Somnul rațiunii a născut legea 217/2015. Efectele ei scontate

Motto: „Pe urmă, figura Fratelui cel Mare a dispărut, iar în locul ei au apărut cele trei lozinci ale Partidului scrise cu litere uriașe: RĂZBOIUL ESTE PACE LIBERTATEA ESTE SCLAVIE IGNORANȚA ESTE PUTERE” (George Orwell – O mie nouă sute optzeci și patru) În ultimele patru, cinci săptămâni, diverși istorici, critici literari, scriitori, actori, reprezentanți ai bisericii, oameni politici, ziariști au pus în lumină aspectele neconstituționale și antiromânești ale legii 217/2015. De aceea, nu mă voi referi decât în treacăt la ele. Este limpede, pentru toată lumea, că legea este antidemocratică și neconstituțională pentru că încalcă dreptul la libera exprimare și este anti-românească, nu „anti-legionară” cum au prezentat-o promotorii ei, fiindcă primele personalități culturale vizate de discursul incriminatoriu al Institutului Elie Wiesel – prin vocea domnului Alexandru Florian – au fost doi nelegionari: Mircea Vulcănescu și Nichifor Crainic. Filosofului creștin martirizat la Aiud nu i se iartă descoperirea acelei dimensiuni românești a existenței. Iar teologului-poet nu i se va trece cu vederea, niciodată, viziunea sa din „Cântecul potirului”, poem în care simți și astăzi cum palpită inima neamului românesc: „Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,/ Bunica și mama/ Scoțând-o sfielnic cu semnele crucii,/ Purtau parcă moaște cinstite și lucii/ Ca pâinea, dând abur cu dulce miros,/ Părea că e barba lui Domnu Christos./ Și iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,/ Hrănește-mă, mamă de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin tine,/ Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.” Mă aștept ca în viitorul apropiat, în raza ochiului sauronic al legii să intre Lucian Blaga pentru „spațiul mioritic”; Constantin Noica pentru „rostirea filosofică românească”, pentru paginile despre sufletul românesc și, mai cu seamă, pentru reflecțiile sale ontologice asupra ființei românești, eventual pentru judecățile apreciative la adresa „antisemitului” Mihai Eminescu, pe care îl considera „omul deplin al culturii române”. Părintele Dumitru Stăniloae este și el suspect pentru textele despre spiritualitatea poporului român și despre legătura inextricabilă, organică dintre ortodoxie și fibra neamului românesc. Ce să mai vorbim despre filosoful, sociologul și etnologul Ernest Bernea, ale cărui studii despre civilizația românească tradițională și eseuri creștin-existențialiste, în descendență nae-ionesciană (Cel ce urcă muntele, Crist și condiția umană, Îndemn la simplitate - Mărturisiri pentru un Om Nou, Treptele bucuriei, Meditații filosofice, Criza lumii moderne, Cartea Căpitanilor), stau ca o bârnă în ochiul vigilent al noii ideologii de stat a corectitudinii politice! Nu mă voi mira, o dată în plus, cum se face că un institut de cercetare așa-zis subordonat guvernului României este, în fapt, supraordonat acestuia prin noul rol de poliție a gândirii, care i s-a atribuit, încălcându-se, astfel, orice normă deontologică pe care o presupune de jure și de facto orice demers științific (obiectivitate, analiza nepărtinitoare a faptelor, detașare ș.a.m.d.). Nu mă voi referi nici la aspectele absurde ale acestei legi, un absurd care întrece cu mult absurdul intelectual și livresc – kafkian, ionescian, beckettian, sartrean, camusian, la un loc. Să condamni o Mișcare politică și spirituală, care a marcat în mod indelebil istoria interbelică a României, plecând nu de la fapte, probe și documente, ci de la o definiție expirată din Dicționarul explicativ al limbii române... Să confunzi legionarismul cu fascismul și nazismul, creând o etichetă comună, incriminatoare și falsă, neacoperită de dovezi și argumente – când o privire îndreptată spre cărțile de doctrină legionară sau mărturiile scrise de foștii membrii ai Mișcării sau textele despre Mișcarea Legionară, concepute de cercetători occidentali avizați (ca Eugen Weber) arată în mod irejectabil diferențele doctrinare ireconciliabile, funciare, dintre acestea! Gânditorul tradiționalist Julius Evola a scris câteva texte în care a descris doctrina legionară și chipul eclatant