miercuri, 29 aprilie 2015

Arhiepiscopul Pahomie de Cernigov. FRATELE SĂU, ARHIEPISCOPUL AVERCHIE, ŞI EPISTOLA LOR. Pomeniţi la 15 mai (†1938)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Cel care a dobândit iubirea Îl gustă pe Hristos în fiecare zi şi în fiecare ceas şi devine nemuritor prin aceasta. Iubirea este mult mai dulce decât viaţa. Cel care a dobândit iubirea se îmbracă în Dumnezeu. (Sfântul Isaac Sirul) În familia Kedrov erau trei fraţi episcopi, originari din regiunea Viatka. Tatăl lor, Petru Kedrov, era citeţ la biserică şi le‑a dat fiilor săi o educaţie bisericească şi teologică bună. Fiul cel mai mare, Petru, viitorul ierarh mărturisitor Pahomie de Cernigov, s‑a născut în 1877. El era serios, modest şi smerit din fire, gânditor şi orientat spre biserică pe măsură ce creştea. După ce a absolvit Şcoala Teologică Secundară, el a intrat la Academia Teologică din Kazan în perioada în care rector era Antonie Hrapoviţki, viitorul mitropolit şi primul ierarh conducător al Bisericii Ortodoxe din afara Rusiei. Duhul şcolii în acea perioadă era deosebit de fervent; era cu adevărat o familie duhovnicească sau, mai degrabă, o mică armată de studenţi cu o mentalitate monahală, iar inima ei era tânărul episcop‑rector. Cu o iubire plină de modestie, el le inspira ucenicilor săi o sete nepotolită pentru aplicarea adevărului ortodox în viaţă, şi aceasta într‑o perioadă în care ideile revoluţionare se răspândeau în Sfânta Rusie ortodoxă. Studenţii, temeinic pregătiţi şi cunoscând bine duhul vremurilor, ardeau de dorinţa de a merge să‑i înveţe pe oameni Evanghelia adevărului. Slujbele bisericeşti ale Academiei, săvârşite după Tipic, la care luau parte toţi, erau un izvor viu de inspiraţie pentru studenţi. Tânărul Petru avea ca ascultare aprinderea candelelor, pe care o împlinea cu seriozitatea profundă care îl caracteriza. Fiind puţin prea zelos în religiozitatea sa, Petru s‑a hotărât să împlinească literal porunca Domnului: Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate‑l şi aruncă‑l de la tine (Matei 5: 29), şi într‑o noapte a încercat să‑şi ardă ochiul drept cu o candelă. Colegul său de cameră de atunci era Vasile Maximenko, viitorul arhiepiscop Vitalie de Jordanville. El a fost trezit în miezul nopţii de scrâşnitul dinţilor colegului său, care încerca în acest fel să îndure durerea. Văzând ceea ce se întâmplase, el a strigat şi a salvat ochiul colegului său. Cu toate acestea, arsurile erau atât de grave, încât a fost nevoie de operaţie la pleoapă şi la sprânceană, iar cicatricea a rămas pentru tot restul vieţii sale. În 1898, Petru a absolvit Academia şi Mitropolitul Antonie l‑a tuns monah, numindu‑l Pahomie; în urma transferului la eparhia Volhinia, Mitropolitul Antonie l‑a luat cu el pe tânărul ieromonah şi, aici, cel din urmă a făcut misiune, trăind în Mănăstirea Derman, de lângă Lavra Sfântului Iov de la Poceaev. În 1911, el a fost hirotonit episcop de Novgorod‑Severski, un vicariat al Cernigovului şi curând a fost ridicat chiar pe scaunul vechii Eparhii a Cernigovului, recunoscute pentru sfintele moaşte ale Sfântului Teodosie, episcopul de Cernigov care fusese canonizat în 1896. În timpul revoluţiei, el a luat parte la Sinodul din 1917‑1918 şi, pe 30 octombrie 1917, a susţinut un raport privind procedura de alegere a patriarhului; în acest raport, el a reflectat opinia mentorului său, Mitropolitul Antonie, pe care nu doar că îl iubea din tot sufletul, ci al cărui zel pastoral i se întipărise şi în inimă. Această conştiinţă pastorală a păstrat‑o întreaga sa viaţă, lucru care se vede clar în epistola sa împotriva „legalizării” din 1927, precum şi în activitatea sa pastorală din perioada de după Războiul Civil rus. Când Armata Albă s‑a retras împreună cu Mitropolitul său iubit, Antonie, şi Armata Roşie a pus stăpânire complet pe Rusia, ţara se afla în colaps total, cu transportul paralizat, dar acestea nu l‑au oprit pe bunul păstor. Cu colaboratorii săi, arhiepiscopul Pahomie a mers pe jos pe la toate bisericile din eparhia lui! De vreme ce malul stâng al râului Nipru, conform cu noua împărţire administrativă, aparţinea eparhiei Cernigov, el trebuia să viziteze şi periferia Kievului, şi astfel a vizitat şi Lavra Peşterilor din Kiev. Fiind arhiepiscop de Cernigov, el era şi stareţul unei mănăstiri din zonă, în care locuia. Oraşul Cernigov încă mai trăia viaţa Sfintei Rusii în acea perioadă, iar pe străzile lui încă mai umblau bărbaţi şi femei credincioase; unul dintre aceştia era nebunul pentru Hristos, Mihail Binecuvântatul. În lume, dreptul Mihail a fost un inginer civil foarte respectat. Odată a fost însărcinat cu construirea unui pod mare. Podul a fost construit după instrucţiunile lui. Într‑o zi, acest pod s‑a prăbuşit, omorând mai mulţi oameni. Atât de lovit a fost inginerul de vestea tragediei, încât şi‑a dat jos costumul de afaceri scump şi, punându‑şi o cămaşă lungă, el a plecat de acasă fără să se mai întoarcă vreodată. El a devenit nebun pentru Hristos. Mânca foarte puţin, aproape că nu avea unde să doarmă, îngenunchea în toate nopţile în rugăciune şi vorbea foarte puţin, spunând doar: „Mă pocăiesc”. Binecuvântatul Mihail a dobândit o mare sfinţenie şi îl vizita adesea pe arhiepiscopul Pahomie. Când a murit, în 1922, întregul oraş a plâns moartea lui dreaptă şi a participat la înmormântarea săvârşită de arhiepiscopul Pahomie cu lacrimi amare în ochi. Tainele descoperite prin acest sfânt nebun pentru Hristos despre viitorul Rusiei şi al întregii lumi erau fără îndoială împărtăşite arhiepiscopului Pahomie, pentru că acesta din urmă i se asemăna în caracter şi era în stare să înţeleagă şi să păstreze tainele lui Dumnezeu în inima lui. În acelaşi an, autorităţile comuniste au făcut multe încercări de a‑l aresta pe arhiepiscopul Pahomie. Într‑o zi au dat buzna în catedrală, în timp ce se oficia Sfânta Liturghie, ca să‑l aresteze pe loc. Cu toate acestea, mulţimea de credincioşi s‑a îngrămădit direct spre altar şi a împiedicat pentru o vreme arestarea iubitului arhipăstor. Dar GPU nu s‑a lăsat uşor convins să‑şi abandoneze planul viclean. Arhiepiscopul avea obiceiul de a rămâne în altar mult după terminarea slujbei din ziua respectivă şi, când a rămas doar ucenicul său de chilie, agenţii GPU au dat buzna în altar şi au capturat victima cea sfântă. Astfel a fost arestat arhiepiscopul Pahomie. El a fost eliberat doar pentru a fi arestat iar şi iar. Toate aceste aresturi îi păreau o succesiune neîncetată de coşmaruri, care în cele din urmă au început să‑i slăbească pacea sufletului. Aproape în aceeaşi perioadă, autorităţile comuniste din întreaga Rusie au început o „investigaţie” blasfemiatoare a sfintelor moaşte, deschizând raclele multor sfinţi pentru a încerca să dovedească „ştiinţific” publicului presupusa falsitate a incoruptibilităţii sfinţilor. Această mişcare a produs spectacole înfricoşătoare şi sacrilegii, determinând proteste enorme şi rezistenţă din partea oamenilor, dintre care mulţi au suferit închisoare şi exil. Dar „investigatorii ştiinţifici” au fost ei înşişi ruşinaţi, pentru că ei înşişi au fost nevoiţi să admită incoruptibilitatea moaştelor, pe care nu o puteau explica ştiinţific, şi acest lucru a fost scris în toate ziarele. Credincioşii ortodocşi s‑au bucurat de rezultat, dar, cu toate acestea, autorităţile şi‑au făcut treaba: ei au pus moaştele sfinţilor în muzee anti‑religioase ca „mumii”. Această campanie i‑a făcut pe unii episcopi conştiincioşi chiar să moară din cauza durerii provocate de batjocorirea sfinţilor, aşa cum s‑a întâmplat cu arhiepiscopul Anatolie de Irkuţk.
Arhiepiscopul Pahomie a avut şi el de suferit în această campanie. Moaştele Sfântului Teodosie au fost cerute ca să fie descoperite şi expuse publicului. De obicei, comisia ateistă de „oameni de ştiinţă” zgâlţâiau şi mişcau moaştele, dar arhiepiscopul Pahomie şi‑a păstrat poziţia şi, punându‑şi epitrahilul şi mânecuţele, a dezvelit el însuşi moaştele, vărsând lacrimi dureroase în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi, care plângeau şi suspinau văzând cum comuniştii nu îi lăsau în pace nici pe morţi. Viitorul arhiepiscop Leontie de Chile, un prieten apropiat al arhiepiscopului Pahomie, a păstrat o fotografie rară cu deschiderea moaştelor Sfântului Teodosie de Cernigov, arătându‑l pe arhiepiscopul Pahomie mâhnit, ţinând moaştele, înconjurat de turma sa lovită de mâhnire. După aceasta, sfintele moaşte au fost confiscate, au fost aduse la Petrograd şi expuse într‑un muzeu anti‑religios împreună cu şobolani morţi şi oase fosilizate. Dar credincioşii, mituind paznicii, slujeau în secret slujbe în faţa moaştelor, în mijlocul nopţii. Bineînţeles, arhiepiscopul Pahomie a fost arestat în legătură cu acest fapt. După eliberarea sa în 1923, el nu a putut să se întoarcă în eparhia sa, ci a găsit adăpost la Mănăstirea Sfântul Daniil din Moscova, al cărei stareţ a fost ultimul rector al Academiei Teologice din Moscova, arhiepiscopul Teodor Pozdeev, care reuşea într‑un anumit fel să facă şcoala să funcţioneze în continuare. Arhiepiscopul Teodor a adăpostit mulţi episcopi exilaţi; uneori erau câte zece episcopi care locuiau în mănăstire, care, după 1927, a devenit un centru al clericilor anti‑serghianişti. Arhiepiscopul Teodor se afla în opoziţie chiar şi cu Patriarhul Tihon, despre care considera că are un contact prea apropiat cu regimul comunist. În această mănăstire, fratele Vasile, viitorul arhiepiscop Leontie de Chile, l‑a întâlnit pe arhiepiscopul Pahomie şi l‑a văzut luând parte la un sinod cu Patriarhul Tihon. El a primit chiar şi o scrisoare de la arhiepiscopul Pahomie (care s‑a păstrat) în care mărturisitorul, dându‑i binecuvântarea, spune că se îndoieşte „că Domnul va face să ne mai întâlnim din nou”. Fratele mai mic al arhiepiscopului Pahomie, Procopie, care de asemenea era teolog, înainte de a deveni călugăr, preda Noul Testament la Seminarul Teologic de la Vilna. Fiind tuns cu numele de Averchie, el a fost curând făcut episcop de Zitomir şi locuia în Mănăstirea Teofania de acolo. El a fost bine primit de turma sa. Era tânăr, cu părul blond şi ondulat, foarte pios, energic, prietenos şi arăta plin de viaţă şi sănătate. Era puternic în credinţă, binevoitor, accesibil şi era foarte iubit de toţi. El ţinea întotdeauna predici. Slujea cu mare solemnitate şi îi plăcea să facă procesiuni pe distanţe mari, vizitând oraşe şi sate, cântând tot drumul cu oamenii, ţinând predici în care indica în mod deschis calea pe care ar trebui să meargă creştinii în acele vremuri periculoase pentru credinţă. Curând, însă, procesiunile au fost interzise. El iubea, de asemenea, şi privegherile de toată noaptea, care se terminau în zori, şi făcea adesea astfel de privegheri, adunând mulţi oameni pentru ele. Apoi a fost arestat, bătut, apoi eliberat, doar pentru a fi arestat din nou după ce a scris împreună cu fratele său Epistola împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie, după care nu s‑a mai auzit de el. În 1927, infama Declaraţie a Mitropolitului Serghie cu „legalizarea” Bisericii (după condiţii sovietice) a dat lovitura finală credincioşilor ortodocşi, care s‑au bucurat doar atâta timp cât persecuţiile veneau din exterior, dar nu puseseră stăpânire pe inima Bisericii. Arhiepiscopul Pahomie a fost unul dintre primii care au protestat, scriind, împreună cu fratele său, arhiepiscopul Averchie, importantul document redat mai jos, care nu era adresat direct Mitropolitului Serghie, ci credincioşilor în general. Ni se oferă o imagine completă a condiţiilor bisericeşti la care s‑a ajuns după Declaraţie. La scurt timp după scrierea acestei epistole, arhiepiscopul Pahomie a fost arestat şi trimis la Solovki, apoi, în 1931, în lagărul de muncă silnică de la Mai‑Guba, unde se construia canalul Marea Albă – Marea Baltică. Profesorul Nesterov, care se afla acolo în acea perioadă, relatează că