, afundându-se în ea. Când a văzut una ca asta, Arhanghelul Mihail a luat stima și a început să se ridice, în zbor, la cer, cu ea. În timpul acesta, Dumnezeu făcuse deasupra apei un strat gros de gheață. Lucifer a spart gheața și deși își rupsese aripile, a reușit să zboare în urma Arhanghelului Mihail și să-l apuce de picior și a rămas în gheare cu o bucată de carne din talpa sa. 

Lucifer s-a întors pe pământ, iar Sfântul Mihail i-a dus în cer stima arhanghelească lui Dumnezeu. Se zice să în urma acestei întâmplări, ne-a rămas nouă, oamenilor, scobitura pe care o avem în talpa piciorului.

Poporul român mai crede că atunci când Sfântul Arhanghel Mihail s-a luptat cu Necuratul, arhanghelul s-a mâniat atât de tare încât din ochi i-au sărit scântei. Din aceste scântei s-au ivit licuricii.

Românii cred că Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, fiind conducătorii oștilor cerești, veghează asupra vieții oamenilor, iar în momentul morții le iau sufletele și le duc pe lumea cealaltă.

Macedoromânii cred că înaintea morții, Sfântul Arhanghel Mihail stă în dreapta muribundului, diavolul se așază în stânga lui, în timp ce îngerul păzitor îi stă la căpătâi. Necuratul vrea ca să atragă, cu orice chip, sufletul omului spre el, dar Sfântul Mihail i se împotrivește. Când simte că sufletul omului stă să iasă din trup, Sfântul Arhanghel Mihail îi taie cu sabia capul muribundului. Sângele i se risipește, în chip nevăzut, peste tot. Din acest motiv, există obiceiul ca în camera unde a murit cineva să se văruiască și să se spele rufele.

Atât de înrădăcinată era, în trecut, credința că Arhanghelul Mihail ia sufletul muribundului, în clipa morții, încât despre omul care trăgea să moară se spunea că „îl ia Sfântul Arhanghel”.

În multe locuri din România, odinioară, oamenii posteau în ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și se pocăiau, privind la propriile păcate, pentru că exista credința că atunci când trebuie să ia la ceruri sufletul cuiva, arhanghelii se înduioșază și plâng, fiindu-le milă de cei ce vor muri. 

În Bucovina, oamenii cred că Arhanghelul (nume generic atât pentru Sfântul Arhanghel Mihail, cât și pentru Sfântul Arhanghel Gavriil) amână momentul morții, spunându-i acesteia: 

- Să-l mai lăsăm un ceas, două! 

Bucovinenii cred că toate viețuitoarele și toți oamenii, atât cei vii, cât și cei morți, se află sub puterea, sub mâna Sfântului Arhanghel. Tot în Bucovina, românii cred că Sfântul Mihail este cel mai puternic dintre sfinți, fiindcă Dumnezeu l-a însărcinat să poarte soarele și luna. Vara, sfântul mărește ziua și micșorează noaptea, dând drumul soarelui mai pe sus, iar lunii mai pe jos, iar iarna micșorează ziua, dând drumul lunii mai pe sus și soarelui mai pe jos.

Toamna, de ziua lui, pe 8 noiembrie, se desparte vara și Arhanghelul Mihail încredințează toate vietățile Sfântului Neculai, care le poartă de grijă și le hrănește până la Iordan. După ce se sfințește agheasma, vietățile fug în toate părțile și intră iarăși sub purtarea de grijă a Arhanghelului.

În Bucovina, oamenii cred că Sfântul Mihail are putere și asupra demonilor. El o ține în frâu pe Mamarca, soția lui Scaraoschi, stăpâna iadului și mama tuturor diavolilor. Sfântul Mihail îi indică acesteia cât „să răsucească la cheie” pentru ca gerul iernii să nu fie înfricoșător. Dacă nu ar fi Sfântul Mihail, diavolul ar slobozi ger ca să ne înghețe pe toți, fiindcă el vrea să nu fie oameni pe pământ.

Arhanghelul Mihail taie cu sabia masa norilor de grindină și piatră, care mai apoi bat câmpurile cu semănături.

În vechime, când se întâmpla să nu mai contenească ploaia, românii spuneau așa:

„Treci, ploaie călătoare,

Că te-ajunge Sfântul Soare,

C-un mai, c-un pai,

Cu sabia lui Mihai.” 

Prin ținutul Brăilei se crede că Sfântul Mihail ține cheile raiului.