al Căpitanului. Voi reproduce aici doar câteva pasaje, lămuritoare: „Dintre exponenții mișcărilor de reconstrucție națională apărute în perioada interbelică pe care am avut prilejul să-i cunosc, îmi amintesc de Corneliu Codreanu, liderul Gărzii de Fier din România, ca de o figură dintre cele mai pure, mai sincere și mai nobile. L-am întâlnit în primăvara lui 1936, la București, în timpul uneia dintre călătoriile de cercetare pe care le întreprindeam pe atunci în mai multe țări europene. (...)Dintre temele discuției noastre, îmi amintesc de interesanta caracterizare pe care Codreanu o făcu fascismului, național-socialismului german și propriei sale Mișcări. El spunea că în orice organism coexistă trei principii: forma, forța vitală și spiritul. Același lucru e valabil și pentru o țară în cadrul căreia o mișcare renovatoare poate acționa punând accentul pe unul sau pe altul din cele trei principii. Potrivit lui Codreanu, în fascism prevala principiul formei, ca idee politică formativă și ca stat; era moștenirea forței organizatoare a Romei. În schimb, național-socialismul german scotea în evidență forța vitală: de aici rolul rasei, referirea la sânge și la comunitatea național-rasială. Pentru Garda de Fier, punctul de plecare ar fi fost, în schimb, elementul spiritual. Iar prin „spirit” Codreanu înțelegea ceva legat și de valorile propriu-zis religioase și ascetice. (...)De altfel, valori religioase, ba chiar mistice și ascetice, se aflau la baza organizației Gărzii de Fier din România. O parte a sa purta numele de Legiunea Arhanghelului Mihail. Din practicile lor făceau parte nu numai rugăciunea, ci și postul. Căpeteniile se consacrau de bunăvoie traiului auster; ei nu trebuiau să se arate în public la distracții, teatre și sărbători profane. Nu trebuiau să facă paradă de lux și bogăție. (...)Trebuiau să iubească o anumită ținută spartană de viață; mai mult, era respectată practica de a posti de două ori pe săptămână. Codreanu era primul care se supunea acestor reguli”. (Julius Evola - Naționalism și asceză. Reflecții asupra fenomenului legionar; Editura Fronde, 1998, p. 101-109) Întrebat despre raportul legionarism-fascism, filosoful Petre Țuțea a definit, în mai multe ocazii, diferențele majore dintre cele două doctrine: „Deosebirea între fascism și național-socialism (pe de o parte) și Mișcarea Legionară (pe de altă parte) este aspectul fundamental religios al Mișcării Legionare, religios creștin, ceea ce nu era cazul nici la fasciști, nici la național-socialiști. Erau laicizanți și fasciștii, și național-socialiștii.” (Petre Țuțea - Între Dumnezeu și neamul meu, Fundația Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992, p. 286) „Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracterul de constantă a ordinei naturale, care, chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el. Legionarismul este mistic-creștin. Fascismul este, ca și național-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înăuntrul lui. Adică legionarismul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor”. (Jurnal cu Petre Țuțea de Radu Preda, editura Humanitas, București, 1992, p. 105) „Legiunea a fost singura mișcare de revigorare creștină și națională din acest veac, din România” (Jurnal cu Petre Țuțea, ed. cit., p. 108) Virgil Maxim scrie în Imn pentru crucea purtată, negru pe alb: „Ce ar fi naționalismul românesc și ce deosebire ar fi între el și nazism sau fascism dacă nu s-ar fi ancorat în ascultarea Bisericii lui Hristos? O lucrare omenească, ce ar fi pierit. Dar Mișcarea Legionară va dăinui cât va fi neamul românesc pe pământ, reprezentându-l în fața lui Dumnezeu, prin jertfele pe care le-a dat ascultând Biserica, spre sfințirea și mântuirea lumii, și va cuprinde conștiințele neamurilor”. (Virgil Maxim - Imn pentru Crucea purtată, vol. 1, Editura Gordian, Timișoara, 1997, p.81) M-am întrebat care ar fi scopul latent, ascuns al așa-zisei „legi antilegionare” (Notă: între timp, domnul Al. Florian a făcut publică intenția Institutului de monopolizare a memoriei colective). Din punctul meu de vedere, prin această lege se dorește monopolizarea memoriei colective. Institutul Wiesel vrea monopolul