arhiepiscopul Pahomie a ajuns acolo aproape invalid, cu o paralizie a nervilor faciali. Din cauza slăbiciunii sale fizice nu putea fi folosit la construcţii şi, prin urmare, a fost trimis în 1932 într‑un lagăr pentru invalizi la Kuzema; dar chiar şi aici era scos afară, la muncă fizică, ceea ce era foarte dificil pentru el: să care apă, să coacă pâine etc. Profesorul Nesterov povesteşte un incident din această perioadă, caracteristic pentru arhiepiscop. Unul dintre profesorii deţinuţi lucra la biroul lagărului Kuzema ca funcţionar. El trebuia să alcătuiască o listă a celor care fuseseră trimişi la un punct de lucru diferit în lagărul Kuzema şi trebuia să lucreze toată noaptea. Profesorul era chinuit şi iritabil. Dimineaţa, arhiepiscopul Pahomie a venit în birou şi l‑a întrebat pe profesor dacă ştia unde şi când erau trimişi. Profesorul a răspuns tăios: „Mă deranjaţi, vlădica!”, şi a adăugat un comentariu vulgar. Arhiepiscopul Pahomie s‑a plecat cu smerenie la picioarele lui, cerându‑şi iertare pentru că îl iritase cu această întrebare. Profesorul, tulburat, şi‑a cerut la rândul său iertare de la arhiepiscop pentru vulgaritatea sa. În conversaţiile personale cu profesorul Nesterov, arhiepiscopul Pahomie condamna adesea politica Mitropolitului Serghie mult mai tăios şi mai categoric decât în epistola sa. La acea vreme, rezultatele politicii Mitropolitului Serghie deveniseră clare, atât cu privire la soarta Bisericii în general, cât şi cu privire la episcopii exilaţi, în particular. În locul legalizării promise, avea loc lichidarea bisericilor şi a clerului într‑un ritm alert. Episcopi şi preoţi piereau în închisori fără nicio speranţă de eliberare. Exilările şi arestările nu doar că nu încetau, ci chiar creşteau. Arhiepiscopul Pahomie îl recunoştea în calitate de conducător al Bisericii nu pe Mitropolitul Serghie, ci pe Mitropolitul Chiril, ceea ce era urmarea logică a învăţăturilor Patriarhului Tihon. Şi, când în locurile de detenţie s‑a format un fel de biserică, având un număr imens de episcopi, preoţi şi credincioşi, arhiepiscopul Pahomie l‑a recunoscut drept conducător al Bisericii pe Mitropolitul Serafim (Samoilovici) de Uglich, care pe atunci era închis şi lucra ca funcţionar în lagărul de concentrare pentru femei de la Mai‑Guba. În lipsa arhiepiscopului Pahomie, toate bisericile din eparhia Cernigov l‑au pomenit pe Mitropolitul Serghie până în 1930, iar cei care şi‑au urmat arhipăstorul – refuzând să accepte „legalizarea” – au fost nevoiţi să meargă în Kiev, la comunitatea stareţei Sofia, pentru a primi Sfintele Taine. Fraţii episcopi mai aveau un frate, Mihail, care între cele două războaie a fost profesor de teologie în Polonia, la Seminarele Kremeneţ şi Vilna. După cel de‑al Doilea Război Mondial, el a devenit călugăr şi a fost hirotonit episcop de Vraclaw, unde curând a murit. Fraţii episcopi, Pahomie şi Averchie, aşa cum arată clar documentul lor, aparţin categoriei de mărturisitori ai Adevăratei Biserici Ortodoxe a Rusiei din secolul XX. Epistola lor, deşi moderată ca ton şi chiar descurajând o rupere imediată de comuniune cu Mitropolitul Serghie (ruptură pe care mai târziu au considerat‑o necesară), este atât de precisă în diagnosticul pus greşelilor noii politici a Mitropolitului Serghie, încât pare actuală şi acum, cincizeci de ani mai târziu, când rezultatele acestor greşeli sunt foarte evidente pentru toţi. Peste toate acestea, la fel ca la toţi părinţii fondatori ai Bisericii ruse din catacombe, accentul acestei epistole este pus pe libertatea duhovnicească, fără de care Biserica poate deveni o altă simplă instituţie a puterilor lumeşti. Epistola nu se găseşte în sursele obişnuite ale vremii, (tipărituri sau manuscrise), dar a fost păstrată de către E.N. Lopeşanskaia, secretara vicarului arhiepiscopului Pahomie, episcopul Damaschin de Glukhov, un alt opozant înflăcărat al Declaraţiei. Ea şi‑a dedicat întreaga viaţă păstrării lucrărilor episcopului Damaschin şi, cu puţin înainte de a muri în San Francisco, în 1972, a reuşit să publice această epistolă împreună cu alte materiale despre „Episcopii mărturisitori” care s‑au opus Mitropolitului Serghie.
EPISTOLA FRAŢILOR EPISCOPI ARHIEPISCOPUL PAHOMIE DE CERNIGOV ŞI ARHIEPISCOPUL AVERCHIE DE JITOMIR/ Document de la sfârşitul anului 1927. S‑ar părea că până acum nu am reuşit să cădem de acord cu guvernul, şi nu ne bucurăm de drepturile care se presupune că sunt acordate de legile Republicii sovietice fiecărei religii; şi aceasta nu este nicidecum pentru că Biserica noastră este contra‑revoluţionară. Arhipăstorii noştri şi laicii, care se sting în exiluri şi munci grele, nu s‑au ocupat defel cu vreo activitate anti‑guvern. Acest fapt este acum evident pentru toată lumea. Adevăratul motiv pentru manifestările serioase trebuie găsit în divergenţa fundamentală a vederilor noastre religioase despre lumea lui Dumnezeu şi viaţa omenească, despre ţintele şi scopurile vieţii noastre pământeşti, faţă de vederile comuniste care sunt puse de guvernul sovietic ca fundament al vieţii cetăţenilor lui: ceea ce pentru noi este sfânt şi adevăr indiscutabil, pentru atei este opium, superstiţie, înşelăciune, şarlatanie şi poate chiar contra‑revoluţie – de exemplu, ideea patriarhiei, a sfintelor icoane, a sfintelor moaşte, a Sfintelor noastre Taine şi a sfintelor noastre slujbe şi însăşi credinţa în Hristos cel răstignit. Astfel, se confirmă din nou pentru întreaga lume veşnicul adevăr al cuvintelor marelui Apostol Pavel: Căci cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1: 18, 23‑24). Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n‑a cunoscut‑o (I Cor. 2: 6‑8). Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor (II Cor. 4: 4); omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte (I Cor. 2: 14). Prin urmare, nu poate fi nicio unire între Biserică şi Stat, când este vorba despre Biserica noastră ortodoxă şi Uniunea Sovietică, din cauza diferenţei fundamentale dintre perspectivele de bază ale unei părţi şi ale celeilalte. Este posibilă doar o înţelegere condiţională ca relaţie mutuală practică, doar pe baza principiului separării Bisericii de Stat. În fapt, se poate măcar concepe Uniunea Sovietică în unire cu Biserica? O religie de stat într‑un stat anti‑religios! Un guvern al Bisericii într‑un guvern ateu! Aceasta este o absurditate; contrazice firea Bisericii şi a Statului sovietic; acest lucru este inacceptabil atât pentru o persoană sincer religioasă, cât şi pentru un ateu onest. Cu toate acestea, ei încearcă să realizeze această absurditate înaintea ochilor noştri. Conducătorii actuali ai vieţii bisericeşti, având un orizont limitat, au început să aplice „o nouă direcţie a politicii bisericeşti”. Dar această nouă cale se abate spre vechile căi, ajungând la încercarea de a organiza o Biserică statală ca pe vremea Imperiului rus. Deja în Declaraţia Mitropolitului Serghie şi a sinodului său, care a fost publicată cu o prefaţă batjocoritoare şi blasfemiatoare în Izvestia la 19 august 1927, printre alte aserţiuni şi expresii nefericite s‑a permis ceva ce dovedeşte ştergerea de către autorii acestui document trist a graniţei dintre Biserică şi Stat. Cum este posibil pentru o persoană sinceră să declare fără rezerve că bucuriile şi supărările Uniunii Sovietice, ca pământ în care ne‑am născut, sunt aceleaşi pentru Biserica Ortodoxă? Uniunea Sovietică este un stat, şi Biserica Ortodoxă nu poate să aibă o astfel de identitate a bucuriilor şi supărărilor cu niciun guvern, cu atât mai puţin cu cineva care nici măcar nu ascunde faptul că ar vrea să lichideze orice religie în general. Fiind implicaţi în politica bisericească, conducătorii noştri au uitat îndemnul Sfântului Apostol: Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are un necredincios cu un credincios? (II Cor. 6: 14‑15). Dacă majoritatea arhipăstorilor, păstorilor şi laicilor, citind acestea şi alte expresii similare în Declaraţia Mitropolitului Serghie, nu s‑au grăbit să protesteze, este şi din cauza temerii ca nu cumva un anunţ prematur să provoace o divizare în Biserică şi ca urmare a speranţei că, în fapte, Mitropolitul Serghie şi sinodul lui îşi vor corecta greşelile pe care şi le‑au permis în scris. Dar, vai, realitatea nu a justificat speranţele noastre. Trebuie avut în vedere că, în general, când e vorba despre unirea dintre Biserică şi un Stat care are la dispoziţia sa puterea externă şi toate mijloacele acţiunii pur fizice, atunci la cea mai mică încălcare a relaţiilor – care sunt doar în mod ideal mutuale –, partea care va pătimi va fi întotdeauna Biserica; chiar şi libertatea vieţii ei lăuntrice este cu uşurinţă încălcată din cauza strădaniei obişnuite a Statului de a transforma instituţiile administrative ale Bisericii în organe ale propriului său guvern. Mai mult decât atât, un Stat anti‑religios, care este ostil faţă de Biserică, Stat pentru care unele dintre fundamentele indiscutabile ale vieţii interne a Bisericii şi autoritatea ei morală sunt superstiţii, nemeritând nicio atenţie, un astfel de Stat, bineînţeles, nu va sta cu braţele încrucişate. Va folosi aparatul bisericesc (sinodul servil, conducătorii care cooperează) pentru ţelurile sale politice (care nu sunt deloc spre beneficiul sfintei credinţe) şi va aduce Biserica într‑o poziţie înjositoare. Principiul libertăţii duhovniceşti a Bisericii şi neamestecul Bisericii în politică vor fi imediat încălcate de un astfel de Stat – un lucru pe care l‑am văzut deja pus în practică. De aceea, Mitropolitul Serghie, acţionând împotriva legii sovietice privind „separarea Bisericii de Stat”, a pătruns pe o cale foarte periculoasă. Şi care este rezultatul? Acum a devenit deja clar faptul că Mitropolitul Serghie şi sinodul său au căzut sub presiunea înfricoşătoare a agenţilor de guvernare, chiar şi în ceea ce priveşte propria lor activitate bisericească. Astfel, numirea şi transferul de episcopi sunt realizate cu participarea extrem de atentă a guvernului sovietic; local, organele administrative şi de securitate urmăresc să vadă dacă locuitorii acceptă episcopii care au fost trimişi de sinodul Mitropolitului Serghie (aceşti episcopi ortodocşi se prezintă comunităţilor lor sub protecţia poliţiei), dacă numele Mitropolitului Serghie este pomenit la sfintele slujbe şi dacă se face şi o rugăciune pentru guvern (un guvern care consideră rugăciunea o şarlatanie şi o ridiculizează). Oamenii activi ai Bisericii care nu îl recunosc pe Mitropolitul Serghie sunt trimişi în exil la Solovki, unde numărul episcopilor creşte în fiecare an; şi chiar chestiunea distribuirii şi transferului clerului este hotărâtă mai mult de guvernul sovietic decât de autoritatea bisericească. Scaunele arhiepiscopale, în ciuda decretelor soborului din 1917‑1918, sunt desfiinţate în număr mare, ceea ce slăbeşte Biserica; iar episcopii care sunt numiţi, când vin la posturile lor, sunt obligaţi mai întâi de toate să raporteze binecunoscutului guvern intenţiile şi planurile lor pentru activitatea bisericească, şi să primească de la el instrucţiuni de ghidare. Autoritatea civilă nu mai are nevoie acum să îşi folosească propriile mijloace pentru a înlătura oamenii Bisericii care sunt incomozi; pur şi simplu dă un ordin (secret) pentru aceasta Sinodului sau episcopului local. Mitropolitul Serghie este cu totul sclav, un instrument obedient în mâinile unor persoane bine cunoscute nouă, reprezentanţii instituţiilor sovietice separate, şi şi‑a pierdut complet autoritatea moral‑bisericească, în ciuda cuvântului Apostolului (cf. II Tim. 2: 15); deoarece, chiar şi în spatele fiecăruia dintre ordinele sale bisericeşti, pentru noi, care suntem înfricoşaţi şi suspicioşi, trebuie văzută o instigare din partea celor care „sunt din afară”. Pe lângă aceasta, aparatul nostru administrativ bisericesc este pus într‑o apropiere de nepermis faţă de organele poliţiei în guvernul