Se zice că Arhanghelii Mihail și Gavriil, la Judecata de Apoi, vor buciuma din buciume ca să învie morții.

Despre Sfântul Arhanghel Gavril, căruia i se mai spune și Gavriil, Gavrilă sau Gavriil Blagovecinicul, în popor se crede că este conducătorul cetei îngerilor, alături de Sfântul Arhanghel Mihail, că ține Ciuma de păr, asemeni Sfântului Haralambie, și că tună împreună cu Sfinții Mihail și Ilie, contra demonilor. Deseori el aduce ploaia cu piatră: „orânduiește cu tunul și piatra”. (Ciprian Voicilă)

Dacă m.ai întreba ce fac...

 

(În caz de nevoie, informați.vă de aici: https//www.imuno-medica.ro/cercetare-articole/COVID-19-Optiuni-terapeutice-pentru-fiecare-stadiu-al-bolii-18#indrumar)

Covidul este un virus care îți pătrunde în sistem și începe să te destructureze „metodic”, trup și suflet. Vorbesc de forma medie spre severă.

Te transformă într.un „animal pe moarte”. O carne suferindă, conștientă de propriul chin. Timpul dispare. Devine o eternitate de înnebunitoare suferință. Plămânul drept mă arde pe dinăuntru. Îl simt mustind de mucozități. Apare gândul obsesiv: cât va mai dura până când o să mă sufoc?

Infecția, probabil, îmi crează o stare de agitație extremă. Nu îmi pot concentra atenția. Creierul e sub presiune continuă. Nu pot sta în picioare decât puține minute. Trebuie să mi se spună un lucru de mai multe ori. Iar mintea „se agață” de un cuvânt, o idee și rămâne acolo. Simt o nervozitate extremă. 

Ce mă enervează cel mai tare e decalajul dintre senzațiile mele interne și privirea exterioară a celorlalți asupra situației mele – „mersul bolii”. Adică eu mă scald în suferință pură, iar ei îmi zic că merg spre bine. Am devenit foarte suspicios. Revenire tragică la text (wittgensteinian): trebuie să cred în „evoluția firească a bolii”. Și că: „totul va fi bine”.

M-a surprins reacția unora: că m-aș fi infectat la marșul de protest împotriva vaccinării obligatorii. Apoi autosuficiența lor – „ vezi, dacă te-ai fi vaccinat...”

Covidul – film serial, cu tine însuți; el – regizor, tu întreaga distribuție:

Scene (le scriu cum îmi vin, alandala): senzație acută de sufocare, puls 120, senzația că îți crapă inima; „când o să.mi invadeze mucozitățile plămânul stâng?”, ce se întâmplă cu ăștia dacă mor eu (Miriam, Dionisie, Angela, mama)?, dilema prietenului Mircea Stanciu ( acum fiind a mea: pt ce să mă rog- să îmi revin sau să îmi îndrept TOATĂ atenția spre Hristos, să profit de fiecare clipă, fiindcă dincolo nu se mai poate face nimic), mă obsedează păcate vechi, spovedite, dar mă macină gândul că nu m.am pocăit pentru ele; revine puternic gândul sinuciderii – să îmi rețin respirația, ca cinicii antici, să se termine odată.

Gândire paranoică: nu accept decât versiunea mea asupra mersului bolii – că am fost prost sfătuit, că mi s.au administrat greșit medicamentele (lucru constatat totuși de doi specialiști în covid), că, în ciuda pronosticurilor, merg spre mai rău, nu spre mai bine.

Trebuie să o mint pe săraca maică.mea. Că mi.e mai bine, când mie îmi e mai rău. Stă singură în apartament și face scenarii catastrofice.

Când suferința devine o bilă de biliard care se mișcă prin trupul tău: ce să vezi? Acum mă doare încheietura mâinii stângi, acum șoldul, ... femurul, hernia, toată partea stângă a feței, o zi nu am putut privi cu ochiul stâng, alta călcam cu stângul ca soldatul Svejk. Scenă casnică în amurg: soția mă masează cu carmol pe omoplatul drept, unde se formă un nodul dureros, acumulare de limfă? Mă simt ca un copac bătrân, cu o scorbură nouă pe dinăuntru.Tușesc spasmodic și dintr.odată îmi sări un „vierme” albicios pe piciorul drept. Nu mă hotărăsc ce să fac: râd, dar și tușesc, dar mă și cam sufoc... Harmsian.