total asupra memoriei colective. Vor ca singurele locuri ale memoriei să îi reprezinte pe ei și doar pe ei, așa cum, deopotrivă, vor ca singurele manifestări publice, de cinstire a victimelor să fie doar ale lor. Holocaustul lor și numai al lor, nu și... Holocaustul roșu. În acest punct al discuției se naște o serie de întrebări. Până în anul 1962, au fost desproprietăriți de pământ și bunuri (unelte, vite, atelaje) 3.201.000 de familii de țărani români, care au fost prefăcuți în „clăcași ai statului”. Astăzi cifra aceasta nu mai înseamnă nimic? La Plenara C.C., din 30 noiembrie 1961, al P.M.R. tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut că „în numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80.000 de țărani, în majoritatea lor țărani muncitori, au fost trimiși în judecată; dintre ei, peste 30.000 au și fost judecați în procese publice”. Pentru guvernanții noștri aceste cifre nu mai înseamnă nimic?În România ciuma roșie a făcut 2.451.400 de victime. La acestea se adaugă cele 1.500.000 din Basarabia și Bucovina. Cifrele acestea, la aproape 26 de ani scurși de la „căderea comunismului”, nu mai înseamnă nimic? Dar cum am putea să mai credem că în ochii guvernanților și legiuitorilor noștri mai înseamnă ceva când – în mod absurd, iarăși absurd!- au condamnat ceaușismul dar nu și... comunismul? Au condamnat specia (ceaușismul) și au salvat genul (comunismul). Să înțelegem că, în ochii lor, comunismul nu e rău în sine și că ceaușismul a fost doar o formă eronată de comunism? Cum să îi condamni pe luptătorii anticomuniști, pe partizanii din munți - care s-au opus colectivizării - pentru apartenența lor la Mișcarea Legionară dar, în schimb, să nu condamni juridic ideologia care a distrus, prin colectivizare, satul românesc și a urgisit 3.201.000 de familii? Reprezentanții noii poliții a gândirii sunt profund deranjați de o sintagmă – Holocaustul roșu – și de întreaga constelație de semnificații și înțelesuri pe care le pune ea în mișcare. Acest trend ideologic a fost intuit și descris admirabil de Paul Goma, într-una din ultimele sale cărți: „Deci: după căderea Zidului Berlinului, Holocaustul trebuia să constituie tradiționala, verificata, diversionista «autoapărare» (împotriva a ceva care încă nu exista, însă… preventivitatea este mama sănătății. Totodată, Holocaustul trebuia să re-ocupe, de astă dată dată definitiv, spiritele, pentru a nu permite cu niciun preț introducerea în categoria genocid și a Gulagului. Gulagul: ținta unică a holocaustologilor; dușmanul lor, proba irefutabilă a grelei lor vinovății: comunismul, «fenomen» la a cărui imaginare, justificare ideologică, funcționare, perestroikare au contribuit cu zel, cu avânt, de la începutul începuturilor marxismului aplicat (1917). (…) Revenim la Dușmanul nr. 1 al Sionismului (în realitate: a Holocaustului evreilor):Gulagul. Nu ca univers al Răului, al Crimei, care a devorat și numeroși evrei, mulți dintre ei truditori la elaborarea, la edificarea, la punerea în funcțiune a Monstruozității Absolute numite comunism și a... «autoapărării» lui (prin prevenție!): Teroarea bolșevică. Ci ca pe un concurent, cum altfel: neloial al Holocaustului! Gulagul, produs specific al comunismului - și mult mai bătrân în rele decât nazismul - trebuia minimizat, minorizat, ironizat-discreditat, într-un prim moment (R. Cosașu: «Stalinismul [de ce «stalinismul» și nu de-a dreptul: comunismul? sau mai adevărat: bolșevismul?], la noi, a fost un fel de blenoragie de tinerețe»); într-un al doilea, pus sub semnul îndoielii : «victimele comuniștilor nu erau ele chiar atât de nevinovate cum se pretinde, nici nu se compară cu ale naziștilor (mai ales dintre evrei), acelea au fost adevăratele, absolutele victime»; Gulagul trebuia, de asemenea, expulzat din categoria genocid, fiindcă, nu-i așa, un singur genocid a avut loc de-a lungul și de-a latul istoriei, cel ale cărui victime au fost evreii - și doar ei (vezi zbaterile indignate, penibile ale lui M. Shafir pentru că V. Tismăneanu, în mult contestabilul său Raport vorbește despre genocid în Lagărul Sovietic (de două ori blasfemie: o dată, pentru că, am mai spus: numai evreii au dreptul la acest