sovietic, un fapt fără precedent în istoria Bisericii şi care nu poate fi tolerat. Într‑un cuvânt, o astfel de înjosire şi o astfel de pată Sfânta Biserică nu a mai îndurat până acum. Dar Sfântul Apostol Pavel ne‑a predanisit: Hristos a iubit Biserica şi S‑a dat pe Sine pentru ea, ca s‑o sfinţească, curăţind‑o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s‑o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efes. 5: 25‑27), ca mireasă a lui Hristos. Aşadar, nu înjosiţi Sfânta Biserică, nu îi murdăriţi veşmintele imaculate. Biserica poate să fie supusă necazurilor exterioare, persecuţiilor şi situaţiilor dificile, dar nu poate renunţa la libertatea şi demnitatea ei duhovnicească. Dimpotrivă, în necazuri străluceşte încă şi mai mult şi este necontenit reînnoită (cf. II Cor. 4: 16‑17). Astfel este legea vieţii duhovniceşti, atât a fiecărui creştin în parte, cât şi a întregii Biserici a lui Hristos; şi, din acest motiv, noi înţelegem lanţurile şi necazurile ca fiind mila lui Dumnezeu, pentru că Domnul îi încununează pentru ele pe robii Săi credincioşi (cf. II Cor. 4: 17). Dar Biserica nu va fi niciodată de acord cu degradarea Sfintei Biserici, cu călcarea în picioare a libertăţii ei lăuntrice. Nu se poate îngădui ca libertatea şi demnitatea Bisericii să fie călcate în picioare, numai ca să nu fim prigoniţi pentru Crucea lui Hristos (Gal. 6: 12), după cuvintele Apostolului. Legalizarea pe care Mitropolitul Serghie şi sinodul său se străduiesc să o realizeze este cu totul inacceptabilă şi imposibilă, deoarece contrazice legile sovietice (este nelegitimă, ilegală), este contrară firii lucrurilor, deoarece încearcă să unească ceea ce nu poate fi unit. O astfel de reformă nu poate fi aplicată în viaţă în mod practic şi, destul de evident, duce la prăbuşire. În ceea ce priveşte Biserica, este un act criminal, deoarece vinde libertatea vieţii lăuntrice a Bisericii şi îi înjoseşte în mod blasfemiator sfinţenia şi demnitatea. Ca un plan al adversarilor Bisericii lui Dumnezeu şi religiei creştine, reforma Mitropolitului Serghie este o măsură logică, bine gândită (dar nu de el, bineînţeles), cu scopul de a produce dezordine în Sfânta Biserică şi de a distruge viaţa religioasă a ţării. Dar un mitropolit ortodox şi un sinod patriarhal nu pot susţine astfel de scopuri. Chiar dacă în noua politică bisericească a Mitropolitului Serghie nu ar fi nimic nelegiuit sau reprobabil cu privire la Biserică, tot ar fi necesar să fie respinsă din acest singur motiv, şi anume că, fără a fi îmbunătăţit starea exterioară a Bisericii, pe care s‑a prefăcut că o îmbunătăţeşte, a stârnit mare tulburare şi scandal între oamenii Bisericii şi, în general, în rândul majorităţii credincioşilor, de la ierarhi până la mireni. Inima unui bun păstor este în mod firesc îndurerată de o mâhnire de nesuportat la vederea acestui peisaj şocant de mare dezolare bisericească, deja pe jumătate realizat de mâna unui conducător al Bisericii. Nu avem nevoie de astfel de reforme bisericeşti. Mai degrabă să mergem iar şi iar în lanţuri şi în exiluri, dar să păstrăm sufletele oamenilor lui Dumnezeu care ne‑au fost încredinţaţi nouă; deoarece cu toţii vom da un mare răspuns pentru pierzarea copiilor noştri. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala! (Matei 18: 7). Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: dacă tu personal ai o astfel de libertate şi o înţelegere superioară, astfel încât ceea ce este în afara ta nu te tulbură, şi chiar dacă eşti corect în toate faptele tale care sunt neobişnuite pentru majoritatea, cu toate acestea, dacă aceste fapte tulbură conştiinţa slabă a unui frate, păzeşte‑te ca nu cumva libertatea ta să fie pricină de poticnire pentru cel slab şi ca nu cumva din pricina cunoştinţelor tale să piară fratele tău mai slab, pentru care a murit Hristos, şi, astfel păcătuind împotriva aproapelui tău şi rănind conştiinţa lui slabă, să păcătuieşti împotriva lui Hristos (cf. I Cor. 8: 9‑13). Drept aceea, să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul (Rom. 14: 15‑20). Acestea le‑a spus Apostolul cu privire la mâncare, dar printre noi chestiunea vieţii bisericeşti în general este mult mai importantă decât problema mâncării şi a faptelor noastre proprii, şi ocazia de poticnire în această arie este mult mai profundă. Nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, precum şi eu plac tuturor în toate, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască (I Cor. 10: 24, 32‑33). Aceasta este regula obligatorie pentru toţi păstorii Bisericii: să nu caute folosul lor, ci folosul celor mulţi, ca să poată fi mântuiţi. Fundamentul canonic suprem al legitimităţii autorităţii în Biserica rusă, atât a Mitropolitului Petru, cât şi a Mitropolitului Serghie (a celui din urmă în perioada în care Mitropolitul Petru este absent), se găseşte în faptul că atât unul cât şi celălalt au fost chemaţi şi susţinuţi în învestitura lor temporară de întregul episcopat al Bisericii Ortodoxe Ruse. Pe lângă aceasta, în problema noastră este important să ne reamintim anumite calităţi personale ale Mitropolitului Serghie. El este un călugăr ireproşabil, un arhipăstor modest şi cuviincios, un gânditor bisericesc profund, autor al unei lucrări teologice de un duh patristic entuziast, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, un bun părinte pentru viitorii clerici în academiile teologice şi un bun şi activ om al Bisericii, pe care toţi îl respectam şi îl iubeam. E adevărat că, având o voinţă slabă, Mitropolitul Serghie era nevoit să fie dependent de voinţele mai puternice ale prietenilor săi în lucrurile practice. Iar când, din cine ştie ce motiv, nu mai avea această susţinere, el devenea şovăielnic şi făcea greşeli din slăbiciunea voinţei. (Din păcate, în 1922 Mitropolitul Serghie a mers până acolo încât a recunoscut autoritatea bisericească superioară a „Bisericii Vii”!) În momentul de faţă, Mitropolitul Serghie nu doar că a fost lipsit în mod deliberat de prietenii săi, ci a fost şi înconjurat de un grup de oameni pre‑determinat, care au intrat în sinod nu după alegerea sa proprie. Sub influenţa acestui nou mediu şi a presiunii celor „din afară”, după mai multe exiluri în „închisoarea internă” a Moscovei, Mitropolitul Serghie a acceptat acest nou „curs” de politică bisericească, pe care după o lungă rezistenţă l‑a recunoscut în cele din urmă ca fiind „corect” şi obligatoriu pentru creştini şi corespunzător nevoilor Bisericii. În plus, nu trebuie să se pună la îndoială faptul că această iniţiativă a Mitropolitului Serghie nu a avut intenţii rele faţă de Sfânta Biserică. Bineînţeles, el a sperat să dobândească pacea în viaţa bisericească şi eliberarea deţinuţilor. Altfel spus, un om încrezător a sperat să obţină prosperitatea exterioară a Bisericii (după ce ar fi făcut ce i se ceruse, iar promisiunile care i se făcuseră ar fi fost împlinite) şi aştepta de aici şi buna rânduială interioară a vieţii religioase. Adevăratul scop urmărit de Mitropolitul Serghie – aducerea formelor exterioare ale vieţii bisericeşti în acord cu condiţiile socio‑politice contemporane, într‑un mod legal – este în esenţă corect şi, repetăm, este în conformitate cu duhul învăţăturii apostolice. Dar conducătorul nostru cel lipsit de voinţă, chiar dacă nu rău intenţionat, fiind supus unei influenţe exterioare insistente, nerămânând cu fermitate între limitele bisericeşti ale acestui principiu şi supraevaluând importanţa condiţiilor exterioare pentru viaţa religioasă, a ales ca mijloace pentru scopul său corect nu mărturisirea adevărului Bisericii, ci mai degrabă viclenia personală, lipsa de sinceritate şi intrigile politice. Folosind o astfel de armă, nepotrivită în activitatea bisericească, Mitropolitul Serghie a suferit el însuşi de pe urma ei, pentru că fiii veacului acestuia sunt întotdeauna mai îndemânatici decât fiii luminii în folosirea acestei arme. Dar Mitropolitul Serghie s‑a încrezut în înţelepciunea sa, în mijloacele lumeşti, în loc să nădăjduiască deplin în mila şi în ajutorul lui Dumnezeu, în puterea Adevărului lui Hristos, şi să‑şi aleagă armele curăţiei, mărturisirii şi pregătirii constante pentru răbdarea necazurilor şi persecuţiilor – arme ale credincioşilor, prin care Biserica este împodobită şi reînnoită veşnic, iar nu prin bucuriile vieţii, aşa cum predică renovaţioniştii. Dar mijloacele de luptă lumeşti fiind nepotrivite pentru un creştin, Apostolul Pavel renunţă cu desăvârşire la ele şi le condamnă. El pedepseşte până şi umbra ipocriziei (cf. Gal. 2: 11‑14) şi le porunceşte tuturor creştinilor să renunţe la minciună şi să grăiască adevărul fiecare cu aproapele său (Efes. 4: 25; Col. 3: 9). Mitropolitul Serghie, stabilind o relaţie mutuală între Biserică şi Statul sovietic, a deviat în fapt de la ideea fundamentală şi corectă care determină aceste relaţii şi, alegând metode lumeşti de activitate, el a încălcat tradiţia Bisericii Ortodoxe cu privire la politica bisericească; în acelaşi timp, el nu se bazează cu fermitate nici pe legea sovietică. Şi, pe o astfel de temelie falsă, ce lucru bun se poate construi? Dar Mitropolitul Serghie nu a permis o îndepărtare de principiu de la Adevăr, de la credinţă şi de la învăţătura Bisericii, şi nu a încălcat ordinea canonică a Bisericii. În orice caz, păcatul său nu este unul de ordin dogmatic sau canonic, ci unul de slăbiciune în acţiune şi de greşeli practice, al unei direcţii greşite în politica bisericească şi în activităţile administrative. Dar, de vreme ce politica lui, prin rezultatele avute, s‑a dovedit vătămătoare şi înjositoare pentru Biserica lui Dumnezeu, trebuie să fie schimbată, corectată, sau administratorul ineficient trebuie îndepărtat, poate chiar să i se aplice o penitenţă, dar nu să fie excomunicat din Biserică asemenea unui apostat, nici să se rupă comuniunea canonică cu el ca şi cum ar fi eretic sau schismatic, înainte de judecata unui sinod. Deşi în momentul de faţă nu există posibilitatea întrunirii unui sinod complet al episcopilor pentru analizarea unor chestiuni generale (inclusiv chestiunea politicii publice şi a relaţiei Bisericii cu Statul), totuşi, considerând greşelile şi activităţile inacceptabile ale conducătorului, episcopii pot să‑şi ridice glasul, deoarece aceste greşeli au fost destul de clarificate. Episcopii sunt chiar obligaţi să ia poziţie, putând chiar să‑i ceară conducătorului să‑şi corecteze greşelile şi să abandoneze calea greşită a vicleniei lumeşti în chestiunile bisericeşti. A declara o ruptură prematură de conducător, a refuza să participi la conducerea Bisericii, a ieşi la pensie – asta ar însemna să‑ţi părăseşti turma în vremea necazurilor Sfintei Biserici, să te dai la o parte, lăsând loc duşmanului, numai ca să nu‑ţi murdăreşti veşmintele tale cele curate în mijlocul confuziei generale şi ca să te poţi consola cu gândul neparticipării la păcatul conducătorului. Dar prin aceasta comitem păcatul nepăsării faţă de necazurile şi suferinţele Sfintei Biserici, fără ca responsabilitatea faţă de viaţa bisericească să fie luată de la noi. În necazurile Bisericii de demult, un pustnic de mulţi ani îşi părăsea pustia pentru a sluji pentru împăciuirea Bisericii pătimitoare. Sfântul Apostol Pavel arată la el însuşi atât o dorinţă arzătoare de a fi unit prin moarte cu Hristos în locaşurile cereşti, cât şi de a vieţui în trupul pătimitor pentru câştigul turmei sale (cf. Filip. 