Sărmanul trup... 17 zile/peste 30 de pastile luate în fiecare zi. Presupun că mai am un ficat.

De ce te poți agăța când nu te mai poți agăța de nimic? De „Doamne, Iisuse”. Dar dracul interferează când prinde momentul. Dacă te are cu ceva la mână, praf de face. Având mintea zob, culmea e că „Doamne” devine un punct de foc, arzător. Nu te mai chinui să tot rostești rugăciunea, mintea zburându.ți în toate direcțiile, ca până mai ieri.

Mi.am atins limita cea mai de jos a ființei. Am simțit prin toți porii că sunt nimic și merg spre nimic, fără ajutorul lui Dumnezeu. În moarte, te smerești până la pământ. Pământul care ești.

M.am rugat lui Constantin Oprișan și mai ales lui Valeriu Gafencu ( ca unora cu plămânii ciuruiți). Și am simțit prezența lor. M.am rugat și de Mircea (Stanciu) să mă ajute, știindu.l nu doar cine era, ci mai ales cine este (am ratat pomenirea lui de la Diaconești). M.am rugat Sfinților Închisorilor. Le.am simțit ajutorul. L.am rugat pe Cuviosul Gherontie să mă ajute (stau la cap cu o cruce a lui).

Zilnic, mi.am impus să citesc. Ce m.a marcat pe mine. Dostoievski. Sf Siluan. Serafim Rose. Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Sfântul Gheron Iosif (scrisorile). Dar și Wittgenstein, însemnările postume (pentru că a fost unul care nu s.a jucat cu viața lui, un om onest în toate). Acum am poftă să redeschid „Jurnalul fericirii” cea mai tonică carte din literatura română. Mintea mea fiind într.o stare ciudată, înțeleg frazele dar unele se imprimă direct, ca o pecete asupra sufletului. Impresionându.l, dintr.odată, până la lacrimi. Sau până la râs. Ca și cum a dispărut funcția critică a gândirii.

 

M.au căutat prietenii. Ce binecuvântare e prietenia! Ciprian (Marin), Cosmin(Manolache), Călin (Torsan), Șerban Beloiu, Gabi (Achim), Ion (Gurgu), Cătălin (Stanciu), Danion, Marius Ianuș, Augustin (Păunoiu) Lucian (Costin), Valeriu (Stoica), Dragoș (Lipșă), Cerasela (Popescu), Cătălin (Popescu), Oana (Ivan), Oana (Stoichițoiu) Mircea (Barzoi), Alina și Aurel (Dumitrescu), tanti Geta, nenea Florin, părintele Mihai Vișoiu, iconarul Ioan Popa, Cătălin Ilioiu, Afrodita, Andreea (Băndoiu) Preda, Cătălin Sturza, Virgiliu Gheorghe, irina, Andreea Marinescu, Ionela  Neculau. Mulți și.au făcut program, mă sună zilnic, săracii.

Unii mi.au cumpărat medicamente.

Maicile de la Brebu mă ajută neobosite, zi și noapte.

Amănunt exotic: părintele A. îmi dă ascultare să beau 3 căni de lapte cu untură de bursuc! Întărește plămânul. După ce îmi revine mirosul, constat că untura miroase rău a bursuc. Deci trebuie să  beau f repede.

M.am gândit la prietenul Sorin Stoica. Și el cu plămânii praf. El la Bănești, eu la Brebu. Cu o diferență de niște ani scurși între cele două momente, evenimente.

Fiecare vrea să mă ajute. Le simt ajutorul. Simt rugăciunile tuturor. Pe de altă parte, sunt un punct dureros, de nesfârșită suferință. Un punct fără deschidere spre alte puncte, să formez cu ele linia.

M.a ajutat mult legătura cu părintele duhovnic. Fiindcă în iureșul de stări din tine nu mai ai criteriu, reper. Mintea ți se preschimbă, din înșelare în înșelare.

Afară e toamnă. Am zărit prin  fanta perdelei nebunia frunzelor. Lumina soarelui pătrunde la mine filtrată prin niște perdele albe. Probabil peisajul m.ar fi aruncat în melancolie.

Aș dori ca viața să continue ca o nouă șansă, de la Dumnezeu, pentru a fi MAI BUN. În sens creștin.

Final? Neașteptat. Să vedem în ce sens. Deocamdată, zac în continuare. Scuip din plămânul drept o spumă albă. Sunt ca o mașină de spălat care secretă dero.