termen; în al doilea pentru că în imaginarea, desăvârșirea genocidului comunist evreii au avut un rol preeminent); în fine, prin toate mijloacele de comunicație; presă, radio, televiziune, internet, conferințe, prin atacuri în haită, repetate: Gulagul trebuia demonizat, «fascizat»: «lagărele comuniste aveau o funcție de reeducare - pe când cele naziste: de exterminare!» - discriminare operată și în prezent când vine vorba de represiunea comunistă în Coreea de Nord, în China, în Cuba…” (Paul Goma - Săptămâna Roșie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii- eseu; 2008, p. 21-22; ediție pentru internet, care poate fi citită la adresa http://paulgoma.free.fr/) Întâmplător sau nu, pe data de 30 mai 2013 eram la Târgu-Ocna când Institutul Wiesel a suferit primul eșec public: domnul Alexandru Florian nu a reușit să convingă reprezentanții consiliului local să voteze pentru retragerea titlului de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna, pe care îl primise pe 10.02.2013 Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor. Lupta fățișă a început, prin urmare, la Târgu Ocna. Dar de ce la Târgu Ocna și nu într-altă parte? Datorită, în special, eforturilor Fundației George Manu și ale Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, Târgu Ocna devenise de ani buni un loc al memoriei care coagula energii, crea un cadru în care foști deținuți politic, aureolați de ani grei de temniță și suferință, s-au întâlnit cu tineri avizi de altceva: alte modele experiențiale și umane decât cele oferite de societatea post-comunistă, căzută în mrejele capitalismului, consumerismului și marxismului cultural. La umbra troițelor înălțate în amintirea eroilor și mucenicilor din închisori, tinerii au preluat de la aceste modele vii valorile lor cardinale, care i-au orientat pe ei în viață și în moarte: dragostea pentru Hristos și neamul românesc. S-au împărtășit din prezența lor, s-au recuplat, prin ei, la un trecut istoric nemaculat, nepervertit de ideologia comunistă. Au cunoscut un alt tip uman, altul decât individul masificat (prototipul comunist): un om care inspira demnitate și pentru care valorile nu sunt simple vorbe, vorbe goale (flatus vocis), ci sunt exact ceea ce ar trebui să fie: coloana spirituală a ființei umane. Într-o societate umană care a făcut din minciună, oportunism, versatilitate mijloace de supraviețuire cotidiană și de parvenire socială, tinerii au învățat de la acești bătrâni frumoși, în răspărul lumii, ce înseamnă să te sacrifici spre binele celuilalt sau chiar al neamului din care îți tragi rădăcinile ființei, cât de important este să îți respecți cuvântul dat și cât de salvator este să nu faci compromisul. Să nu îți vinzi sufletul. Să nu fii mișel. Și pentru că acești bătrâni frumoși constituie un remarcabil contrapunct la falsele modele existente pe scena publică, trebuia ca ei să fie condamnați, din nou, pentru ceea ce sunt: prin legea 217 au fost reincriminați, trecându-li-se, din nou, sub tăcere anii lor risipiți prin închisori, pătimirile la care au fost supuși de trei regimuri politice. Aceste cadre memoriale, în care s-a produs an de an acest transfer de valori între generații, nu avea cum să nu îi deranjeze pe agenții noii ideologii de stat. De curând, istoricul Marius Oprea a declarat că a trebuit să înceteze săpăturile din cimitirul de la Târgu-Ocna ca urmare a presiunilor Institutului Elie Wiesel. Descoperirea moaștelor Sfântului Închisorilor ar fi transformat Târgu-Ocna într-un loc de pelerinaj continuu, similar cu cel de la mormântul Părintelui Ilie Lăcătușu, din Cimitirul „Adormirea Maicii Domnului”, de pe Calea Giulești, sau cu cel de la osuarul schitului „Înălțarea Sfintei Cruci” din Aiud. Săpăturile întreprinse de Părintele Justin Pârvu la Aiud, pentru punerea temeliilor bisericii, au scos din întunericul uitării moaște ale eroilor și mărturisitorilor din temnițele carliste, antonesciene și comuniste. În ultimii ani s-au ținut nenumărate conferințe despre ei. Au apărut cărți despre viața lor exemplară și pătimirea lor. S-au izvodit icoane cu chipurile lor transfigurate de lumina lui Hristos. S-au scris acatiste, pe care credincioșii de pe tot cuprinsul