1: 21‑26). Avem ocazia să ne întâlnim – fie înaintea întemniţării, fie după aceea, sau chiar în timpul întemniţării – cu foarte mulţi arhipăstori care au trecut prin procese contemporane sau chiar au ispăşit condamnări în zilele noastre, am conversat cu ei personal sau corespondăm cu ei şi, cu deplină siguranţă, putem declara că ei nu îşi vor da niciodată acordul pentru lucrarea Mitropolitului Serghie, aşa cum se desfăşoară acum. Dimpotrivă, toţi ca unul spun, aproape în aceleaşi cuvinte, că, deşi se mâhnesc şi sunt foarte tulburaţi, totuşi nu li se pare normal să rupă comuniunea cu Mitropolitul Serghie. Dar de ce nu îşi spun părerea? De ce nu îşi manifestă protestul? Deoarece sunt izolaţi şi, ca atare, insuficient informaţi şi incapabili de a decide să se exprime într‑un mod categoric fără fapte suficiente, cu atât mai mult cu cât ştiu ce semnificaţie se va da răspunsului lor. Declaraţia Mitropolitului Serghie este cunoscută deţinuţilor doar din presă şi cauzează tulburare, mâhnire, teamă pentru viaţa Sfintei Biserici. Dar cum este îndeplinită această reformă a sa de fapt – cum pot să ştie despre aceasta deţinuţii şi exilaţii din tundra siberiană sau din mlaştinile Ziryani? Dar, dacă înlocuitorul temporar al locţiitorului patriarhal îşi va continua cu încăpăţânare planul şi nu va elibera postul, ne vom depărta de el ca Biserică în întregime, deoarece episcopatul are dreptul şi întemeierea să‑l lipsească de autoritatea în care l‑a îmbrăcat pentru a zidi şi nu pentru a distruge viaţa Bisericii (cf. II Cor. 10: 8). Un om fără voinţă şi care nu este ferm nu poate călăuzi viaţa bisericească în vremurile noastre. Mitropolitul Serghie nu a fost capabil să împlinească porunca Apostolului: Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei care sunt din afară, preţuind vremea (Col. 4: 5). Cu cei care sunt din afară el a fost „înjugat la jug străin” (cf. II Cor. 6: 14) şi trebuie să îşi corecteze greşeala. Dar, dacă nu este destul de întărit ca să facă aceasta el însuşi, să lase sarcina altora, eliberând locul de conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse. Dar, dacă Mitropolitul Serghie nu ascultă vocea Bisericii şi va continua cu încăpăţânare politica sa şi va pretinde autoritatea ierarhului conducător, atunci bineînţeles că se va dovedi a fi un răzvrătit al Bisericii şi un schismatic. Mirenii credincioşi, ca nişte copii, se străduiesc cu propriile lor piepturi să apere de batjocură şi de jigniri pe Mama lor, Sfânta Biserică, pentru că tuturor ne este mai dragă decât viaţa şi libertatea. Dar copiii sunt lipsiţi de putere. Părinţii trebuie să iasă în faţă. Voi, arhipăstori şi învăţători: asupra voastră a pus Domnul marea responsabilitate pentru soarta Sfintei Biserici; vouă v‑a fost încredinţată apărarea ei; veţi da răspuns Domnului Dumnezeu pentru sufletele fiilor voştri duhovniceşti, pentru care Hristos a murit. Vouă vă este adresat cuvântul lui Hristos: Dar vă spun vouă, prietenii Mei: nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta nu au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: temeţi‑vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi (Luca 12: 4‑5). Lanţurile robilor lui Hristos ajută la reuşita mai mare a predicării Evangheliei, aşa cum a fost şi printre Apostoli. Şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura, căci ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos (Filip. 1: 14, 18‑19). A Lui fie slava în Biserică în vecii vecilor. Amin. Notă (de către autori): În 1905, la 17 februarie, la o slujbă ţinută la Academia Teologică din Sankt Petersburg, Mitropolitul Serghie a ţinut o cuvântare despre vremea în care legea civilă va înceta de a mai fi un zid puternic de apărare pentru Biserica rusă. „Apoi, a profeţit conducătorul nostru actual, ei vor cere de la noi nu fraze frumoase, nu silogisme învăţate pe dinafară, ci duh şi viaţă; ne vor cere credinţă, şi credincioşie înflăcărată, dobândirea Duhului lui Hristos. Ei ne vor cere să scriem nu cu cerneală (care se poate împrumuta şi din călimări străine), ci cu sângele din piepturile noastre. Vom răspunde noi la aceste cereri, vom rezista acestor încercări de foc, vom îndura această judecată cu adevărat înfricoşătoare? Până la urmă, nu conducerea noastră binevoitoare ne va judeca pe noi, şi nici noi înşine, ci însăşi Biserica lui Dumnezeu ne va judeca, însuşi poporul ortodox, care ne‑a încredinţat lucrarea Bisericii şi care fără milă se va întoarce de la noi, ne va goni, dacă va găsi în noi doar «un mormânt văruit» şi «o sare care şi‑a pierdut tăria».” Acum a început asupra noastră judecata Bisericii. Se vor împlini cuvintele bine întemeiate ale Mitropolitului Serghie? Şi, mai întâi de toate, se vor împlini în el? Postfaţă a editorului (E.N. Lopeşanskaia)/ Nu, cuvintele profetice ale Mitropolitului Serghie nu s‑au împlinit în propria persoană. El a rămas nevătămat în mijlocul furtunii care îl înconjura. El privea nesimţitor, indiferent la ceea ce se petrecea în jurul său. Sub loviturile de ciocan, cădeau sfintele lucruri ale ortodoxiei, vechi şi de neînlocuit, în pământul rusesc. Dincolo de cercul polar şi în nisipurile Turkistanului dispăreau aceia pe care îi cunoştea, împreună cu care a studiat, împreună cu care a stat în faţa altarului, care, mergând pe Golgota, îi aruncau reproşul de a fi trădat Biserica. El a supravieţuit tuturor acestora, chiar şi propriei sale Declaraţii, care a rămas o bucată de hârtie. În acelaşi fel, fraţii episcopi – preasfinţitul Pahomie de Cernigov şi preasfinţitul Averchie de Jitomir – au dispărut în nemărginitul spaţiu sovietic. De la ei nu rămâne decât această epistolă. Cel care o va citi cu atenţie, pătrunzând fiecare cuvânt, va avea imaginea clară atât a suferinţelor lor, cât şi a credinţei înflăcărate şi a fermităţii lor neclintite. Lupta lor este cu atât mai importantă cu cât ei au văzut adunându‑se nori mai grei decât oricând şi au văzut apropiindu‑se marea furtună îndreptată împotriva întregii creştinătăţi. Ultimii săi ani/ În ceea ce priveşti ultimii ani de viaţă ai acestui părinte al Bisericii din ultima perioadă a Creştinismului, avem o imagine detaliată din amintirile nepotului său, acum arhimandrit, care trăieşte în America. Acest testament este caracteristic vremurilor inumane când urâtul comunism era impus forţat în păturile mijlocii ale societăţii – oameni obişnuiţi care încercau să trăiască în pace şi în linişte, nefăcând rău nimănui. „M‑am născut în 1915. Tatăl meu era preot, ca şi tatăl mamei mele. Locuiam în eparhia Viatka, în satul Kuşin‑Kubşinskoe. Fraţii mamei mele erau viitorii fraţi episcopi, Pahomie şi Averchie, pe care noi – şapte fraţi – am regretat pe parcurs ce creşteam că nu i‑am cunoscut niciodată. Am mers la şcolile locale. Se promova de către sistemul şcolii o părtinire şi o represiune intolerabile asupra copiilor familiilor de clerici, deşi bisericile erau deja închise şi purtarea hainelor preoţeşti era strict interzisă. Cu toate acestea, imediat ce aflau că cineva este copilul unui cleric, hărţuirea preconcepută a tinerilor absolut nevinovaţi era fără sfârşit. Acest chin se oprea doar dacă respectivul copil semna o declaraţie prin care renunţa la părinţii săi, ca fiind «duşmani ai poporului». O astfel de declaraţie era publicată, iar copilul era marcat pe viaţă. Tatăl meu a fost arestat. În absenţa lui, autorităţile au închis biserica, au blocat uşa cu scânduri şi au pus un afiş prin care anunţau închiderea ei pentru credincioşi. De fapt, lucrul acesta însemna că era deschisă pentru vandalizare. Apoi l‑au eliberat pe tatăl meu din închisoare, cu intenţia deliberată de a‑l aduce pe treptele bisericii sale pângărite, ca să vadă cu adâncă durere luarea clopotelor, ştiindu‑se că vor fi topite cu scopul confecţionării armelor pentru a ucide oameni. Astfel, biserica noastră a fost distrusă. Alte biserici au fost transformate în garaje, în hambare, în crescătorii de pui... ; paraclisele de obicei erau transformate în toalete publice. Tata stătea acasă, deoarece nu avea nici măcar dreptul să lucreze. Într‑o zi, fratele meu mai mare, Alexandru, i‑a mărturisit mamei mele că la şcoală îi cereau să semneze o hârtie prin care renunţa la tatăl lui. Dacă refuza, era exmatriculat din şcoală. Alexandru nu avea nicio intenţie de a semna o astfel de repudiere, pe care o considera a fi o nejustificabilă trădare a tatălui său, pe care îl iubea atât de mult şi îl respecta. Pentru a evita consecinţele refuzului de a semna actul de renunţare, în săptămâna care trecuse, el mersese în secret în pădure când ceilalţi copii mergeau la şcoală şi, când se întorcea acasă, nu discuta cu părinţii săi. Dar el ştia că nu mai putea continua aşa. Mama i‑a spus aceasta tatălui nostru. El l‑a chemat pe Alexandru ca să‑l vadă şi i‑a spus: «Ia loc, fiule. Ia un stilou şi scrie actul de renunţare». Copilul a refuzat. Apoi tatăl meu i‑a cerut furios să scrie şi a început să dicteze textul renunţării el însuşi... Copilul a izbucnit în plâns. Apoi tatăl meu a început să‑l roage, spunându‑i: «Dragul meu Saşa, dragul meu băiat. Eu sunt bătrân şi curând voi fi arestat şi apoi voi muri. Tu ai o viaţă întreagă înainte. Fii rezonabil, băiatul meu. Trebuie să dobândeşti o educaţie şi să obţii o poziţie bună, pentru că fără aceasta vei pieri în societate. Ştiu că mă iubeşti; dar, dragul meu, semnează această hârtie care te va ajuta să te descurci». Dar fratele meu a rămas de neclintit în refuzul său de a nu‑şi trăda tatăl şi nu a semnat renunţarea. A doua zi, el a plecat de acasă şi nu l‑am văzut timp de mulţi ani. Curând după acest incident, tatăl meu, preotul‑mucenic Vladimir Zagarski, a fost arestat şi exilat la Komsomolsk pe râul Amur, unde a fost pus să muncească la tăierea copacilor pentru desecarea mlaştinilor. Şi s‑a înecat acolo în 1937. Câţiva ani mai târziu, într‑o zi însorită, am fost toţi surprinşi de o vizită: era Alexandru al nostru! Era sănătos, fericit şi ne‑a cumpărat multe cadouri. El ne‑a spus că, nevrând să‑l trădeze pe iubitul nostru tată, plecase de acasă într‑un oraş mare. Avea pe atunci 12 ani şi s‑a alăturat unui grup de copii delincvenţi fără casă. Când a fost luat de poliţie, el le‑a dat un alt nume şi o altă poveste despre el. El a fost trimis la o şcoală ca cetăţean sovietic legitim, a primit o profesie bună şi acum avea o slujbă bine plătită şi urma să se căsătorească. Dar nu şi‑a trădat niciodată tatăl. Ce exemplu de onoare şi curaj la un copil! După arestul tatălui meu, şi eu a trebuit să merg într‑un alt oraş, în Yaransk, unde erau multe şcoli. Am stat acolo cu fratele mamei mele – preotul văduv Nicolae –, cu fiul său, Boris, şi mătuşa mea, Vera, sora mamei mele, care nu s‑a măritat niciodată. Aici am locuit şi am mers la şcoală. Nu mult după sosirea mea am observat ceva ciudat: adesea se auzeau paşii cuiva în podul casei, dar îmi era frică să întreb cine era. Am observat de asemenea că mătuşa mea ducea mâncare sus în pod în fiecare zi. Într‑o zi de vară, când verişorul meu şi cu mine ne jucam în podul grajdului, am auzit un zgomot ciudat. De pe geamul grajdului am văzut clar că mătuşa mea era împinsă prin fereastra podului de un bărbat solid şi cu barbă. Am strigat la ea dacă avea nevoie de ajutor, dar ea a răspuns repede: «Nu, nu‑l lăsaţi să vă vadă». S‑a dovedit că ea adusese sus cina şi acest bărbat a vrut să plece. Mătuşa mea îl împiedicase să sară pe geam, iar el încercase să o împingă din calea lui când l‑am văzut noi. Dar chiar şi după aceasta nu am îndrăznit să o întrebăm deschis despre el. Cu toate acestea, am pus cap la cap ceea ce ea mi‑a confirmat mai târziu: era unchiul meu, arhiepiscopul Pahomie. Când a fost torturat la Solovki sau la Mai‑Guba, în lagărele pentru muncă, sau oriunde în altă parte, el a suferit un chin de nedescris, încât devenise invalid, incapabil de a face munca cerută de administraţia sălbatică a lagărului. Această stare a sa a făcut să fie pus pe o listă cu un adevărat status de «om mort». Sufletul său nu a mai putut îndura condiţiile inumane şi a avut o cădere nervoasă. Bineînţeles, în astfel de cazuri comuniştii, în acord cu directivele lui Lenin, îşi exterminau în mod convenabil victimele, ca să nu îşi bată capul având grijă de ele. Dar, în cazul unchiului meu, starea sa nu făcea decât să servească cauza ateismului mondial: să laşi liber un episcop nebun, pentru ca simpla