PS.

A 18.a, a.19.a zi. Simt în continuare durere în omoplatul drept. Îmi păcăne o coastă când respir – pe partea stângă, posibil cea fisurată la box. Greutate enormă în picioare. Dificultate mare la mers. Mi.au slăbit picioarele, mușchii. Mă trezesc, de câteva nopți, la 2, 3. Cu dureri de cap. E bine că pot spune „Doamne, Iisuse” în liniște. 

Fac inhalații cu metilen de 2 ori pe zi. Iau oxigen lichid, argint și cupru coloidal, vitamina C praf.

Covid.ul îți dezintegrează ego.ul.

În acel chin trupesc și sufletesc, am  căutat pe net un îndreptar de spovedanie. Am găsit unul, l.am folosit în spovedania generală trimisă părintelui Dionisie. Am văzut, în final, că era îndreptarul scris de Valeriu Gafencu. Citeam, în boală, de zile bune din „Întoarcerea la Hristos”. Am văzut în asta un semn că el mă va ajuta. Ciprian Voicilă

 

 

Ofrandă sfinților, mucenicilor, mărturisitorilor din temnițele comuniste

Am citit dinaintea voastră atâtea condace, atâtea icoase încât rănile voastre s-au înscris, cu litere sângerii, în trupul meu. Am uitat de rănile mele, de foamea mea strecurată ca un șobolan hulpav în măruntaie. De setea mea, care-mi ardea nemilos buzele. Am lăsat în urmă singurătatea mea, singurătatea nebunului prins în chingile cămășii albe, de forță, cu viața albită de doruri, bucurii, năzuințe, prinsă în ghearele nemiloase ale destinului. Ce însemna singurătatea mea de bufniță ascunsă sub dărâmături, în fața singurătății voastre de criptă rece, zidită parcă-n veșnicie? Am călătorit cu voi în duh. Am dormit pe priciul de gheață. Am mâncat zeama aia râncedă, cu voi, din gamelă. M.am îngropat cu voi sub pământ, în Casimca jilavei Jilava. Dorurile voastre, pentru mama părăsită, pentru iubita rămasă ca o mireasă vădană în noaptea nunții, pentru iubita abandonată pe malul celălalt al timpului, pentru copiii în urechile cărora nu erați altceva decât personaje în file de poveste, toate dorurile astea mi-au străpuns nemilos inima. V-am plâns, nopți în șir, când vă-ntorceați, cu trupurile zdrobite în celulă. Viețile voastre le-am însemnat ca un scrib, uneori entuziast, alteori doar conștiincios, pe coala mototolită a sufletului meu. Vă port, deci, în mine, ca pe o icoană vie.

 Pe tine, Valeriu, curat și frumos ca un crin.

 Pe tine, Ioane, apostol al mărturisitorilor. 

Pe tine, Gheorghe, făclie a Numelui Domnului. Pe tine, Părinte Gherasime, dascăl al iubirii de vrăjmași. 

Pe tine, Părinte Justine, piatră de granit a credinței. 

Pe tine, Mircea, minte strălucitoare, insuflată de Duh. 

Pe tine, Părinte Ilie, tămăduitor nedezmințit al rănilor. 

Pe tine, Radu, glas al lui Hristos și al dorurilor voastre neostoite. 

Pe tine, Părinte Gheorghe, podoabă a Bisericii nebiruite de Antihrist. 

Pe tine Constantin, poet și înțelept nou-mucenic al Logosului întrupat. 

Pe tine, Părinte Dimitrie, cel ce în grele pătimiri ai fost ocrotit de aripa îngerului. 

Pe tine, profesore George, rector inegalabil al Aiudului și reper al demnității umane. 

Pe tine, Părinte Arsenie, întruchipare a gândului treaz, în zbor necurmat spre Dumnezeu. 

Pe tine, Traian, propovăduitor înfocat al rugăciunii fără de sfârșit. 

Pe tine, Gelu, model de dârzenie în cumplitele suplicii din închisoarea Piteștiului.

 Pe tine, Părinte Daniile, scânteie miraculoasă a Rugului Aprins. 

Pe tine, Aspazia, suflet de nea pe care a poposit Lumina lină a lui Hristos. 

Pe tine, monahule Nicolae, crainic inegalabil al credinței creștine și al îndrăgostirii de neamul românesc. 

Pe tine, Părinte Atanasie, vestitor al credinței vii, hrănite din foame, batjocuri, schingiuiri.