României le citesc cu acribie în spațiul lor intim. Au apărut filme documentare despre ei. Moaștele descoperite în gropile comune au făcut minuni, au izvorât mir, au ajuns în Grecia, în Sfântul Munte, ba chiar în Africa. Blogurile creștin-ortodoxe postează regulat materiale despre eroii anticomuniști și Sfinții Închisorilor, în funcție de data prăznuirii lor. Toate aceste acte culturale și cultice au format un curent puternic anticomunist, românesc și creștin. S-a produs la nivelul întregii Românii o retrezire a memoriei colective, o anamneză cu dimensiuni istorice, culturale și religioase, având puternice accente identitare. „Globalizarea lichidă”, cum a numit-o sociologul Zygmunt Bauman, este refractară la conceptul de identitate. Globalizarea are ca prototip un om nou, lipsit de un chip personal, focusat permanent pe nevoile sale primare (hrană și securitate), „care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”- ca să îl parafrazez pe recentul filosof interzis, Petre Țuțea. Un om-materie maleabilă, fără rădăcini, dar și fără ideal, fără trecut, dar și fără viitor. România actuală, fiind prinsă în acest vertij globalist, curentul identitar pe care l-am descris mai sus nu avea cum să nu deranjeze. Prin promulgarea legii 217/2015 s-a trecut într-o nouă etapă, punitivă: agenții noii ideologii, a corectitudinii politice, au creat cadrul juridic prin care oricine poate să cadă sub incidența legii pentru un simplu gest de patriotism, pentru o carte citită, pentru un comentariu apreciativ la adresa modelelor intelectuale ale României interbelice – Crainic, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Cioran, Ernest Bernea, Traian Brăileanu, Mihail Polihroniade, Constantin Noica, Ion I.Ionică, Radu Gyr, Constantin Gane, Gheorghe Racoveanu, George Manu, Nicolae Paulescu, Arșavir Acterian, Horia Stamatu. Trăim vremurile în care diverși invertiți emană legi împotriva naturii și a bunului simț elementar: suntem considerați în mod aprioric fasciști, fără nicio probă, iar noi trebuie să dovedim, cu probe acceptate de ei, că nu suntem. A revenit moda sumbră și funestă a culpelor colective. Consider că există și un al doilea scop pentru care a fost făcută acestă lege- unul empiric, pragmatic: este vorba de „efectul de turnesol”, cum l-a numit Claudiu Târziu, într-un scurt comentariu postat pe Facebook. Cei care vor reacționa într-un fel sau altul împotriva acestei legi aberante vor fi etichetați ca neo-legionari și fasciști, vor fi ținuți sub observație, li se vor întocmi dosare penale și, la momentul oportun, vor fi arătați cu indexul – in-dexați- vor fi scoși de țapi ispășitori și ostracizați, dar nu ca în cetatea antică, ci după modelele parafate în statele căzute sub dominația noii ideologii mondiale a corectitudinii politice. Ce ar (mai) fi de făcut? Soluția o găsim în acel superb și eficace manual de supraviețuire, cunoscut îndeobște ca Jurnalul fericirii. Dacă vă mai amintiți, cartea lui Nicolae Steinhardt se deschide cu cele 3 soluții aplicabile în orice univers concentraționar: prima - soluția lui Soljenițân (expusă în Primul Cerc și Arhipelagul Gulag), a treia - soluția lui Churchill și Vladimir Bucovski și a doua – cea care ne interesează pe noi aici, soluția lui Alexandru Zinoviev din romanul Înălțimile găunoase. În această carte, „personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluția stă în totala neadaptare în sistem” (Steinhardt). Zurbagiul este un „nebun pentru (întru) libertate.(...)Și-i slobod la gură, vorbește de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu știe ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rostește adevăruri pe care ceilalți nu-și pot îngădui să le șoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabulă - și ea îndrăzneață - a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă. E liber, liber, liber”. Să fim zurbagii, carevasăzică, fără să ne supunem, făcând în continuare ceea ce am făcut până acum: să vorbim, fără frică, rostind adevăruri pe care ceilalți nu-și mai pot îngădui să le rostească, să scriem și să ne amintim activ, în spațiul public, de Sfinții și Eroii neamului românesc. (Ciprian Voicilă - 17 august 2015)