vedere a lui să discrediteze credinţa în Dumnezeu printre oamenii simpli. Şi astfel, pentru a arăta cât de binevoitoare este Uniunea Sovietică faţă de oamenii bolnavi, el a fost în mod deliberat bine îngrijit şi îmbrăcat cu afecţiune şi, cu un convoi de însoţire grijuliu, săracul meu unchi a fost adus înapoi, «într‑un mod binevoitor», la familia lui din «partea nordică», spre uimirea tăcută a fratelui şi a surorii sale, care l‑au primit şi au avut grijă de el. Ei l‑au pus în pod, ca să nu atragă atenţia vecinilor, ca să nu fie identificat şi împuşcat ca «slujitor al cultului», aducând cu aceasta un lung şir de consecinţe dificile. îl îngrijea doar Mătuşa Vera, singură. El era încuiat şi până în acea zi în grajd nu îl văzusem deloc. Evident, în momentele sale de luciditate, el realiza ce povară le cauzase celor apropiaţi ai săi şi, fireşte, voia să evadeze. Într‑o astfel de stare era când l‑am văzut pentru prima oară. Cu toate acestea, ce figură frumoasă, înalt, maiestuos – un adevărat pătimitor nevinovat pentru păcatele lumii! Între timp, a ieşit un alt decret comunist: în întreaga Rusie nicio persoană nu putea să deţină aur sau argint; trebuia să fie predat autorităţilor. Acele persoane care nu predau astfel de lucruri voluntar riscau o vizită neoficială a unei echipe de cercetare speciale, care putea să dea buzna în orice moment, zi sau noapte, şi să cerceteze toate posesiunile cuiva şi să ia orice, după bunul plac. Toţi, deşi erau deja tâlhăriţi de orice lucru de valoare apreciabilă, îşi aduceau răbdători ceasurile, verighetele, lingurile, furculiţele etc., ca să nu fie terorizaţi. O doamnă în vârstă, o prietenă de şcoală din copilărie a unchiului Nicolae, i‑a adus trei sau patru linguriţe, care erau tot ceea ce îi rămăsese de la mama ei, şi i‑a cerut să le ascundă, pentru ca ea să aibă ce să vândă când vremurile aveau să se înrăutăţească. Ca păstor, nu putea să o refuze. Au fost puse în spatele unei cărămizi la şemineu. Dar comitetul de cercetare a venit şi le‑a găsit. Unchiul meu a fost judecat şi a fost condamnat la trei ani de închisoare. Eu am fost martor la proces şi am fost uimit de absurditatea cazului. Cu toate acestea, am înţeles foarte bine că era numai o prefăcătorie pentru a omorî oamenii buni şi oneşti, deoarece ei erau o oprelişte în calea programului comunist de instalare a iadului lui Satan pe pământ. Unchiul meu, preotul Nicolae, a plecat şi a fost pierdut pentru totdeauna. Un alt nou mucenic în familia mea. Acum devenise prea greu pentru mătuşa Vera să îngrijească de unchiul meu, Vlădica Pahomie. Într‑o zi m‑a chemat şi, cu lacrimi şi curaj duhovnicesc, mi‑a spus: «Spune‑i la revedere unchiului tău». Ea se hotărâse să îl ducă în oraşul Kukurka, lângă Kotelnik, şi să‑l lase într‑un spital de boli psihice. Îmi amintesc această despărţire foarte bine. Iarna se instalase; peste tot era multă zăpadă alb‑strălucitoare. Unchiul meu a coborât îmbrăcat într‑un palton călduros, cu un culion negru de Sfântul Munte pe cap; avea o barbă neagră mare, care încă nu încărunţise. S‑a uitat la mine cu o privire liniştită. Nu m‑a binecuvântat, pentru că ne era frică; doar m‑a îmbrăţişat şi a dispărut. Mi s‑a umplut inima de un sentiment ciudat şi plăcut; a pătruns ca o muzică melancolică frumoasă, care încă mai zăboveşte, chiar dacă sunetul a dispărut de mult. Acestea sunt singurele amintiri despre unchiul meu, noul mucenic Pahomie. Două luni mai târziu, mătuşa mea Vera a primit o scrisoare de la spital, care spunea: «Fratele dumneavoastră a murit». Mătuşa mea a plâns în linişte mult timp. Curând a venit primăvara anului 1937. Era cald şi însorit şi multe flori erau înflorite. Mătuşa mea şi‑a adunat lucrurile şi a plecat la Kukurka să viziteze mormântul fratelui ei. Acolo era un cimitir al spitalului şi cruci uniforme stăteau pe morminte. Ea a găsit mormântul fratelui ei şi acolo a îngenunchiat şi a plâns mult timp. O asistentă a venit şi a întrebat‑o de ce plânge. I‑a spus că plângea pentru moartea recentă a fratelui ei. „O, nu, a spus asistenta, oamenii de aici rareori mor de moarte naturală. Fratele dumneavoastră a fost omorât, ca şi restul; el a fost injectat cu otravă”. Acestea mi le‑a spus mătuşa mea Vera când s‑a întors la realitatea sumbră a vieţii noastre sovietice. Mulţi ani mai târziu, fiind deja în America de Sud, l‑am întâlnit pe arhiepiscopul Leontie, care îl cunoştea bine pe unchiul meu. De fapt, el a fost ucenicul de chilie al unchiului meu într‑o mănăstire din Cernigov. El mi‑a spus multe lucruri despre unchiul meu: cum l‑a însoţit la Sinodul tuturor ruşilor din Moscova (1917‑1918), care l‑a ales pe Patriarhul Tihon; cum a întâlnit acolo mulţi ierarhi sfinţi ai lui Dumnezeu – pe arhiepiscopul Teodor de la Mănăstirea Daniilov şi pe alţii. Avea multe amintiri plăcute cu el şi, rememorându‑le, faţa lui se lumina cu bucurie. Nu era greu de observat că îl iubise foarte mult pe arhiepiscopul Pahomie. El mi‑a spus că pe când erau în Mănăstirea Cernigov, unde unchiul meu era stareţ, se plimbau adesea împreună în frumuseţea din sânul naturii. Odată, plimbându‑se undeva în desişul mănăstirii, înconjuraţi de pomi înfloriţi şi de flori, de păsări care cântau şi de nori albi pufoşi, care pluteau pe cerul albastru, el i‑a spus melancolicului său ucenic de chilie că ar trebui să înceapă să înveţe pe de rost slujbele Bisericii, ca pregătire pentru vremurile apropiate, în care creştinii vor fi lipsiţi de toate – nu vor mai fi cărţi de slujbă, nu vor mai fi vase bisericeşti –, că ar trebui să înveţe pe de rost părţi întregi din Evanghelii, ca să fie capabil să săvârşească slujbe bisericeşti pe loc. El mi‑a arătat portretul unchiului meu şi o inscripţie mişcătoare, pe care arhiepiscopul Leontie mi‑a lăsat‑o moştenire, şi pe care o împărtăşesc aici tuturor celor care iubesc Noii Mucenici”. Aici este ceea ce i‑a dat arhiepiscopul Pahomie unuia dintre credincioşii săi următori, tânărului frate Vasile, la 24 mai 1923; un citat din iubitul său Isaac Sirul: „Dragă Vasia F., «Raiul este iubirea lui Dumnezeu din care a căzut Adam; şi de atunci bucuria nu l‑a mai întâmpinat, chiar dacă a muncit şi a cultivat pământul dur». «Cel care a dobândit iubirea Îl gustă pe Hristos în fiecare zi şi în fiecare clipă şi devine nemuritor prin aceasta. Iubirea este mult mai dulce decât viaţa. Cel care a dobândit iubirea se îmbracă în Însuşi Dumnezeu.» «Slava trupului este supunerea faţă de înfrânare prin ajutorul lui Dumnezeu. Un trup feciorelnic în faţa lui Dumnezeu este mai de preţ decât o jertfă curată.» Din Sfântul Isaac Sirul. Nevrednicul arhiepiscop Pahomie.”

vineri, 24 aprilie 2015

Din volumul „Liturghii pe ceruri” de Ramona Fărăian

Cartea poate fi achiziționată de la Librăria Sophia. În ultimul număr al Revistei Atitudini veți găsi un text al lui Marius Ianuș despre Ramona Fărăian și minunatele ei poeme.

joi, 23 aprilie 2015

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU ÎN NR. 38 AL REVISTEI ATITUDINI: „Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă”

Părintele Justin Pârvu: „Mărturisirea credinţei se poate manifesta în multe feluri. Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă. Acum propovăduire pot face mai degrabă credincioşii, decât preoţii. Decepţia aceasta am avut-o din începuturi. Câţi au ieşit în faţă în viaţa aceasta de aşa-zişi luptători? Câţi au venit după noi? N-au venit. Închisorile au fost foarte sărăcite din cauza acestor lipsuri: nici preoţi, nici episcopi… Pentru că avem de-a face cu o generaţie formată în timp, în frică, pentru că statul absolut care conduce lumea merge pe această metodă, de a stăpâni prin frică. Rezistenţa noastră constă în unitate. Masoneria în sensul acesta ne lucrează: să nu avem nicio unitate, să nu avem nicio ordine. Aşa se întâmplă în mănăstirile noastre, că nu găseşti o părere comună la doi sau trei vieţuitori. Lupta noastră e foarte redusă. Europa s-a îmbolnăvit şi acum este moscovită. Europa este o Moscovă mai largă. Noi trebuie să ne întoarcem la primele veacuri ale creştinismului. Să n-avem nevoie decât de lumânarea pe care s-o punem pe Ceaslov şi nimic mai mult. Dacă nu facem aşa, n-avem niciun spor. Sabia cea mai puternică este rugăciunea. Ciomagul este crucea. Este foarte uşor să discutăm chestiunile acestea, dar foarte greu de aplicat. Este şi zicala asta românească: „Să facem crucea mare, că dracul e bătrân”. La noi sunt foarte mulţi vânduţi. Şi mergem aşa în deruta asta, că nu mai ştie omul cine este şi de unde vine. Aceasta este metoda satanică de a dezbina şi de a stăpâni. La noi sunt vânzători şi cumpărători intraţi până în adâncul conştiinţei umane. De aceea nu avem încredere în unitate şi în dragoste. Că de multe ori vorbeşte omul despre erezie, dar el este eretic. Până la urmă el se trădează, pentru că oricât vrea el să se ascundă, nu poate. Diavolul din el, îl obligă să se trădeze în faţa adevărului. Eu de la 16 ani, am mers înainte cât m-am priceput. N-am avut ajutor. Dar am mers mereu, până ce ăştia m-au aflat şi m-au pus la tăcere vreo 16 ani. Şi acolo m-am sedimentat, că cea mai înaltă şcoală este cea din suferinţă. Mărturisirea cea adevărată este suferinţa. Ea este şi începutul luptelor. Neamul acesta a trebuit să sufere pentru că am avut conducători nelegiuiţi. Şi astăzi avem aceiaşi conducători. Jertfa permanentă a fost cea care a menţinut valoarea ortodoxă a neamului nostru. Ceea ce ne rămâne acum este să ne rugăm cu blândeţe şi cu dragoste. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne menţină într-o limită de rezistenţă, pentru că diavolul e mai bătrân decât noi.” Fragment din numărul 38 al Revistei Atitudini; comenzi se pot face la adresa de mail atitudini.pv@gmail.com sau aici.

Le doresc tuturor celor care poartă numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe „La mulți ani” și le dăruiesc melodia de mai jos

marți, 21 aprilie 2015

A apărut Revista ATITUDINI NR. 38, închinată lui George Manu şi martirilor din temniţele comuniste

DIN SUMAR: EDITORIAL: Părintele Gheorghe Calciu: I-am spus „Hristos a înviat!” gardianului, transformat în îngerul Domnului/ 6. PORTRET: GEORGE MANU – RECTORUL „UNIVERSITĂŢII” DE LA AIUD; „ERA VEŞNIC CU MÂNA ÎNTINSĂ SĂ DEA ŞI CU SUFLETUL DESCHIS”/ 16. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă/ 20. IN MEMORIAM: In memoriam Părintele Justin Pârvu: Un portret alcătuit de Pr. Vasile Păvăleanu/ 31. MĂRTURIE: „Doamne, pentru rugăciunile Părintelui Justin, ajută-ne şi pe noi să trecem!”; O mărturisire emoţionantă a D-lui Corneliu Muha/ 36. SCRISORI: Din corespondenţa Părintelui Justin Pârvu cu Părintele Petroniu Tănase şi Arhim. Dr. Ioasaf Popa/ 41. MEMORIALISTICĂ: TAKE RODAS, CEL CU NEPUTINŢĂ DE BIRUIT. ÎNFRUNTÂND TEMNIŢELE COMUNISTE, DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI/ 50. INTERVIU: Aspazia Oţel Petrescu: „Suferinţa este o treaptă de iubire pe care poţi să te înalţi mai mult decât prin alte nevoinţe”/ 56. NAŢIUNE: Părintele Dumitru Stăniloae: despre comuniunea românească cu Dumnezeu. Adevărata relaţie între Stat şi Biserică/ 62. CENZURĂ: CENZURAREA TUTUROR CLERICILOR ŞI MONAHILOR ANTIECUMENIŞTI, ANTIPAPISTAŞI./ 72. ECUMENISM: Pregătiri pentru sinodul panortodox, programat în 2016/ 77. RELIGIE:„Categoric, Îl vreau pe Dumnezeu lângă copilul meu, iar Şcoala nu poate să nu ţină cont de aspectul acesta”, de Sergiu CIOCÂRLAN/ 82. REPLICĂ: DESPRE ALERGIA LA EROISM. REPLICĂ LA ACUZELE ADUSE DE MASS-MEDIA LA ADRESA ŞCOLII ORTODOXE „SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI”. de Ioan Vlăducă/ 88. SOCIOLOGIE: MICUL ECRAN – OGLINDĂ A LUI NARCIS, de Ciprian Voicilă/ 94. RECENZIE: Între Dumnezeu şi tatăl meu… Povestea cutremurătoare a Ramonei, imnografă pentru Hristos, de Marius Ianuș/ 97. Părintele Justin Pârvu despre implicarea României în război: „Problema este insă că azi nu te mai lasă să lupţi pentru România, nu te lasă să fii român”.