 Pe tine, Octavian, martor al proniei divine, vie la vreme de ispite și cazne. 

Pe tine, Părinte Adrian, străjer de oțel al credinței cristaline, în Hristos. 

Pe tine, Cuvioase Marcu, nou Iov, ce-ai îndurat, fără crâcnire, cumplite munci sub tăvălug. 

Pe tine, maică Mihaela, care ai apărat cu prețul vieții, de spurcatul glonț bolșevic, icoana Născătoarei de Dumnezeu. 

Pe tine, părinte Arsenie, gând învăluit în trezvie, zburând neabătut spre Hristos. Pe tine, Părinte Ioane, cel ce L-ai eliberat pe Hristos din chivotul în care îl întemnițaseră slujitorii apostați, Dăruindu-l tuturor creștinilor, spre nemurirea lor. (Ciprian Voicilă)

Nea Marcel

A trecut la Domnul Marcel Petrișor, un prieten și un povestitor fără pereche. La fiecare întâlnire îl provocam să ne povestească iar și iar despre larii și penații noștri: Gheorghe Calciu, Constantin Oprișan, Petre Țuțea. Era un domn descins din timpurile aurorale ale României interbelice. Avea un cuvânt fascinant, prin care te făcea să vezi aievea întâmplări vesele și triste din Bucureștiul interbelic. De pildă, cea cu poetul Ion Barbu (Dan Barbilian) care într.o noapte, supărat pe englezi, a început să rostească românește cuvinte englezești. Cu Petre Țuțea care, întâlnindu-l odată pe stradă pe Adrian Marino, proaspăt autor al unui "Dicționar de idei" i-a atras atenția că ideile nu stau în dicționar, ci în empireu. Frânturi de discuție: "Nea Marcele, îmi închipui că este cumplit să trăiești cu gândul că poți fi executat oricând, la orice oră din zi sau din noapte!" "Dragul meu, la început, da. Apoi te obișnuiești. Omul se obișnuiește cu toate. Ți se face foame, somn..." "Ce ai suportat cel mai greu în temniță: frigul, foamea?" "Da, era foamea dar mai era ceva: în Casimca Jilavei aveai senzația că cel de lângă tine îți stă pe nervii întinși la maxim". Altădată: " Voi veți avea de luptat cu ceva mai cumplit decât am luptat noi. Cu corectitudinea politică". "Nea Marcele, de ce mă ajuți?". "Dragă, ca să îi ajuți și tu pe alții, la rândul tău". Într-o lume obsedată de planificare, nea Marcel, cu un zâmbet ironic, ne tot repeta: "Omul propune, Dumnezeu dispune". De la nea Marcel am învățat, printre altele, măsura prieteniei. Cât de impresionant era când nea Marcel ne povestea cum a încercat Gheorghe Calciu să prelungească zilele prietenului său, Constantin Oprișan, tăindu-și venele, dându-i să bea din sângele său! Cât de mult poți iubi un om, un prieten, încât să reții ani de zile poemele sale, ultima mărturie a spiritului său, cu gândul de a nu le lăsa să se piardă în uitare, să fie înghițite de râul Lethe? Așa făcuse el, împreună cu părintele Calciu și cu Iosif V. Iosif, cu poemele filosofice și creștine ale mărturisitorului Constantin Oprișan. Ne repeta adesea: "Să nu te-ntorci din cale Când Duhul Rău te minte Căci vei rămâne pururi În a Sodomei carceri. Prin fier, prin foc, prin apă Dar numai înainte Căci drumurile-n spirit Nu suferă întoarceri". Tot așa, povestea cum "Ghiță Calciu" îl salvase de la moarte și vreme de mai multe luni el și Iosif V. Iosif îi cedaseră porția lor amărâtă de pâine ca să se întremeze. Nea Marcel a fost unul dintre cei mai vii oameni pe care i-am întâlnit. De aceea îmi este greu să accept gândul că nu mai este printre noi. Mă mângâi cu speranța că odată ajuns pe tărâmul de dincolo, la un symposion platonic, le va povesti vechilor săi prieteni, "Ghiță Calciu", "Costache Oprișan", "nea Petrache" ce s-a mai petrecut, între timp pe pământ, prin ce pățanii am mai trecut noi, românii, noi, creștinii. (Ciprian Voicilă) (În

foto, alături de un alt prieten drag, Șerban Beloiu)