sâmbătă, 18 aprilie 2015

Episcopul Alexei Bui de Voronej ŞI BINECUVÂNTATA NEBUNĂ PENTRU HRISTOS, TEOCTISTA. Pomeniţi la 12 februarie (†1936)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu. (I Cor. 3: 18‑19) Oraşul Voronej este situat în inima Sfintei Rusii, nu departe de Sfintele Mănăstiri Optina, Sarov şi Glinsk, cu sfinţii lor stareţi care au transmis adevărata tradiţie duhovnicească ortodoxă chiar până în secolul nostru. Voronej însuşi este în centrul unei eparhii care în 1903 număra 18 mănăstiri, 2500 de monahi şi monahii, peste 1000 de biserici şi paraclise şi aproximativ 3000 de clerici de mir. Inima duhovnicească a oraşului era Mănăstirea Bunavestire a Sfântului Mitrofan, unde se şi păstrează moaştele acestui mare sfânt al secolului al XVIII‑lea, primul episcop al Voronejului. Tot în secolul al XVIII‑lea, dar mai târziu, un alt mare sfânt a fost episcop aici: Sfântul Tihon, care spre sfârşitul vieţii s‑a retras nu departe de Mănăstirea Zadonsk. Un alt om sfânt (deşi necanonizat încă), Antonie, a fost episcopul Voronejului în secolul al XIX‑lea şi a fost cel care s‑a ocupat de canonizarea celor doi sfinţi predecesori ai săi. O altă mănăstire importantă din Voronej era Mănăstirea Sfântul Alexei, cu 30 de călugări înainte de Revoluţie; şi cea mai importantă mănăstire de maici era Mănăstirea Sfântului Acoperământ, cu 600 de vieţuitoare. I. După Revoluţia din 1917, Voronejul a fost un important câmp de luptă în Războiul Civil, în care au murit mulţi. Încă de la începutul Revoluţiei, Voronejul a fost glorificat prin noii săi mucenici, dintre care îi putem enumera pe cei de mai jos. Părintele Gheorghe Snesarev, preot la Biserica Minunea Maicii Domnului a spitalului din Voronej, a primit mucenicia în 1919. El a fost scalpat (i s‑a jupuit pielea şi părul de pe cap) şi i s‑au aplicat 63 de lovituri. I s‑au pus cuie şi ace sub degetele de la mâini şi de la picioare. A fost atât de mutilat, încât era aproape imposibil să fie recunoscut; rudele lui l‑au recunoscut numai după mâini. În 1919, când Armata Roşie a intrat în Voronej, iar Armata Albă l‑a părăsit, şapte călugăriţe de la Mănăstirea Acoperământului au fost fierte într‑un cazan cu păcură pentru că făcuseră un paraclis pentru membrii Armatei Albe. Ieromonahul Nectarie Ivanov, instructor la Seminarul Voronej, care era absolvent al Academiei Teologice din Moscova, a fost omorât în 1918 prin diferite torturi dintre cele mai sălbatice: el a fost tras de picioare, mâinile şi picioarele i‑au fost rupte, i‑au bătut cuie de lemn, i s‑a dat „împărtăşanie” de cositor topit. Mucenicul s‑a rugat: „Acum slobozeşte pe robul Tău în pace, Stăpâne”. Arhimandritul Dimitrie a fost omorât în 1918, după ce a fost scalpat. Au fost şi alţi mucenici în oraşele din apropiere. Ierarhul conducător al eparhiei era pe atunci Mitropolitul Vladimir de Voronej. În iulie 1925, arhiepiscopul Petru Zverev a fost trimis să îl ajute pe mitropolitul suferind, care a murit de Naşterea Domnului în acelaşi an. În 1926, pe 15 noiembrie, arhiepiscopul Petru însuşi a slujit pentru ultima oară la Voronej. În următoarea zi a fost arestat de GPU şi pus într‑un tren, iar în 1929 a murit la Solovki. Un număr de scrisori de la Solovki ale acestui nou sfânt mucenic au supravieţuit. II. După plecarea arhiepiscopului Petru, episcopul Alexei Bui, un episcop vicar al eparhiei Voronej, a preluat administrarea eparhiei. Episcopul Alexei era înalt şi slab, un predicator inspirat, un mare postitor şi un adevărat călugăr. El nu avea educaţie teologică şi fusese stareţul Mănăstirii Kozlov. El săvârşea slujbele dumnezeieşti cu mare concentrare. Era o perioadă foarte dificilă în Voronej, ca în întreaga Rusie. Revoluţia adusese o anarhie profundă şi tulburare; persecutarea Bisericii continua neabătută, iar poliţia secretă folosea orice trucuri pentru a‑i prinde pe oameni în acţiuni sau afirmaţii „ilegale”. În Voronej, GPU a făcut tot ce a putut pentru a isca neînţelegeri între membrii clerului, pentru a folosi cuvintele celor aflaţi în conflict, cuvinte care, fiind raportate de către spioni, erau folosite ca acuzaţii împotriva lor. În acelaşi timp, Sfânta Rusie era încă în viaţă şi încă mai erau oameni sfinţi ca în veacurile de dinainte; în Voronej era o femeie sfântă, Teoctista Mihailovna. Chiar în această perioadă, pe la mijlocul lui 1927, a fost publicată Declaraţia Mitropolitului Serghie şi Voronejul a fost împărţit ca şi întreaga Rusie. Toate privirile erau îndreptate asupra episcopului Alexei, iar el a răspuns cu o respingere curajoasă a Declaraţiei şi cu anunţarea faptului că alesese să îl urmeze pe Mitropolitul Iosif al Petrogradului. Această epistolă a fost semnată şi de către şase dintre preoţii conducători ai Voronejului: protopopii Ioan Andreevski, Nicolae Piskanovski, Petru Novosilţev, Pavel Smirnski, Alexandru Filipenko şi Ioan Steblin‑Kamenski. Aceşti preoţi curajoşi au suferit din acest motiv, după cum urmează. Protopopul Ioan Andreevski a avut o importanţă majoră în susţinerea ortodoxiei în Voronej. Mai întâi el s‑a ridicat împotriva renovaţionismului, apoi s‑a împotrivit Mitropolitului Serghie. A fost arestat în 1928 şi a fost exilat în Asia Centrală. Când episcopul Alexei a auzit despre acest arest, el a venit în aceeaşi zi fără teamă la biserica unde slujise preotul şi a mângâiat turma mâhnită. După ce s‑a întors din exil, părintele Ioan a dispărut şi nu s‑a mai auzit de el vreodată. Protopopul Nicolae Piskanovski a fost arestat şi a fost trimis la Solovki, unde a rămas din 1928 până la moartea sa, probabil în 1932. El făcea acolo plase de pescuit, în timp ce spunea rugăciunea lui Iisus în mod constant. El era părintele duhovnicesc al tuturor clericilor din catacombe şi al credincioşilor din lagărul de concentrare Solovki. Toţi episcopii de la Solovki care refuzaseră să accepte Declaraţia Mitropolitului Serghie aveau un mare respect faţă de el şi era iubit de toţi pentru blândeţea lui, pentru solicitudine, pentru calmul permanent al sufletului şi pentru abilitatea lui de a‑i consola pe cei aflaţi în orice fel de mâhnire. Protopopul Alexandru Filipenko a fost mai întâi arestat şi exilat în 1926, perioadă în care aproape toţi membrii familiei sale au murit de foame. Găsindu‑se în Voronej în 1927, el s‑a alăturat celor care s‑au opus Declaraţiei Mitropolitului Serghie. Curând, a intrat în monahism şi a fost făcut arhimandrit. Mai târziu, a locuit ilegal în Miciurinsk (Kozlov), lucrând la confecţionarea sobelor din cărămizi, şi a slujit în Biserica din catacombe. Protopopul Ioan Steblin‑Kamenski a pătimit în lagărul de la Solovki din 1924 până în 1927. El a devenit preot celib după o carieră de ofiţer naval. A fost arestat din nou în 1929; s‑a păstrat scrisoarea sa către turmă, scrisă din închisoare, în 1929; este un document care aminteşte de epistolele de iubire ale părinţilor apostolici ai Bisericii primare din catacombe. Tot clerul rămas în Voronej care nu era de acord cu Mitropolitul Serghie a fost arestat în 1930; în această perioadă au suferit mai ales călugării de la Mănăstirile Sfântul Alexei şi Sfântul Mitrofan. Mănăstirea Sfântul Alexei, până la închiderea ei după Paştile din 1931, era un centru de factură veche, ortodox‑„tihonită”, pentru clerul local şi cel aflat în trecere care s‑a opus renovaţionismului şi apoi serghianismului. Nu a rămas nicio altă biserică pe această poziţie. După închiderea Mănăstirii Sfântul Alexei şi anihilarea clerului ei, aceia dintre enoriaşi care au fost credincioşi păstorilor lor şi concepţiei acestora au rămas cu totul fără biserici şi fără slujbe, nevrând să meargă la bisericile serghianiste deschise. Preoţii secreţi veneau rar şi din întâmplare şi slujeau în case. Doar oamenii de încredere, cu aceleaşi convingeri, cunoşteau acestea şi le spuneau despre slujbe şi altora care aveau aceleaşi convingeri. Preotul slujea noaptea şi până atunci se ascundea într‑un depozit sau într‑un grajd, iar când venea noaptea pleca în altă parte. În timpul slujbelor, oamenii cântau încet şi se uitau pe fereastră, ca să vadă dacă vine cineva. Dacă se auzea o ciocănitură, mai întâi îl ascundeau pe preot şi apoi deschideau uşa. Erau cazuri când cei care aveau grijă de casă nu ştiau că se săvârşea o slujbă, deoarece acestea aveau loc atunci când ei plecau la muncă. Unii participanţi ai Bisericii ruse din catacombe, care au plecat peste hotare în 1943, au intrat atunci pentru prima dată după treisprezece ani într‑o biserică. Din cauza epistolei sale, episcopul Alexei a fost suspendat de Mitropolitul Serghie şi apoi, pe 21 februarie 1930, a fost arestat de GPU şi a murit în închisoare. Despre ultimele zile din viaţa episcopului Alexei, avem date din relatările protopopului Serghie Şukin, de curând adormit, care îşi aminteşte astfel întâlnirea cu dânsul: „În vara anului 1936 am fost trimişi în convoi în lagărul de concentrare Ukht ‑ Pecersk (în nordul îndepărtat). Transferul a durat aproape o lună întreagă, de vreme ce la fiecare două sau trei zile făceam un popas; astfel, ne-am oprit în Harkov, Orel, Syzran, Viatka şi Kotlas. În Kotlas, calea ferată s‑a sfârşit şi am fost conduşi mai departe în bărci de‑a lungul Dvinei nordice şi Vişegdei, către portul Ust‑Vym. De acolo am fost luaţi în vagoane de lagăr către diferitele puncte de concentrare. La început, în acest convoi nu erau clerici; era un amestec de exilaţi politici şi criminali. Dar, la fiecare popas, convoiul nostru se schimba: unii plecau, alţii erau adăugaţi. Şi, la Syzran, ni s‑a alăturat arhiepiscopul Alexei, fost de Voronej şi Kozlov. Era un episcop bătrân, de aproximativ 65 de ani, înalt şi cu o statură robustă, cu chipul de o culoare nepământească. Dar lucrul extraordinar era că vlădica ducea cu el două valize mari şi grele. Nu le putea căra el însuşi şi, prin urmare, trebuia să primească ajutor de la alţii. Ceilalţi oameni din convoi aveau o singură boccea cu pâine uscată şi haine, pentru a nu atrage atenţia delincvenţilor. Dar lucrul important era că fiecare îşi căra bocceaua sa şi şi‑o punea sub cap noaptea. Era firesc ca apariţia vlădicăi cu două valize să devină imediat subiect de interes pentru delincvenţii din celula noastră. Eu şi tovarăşii mei am făcut cunoştinţă cu arhiepiscopul şi l‑am sfătuit să aibă grijă, în special noaptea, când delincvenţii ieşeau să vâneze lucrurile celorlalţi. Dar vlădica nu s‑a tulburat şi, ridicând din umeri, a răspuns: «Ce pot să fac? Lasă‑i să le ia... Tot la fel voi dormi noaptea». Apoi am decis să facem cu schimbul noaptea, ca să păzim valizele vlădicăi... Delincvenţii erau foarte nemulţumiţi de această schimbare, şi, dimineaţă, nu şi‑au ascuns mânia, dar Dumnezeu ne‑a păzit de necazuri... În aceeaşi seară am fost aduşi la staţie pentru următoarea călătorie. NKVD‑ul aranja astfel de transferuri întotdeauna noaptea, pentru a nu atrage atenţia locuitorilor. Tovarăşii mei duceau valizele vlădicăi, iar noi ne aflam într‑unul din compartimentele vagonului «Stolipin». Sub guvernarea ţaristă, oamenii din astfel de convoaie primeau mâncare caldă de două ori pe zi, dar, sub sovietici, li se dădea doar o «porţie uscată»: 400 de grame de pâine neagră, 20 de grame de zahăr şi o bucată de hering. Apă se dădea doar de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Prin urmare, primind dimineaţa o cană de apă şi după aceea nişte peşte sărat, cei din convoi erau chinuiţi de sete toată ziua. Toată ziua vlădica stătea întins şi moţăia. El vorbea puţin şi arareori; era evident că era bolnav şi nu mânca nimic. Bineînţeles că atât vagonul cât şi cele din jurul său acţionau asupra lui într‑un mod opresiv. În ziua următoare, când am ajuns la staţia Kotlas, am fost separaţi de vlădica. Deşi el se îndrepta spre acelaşi câmp Ukht‑Pecersk, a fost pus în nişte barăci diferite de transfer şi nu l‑am mai văzut. Judecând după condiţia fizică a Vlădicăi Alexei, regimul lagărului era peste puterile lui. El nu putea să muncească şi, prin urmare, se putea aştepta la cea mai proastă raţie: 300 de grame de pâine şi o dată pe zi supă fără gust. Chiar dacă oamenii ar fi putut să‑i trimită pachete cu mâncare, nu ar fi putut să le aducă la cunoştinţă imediat adresa sa. Chiar dacă ar fi fost trimis la spitalul lagărului, acolo nu ar fi primit niciun tratament, de vreme ce nu erau niciun fel de medicamente. Nu se lua în considerare deloc dieta deţinuţilor; mâncarea era cât se poate de simplă şi nevariată. E de presupus că vlădica nu putea supravieţui prea mult în aceste de condiţii. Astfel era sistemul de lagăr NKVD pentru a‑i alege pe cei incapabili de muncă...” Influenţa episcopului Alexei asupra dezvoltării viitoare a Bisericii cu adevărat ortodoxe sau din catacombe din Rusia a fost considerabilă; cercetătorii sovietici îl găsesc a fi fondatorul unei „secte”, numită „buiţi” („Bui‑ţi”). O carte recentă despre ortodoxia din catacombe în Uniunea Sovietică oferă un rezumat general, preluat din surse sovietice, despre această mişcare (care este în mod evident doar partea locală din mişcarea mai amplă „iozefită” sau din catacombe), care mai poate fi reconstituită şi douăzeci de ani după arestarea episcopului Alexei: „Erudiţia sovietică a oferit, chiar dacă din întâmplare, informaţii destul de detaliate despre una din ramurile iozefiţilor, care ne oferă destulă pătrundere în natura acestei mişcări. Organizaţia Buiţi a apărut în regiunea Tambov ca răspuns la evenimentele din 1927, fiind condusă de episcopul Alexei Bui de Voronej şi a fost afiliată mişcării iozefite mai mari... Mişcarea care a fost iniţiată de episcopul Alexei şi care a devenit cunoscută sub numele său (laic), Buevţi, a constituit o parte din acele mişcări similare mai mult sau mai puţin unite sub aripa schismei iozefite. Întrucât mişcarea buiţilor şi‑a menţinut identitatea şi a exercitat şi o influenţă istorică aparte, ea poate fi luată în considerare şi separat. Mişcarea buiţilor a apărut mai întâi ca o mişcare locală, centrată în Voronej şi cu influenţe concentrate în zonele din împrejurimi. Cu toate acestea, potrivit cercetărilor sovietice, a avut legături directe şi în multe alte regiuni. Din punct de vedere organizatoric, mişcarea apare ca fiind relativ sofisticată şi bine întemeiată... Mărimea mişcării este dificil de determinat, dar aparent era destul de substanţială, destul de capabilă de a atrage aderenţi... Treizeci de ani mai târziu, cercetătorii sovietici au descoperit urmele a aproape patruzeci de obşti cu aproximativ 700 de membri aparţinând mişcării buiţilor din 1930. Având în vedere circumstanţele neobişnuite de care avea nevoie viaţa bisericească clandestină, totuşi, este dificil de imaginat că cercetarea istorică sovietică a fost capabilă să identifice mai mult de o fracţiune a aderenţilor unei mişcări ca aceasta şi aceste numere pot cu adevărat să fie nesemnificative în estimarea mărimii, a puterii şi a influenţei mişcării. Bui însuşi a fost arestat la 21 februarie 1930, dar nu s‑ar părea că arestul conducătorului titular al mişcării a împiedicat în mod serios dezvoltarea grupării buiţilor. Pentru următorii trei ani cel puţin, ei şi‑au continuat activitatea cu mare vigoare, iar influenţa lor a continuat să fie resimţită şi pentru următoarea decadă” (pp. 69‑71). „Deşi centrul organizatoric se afla în Voronej, mişcarea s‑a bucurat de mare succes în regiunea dimprejurul Tambovului, la aproximativ 160 de kilometri nord‑est, şi, într‑adevăr, era activă într‑o arie extinsă din Caucaz şi Ucraina... Aparent, a avut loc un atac feroce împotriva mişcării, care a sfârşit prin încarcerarea liderilor ei şi dizolvarea structurii organizatorice în 1930 sau 1931... După acest atac iniţial, mişcarea a fost reorganizată printr‑un subordonat şi, din nou, conform investigatorilor sovietici, avea circa 200 de susţinători în 1932. Academicianul sovietic Mitrokhin afirmă că, «la sfârşitul lui 1932, organizaţia buiţilor a luat sfârşit şi membrii ei cei mai activi au fost închişi pentru activitate anti‑sovietică», dar precizează apoi că adepţii mişcării, în ciuda pretinsei distrugeri a organizaţiei, au condus agitaţia anti‑sovietică din timpul campaniei electorale în 1939... În timpul campaniei de colectivizare, buiţii, ca şi alte mişcări înrudite din ţară, au condus o agitaţie viguroasă împotriva colhozurilor (a fermelor colective)... Pentru că numărul bisericilor pe care buiţii puteau să le folosească era departe de a fi suficient, au apărut o serie de lăcaşe neoficiale, dând astfel mişcării avantajul filialelor locale care puteau atrage oameni din numeroase sate fără dezavantajele unei locaţii fixe, cum ar fi o biserică normală, care ar fi fost mult mai susceptibilă de presiunea poliţiei... Eshatologia juca un rol considerabil în doctrina buiţilor. Cercetarea sovietică ulterioară sugerează că acest motiv eshatologic era împletit cu aspiraţii concrete către elaborarea unei restaurări a monarhiei.” (pp. 107‑109). Mai târziu, „organizaţia buiţilor a cuprins o serie de oameni care ulterior au devenit liderii Adevăratei Biserici Ortodoxe şi, chiar după ce această mişcare a fost lichidată ca organizaţie, aceşti membri şi‑au continuat activitatea ortodoxă în catacombe de‑a lungul anilor treizeci”. Mai mult decât atât, conform sursei sovietice (Mitrokhin) folosite de această carte, „această organizaţie (buiţii) a servit ca punct de plecare – atât ca idee, cât şi ca organizare – pentru adepţii Adevăratei Biserici Ortodoxe în 1946‑1952. Printre slujitorii Adevăratei Biserici Ortodoxe din această perioadă întâlnim în mod constant buiţi sau oameni care la un moment dat au avut legătură cu ei” (pp. 181‑182). Astfel, sursele sovietice confirmă continuitatea poziţiei curajoase a episcopului Alexei în 1927 cu Biserica Ortodoxă Adevărată, care, după cum ştim din multe alte surse, continuă până în ziua de astăzi, la fel de persecutată şi ascunsă ca întotdeauna. III. Epistola episcopului Alexei Bui de Voronej/ Mai mare bucurie decât aceasta nu am, să aud că fiii mei umblă întru adevăr. (III Ioan 1:4) Stând de pază pentru ortodoxie şi urmărind cu vigilenţă toate manifestările vieţii bisericeşti nu doar în eparhia încredinţată smereniei noastre, ci, în general, în întreaga patriarhie, spre marea noastră mâhnire am descoperit în acţiunile recente ale Mitropolitului Serghie de Nijegorod, care s‑a întors la îndatoririle lui de înlocuitor al locţiitorului patriarhal, un declin rapid spre renovaţionism, o depăşire a drepturilor şi autorităţii rezervate pentru el şi o încălcare a sfintelor canoane (hotărârea unor chestiuni de principiu în mod independent, transfer şi destituire de episcopi fără judecată şi cercetare etc.; a se vedea Epistola canonică a Sfântului Chiril, Canonul apostolic 34). Prin acţiunile sale împotriva duhului ortodoxiei, Mitropolitul Serghie s‑a rupt din unitatea cu Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică şi a pierdut dreptul de conducere a Bisericii ruse. Ierarhii şi păstorii ortodocşi au încercat în orice fel să îl influenţeze pe Mitropolitul Serghie şi să îl întoarcă la calea dreaptă şi adevărată, dar nu au reuşit. Înaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif şi arhipăstorii ortodocşi într‑un cuget cu dânsul, fiind râvnitori pentru slava lui Dumnezeu şi dorind să pună o limită viitoarei încălcări de către Mitropolitul Serghie a integrităţii şi inviolabilităţii sfintelor canoane şi decrete ale ordinii bisericeşti şi să păstreze nestricată comuniunea canonică cu conducătorul legitim, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Petru de Krutiţa, locţiitor patriarhal, au condamnat acţiunile lui Serghie şi l‑au lipsit de comuniunea cu ei. Fiind, cu voia lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea înlocuitorului de locţiitor patriarhal, arhiepiscopul Serafim de Uglich, învestit, la 16/29 februarie 1927, cu înalta autoritate de a fi păzitorul Bisericii din Voronej, rămânând în acelaşi timp şi episcop al districtului Kozlov şi împărtăşind pe deplin opinia şi punctul de vedere al credincioşilor ierarhi ortodocşi şi a turmei lor, de acum înainte mă separ de Mitropolitul Serghie, de sinodul său necanonic şi de acţiunile lui, păstrând succesiune canonică prin locţiitorul patriarhal, Mitropolitul Petru de Krutiţa. L‑am ales pe Înaltpreasfinţitul Iosif (Mitropolit al Petrogradului), numit de către locţiitorul patriarhal, Mitropolitul Petru de Krutiţa, la 6 decembrie 1925, ca al treilea candidat la postul de înlocuitor de locţiitor patriarhal, ca cel mai înalt povăţuitor duhovnicesc. Îl rog stăruitor pe Domnul „să păzească ţara noastră în pace”, să susţină şi să păzească Sfânta Lui Biserică de necredinţă, de erezii şi de schismă şi să ne dea râvnă şi curaj ca să umblăm fără greşeală în legile Lui. Administrând Eparhia Voronej, Episcopul Alexei de Kozlov. (Sigiliu) 9/22 ianuarie 1928 Sfântul Filip, Mitropolit al Moscovei Voronej. IV. Binecuvântata Teoctista, cea nebună pentru Hristos. Pomenită la 22 februarie (†1936). În perioada în care arhiepiscopul Petru şi episcopul Alexei se aflau în Voronej, trăia aici o remarcabilă femeie sfântă, o nebună pentru Hristos, binecuvântata Teoctista Mihailovna. Următoarele două relatări provin de la doi foşti locuitori ai Voronejului, care o cunoşteau personal pe fericită. Primul, arhimandritul Mitrofan de la Biserica Sfântul Tihon de Zadonsk din San Francisco, fiu duhovnicesc al noului făcător de minuni, arhiepiscopul Ioan Maximovici, ne‑a spus următoarele: Este greu pentru om să alunge de la el mândria, să o omoare. Firea umană nu suportă acuzaţiile şi va încerca întotdeauna să se apere, să răspundă la acuzaţii, chiar dacă sunt drepte. Dar calea nebunilor pentru Hristos este una specială, cea mai directă spre Dumnezeu. Lor le face plăcere să‑şi rănească mândria. Teoctista Mihailovna atrăgea persecuţii asupra sa în mod deliberat; mulţi îşi băteau joc de ea, o urau şi chiar o băteau. Cine era ea sau de unde venea, nu ştia nimeni. Se spunea că fusese soţia unui ofiţer naval de rang înalt care murise în Războiul Ruso-Japonez (1904‑1905) şi că, după această tragedie, devenind dezamăgită de duritatea vieţii pământeşti, şi‑a îndreptat privirea inimii ei spre înalt şi şi‑a luat asupra sa eroismul nebuniei pentru Hristos. Dumnezeu a răsplătit‑o cu darul înainte‑vederii, prin care îi ajuta pe vecinii ei suferinzi. Ea era mică de statură, slabă, prost îmbrăcată, cu trăsăturile chipului nobile. A trăit în Mănăstirea Sfântul Alexei din Voronej până când mănăstirea a fost închisă (1931), apoi s‑a adăpostit la diferiţi oameni. Ea nu avea literalmente „unde să‑şi plece capul”. Locuia din când în când şi la Novocerkask, unde era foarte respectată. Se spune că a fost primită acolo de către Atamanul cazacilor de pe Don; în ciuda gărzii armate din jurul casei acestuia, ea putea circula liber peste tot, chiar şi în încăperile lui personale. Nu degeaba îi mângâia pe oamenii din Novocerkask, pentru că se întâmplau catastrofe înfricoşătoare acolo; oraşul era aproape în întregime distrus de către comunişti, deoarece cazacii fuseseră o susţinere uriaşă pentru guvernul ţarist şi erau suspectaţi că sunt o ameninţare din cauza duhului lor iubitor de libertate. Atât în Voronej, cât şi în Novocerkask, ea avea cercul ei de oameni pe care îi vizita. O ştiam din copilărie. Îmi amintesc cum odată mama mea m‑a adus la mănăstire ca să o vizitez. Ea servea ceaiul în camera ei şi m‑a servit, turnându-mi ceai ea însăşi. În Voronej era un păstor uimitor, protopopul Mitrofan, care o respecta foarte mult şi o primea cu mare cinste. Şi dânsul a murit ca mucenic în 1931. Ea avea o înfăţişare deosebită. Purta ghete de soldat de măsura cea mai mare cu putinţă, lăsându‑şi întotdeauna şireturile nelegate. Călca intenţionat prin bălţi; ghetele se umpleau cu apă, iar ea continua să meargă. Avea un baston – un băţ cu un vârf, doar o creangă uscată – şi îşi lua întotdeauna acest băţ cu ea. Dar întotdeauna originea ei nobilă, aristocratică, era vizibilă. Mergea şi revărsa o ploaie de înjurături, dar, în acelaşi timp, privea cu cei mai blânzi ochi. În timp ce mergea, închidea ferestrele de pe stradă cu băţul. Era gălăgioasă. Mă iubea foarte mult şi mă vizita adesea. Cel mai uimitor dar al Teoctistei Mihailovna era înainte‑vederea ei, pe care o manifesta în ultimii ei ani cu deosebită claritate. Acestea sunt câteva cazuri la care eu însumi am fost martor. 1. Era deja înfricoşătoarea perioadă sovietică – anii ’20. Tatăl meu era preot şi îmi era teamă pentru el. După o lungă despărţire, am reuşit cumva să vin să stau cu el. M‑am bucurat mult la reîntâlnirea cu rudele mele. Într‑o dimineaţă, Teoctista Mihailovna a trimis‑o pe femeia care îi slujea să‑mi ceară să‑l părăsesc pe tatăl meu imediat şi să vin să stau cu ea. Nu voiam sub nicio formă să fac asta, de vreme ce vremurile erau periculoase şi eu venisem pentru scurt timp. Ea a plecat şi, după ceva vreme, a venit înapoi cu aceeaşi poruncă pentru mine de la Teoctista Mihailovna. Acest lucru s‑a petrecut de trei ori la scurte intervale, până ce, în cele din urmă, m‑am dus. Mă gândeam: „Ce poate fi atât de urgent?” Dar ea stătea lângă samovar şi, în cel mai calm mod, ca şi când nimic nu s‑ar fi întâmplat, mi‑a pus nişte ceai, mi‑a oferit o gustare, a purtat o discuţie liniştită despre vreme şi m‑a întrebat cum o mai duceam. A trebuit să mă smeresc şi să mă supun. Peste o oră, mama mea a venit plângând: s‑a dovedit că, imediat ce am făcut ascultare şi am plecat la Teoctista Mihailovna, casa noastră a fost înconjurată şi, după o percheziţie amănunţită, tatăl meu a fost arestat. În ciuda tuturor încercărilor, nu am reuşit să mai aflu ceva despre soarta lui. Dacă aş fi fost acasă, m‑ar fi luat şi pe mine – înainte‑vederea Teoctistei Mihailovna mi‑a salvat viaţa. După aceea, ea a luat un aer cu totul diferit şi m‑a sfătuit să părăsesc oraşul cât mai repede cu putinţă. 2. Următorul incident este cu privire la moartea mamei mele. Eu mi‑am iubit mama foarte mult şi am suferit îngrozitor când a murit. Am avut întotdeauna repulsie faţă de băuturile alcoolice şi nu am avut niciodată vreo atracţie fată de ele. Dar, când am auzit că mama mea murise, în durerea mea am fost atât de înfuriat de condiţiile inumane ale luptei sovietice zilnice care mă înconjura, încât, din disperare, nu am mai putut să suport şi am ieşit şi m‑am îmbătat atât de tare, încât abia am reuşit să ajung acasă la apartamentul meu. Teoctista Mihailovna avea o anumită femeie castă, cu educaţie înaltă, care îşi devotase întreaga viaţă fericitei; ea se numea Ana Vasilievna. Şi astfel i‑am scris o scrisoare acestei Ana Vasilievna despre marea mea durere pentru moartea mamei mele şi i‑am cerut să o informeze pe Teoctista Mihailovna că mama mea murise. Şi, curând, am primit o scrisoare de la Ana Vasilievna, unde era scris: „Teoctista Mihailovna îmi cere să vă spun că ea nu poate să suporte beţivii”. Şi astfel, în înainte‑vederea ei, ea văzuse ceea ce făceam eu. 3. Eu lucram în Orel, unde aveam o slujbă temporară în afara oraşului. Când s‑a aflat că sunt fiul unui preot, mi‑au reţinut salariul; acest lucru a continuat timp de câteva luni. Nu aveam bani şi familia mea era îngrijorată cu privire la ceea ce aveam să fac mai departe. I‑am scris o scrisoare Anei Vasilievna pentru Teoctista Mihailovna. În câteva zile am primit un răspuns: „Teoctista Mihailovna cere să vi se spună că ea a făcut aranjamente pentru dumneavoastră, ca să fiţi plătit”. În acel moment mă aflam în oraşul Eleţ. Am redobândit nădejde şi m‑am dus la cabina telefonică ca să sun la oficiul de plată din Orel şi să aflu care era situaţia cu privire la plata mea. Şi ei au spus: „Unde sunteţi? V‑am căutat ca să vă plătim”. Şi am primit totul fără lipsă, aşa cum nu se întâmplase niciodată până atunci. Şi, astfel, draga Teoctista Mihailovna făcuse într‑adevăr „aranjamente”. 4. Odată mergeam cu Teoctista Mihailovna pe stradă şi o tânără bine îmbrăcată, plină de sănătate, venea spre noi. Evident, ceva îi fusese descoperit Teoctistei Mihailovna despre ea, deoarece, dintr‑odată, a lovit‑o pe femeie pe spate cu toată puterea ei şi, apoi, a adăugat un cuvânt puternic, necenzurat, care corespundea aparent imoralităţii ei tăinuite. Femeia a îngheţat pe loc, dar apoi şi‑a continuat drumul, ştiind, se pare, pentru ce fusese pedepsită. Ana Vasilievna a relatat că Teoctista Mihailovna nu dormea nopţile, ci şi le petrecea în rugăciune şi în priveghere. Atunci când mergea în vizite, ea se prefăcea că ia insectele de pe ea şi le omoară şi întotdeauna se scărpina. Bineînţeles, oamenii o judecau pentru aceasta. Când se întâlnea cu străini, adesea începea să vorbească tot felul de absurdităţi şi uneori rostea câte o înjurătură. Dar imediat ce străinii plecau, începea o conversaţie coerentă de stareţă înainte‑văzătoare. Avea o minte remarcabilă şi un mod rafinat de a‑şi exprima gândurile şi simţămintele. Era evident că fusese bine educată. În Voronej se găsea o piaţă publică mare; de o parte a ei, se aflau clădiri ale Comitetului Regional al Partidului şi Comitetului Executiv Regional, şi aici se găseau monumentele lui Lenin şi Stalin. Gărzi stăteau pretutindeni de pază. Odată a mers la aceste monumente şi, în faţa tuturor, s‑a uşurat; acolo s‑a format o baltă. A fost luată imediat la cartierul general CEKA şi, acolo, în biroul şefului, a făcut o murdărie şi mai mare, chiar pe biroul lui, cu toate hârtiile lui. A fost reţinută şi apoi eliberată ca anormală. Ea avea o prietenă, Anisia, care o iubea foarte mult. Odată, această Anisia s‑a îmbolnăvit şi se pregătea să moară, de vreme ce nimeni nu putea s‑o ajute. Teoctista Mihailovna a venit la ea şi i s‑a spus că Anisia era pe moarte. „Se preface”, a răspuns Teoctista Mihailovna. Apoi s‑a dus la ea, a luat‑o de mână (şi era evident că era într‑adevăr pe moarte) şi a spus: „Anişca, ridică‑te!” Cea din urmă s‑a ridicat imediat, a început să le pregătească masa şi toată boala ei a luat sfârşit. Aceasta se petrecea în Voronej. O anumită femeie era supusă cercetării de către poliţie. Ea avea o mică rezervă de bani pe care o ascunsese într‑un portmoneu pe un raft. Dintr‑odată a venit poliţia şi a început percheziţia. În minte, a strigat după ajutor: „Teoctista Mihailovna, ajută‑mă!” Cel care conducea percheziţia a atins portmoneul, dar nu a văzut nimic. A mutat întregul bufet şi toate rafturile, dar nu a găsit banii. O altă mărturie despre Teoctista Mihailovna este dată de o fiică duhovnicească din Voronej, din anii 1920, a arhiepiscopului Petru Zverev; ea este acum călugăriţă, vieţuind într‑o mănăstire din California, maica X. O văd pe ea, pe fericita Teoctista Mihailovna, înaintea ochilor mei ca şi când ar fi fost ieri, deşi a trecut atât de mult timp de când am văzut‑o ultima oară în oraşul Voronej. Era mică de statură, îmbrăcată într‑o fustă lungă şi cu o haină de culoare închisă, urâtă; pe cap avea multe basmale greoaie, ca şi când ceva nu ar fi fost în regulă cu ea sau ca şi când ar fi fost bolnavă. Nu mergea pe trotuar, ci mai mult direct pe stradă. Era întotdeauna însoţită de câteva femei, poate de vreo călugăriţă sau vreo soră de la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului, unde fericita Teoctista trăia printre surorile rămase, care nu fuseseră încă arestate şi trimise în exil. Mănăstirea fusese închisă de sovietici cu mult timp în urmă şi fusese transformată într‑un aşa‑numit „sat al muncitorilor”, casele ei fiind închiriate laicilor. Teoctista Mihailovna locuia într‑una din chiliile mănăstirii. De vreme ce acum mirenii locuiau acolo şi copiii de şcoală erau îndoctrinaţi cu propagandă comunistă, fericita era adesea văzută fiind urmărită de o bandă de băieţi – tineri huligani. De obicei nu le dădea atenţie, dar uneori se oprea, se întorcea către ei şi le spunea ceva. Am văzut‑o de departe, deoarece să venim aproape de ea era un pic riscant, de vreme ce era cunoscută de toţi ca fiind nebună. Existau familii pe care le vizita şi poate că stătea câteodată cu unele dintre ele. Era cunoscută tuturor locuitorilor în vârstă ca o femeie sfântă şi era foarte respectată. Când episcopul Petru de Voronej a fost arestat de GPU, pe 10/23 noiembrie 1925, turma lui a suferit amarnic pentru separarea de dânsul şi a apelat la fericita Teoctista. „Se va întoarce vlădica în curând?” au întrebat ei; „Când se va întoarce vlădica?” Ea a răspuns: „Se va întoarce când noi vom mânca carne”. Şi, într‑adevăr, cuvintele ei s‑au împlinit exact: GPU nu l‑a reţinut mult şi s‑a întors acasă, ajungând în Voronej în timpul înmormântării Mitropolitului Vladimir de Voronej, la 28 decembrie, în timpul săptămânii cu harţi după sărbătoarea Naşterii Domnului. La 2 februarie 1926, episcopul Petru a fost ridicat la rangul de arhiepiscop de Voronej şi s‑a mutat într‑o casă mică, nu departe de Mănăstirea Sfântul Alexei. Aici, Teoctista Mihailovna îl vizita în mod constant: evident, el era un prieten al fericitei. Ea mergea direct la chilia lui şi se aşeza pe patul lui, unde aştepta până ce vlădica îi trimitea afară pe cei care veneau în mod constant la el. Îl striga pe vlădica întotdeauna după numele de botez şi după numele de familie. Îmi amintesc de asemenea că în biserica de sus a Mănăstirii Sfântul Alexei, cu hramul Învierii lui Hristos, se găseau două icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului: „Izvorul dătător de viaţă al Maicii Domnului”, pe un loc înalt, în partea dreaptă, spre care conduceau mici trepte cu balustradă metalică, şi, la acelaşi nivel în partea stângă, icoana Maicii Domnului „cu trei mâini”. Într‑o zi, toţi cei din biserică erau foarte supăraţi pe comportamentul Teoctistei Mihailovna: ea s‑a urcat pe locul mai înalt, la icoana „cu trei mâini”, şi a stat cu spatele la icoană şi a început să strige la cineva nişte cuvinte destul de urâte. Puţin mai târziu, nişte hoţi au spart veşmântarul, au tăiat grilajul metalic al ferestrei şi au furat ceva de valoare. După aceea, oamenii au înţeles că această faptă a sa se adresa acelor rău‑făcători. Se spunea că, dacă îţi dădea pâine, era un semn bun. Oamenii povestesc despre cum odată bea ceai acasă la una din surorile din mănăstire, când, dintr‑odată, a sărit în picioare şi a aruncat apa dintr‑o farfurie de pe fereastră în curte; în acel moment, cuiva de aproape îi luase foc hornul şi Teoctista Mihailovna „stingea focul” prin acest gest. Odată a refuzat să ia o pâine de la o femeie, spunându‑i: „Vei avea nevoie de ea pentru tine; vei trăi atâtea zile (şi a spus numărul) fără nimic altceva. Nu vei avea nimic altceva de mâncare”. Acest lucru s‑a întâmplat exact cum a spus ea. Dreapta Teoctista a văzut lichidarea rapidă a bisericilor ortodoxe şi a monumentelor din Voronej în anii ’30, ceea ce nu era decât o parte din programul satanic care se desfăşura în întreg pământul rusesc mult pătimitor, spre furia îngrozită a aproape întregului popor rus. Împărăţia terorii luase asemenea proporţii, încât oamenii credeau că nişte nebuni se eliberaseră şi apucaseră frâiele guvernării. Mii de oameni erau arestaţi la întâmplare şi aruncaţi în închisori fără nicio idee despre motiv. Profesorul P. Kisakov din America de Sud, pe atunci tânăr, care încă îşi mai aminteşte bine de fericita Teoctista, ne spune că era ca un coşmar psihotic, după care oamenii deveneau stupefiaţi şi indiferenţi la tot. Cei puţini care rămăseseră liberi aveau un singur gând: cum să supravieţuiască şi să aibă grijă de cei apropiaţi care erau zdrobiţi. Peste toate acestea, în toată regiunea sudică – cea mai fertilă parte a Rusiei dintotdeauna – bântuia o foamete provocată intenţionat şi mii de oameni nevinovaţi mureau de pe urma ei. Toate acestea le‑a văzut bine fericita Teoctista şi a împreună‑pătimit cu creştinii rămaşi. Pe la mijlocul anilor 1930, toate bisericile erau închise, nivelate de dinamită sau transformate în magazii pentru fabrici. Creştinismul a mers în adâncul catacombelor şi puţinii credincioşi puteau să se furişeze pentru slujbele bisericii doar în adâncul nopţii. Inima fericitei, care a inspirat atât de multe fapte bune pentru vecinii ei, nu mai putea să îndure. Într‑o zi, sângele i‑a dat năvală pe gât şi, la 22 februarie 1936, Teoctista Mihailovna a murit. S‑a spus că, înainte de moartea ei, s‑a îmbrăcat toată în alb, ca să‑L întâlnească pe Mirele ei, Hristos, şi a murit la mănăstire. A fost înmormântată în cimitirul din afara oraşului şi amintirea ei a fost ştearsă din Voronej. Dar conştiinţa creştină poartă imaginea ei în inimile iubitoare în întreaga lume, oriunde este înţelegere pentru sfinţii ruşi din catacombe.